Sunteți pe pagina 1din 15

Hiperactivitatea cu deficit de atenţie

Cuprins:

• ADHD -repere conceptuale


• Caracteristicile comportamentale ale persoanelor diagnosticate cu ADHD
• Prevalenţă şi evoluţie în ADHD
• Etiologia ADHD
• Tulburări asociate
• Criteriile de diagnostic
• Manifestarea hiperactivităţii cu deficit de atenţie
• Profilul elevului cu ADHD:
• Efectele directe ale simptomelor de ADHD asupra activităţii şi rezultatelor
şcolare
• Dificultăţi de învăţare coexistente
• Caracteristici pozitive ale ADHD
• Recuperare şi ameliorare comportamentală

I. 1. ADHD -repere conceptuale

Hiperactivitatea cu deficit de atenţie (tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie,


ADHD) este una dintre cele mai frecvente tulburări de comportament din copilărie şi adolescenţă,
recunoscută de peste 50 de ani, caracterizată în principal prin: susţinerea slabă a atenţiei,
hiperactivitate, respectarea deficitară a regulilor, impulsivitate. Hiperactivitatea cu deficit de
atenţie a apărut în literatura clinică sub diferite denumiri: afecţiune cerebrală minimă, disfuncţie
cerebrală minimă, sindrom hiperactiv şi deficit de atenţie cu sau fără hiperactivitate. Cercetările
actuale demonstrează că hiperactivitatea cu deficit de atenţie este o deficienţă neurologică
ereditară situată în acea zonă a creierului care reglează comportamentul. Hiperactivitatea cu
deficit de atenţie nu este o tulburare legată de inteligenţă. Copiii foarte inteligenţi sau lipsiţi de
inteligenţă pot prezenta hiperactivitate cu deficit de atenţie în egală măsură.

În România, se estimează că există peste 200.000 de copii diagnosticaţi cu această


afecţiune. Este cea mai frecventă tulburare psihiatrică la copii şcolari, prevalenţa bolii fiind
variabilă. Estimările recente ale cercetătorilor arată că 3-12% dintre copiii de vârstă şcolară au
ADHD, iar din totalul populaţiei lumii cu vârstă între 0 şi 18 ani, 3-5% sunt afectaţi de ADHD.

I.2. Caracteristicile comportamentale ale persoanelor diagnosticate cu tulburare


hiperkinetică cu deficit de atenţie (Barkley, 1991, apud Cucu-Ciuhan, 2003):

• Susţinerea slabă a atenţiei şi persistenţa scăzută a efortului în sarcină, în special la copiii


care sunt relativ dezinteresaţi şi delăsători. Acestea se constată frecvent la indivizii care se
plictisesc rapid de sarcinile repetitive, trecând de la o activitate neterminată la alta,
pierzându-şi adesea concentrarea în timpul sarcinii şi greşind la sarcinile de rutină fără
supraveghere;
• Controlul diminuat al impulsurilor sau întârzierea satisfacţiei. Aceasta se manifestă în
special în inabilitatea individului de a se opri şi de a gândi înainte de a acţiona, de a-şi
aştepta rândul când se joacă sau discută cu alţii, de a lucra pentru recompense mai mari şi
pe termen mai lung decât de a opta pentru recompense mari, dar imediate şi de a-şi inhiba
comportamentul în funcţie de cerinţele situaţiei;
• Activitate excesivă, irelevantă pentru sarcină sau slab reglată de cererile situaţionale.
Copiii hiperactivi se mişcă excesiv, realizând foarte multe mişcări suplimentare, inutile
pentru executarea sarcinilor pe care le au;
• Respectarea deficitară a regulilor. Copiii hiperactivi au frecvent dificultăţi în a urma
regulile şi instrucţiunile, în special când nu sunt supravegheaţi. Acest comportament nu
este cauzat de o slabă înţelegere a limbajului, de neascultare sau de problemele de
memorie. Se pare că nici în cazul lor instruirea nu reglează comportamentul;
• O varietate mai mare decât normală în timpul executării sarcinii. Nu este încă un consens
în legătură cu includerea acestei caracteristici printre celelalte ale acestei tulburării. Mult
mai multe cercetări sugerează că indivizii hiperactivi prezintă o foarte mare instabilitate în
privinţa calităţii, acurateţei şi vitezei cu care îşi realizează sarcinile, fapt care se oglindeşte
în performanţele şcolare fluctuante, unde persoana nu reuşeşte să menţină un nivel de
acurateţe în timpul sarcinilor repetitive lungi, obositoare şi neinteresante.

O parte dintre caracteristicile comportamentale ale copiilor diagnosticaţi cu tulburare


hiperkinetică cu deficit de atenţie pot fi prezente şi la persoanele normale, în special la copiii
mici. Ceea ce distinge copiii hiperactivi cu deficit de atenţie de indivizii normali este gradul şi
frecvenţa mult mai mare cu care se manifestă simptomele acestei tulburări.

Aplicaţie:
Identificaţi particularităţile semnificative care conduc la diferenţierea copiilor
hiperactivi cu deficit de atenţie de indivizii normali.

I.3. Prevalenţă şi evoluţie în ADHD

Hiperactivitatea cu deficit de atenţie este o tulburare frecventă, instalându-se la 3-


