MITROPOLIA MOLDOVEI ȘI BUCOVINEI

Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza’’, Facultatea de Teologie

Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae”- Iași

Prietenia și teologul

-lucrare de seminar-
 Mai, 2018

Sfântul Ioan Hrisostom scria că „nu putem arăta prin grai bucuria pe
care ne-o dăruieşte întâlnirea cu prietenii, numai aceia o cunosc care au
încercat-o“. Antichitatea creştină dă mărturie despre prietenia dintre Sfântul
Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie Teologul. Această legătură, născută pe
drumul culturii la Academia din Atena, va fi continuată, până la moartea
Sfântului Vasile, prin corespondenţă. Două persoane care nu s-au mai uitat
niciodată! Despre prietenul său, Sfântul Grigorie scria că în Vasile „a primit
cel mai mare dar al vieţii sale.1

Prietenia celor doi este una dintre cele mai remarcabile şi are
putere de exemplu deopotrivă datorită tăriei sale (dată mai ales de marea lor
credinţă) şi datorită slăbiciunii sale (dată de firea lor omenească, atât de
diferită).

Pentru soliditatea prieteniei poate sta mărturie Panegiricul scris de Sf.

Grigorie la moartea marelui său prieten, sau cuvinte precum urmatoarele, din
memoriile aceluiaşi: Căci de când am ajuns la atâta încredere încât să ne
spunem şi adâncurile inimii, eram legaţi unul de altul de un dor şi mai
mare; întucât comuniunea în intenţii era garanţia creşterii în comun.

Pentru slăbiciunea prieteniei, ne stau la îndemână amintirile Sf.

Grigorie, care mărturiseşte necazurile pe care Sf. Vasile i le-a provocat în
partea a doua a vieţii sale. Căci, deşi cunoştea că prietenul său nu îşi dorea să
devină episcop, Sf. Vasile, datorită în primul rând firii sale dinamice, dar mai

1 Bogdan Tătaru-Cazaban, Un suflet în două trupuri - Despre prietenie în Antichitatea târzie, conferinţă
susţinută la Colegiul Noua Europă, 28 ianuarie 2010.

2
 ales a determinarii de a dezvolta relaţii de tip politic (cu autoritățile
imperiale, dar şi cu celelalte partide creștine din epocă), i-a impus Sf.
Grigorie renunțarea la viața sa filozofică închinată lui Dumnezeu și intrarea
în cler, chiar și când (sau mai ales pentru că) a fost vorba de o episcopie cu
totul minoră (într-un cătun numit Sasima).

Cu o ironie fină, Sf. Grigorie trimite mai întâi la vechea lor

prietenie: În studiile din tinerețe, poate nu te-ai socotit superior, și cu
siguranță odinioară chiar nu te-ai socotit; iar dacă te-ai fi socotit, probabil
că un judecător imparțial dintre cei ce ne cunosc pe amândoi te-ar fi
reținut. Sf. Grigorie nu înțelege cum Vasile, cel care odinioară îl socotise
primul între prieteni, a putut nesocoti legea prieteniei: Ieri eram lei; astăzi
eu sunt o maimuță, iar pentru tine e puțin lucru să fii și un leu. Astfel,deși în
celelalte era cu totul în afara minciunii, Vasile era pentru mine un
mincinos, spune Sf. Grigorie, căci, deși îl auzise de nenumărate ori că, după
moartea părinților săi, își dorea o viață eremitică, episcopul Cezareei îl forța
să urce în scaunul episcopului.2

Desigur, în ciuda supărării suferite de Sf. Grigorie, motivul avut de Sf.

Vasile poate fi apreciat de noi mult mai pozitiv, în contextul său istoric.
Aflată în dispută cu guvernarea imperială care susținea o formă de arianism,
partida episcopilor niceeni, inclusiv Sf. Vasile, ducea o luptă pentru
independență și pentru deținerea a cât mai multe episcopii, în Capadocia și
în tot Răsăritul condus de împăratul Valens. Sf. Grigorie vede însă, în aceste
mișcări, pericolul iubirii de stâpânire:

2 Sf. Grigorie din Nazianz, Despre viața sa II, I, 11, trad. Ioan I. Ică jr., în Jean Bernardi, Grigorie
din Nazianz, trad. Cristian Pop, Editura Deisis, 2002, p. 296-332.