5% dintre copii. Rata sexului este de 3 :1 (băieţi - fete), pe eşantioane comunitare, şi 6/9:1 (băieţi
- fete), pe eşantioane clinice.
Hiperactivitatea cu deficit de atenţie se întâlneşte în aproape toate ţările şi grupurile
etnice. Este mai des întâlnită la indivizii cu precedent în tulburările de conduită, dificultăţi de
învăţare, ticuri sau sindromul Tourette. Tulburarea debutează în 50% dintre cazuri înainte de 4
ani, dar de cele mai multe ori nu este recunoscută până la începerea şcolii. Manifestările persistă
întreaga copilărie. Mai târziu apar opoziţionismul provocator şi tulburările de conduită. La adult
se manifestă tulburări de personalitate de tip antisocial, o treime dintre copii prezentând semnele
tulburării şi în perioada adultă.
Hiperactivitatea cu deficit de atenţie are o evoluţie defavorabilă, prezisă în special din
coexistenţa tulburării de conduită, în unele cazuri a QI-ului scăzut şi tulburării mintale severe la
părinţi. Determină o deteriorare în activitatea socială şi şcolară, iar principala complicaţie este
eşecul şcolar.
S-a estimat (Barkley, 1991, apud Cucu-ciuhan, 2003) că 15-50% dintre copiii hiperactivi
prezintă cu timpul o scădere a simptomelor sau cel puţin ating un punct în viaţă când simptomele
lor încetează a mai fi maladaptative, însă cei mai mulţi indivizi hiperactivi vor continua să
prezinet simptomele şi în tinereţe. Literatura de specialitate a consemnat abia cu câţiva ani în
urmă faptul că adulţii pot prezenta aceste simptome şi că ele s-au manifestat din copilărie
Între 35% şi 60% dintre indivizii hiperactivi vor avea probleme cu agresivitatea, conduita
şi cu violarea normelor legale şi sociale în timpul adolescenţei, iar aproximativ 25% au tendinţa
de a avea comportamente antisociale ca adulţi.
Cea mai comună arie de inadaptare este în activitatea şcolară, unde indivizii hiperactivi au
tendinţa să repete clasa, necesită educaţie specială, sunt suspendaţi pentru conduita inadecvată,
exmatriculaţi etc. De aceea, indivizii hiperactivi ating cel mai adesea un nivel educaţional inferior
persoanelor normale de aceeaşi vârstă şi capacitate intelectuală
Aproximativ 35 % dintre copiii hiperactivi vor prezenta dificultăţi de învăţare (întârzieri
pe planul aptitudinilor lexice, grafice şi matematice) în afara simptomelor specific tulburării.
La majoritatea indivizilor care prezintă simptome asociate hiperactivităţii cu deficit de
atenţie (tulburări de conduită şi comportament antisocial) s-a înregistrat în adolescenţă abuzul de
substanţe toxice, în special tutun şi alcool. La indivizii hiperactivi fără tulburări de conduită
această tendinţă se încadrează în limitele populaţiei normale.

I.4.Etiologia ADHD

Cauzele hiperactivităţii cu deficit de atenţie nu sunt cunoscute cu certitudine. Se


presupune că sunt implicaţi: factorii genetici, mecanismele neurologice, aspecte care ţin de
sarcină şi complicaţiile la naştere, unele condiţii medicale din copilărie şi adolescenţă, existenţa
unui deficit al funcţiei neuro-psihologice şi rolul factorilor psiho-sociali.
S-a ajuns totuşi la concluzia ca hiperactivitatea cu deficit de atenţie are atât o determinare
genetică, cât şi de mediu. Evoluţia tulburării este afectată de relaţiile interpersonale, de
evenimentele de viaţă şi de tratament. Tulburarea are o puternică bază neurologică şi este asociată
cu complicaţii prenatale sau din timpul naşterii mai mari decât normal, iar în unele cazuri apare
ca un rezultat direct al unor boli sau traume la nivelul sistemului nervos central.

Factorii genetici. Studiile de psihopatologie în familiile cu cazuri de


hiperactivitate cu deficit de atenţie, studiile de adopţie şi cele pe gemeni sugerează prezenţa unei
contribuţii genetice în etiologia acestei tulburări. Evidenţa primară este la taţii copiilor hiperactivi
care prezintă o incidenţă crescută de alcoolism, sociopatie, precum şi un istoric al copilărie
încărcat de dificultăţi de învăţare şi de comportament (Cantwell, 1976; Wender, 1981 Satterfield
şi colab., 1974). Astfel, într-un studiu realizat în 1971, Mendelson şi colaboratorii săi au constatat
că 25% dintre taţii copiilor hiperactivi incluşi în studiu erau alcoolici şi un procent similar au avut
o copilărie marcată de dificultăţi de învăţare. Într-un studiu similar realizat în 1980, Stewart şi
colaboratorii săi au constatat că din 37 de copii hiperactivi jumătate aveau o rudă de gradul I sau
II ce prezenta fie o tulburare psihiatrică serioasă, fie dificultăţi la locul de muncă sau cu impact
medico-legal (Kestenbaum şi Williams, 1988)

În 1975, studiind incidenţa factorilor genetici asupra hiperactivităţii cu deficit de atenţie,


Cantwell a constatat că 50% dintre părinţii copiilor hiperactivi incluşi în studiu îndeplineau
criteriile clinice pentru diagnosticul unei tulburări psihice. Aceste tulburări erau mai ales
alcoolism şi sociopatie la taţi şi isterie la ambii părinţi. În plus, 16% dintre taţii copiilor
hiperactivi suferiseră şi ei de hiperactivitate cu deficit de atenţie în copilărie. În 1973, Willerman
a încercat să demonstreze printr-un studiu pe perechi de gemeni monozigoţi şi dizigoţi că există o
componentă genetică importantă care determină nivelurile de activitate (Kestenbaum, Williams,
1988, apud Cucu-Ciuhan, 2003).

Factorii de mediu. Capacitatea de a susţine un nivel eficient de concentrare


intelectuală şi afectivă derivă, cel puţin în parte, din abilitatea părinţilor de a întări urmărirea unor
scopuri cu sens. S-a constatat că acei copii ce provin din cămine haotice nu reuşesc să-şi dezvolte
această capacitate.