3
 Aceasta e Biserica sasimenilor mei! – continuă cu sarcasm Sf.
Grigorie. Acestora m-a dat cel care cu cei cincizeci de horepiscopi ai săi se
simțea strâmtorat – ce suflet bun! – și aici și-a făcut un nou scaun
[episcopal] în cazul când altul i l-ar răpi pe al său cu forța.

Cuvintele Sf. Grigorie ilustrează, în primul rând, lipsa sa de apetență

pentru mersul sau dezvoltarea relațiilor politico-bisericești, dacă nu chiar o
ușoară inadecvare la realitatea vieții pământești a Bisericii, datorată firii sale
deosebit de meditative. De asemenea, după mărturisirea proprie, Sf. Grigorie
se considera lipsit de curajul necesar de a conduce o episcopie cu atâtea
dificultăți. Incapăcității sale de a comunica eficient în relațiile bisericești, Sf.
Grigorie i-a opus exemplul său de atitudine pașnică (la Sinodul II Ecumenic
din 382), grija purtată comunității ortodoxe minoritare din Constantinopol,
ca și, mai ales, moștenirea sa teologică fără egal. Căci profunzimea acesteia
se datorează, cel mai probabil, tocmai firii meditative care l-a așezat în
contrast cu firea dinamică a Sf. Vasile.3

Prietenul este un alter ego, după cum scria Cicero, un suflet care nu e
doar vecin, ci este atât de apropiat ţie încât este cuprins în identitatea ta. De
aceea, Sfânta Scriptură mărturiseşte că „este şi câte un prieten mai apropiat
decât un frate“ (Pilde 18,24). Din această perspectivă, a fi împreună cu
prietenul înseamnă a parcurge drumul către sine şi, împreună, către
înţelepciune.

Creştinismul ne învaţă că fiecare om este aproapele nostru, dar nu

fiecare ne este prieten. „Duşmanul, şi cel care ne urăşte, şi calomniatorul sunt

3 Ibidem.
4
aproapele, dar nici chiar cel care îl iubeşte nu-i este întotdeauna prieten, căci
relaţiile de prietenie sunt profund individuale şi excepţionale“4.

Care sunt adevărurile ce stau la baza unei prietenii? Sfântul Ioan Gură
de Aur, Părinte al Bisericii care a cunoscut bucuriile prieteniilor curate şi
durerea trădării de către cei apropiaţi, afirmă în acest sens: „Dumnezeu cel
iubitor de oameni voieşte ca să unească pe oameni unii cu alţii. Pentru
aceasta a pus în raporturile dintre noi o lege atât de constrângătoare, încât
fiecare om, pentru folosul lui propriu, să aibă nevoie de ajutorul altuia“.5
Aşadar, Dumnezeu ne voieşte alături de cineva, în permanenţă înconjuraţi şi
apropiaţi de oameni. Omul nu trebuie să se expună un timp îndelungat
singurătăţii pentru că riscă dezumanizarea, uită să mai fie om între oameni şi
om pentru oameni. Singurătatea nu o poate umple lumea, ci o singură fiinţă.

Același Sfânt Ioan Gură de Aur spune: „Înainte de a-ţi construi case,
înainte de a-ţi procura alte lucruri, fă-ţi prieteni! Dacă făcătorul de pace este
fiu al lui Dumnezeu, cu cât mai mult este fiu al lui Dumnezeu cel care face
prieteni! Dacă se cheamă fiu al lui Dumnezeu cel care împacă numai pe alţii,
de ce numire nu este vrednic cel care face prieteni pe cei împăcaţi?“ 6. Necesi-
tatea prieteniei în dinamica vieţii personale este surprinsă şi de Ecclesiast:
„Prietenul credincios este acoperământ tare; şi cel ce l-a aflat pe el aflat-a
comoară. Cu prietenul credincios nimic nu se poate asemăna şi nu este
măsură a bunătăţii lui. Prietenul credincios este leacul vieţii şi cei ce se tem
de Domnul îl vor afla pe el. Cel ce se teme de Domnul bine va ţine
prieteşugul său, căci ca la sine ţine la aproapele lui.“ (Ecclesiast 6, 14-16)

4 Pavel Florenski, Stâlpul şi temelia adevărului, Ed. Polirom, București 1999, p. 262.
5 Sf. Ioan Hrisostom, Despre prietenie și drgoste, trad. de Pr. D. Fecioru, București, 1945, p. 12.
6 Ibidem, p. 16.

5
 Sfânta Scriptură arată şi realizarea idealului de prietenie prin
descrierea, în puţine cuvinte, a prieteniei dintre David şi Ionatan 7 „După ce a
isprăvit David de vorbit cu Saul, sufletul lui Ionatan s-a lipit de sufletul lui şi
l-a iubit Ionatan, ca pe sufletul său, iar Saul l-a luat în ziua aceea şi nu l-a
lăsat să se mai întoarcă la casa tatălui lui. Şi a încheiat Ionatan legătură cu
David, pentru că îl iubea ca pe sufletul său. Şi şi-a dezbrăcat Ionatan haina
sa cea de deasupra, pe care o avea pe el, şi a dat-o lui David; de asemenea şi
celelalte haine ale sale, sabia sa, arcul său şi brâul său.“ (I Regi 18, 1-4)
Acest model de prietenie, ce depăşeşte zona utilitaristă, este icoană prieteniei
jertfelnice, definită prin viaţă şi cuvânt, de Însuşi Mântuitorul Hristos: „Mai
mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru
prietenii săi“. (Ioan 15, 13)

Mântuitorul Hristos îi numeşte pentru prima dată pe Apostoli „prieteni“

înainte de patima Sa, şi numai după Cina cea de Taină şi spălarea picioarelor.
În această cuvântare de despărţire, El îi ridică de la statutul de ucenici la cel
de prieteni. Şi încă un amănunt: Iuda nu se mai afla în ceată. A avut
privilegiul de a fi tratat ca ucenic, dar niciodată nu a fost numit prieten de
către Hristos.8

,,Cum să nu vărs lacrimi, când îmi aduc aminte! (...) Ne luptam între
noi nu pentru întâietate, ci ne luam la întrecere cum să ne-o atribuim unul
altuia, întrucât fiecare socotea ca şi pe a sa gloria dobândită de celălalt. Se
pare că aveam amândoi un singur suflet, care punea în mişcare două trupuri.

7 Ibidem p. 264.
8 Ibidem.

6
Chiar dacă ar trebui să nu credem pe cei care afirmă că toate sunt în toţi, în
cazul nostru este de crezut că fiecare era în celălalt şi prin celălalt“9

Așadar, vedem cum sfinții, modelele vieții fiecărui creștin, au ascultat,

și-au asumat și au pus în practică porunca Mântuitorului care zice ,,să vă
iubiți unul pe altul, precum Eu v-am iubit. Mai mare dragoste decât aceasta
nimeni nu are: ca sufletul să și-l pună pentru prietenii săi”. (Ioan 15, 13)

În aceeași Eanghelie a Sfântului Ioan, Mântuitorul le spune Sfinților

Apostoli și, implicit, tuturor urmașilor lor că „Voi sunteți prietenii mei dacă
faceți ceea ce vă poruncesc”. (Ioan 15, 16) Vedem că marii sfinți teologi,
Grigorie și Vasile au ascultat această poruncă sfântă a Ziditorului și au legat o
prietenie sfântă pentru veșnicie.

Este și datoria noastră, a creștinilor în general; și a teologilor, în

special, să ascultăm Porunca Iubirii dată de Iubirea Insăși, să urmăm modelul
prietenilor și casnicilor lui Dumnezeu, care sunt sfinții, și să legăm prietenii
sfinte, nepătimașe, care ne sprijină în drumul nostru spre veșnicie.

9 Sfântul Grigorie Teologul, Panegiric (cuvânt de laudă) la Sfântul Vasile cel Mare, EIBMO, Bucureşti,
2009, p. 90.

7
 Bibliografie.

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutul Biblic și de Misiune al

B.O.R. 1982.

2. Grigorie din Nazianz, Sf., Despre viața sa II, I, 11, trad. Ioan I. Ică jr., în
Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz, trad. Cristian Pop, Editura Deisis,
2002.
3. Grigorie Teologul, Sfântul, Panegiric (cuvânt de laudă) la Sfântul Vasile
cel Mare, EIBMO, Bucureşti, 2009.
4. Ioan Hrisostom, Sf., Despre prietenie și drgoste, trad. de Pr. D. Fecioru,
București, 1945.
5. Pavel Florenski, Stâlpul şi temelia adevărului, Ed. Polirom, București
1999.

8
6. Tătaru-Cazaban, Bogdan, Un suflet în două trupuri - Despre prietenie în
Antichitatea târzie, conferinţă susţinută la Colegiul Noua Europă, 28
ianuarie 2010.