Atenţia unui copil poate fi fragmentată de un mediu extrem de perturbator sau de


anxietate (legată în special de performanţa la sarcinile şcolare dificile). De asemenea, conflictele
psihologice interne pot determina orientarea atenţiei spre sine şi deci perturbări ale mecanismelor
atenţionale.
Descoperirile recente din domeniul neurochimiei şi psihologiei cognitive încep să clarifice
o parte dintre mecanismele ce stau la baza acestei tulburări, mecanisme ce afectează procesarea
informaţiei şi modulările afectelor. Este posibil ca aceste metode să determine în viitor definirea
unor noi dimensiuni ale diagnosticului acestor tulburări care să permită clinicienilor diferenţierea
între posibilele tratamente educaţionale şi medicale (Cucu-Ciuhan, 2003).
Chiar dacă această idee nu este astăzi acceptată, cu mai mulţi ani în urmă se considera că
există o relaţie între hiperactivitate şi dietă. Această teorie căpătase un grad destul de mare de
credibilitate în urma unor relatări ale părinţilor care descriau reacţiile comportamentale ale
copiilor hiperactivi la anumite alimente. Cercetarea curentă însă nu a găsit existenţa nici unui
suport ştiinţific pentru susţinerea acestei teorii. Este însă important de notat faptul că există
subgrupuri de copii hiperactivi care manifestă senzitivitate şi alergii faţă de anumite medicamente
(în particular faţă de coloranţii alimentari) care pot creşte simptomele de hiperactivitate,
impulsivitate şi menţinere slabă a atenţiei (Parker, 1988). Indivizii epileptici sau cei care trebuie
să ia sedative sau medicamente anticonvulsive pot să dezvolte tulburarea ca efect secundar al
medicaţiei sau pot exacerba simptomele preexistente.

Baza neurologică (Bender, 1993). Cele mai importante rezultate sunt cele obţinute
de cercetările efectuate asupra bazei neurologice a hiperactivităţii cu deficit de atenţie.
Contribuţiile recente ale cercetărilor bazate pe disecţii la nivelul creierului (Ellenberg şi Sperry,
1982) şi ale psihologiei cognitive (Posner, 1988; Posner şi colab., 1988) sugerează faptul că
atenţia nu este un construct unitar şi că structurile corticale şi subcorticale în conjuncţie cu
emisferele cerebrale specifice lucrează la unison pentru a procesa variatele componente ale
sistemului atenţional.
Evidenţa localizării lateralizate a funcţiei atenţiei are diferite surse. Heilman şi Van Den
Abell (1980) raportează descreşteri în EEG ale ritmului la nivelul emisferei drepte, indicând
faptul că emisfera dreaptă este dominantă pentru atenţie. La adulţii cu perturbări ale activităţii
emisferei drepte s-au constatat: neglijenţă hemispaţială (Vallar şi Perani. 1986), vigilenţă şi
atenţie scăzute (Mesulem, 1981) şi impersistenţă motorie (Kertesz şi colab., 1985). Voeller şi
Heilman au obţinut rapoarte similare la copii.
În revista lor despre mecanismele neurologice ale hiperactivităţii cu deficit de atenţie, Zametkin
şi Rappaport (1987) arată că datele existente sugerează faptul că în această tulburare sunt
implicate regiuni neuroanatomice variate şi mai mulţi neurotransmiţători.
Cele mai importante informaţii privind substraturile neuroanatomice ale hiperactivităţii cu
deficit de atenţie s-au obţinut prin procedurile avansate ce prezintă imaginile creierului în
funcţionare. Aceste proceduri sunt: tomografia computerizată (CT), tomografia computerizată cu
emisia unui singur foton (SPECT) şi circulaţia cerebrală regională a sângelui (rCBF).

Aplicaţie:
Identificaţi cauzele care pot determina apariţia la copii a hiperactivităţii cu deficit de
atenţie.

I.5.Tulburări asociate

Întrucât peste jumătate dintre diagnosticaţii cu ADHD prezintă mai multe dificultăţi
psihologice şi comportamentale, este important să se facă distincţia între dizabilităţi asociate cu
ADHD şi dizabilităţi asociate cu alte tulburări sau nevoi speciale. Primele se manifestă împreună
cu ADHD şi sunt independente de acesta, cele din urmă sunt o consecinţă a ADHD-ului. Numai
printr-o evaluare comprehensivă făcută de medici practicieni neuro-psihiatri şi pediatri, dar şi
împreună cu implicarea părinţilor şi a profesorilor, se poate spune dacă comportamentul observabil
este „dizabilitate asociată” cu ADHD sau o consecinţă a ADHD-ului.

I. 6. Criteriile de diagnostic

Important!
Conform criteriilor stabilite de American Psychiatric Association în 2000 (DSM-IV-R), un copil
poate fi diagnosticat ca suferind de hiperactivitate cu deficit de atenţie dacă prezintă cel puţin 8
din următoarele simptome înainte de vârsta de 7 ani şi pe o perioadă de cel puţin 6 luni:
• Adesea dă din mâini sau din picioare ori se foieşte pe scaun (la adolescenţi poate fi limitat
la sentimentul subiectiv de nelinişte).
• Are dificultăţi în a rămâne aşezat atunci când i se cere acest lucru.
• Este uşor de distras de stimulii externi.
• Are dificultăţi în a-şi aştepta rândul în jocuri sau în activităţi de grup.
• Adesea dă răspunsuri rapide la întrebări înainte ca acestea să fie complet formulate.
• Are dificultăţi în a urma instrucţiunile date de alţii (şi nu din cauza lipsei de înţelegere).
De exemplu, eşuează în a termina o activitate de rutină.
• Are dificultăţi în a-şi menţine atenţia concentrată asupra temelor sau activităţilor ludice.
• Trece adesea de la o activitate neterminată la alta.
• Are dificultăţi în a sta liniştit.
• Adesea vorbeşte excesiv de mult.
• Adesea întrerupe sau îi deranjează pe ceilalţi. De exemplu, se amestecă în jocurile altor
copii.
• Adesea pare a nu asculta ceea ce i se spune.
• Pierde frecvent lucrurile necesare pentru teme sau activităţi, acasă sau la şcoală. De
exemplu, pierde creioane, cărţi, teme, jucării.
• Se angajează adesea în activităţi periculoase corporal, fără a lua în considerare
consecinţele posibile (nu cu scopul de a da emoţii). De exemplu, aleargă pe stradă fără a fi
atent.

Aplicaţie:
Realizaţi un studiu e caz în care să utilizaţi criteriile de diagnosticare a deficitului de
atenţie însoţit de tulburare hiperkinetică.

I.7. Manifestarea hiperactivităţii cu deficit de atenţie

Elementele esenţiale ale acestei tulburări sunt gradele neadecvate din punctul de vedere al
dezvoltării, al atenţiei, impulsivităţii şi hiperactivităţii. Subiectul prezintă o tulburare în fiecare
dintre aceste arii, dar în grade diferite (DSM-IV-R).Tulburarea se manifestă, de regulă, în
majoritatea situaţiilor (casă, şcoală, situaţii sociale), in grade diferite. Unii pot prezenta semnele
tulburării doar într-un anumit mediu.
Simptomele se înrăutăţesc în situaţiile care necesită o atenţie susţinută (de exemplu,
audierea profesorului în clasă, efectuarea temelor etc). Semnele tulburării pot fi minime sau
absente când persoana este stimulată frecvent sau se află sub control strict ori într-un mediu nou
sau într-o situaţie de „unu la unu".

În clasă, neatenţia şi impulsivitatea se manifestă prin insuficientă consecvenţă în


îndeplinirea sarcinilor şi dificultăţi în organizarea şi efectuarea corectă a activităţii. Subiectul dă
impresia că nu ascultă sau nu aude ceea ce i se spune, iar activitatea sa este dezordonată şi
efectuată neglijent şi impulsiv. Impulsivitatea se manifestă prin răspunsuri precipitate la întrebări,
înainte ca acestea să fie complet formulate, prin comentarii imprudente. Nu-şi aşteaptă rândul la
sarcinile de grup, nu se concentrează înainte de a începe să răspundă la teme, întrerupe profesorul
în timpul lecţiei, întrerupe sau vorbeşte cu alţi colegi în timpul perioadelor de activitate în linişte.
Hiperactivitatea se manifestă prin dificultăţi în a rămâne aşezat, ridicatul excesiv în picioare,
alergatul prin clasă, neastâmpăr, manipularea obiectelor, răsucitul şi mersul în zig-zag.
Acasă, neatenţia se manifestă prin faptul că nu răspunde la solicitări, nu urmează
instrucţiunile celorlalţi şi trece frecvent de la o activitate neterminată la alta. Impulsivitatea se
manifestă prin întreruperea sau deranjarea celorlalţi membri ai familiei şi printr-un comportament
înclinat spre accidente (de exemplu, apucarea unei tigăi încinse de pe plită). Hiperactivitatea se
manifestă prin incapacitatea de a rămâne aşezat, când este de aşteptat să facă astfel, şi prin
activităţi excesiv de zgomotoase.
Cu cei de aceeaşi vârstă neatenţia se manifestă prin incapacitatea de a urma regulile unor
jocuri structurate şi incapacitatea de a asculta alţi copii. Impulsivitatea se manifestă prin
incapacitatea de a-şi aştepta rândul la jocuri, deranj, apucarea obiectelor (fără intenţii rău-
voitoare), angajarea în activităţi periculoase fără a lua în considerare consecinţele posibile.
Hiperactivitatea se manifestă prin vorbitul excesiv de mult şi prin incapacitatea de a se juca
liniştit şi de a-şi regla activitatea în conformitate cu cerinţele jocului.
Elementele specifice vârstei. Manifestarea clinică a hiperactivităţii cu deficit de atenţie
netratată se modifică o dată cu vârsta. De vreme ce dezvoltarea atenţiei este strâns legată de
ataşament, există o relaţie strânsă între comportamentul cognitiv timpuriu al copilului şi relaţiile
lui interpersonale. Copilul hiperactiv este încă din primele luni de viaţă un copil neobişnuit. El
plânge mult, este iritabil şi doarme mai puţin decât majoritatea copiilor. Nu reuşeşte să se joace
cu o singură jucărie sau să o exploreze. Distruge sau pierde până şi cea mai plăcută jucărie.

De regulă, la vârsta de 3 ani se observă clar hiperactivitatea, neatenţia şi imposibilitatea


de a disciplina un astfel de copil. Tulburarea alterează interacţiunile părinte - copil. De obicei,
copilul este mult mai iritabil şi neascultător faţă de mamă şi, prin urmare, mamele acestor copii
sunt de regulă mult mai dominatoare şi mai negativiste, existând dificultatea de a interacţiona cu
ele.
La preşcolari apar semnele hiperactivităţii motorii grosiere (de exemplu, alergatul sau
căţăratul excesiv), copilul este în continuă mişcare, iar neatenţi; şi impulsivitatea se manifestă
mai frecvent prin trecerea de la o activitate la alta.
La şcolarul mic, elementele predominante sunt neastâmpărul şi neliniştea excesivă
Neatenţia şi impulsivitatea pot contribui la eşec în îndeplinirea sarcinilor şi a instrucţiunilor
trasate sau la efectuarea neglijentă a activităţii repartizate. Copilul manifestă frecvent dificultăţi
de învăţare. Unii par a avea probleme perceptive primare (cum ar fi tendinţa de a inversa literele
sau numerele), alţii au dificultăţi în învăţarea cititului (dislexie) care, de regulă, sunt secundare
impulsivităţii cu care ei realizează scanarea vizuală. Dificultăţile de învăţare pot deriva însă şi din
slăbirea altor aspecte cognitive. Perturbările atenţiei pot slăbi discriminarea dintre stimulii
relevanţi şi cei irelevanţi şi pot tulbura procesele de vigilenţă susţinută sau de reflecţie. Spre
exemplu, secvenţionarea corectă a informaţiei sau discriminarea unui pattern sau concept relevant
necesită adesea concentrarea susţinută a atenţiei pe aspectele subtile ale unui stimul, obiect sau
idee. Din cauza faptului că este distrat, copilul impulsiv poate pierde secvenţe sau patternuri. În
mod similar, înţelesul abstract sau frazeologic al unui cuvânt, care este parţial definit de contextul
în care apare, poate fi pierdut de copilul care procesează informaţia într-o manieră fragmentară
(mai exact, el procesează fragmente de informaţie ce se succedă rapid).
În clasă, comportamentul copilului hiperactiv se caracterizează prin neastâmpăr, eşec in
terminarea proiectelor, impulsivitate, slabă concentrare a atenţiei, subminare a autorităţii şi
distractilitate. Caietele lui sunt murdare şi dezorganizate. Adesea îşi uită responsabilităţile, pierde
caietele de teme şi îşi neglijează sarcinile şcolare.
În perioada gimnaziului, copiii cu hiperactivitate cu deficit de atenţie sunt de regulă
adânciţi în conflict. Părinţii sunt incapabili să-i mai stăpânească, profesorii nu reuşesc să-i ajute
să se adapteze la regulile clasei, colegii sunt deja plictisiţi de comportamentul lor imatur şi
provocativ într-o permanentă cerere de atenţie. Vecinii se plâng în permanenţă că le distrug
proprietatea şi că le influenţează negativ copiii. Până acum, unii au fost deja greşit diagnosticaţi
ca prezentând tulburări de conduită sau dificultăţi de învăţare (Cucu-Ciuhan, 2003).
Pe măsură ce copilul devine conştient de dificultăţile lui de învăţare, de izolarea socială în
care se adânceşte, stima de sine scade, devenind tot mai pronunţate laturile depresivă şi
sociopatică ale personalităţii. Stima de sine scăzută este în parte reactivă, fiind reflectarea
nereuşitei în îndeplinirea sarcinilor, a rejecţiei sociale, a sentimentelor izolare şi a incapacităţii de
a susţine relaţiile de ataşament. Incapacitatea lor de a-şi susţine atenţia sau de a menţine un
interes prelungit pentru o activitate determină sentimente de plictiseală şi difuzia identităţii.
Dezorganizarea internă evoluează în paralel cu comportamentele simptomatice haotice. Acestor
copii le lipsesc angajamentul şi direcţia, ei neizbutind să-şi direcţioneze eforturile în secvenţe de
reuşită cu sens. Dezvoltarea continuităţii emoţionale (realizarea legăturii interne dintre percepţii
şi înţelegere, pe de o parte, şi sentimente, pe de altă parte) poate fi, de asemenea, dificilă în cazul
acestor copii (Gardner, 1979, apud Cucu-Ciuhan, 2003).
Pentru mulţi copii hiperactivi, pubertatea se constituie într-un punct crucial de tranziţie în
manifestarea tulburării. Schimbările hormonale par să mărească controlul cortical şi să diminueze
hiperactivitatea. Cazurile care nu înregistrează această diminuare în simptomatologie se
manifestă în adolescenţă prin creşterea agresivităţii, dificultăţi de învăţare şi un neastâmpăr
emoţional şi comportamental. Adolescenţii care urmează tratament psihoterapeutic îşi pot
dezvolta mecanisme compensatorii care le permit să-şi controleze comportamentul. Ceilalţi
persistă într-un comportament de continuă căutare de stimuli şi de asumare a riscului. Studiile au
arătat o incidenţă mai mare a abuzului de substanţe la adolescenţii hiperactivi cu deficit de atenţie
reziduală, posibil ca o metodă de a diminua neastâmpărul motor şi anxietatea subiectivă.
Adolescenţii care au suferit în copilărie de hiperactivitate cu deficit de atenţie asociată cu o
tulburare de conduită au tendinţa de a adopta acum un comportament antisocial şi criminal.
Pe parcursul dezvoltării, hiperactivitatea motorie se diminuează, atingând niveluri de
agitaţie controlabile, însă deficitul de atenţie şi impulsivitatea pot persista până la vârsta adultă.
Aceste caracteristici pot lua forma abuzului de droguri sau alcool, a asumării riscului, a
activităţilor explozive şi antisociale. Atenţia fragmentară poate duce la o judecată slabă, la
obiective neatinse. Căsătoriile pot fi dezbinate, prieteniile pierdute, munca neproductivă. De
regulă, aceşti adulţi sunt părinţi inconsecvenţi. Ei pot dezvolta tulburări de personalitate.
Concluzionând, se poate spune că simptomele acestei tulburări se clasifică în două
categorii principale: simptome de inatenţie şi simptome de hiperactivitate-imulsivitate. Acestea
apar cu o intensitate excesivă faţă de vârsta şi coeficientul de inteligenţă al copilului. Prezenţa
simptomelor deteriorează viaţa copilului şi îi afectează funcţionarea în mai multe arii.
Rezumând cele prezentate mai sus, manifestările hiperactivităţii cu deficit de atenţie se
prezintă după cum urmează:
I.7.1. Manifestările deficitului de atenţie la copilul cu ADHD:

 nu dă prea mare atenţie detaliilor, greşeşte din neglijenţă;


 are dificultăţi în menţinerea atenţiei la sarcinile date sau la joacă;
 nu pare să asculte când i se vorbeşte direct ;
 nu urmează instrucţiunile şi eşuează în a-şi termina temele la şcoală sau sarcinile casnice;
 are dificultăţi în organizarea sarcinilor şi activităţilor;
 evită sau este refractar la angajarea în sarcini care necesită efort mental susţinut (temele de la
şcoală sau de acasă);
 este uşor distras de stimuli externi;
 pierde obiecte necesare diverselor activităţi (jucării, creioane, cărţi).

I.7.2. Manifestările hiperactivităţii la copilul cu ADHD:

 agită mâinile sau picioarele sau se răsuceşte pe scaun;


 părăseşte locul destinat în clasă;
 acţionează în continuu, chiar şi în situaţii în care se aşteaptă să stea liniştit;
 are dificultăţi la joacă sau la angajarea în activităţi libere;
 este instabil, deseori acţionează necontrolat şi cu rapiditate;
 vorbeşte excesiv.

I.7.3. Manifestările impulsivităţii la copilul cu ADHD:

 deseori răspunde grăbit, înainte de a se încheia întrebarea ;


 are dificultăţi în a-şi aştepta rândul (de exemplu, la joacă) ;
 în mod frecvent îi întrerupe sau îi deranjează pe ceilalţi, intervine în conversaţia adulţilor.

I.8. Profilul elevului cu ADHD

Preşcolarul
 Este mereu în mişcare, parcă este condus de un motor;
 Răstoarnă lucruri;
 Îi întrerupe mereu pe ceilalţi,
 Este certăreţ, gălăgios, solicitant ;
 Prezintă crize de furie, izbucniri temperamentale, fără a avea un motiv important,
 Este agresiv (îi loveşte pe ceilalţi);
 Jocul copilului este mai puţin organizat, „în forţă”, adeseori distructiv;
 Prezintă o curiozitate exagerată;
 „Fără teamă”: se poate răni, pe sine sau pe alţii, se expune pericolelor;
 Nu respectă regulile, instrucţiunile.
Şcolarul

 Este distras cu uşurinţă de stimulii din mediul înconjurător;


 Îşi face temele neglijent, incomplet, le pierde sau „uită” de ele;
 Are note mai mici decât nivelul aşteptat;
 Nu vrea/nu poate să îndeplinească sarcini acasă;
 Îi întrerupe adesea pe ceilalţi ;
 Nu stă pe scaun când este nevoie sau când i se cere acest lucru ;
 Este impulsiv şi de multe ori agresiv ;
 Nu îşi aşteaptă rândul la jocuri; nu respectă regulile;
 Răspunde înainte de sfârşitul întrebării;
 Are dificultăţi de relaţionare cu colegii, fiind adesea exclus din grup şi are relaţii tensionate cu
profesorii;
 Adesea nu se simte valorizat;
 Pare „imatur” şi are abilităţi de autoîngrijire insuficient dezvoltate;
 Nu are „simţul timpului”, prezintă dificultăţi de planificare şi nu estimează corect trecerea
timpului,
 Nu observă pericolele sau nu le acordă atenţie, fiind predispus la accidente.

Adolescentul

 Hiperactivitatea se atenuează, dar prezintă adesea un sentiment de nelinişte interioară şi este


foarte impulsiv ;
 Rămâne în continuare neatent, plictisit şi este uşor distras de stimuli externi, irelevanţi;
 Îşi amână sarcinile, are rezultate slabe la şcoală;
 Nu poate lucra independent;
 Prezintă tulburări de învăţare specifice;
 Are accese de furie şi toleranţă scăzută la frustrare;
 Are relaţii neadecvate cu cei care socializează;
 Are un comportament neinfluenţat de recompensă sau pedeapsă;
 Nu are încredere în sine; este apatic şi predispus la depresii;
 Îşi neglijează propria siguranţă (este predispus la accidente) ;
 Are dificultăţi sau ciocniri cu autorităţile; nu recunoaşte autoritatea şi poate dezvolta
comportamente antisociale;
 Se implică în activităţi riscante (conduce în viteză, poate prezenta activitate sexuală
precoce şi sex neprotejat, abuz de substanţe, delincvenţă juvenilă).

I.8.1. Efectele directe ale simptomelor de ADHD


asupra activităţii şi rezultatelor şcolare

Efectele neatenţiei
• Are probleme de concentrare la lecţii.
• Lucrează haotic ceea ce influenţează negativ calitatea şi cantitatea rezultatelor lui.
• Are dificultăţi cu ascultarea instrucţiunilor.
• Are probleme de scriere.
• Probleme de management al timpului şi al efortului
• Probleme cu deprinderile de studiu.
• Probleme cu promovarea examenelor.

I.8.2. Dificultăţi de învăţare coexistente

Probleme cu exprimarea orală


Elevul cu ADHD are o viteză mică de procesare a informaţiei: citeşte, scrie şi răspunde lent.
Coordonare motorie slabă. Mulţi copii cu ADHD întâmpină dificultăţi cu sarcinile
motorii de fineţe, de ex. scrierea de mână.
Probleme cu exprimarea scrisă
• Au ortografe slabă;
• Au dificultăţi de organizare a gândurilor în scris;
• Au o problemă cu mecanica scrierii şi organizarea lucrării scrise.
Probleme de înţelegere a textului citit
• Pot face greşeli de citire.
• Pot sări cuvinte, expresii sau rânduri.
Probleme cu memoria de durată
• Pot avea probleme cu plasarea informaţiei în memoria de durată şi amintirea acesteia;
• Există probleme în a-şi aminti tabla înmulţirii, formule matematice, formule algebrice,
reguli gramaticale, date istorice, limbi străine;
• Nu reţin lucruri memorate cu o seară înainte, cum ar fi ortografierea unor cuvinte;
Probleme cu memoria pe termen scurt şi memoria de lucru
• Nu îşi amintesc cerinţele profesorului;
• Au dificultăţi în a reţine informaţia în timp ce o procesează;
• Uită lucrurile de care au nevoie pentru rutina zilnică, cum ar fi cărţi sau instrumente;
• Îşi pierd frecvent materialele sau echipamentul.

Aplicaţie

Daţi exemple de comportamente manifestate frecvent de copilul cu ADHD în clasă.


I. 9.Caracteristici pozitive ale ADHD

Majoritatea descrierilor ADHD se axează pe aspectele negative şi omit unele atribute


pozitive care include: creativitatea, energia intensă, intuitivitatea, inventivitatea, tenacitatea,
căldura sufletească, atitudinea încrezătoare, atitudinea iertătoare, flexibilitatea,
sensibilitatea, abilitatea de a risca, loialitatea, bun simţ al umorului.
Subliniem faptul că un copil cu ADHD poate fi la fel de inteligent, creativ şi iubitor ca toţi
ceilalţi copii. Totuşi, din cauza manifestărilor ADHD, un copil care nu este diagnosticat la timp se
va confrunta cu multe dificultăţi acasă şi în societate; astfel, afecţiunea devine o mare problemă
pentru copil şi familie.
Este necesară implicarea familiei în observarea evoluţiei semnelor, pentru un diagnostic precoce, dar
şi în urmărirea ulterioară a copilului, pentru a diminua impactul bolii pe termen lung.

I.10. Recuperare şi ameliorare comportamentală


(instruirea părinţilor şi formarea profesorilor)

Se recomandă propunerea unui program de modificare comportamentală care:


 Permite construirea suportului familial şi educaţional necesar.
 Presupune reguli clare şi măsuri psihologice, prin care se urmăresc: dezvoltarea atenţiei
şi capacităţii de concentrare; reducerea comportamentului agresiv; dezvoltarea abilităţilor
sociale; creşterea încrederii în sine şi îmbunătăţirea performanţelor şcolare.

I.10.1. Intervenţia asupra părinţilor

Iniţierea unui program de formare pentru părinţi, în care un terapeut va oferi informaţii
esenţiale, ce se vor axa pe o mai bună înţelegere a caracteristicilor copilului afectat de ADHD. Se
realizează şi se învaţă strategii de dezvoltare a deprinderilor sociale pozitive şi de eliminare a
celor neadecvate. Aceste activităţi de formare vizează şi modalităţi de menţinere a progreselor,
dar şi de prevenire a recidivei. Sesiunile de instruire a părinţilor pot fi rezumate astfel:

1. Înţelegerea problemei - informaţii despre curs, despre ADHD, administrarea


chestionarelor;
2. Pregătirea părinţilor pentru schimbare - dezbateri despre atitudini şi prejudecăţi, învăţarea
comportamentelor adecvate;
3. Complexitatea problemei - interacţiunea dintre caracteristicile copilului, opţiunile
educaţionale şi situaţia dată;
4. Opţiuni educaţionale care favorizează autoreglarea;
5. Identificarea comportamentului negativ al copilului;
6. Îmbunătăţirea strategiilor părinţilor;
7. Măsuri şi planuri anticipative pentru contracararea problemelor;
8. Dezvoltarea competenţei părinţilor de a soluţiona situaţii dificile;
9. Evaluarea activităţii desfăşurate şi intenţii de viitor.
Trebuie specificat faptul că toate sesiunile iniţiate in cadrul programului de formare, permit
aplicarea tehnicilor pedagogice, iar întâlnirile de grup au rol deosebit de important în atenuarea
frustrărilor şi a izolării adesea resimţite de părinţii copiilor cu dificultăţi comportamentale.

I.10.2. Intervenţia asupra şcolii

Consilierea profesorilor se axează pe comportamentul copilului şi pe strategii ce pot fi integrate în


rutina şcolară, fie pentru toţi copiii, fie la nivel individual.
Obiectivele consilierii includ:
Pregătirea mediului de facilitare
Capacitatea de a prevedea consecinţele intervenţiei care poate conduce la îmbunătăţirea
comportamentului elevului:
- să-i ofere feedback copilului;
- să stabilească rutine;
- să stabilească reguli.

Cu cât programul zilnic este mai structurat şi mai regulat, cu atât este mai puţin volatil
comportamentul elevului. Pentru aceasta trebuie să:
- organizăm clasa şi timpul de lucru;
- organizăm activităţile şi materialele;
- optimizăm abordarea exerciţiilor şi structura lecţiei;
- reducem comportamentul evaziv prin intermediul învăţării prin cooperare.
Strategiile şi abordările de mai sus sunt susţinute prin:
- feedback verbal pozitiv/laudă;
- contracte comportamentale;
- economia recompenselor simbolice;
- costul răspunsului.
Geanina Cucu-Ciuhan prezintă în lucrarea ei ”Eficienţa psihoterapiei experienţiale la copilul
hiperkinetic” (2006) o serie de tehnici şi metode de modificare a clasei în funcţie de cerinţele
unui copil cu hiperactivitate cu deficit de atenţie, subliniind ideea abordării diferenţiate şi
personalizate a fiecărui caz în parte.

Astfel, „dacă tânărul manifestă impulsivitate, cel mai indicat este să se ignore
comportamentele necorespunzătoare de importanţă minoră, să fie recompensat sau pedepsit
imediat ce comportamentul s-a produs şi să fie supravegheat în pauze. Este foarte important ca
învăţătorul să evite criticarea copilului, în special în faţa clasei”.

Fiecare comportament pozitiv, indiferent dacă este de importanţă minoră, trebuie imediat
evidenţiat şi subliniat. Învăţătorul poate chiar încheia un contract comportamental cu copilul,
câştigându-i astfel încrederea. Copilul trebuie instruit să-şi controleze propriul comportament.
Astfel, i se spune că nu va fi numit să răspundă la lecţie decât dacă ridică mâna. Sub nicio formă
nu se vor lua în consideraţie răspunsurile date de acesta dezordonat.
Dacă elevul are dificultăţi în susţinerea atenţiei la sarcină, este indicat să fie aşezat într-o zonă
liniştită a clasei, departe de fereastră, lângă un coleg ce poate fi luat ca model. Este bine ca unui
astfel de copil să i se acorde mai mult timp pentru realizarea sarcinilor. De regulă, sarcinile lungi
se fragmentează în secvenţe mai scurte. Cerinţele faţă de acest copil pentru obţinerea unui
calificativ mai bun trebuie să fie mai reduse, pentru a-i da sentimentul reuşitei. De asemenea, este
indicat să i se dea teme mai scurte. Când vorbeşte cu un copil cu dificultăţi atenţionale,
învăţătorul trebuie să-l privească în ochi. Un învăţător experimentat va stabili un semnal
confidenţial cu copilul. Astfel, atunci când acesta iese din sarcină, învăţătorul poate să-l
atenţioneze fără a-l pune în inferioritate în faţa colegilor.
Cei mai mulţi copii cu hiperactivitate cu deficit de atenţie sunt dezorganizaţi, împrăştiaţi.
Este indicat să se utilizeze material vizual în predarea lecţiei. Copilul va fi ajutat să-şi organizeze
activitatea. I se poate chiar impune să aibă o agendă în care să-şi noteze toate sarcinile şi temele
pentru acasă. Un astfel de copil trebuie controlat regulat dacă şi-a făcut temele şi încurajat să-şi
ţină lucrurile în ordine. Este bine să i se dea sarcinile pe rând, pentru a evita confuzia. Învăţătorul
îl poate ajuta să-şi stabilească scopuri pe termen scurt, pentru a savura mici succese ce au darul
de a-i îmbunătăţi stima de sine.
De regulă aceşti copii au o dispoziţie proastă, fapt pentru care ei trebuiesc să fie în
permanenţă încurajaţi. Este bine să fie lăudaţi pentru rezultatele obţinute şi pentru
comportamentul pozitiv. Învăţătorul trebuie să-i vorbească cu calm, fără ameninţare, chiar dacă el
manifestă nervozitate. Înainte de a-i face reproşuri, trebuie să ne asigurăm că a înţeles
instrucţiunile. Sunt extrem de utile discuţiile individuale ale învăţătorului cu copilul şi
consultările frecvente cu părinţii. Este bine să i se dea posibilitatea de a fi lider în clasă sau să-şi
ajute un coleg la o materie la care are rezultate bune.
Pe planul socializării, este indicat să se evidenţieze comportamentul social pozitiv, iar copilul
să fie încurajat să observe un coleg-model. Se evită, pe cât posibil, implicarea copilului în
activităţi sociale cu grad competiţional ridicat, acestea putând provoca activare, dezorganizare şi
frustrare. În schimb, se încurajează învăţarea în colaborare cu alţi colegi şi chiar se dau sarcini de
acest tip. Un astfel de copil trebuie recompensat frecvent, pentru a-i creşte stima în clasă. I se dau
chiar responsabilităţi sociale (spre exemplu este numit responsabil cu disciplina în clasă pe
timpul pauzelor), pentru a fi privit într-o lumină pozitivă de către colegi.
Un rol extrem de important îl are relaţia care se stabileşte între părinţii unui copil cu
hiperactivitate cu deficit de atenţie şi învăţătorul acestuia. Printr-o bună colaborare, prin
monitorizarea activă a comportamentului copilului, rezultatele nu vor întârzâia să apară.

. Temă:

Prezentaţi succint istoricul educaţional al unui copil cu ADHD şi elaboraţi un plan/program


individualizat de intervenţie la clasă, în vederea îmbunătăţirii rezultatelor şcolare şi
dezvoltării abilităţilor sociale.

Bibliografie (utilizată pentru elaborarea cursului)


1. * * ADHD - informaţii practice. Broşură pentru cadre didactice şi consilieri şcolari, editată de
C N S M L A.
2. American Academy of Pediatrics (2000). Clinical practice guidelines: Diagnosis and
evaluation of the child with attention-defcit/hyperactivity disorder. Pediatrics, 105, pp.
1158-1170.
3. Cucu-Ciuhan, G. (2006). Eficienţa psihoterapiei experienţiale la copilul hiperkinetic,
Bucureşti: SPER.
4. Dobrescu I, Petrovai D, Eparu I, Tudose D. (2009). Ghid de intervenţie psihosocială
destinat profesioniştilor care lucrează cu copii cu vârste cuprinse între 0 – 6/7 ani cu
probleme de sănătate mintală, Speed Promotion.
5. Dobrescu, I. (2005). Copilul neascultător, agitat şi neatent. Bucureşti: Infomedica.
6. Green C. , Chee K. (2009). Sa intelegem ADHD (Deficitul de atenţie însoţit de tulburare
hiperkinetică), Bucureşti:Aramis.
7. http://www.adhd.ro/
8. Manual de bune practici pentru părinţi cu copii diagnosticaţi cu tulburare de deficit de
atenţie şi hiperactivitate, lucrare elaborată în cadrul Proiectului Părinţi şi profesori
împreună: Program de formare pentru părinţii şi profesorii elevilor cu ADHD (2007 -
2009).
9. Mitrofan, I. (coord.) (2003). Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Iaşi:Polirom.

Bibliografie suplimentară

 Breen, M.J. (1989), “Cognitive and Behavioral Differences in ADHD Boys and Girls”, Journal
of Child Psychology and Psychiatry, vol. 30,nr. 5.
 Chervin RD, Hedger Archbold K, Dillon JE et al - Inattention, hyperactivity and symptoms of
sleep-disordered breathing. Pediatrics, 2001, 108, 883-892.
 Clinciu A., Cocorada E., Luca M., Pavalache-Ilie M., Usaci D., Psihologie educaţională, Ed.
Univ. Transilvania Braşov, ed.III, 2006.
 Munteanu A. (1998) - Psihologia copilului şi a adolescentului, Editura Augusta, Timişoara.
 Neul, S., Applegate, H. & Drabman R. (2003). Assessment of Attention-Deficit/Hyperactivity
Disorder. In C. R. Reynolds & R. W. Kamphaus (Eds.), Handbook of Psychological and
Educational Assessment of Children. New York: Guilford Press.
 Neuman RJ, Todd RD, Heath AC et al - Evaluation of ADHD typology in three contrasting
samples. J Am Acad Child Adolesc Psychiatry, 1999, 38, 25-33.
 Răşcanu R., Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1994.
 Todd RD - Genetics of childhood disorders: XXI. ADHD, Part 5: A behavioural genetic
perspective. J Am Acad Child Adolesc Psychiatry, 2000, 39, 1571-1573.
 Turner, S., Calhoun, K. & Adams, H. (1992), Handbook of Clinical Behavior Therapy, John
Wiley & Sons, Inc., U.S.A.
 Ullman, R. K., Sleator, E. K. & Sprague, R. L. (1991). Manual for the ADD-H Comprehensive
Teacher’s Rating Scale (ACTeRS). Champaign, IL: Metritech.