Sunteți pe pagina 1din 5

“Baltagul”

de M. Sadoveanu

Vorbind despre literatură, Liviu Rebreanu mărturisea: ,, Pentru mine arta- zic artă
şi mă gândesc mereu numai la literatură- înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă. Astfel
arta, întocmai ca şi creaţia divină, devine cea mai minunată taină.”
Genul epic desemnează operele literare în care autorul își exprimă indirect
gândurile, ideile, sentimentele, opiniile, prin intermediului acțiunii, al personajelor și al
naratorului. Cele mai importante specii ale genului epic sunt: basmul, schița, nuvela,
povestirea, fabula, romanul.
Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune
complexă şi complicată, desfăşurată pe mai multe planuri narative, care pot fi paralele
sau intersectate, cu o intrigă complicată.
M. Sadoveanu este unul dintre marii prozatori ai secolului al XX-lea, care a creat
o operă literară impresionantă. Romanul “Baltagul” este una dintre capodoperele
sadoveniene.
Operă epică în proză, de mare întindere, romanul are o acţiune complexă, ce se
desfăşoară pe mai multe planuri narative, având conflicte puternice, numeroase
personaje, oferind o imagine amplă şi profundă asupra vieţii. Fiind o operă epică, autorul
îşi exprimă indirect propriile sentimente, prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Ca
în orice operă epică, autorul se detaşează de subiect, modul de expunere este naraţiunea,
faptele fiind relatate la persoana aIII-a. Demersul narativ este însă, dinamizat prin
dialogul viu, autentic, purtând amprenta oralităţii, relaxat prin descriere şi afectivizat prin
monolog interior.
Titlul este simbolic, concentrând mesajul romanului, în multiple semnificaţii.
Baltagul este arma crimei, dar constituie şi obiectul magic prin care se înfăptuieşte
dreptatea, prezent şi în basme. Termenul de “baltag” vine de la un etimon greces care
înseamnă “secure cu două tăişuri”, dar şi “labirint”.
“Baltagul” are ca punct de plecare balada “Mioriţa”: un cioban a fost ucis de alţi
păstori spre a fi prădat de turme, iar obiectivul acţiunii este descoperirea şi sancţionarea
criminalilor. Nu întâmpltor autorul aşază drept motto versurile din baladă “Stăpâne,
stpâne,/ Îţi cheamă şi-un câne”.
Tema fundamentală a romanului este căutarea şi descoperirea adevărului, iar
motivul central este cel al labirintului, motiv prezent şi în basmele populare, alături de
altele ca: transhumanţa, femeia justiţiară, drumul, animalul credincios, comuniunea om-
natură.
Întâmplrile relatate se constituie în momente ale subiectului literar.
Expoziţiunea este precedată de o cosmogonie populară, despre naşterea
neamurilor: ajungând târziu la Dumnezeu spre a le împărţi darurile sale, muntenii au
primit doar “o inimă uşoară” şi putinţă de a se bucura de tot ce oferă viaţa.
Sunt fixate locul acţiunii, un sat de munte, Măgura Tarcăului, şi timpul, toamna
târziu. Vitoria Lipan, soţia lui Nechifor, se gândea la soţul ei plecat de mult timp la Dorna
să cumpere oi. Neliniştită, se interesează, se sfătuieşte cu Dănilă, preotul satului, caută
semne la Maranda, vrăjitoarea satului, ajunge la icoana făctoare de minuni, înştiinţează
autorităţile de la Piatra. Visul şi semnele după care se conduce femeia îi întăresc
bănuielile. Îl cheamă pe Gheorghiţă, fiul ei, de la stână, pe fată, Minodora, o duce la
mănăstire, îşi organizeaz gospodăria şi-şi purifică sufletul, postind douăsprezece vineri.
Împreună cu Gheorghiţă pleacă în căutarea lui Lipan. Momentul acesta constituie intriga.
Desfşurarea acţiunii prezintă drumul celor doi. E surprinsă aici imaginea globală
a lumii “Baltagului”, cu peisajul, cu datina şi cu oamenii care o reprezintă.
Tensiunea căutării are la bază laitmotivul:”…să-mi spuneţi…cine-aţi văzut pe un
om de la noi călare pe un cal negru ţintat în frunte şi-n cap cu o căciulă brumărie”.
În satul Sabasa îl găsesc pe câinele lui Nechifor, pe Lupu, care îi călăuzeşte în
râpă, unde descoperă oasele risipite ale soţului ei. Momentul marchează punctul
culminant.
În zilele următoare, femeia îşi îndeplineşte datoria, făcând tot ce îi cere datina
pentru înmormântare. Deznodământul surprinde momentul când, la prsaznic, cu tact, îl
provoacă la mărturisiri pe cel care a lovit cu baltagul.
După înfăptuirea dreptăţii, Vitoria îşi face planuri de viitor: să reintre în posesia
turmei furate, s-o ducă pe Minodora la mormântul tatălui ei. Viaţa reintră în normal,
urmându-şi cursul ei firesc.
Fiind un roman, acţiunea cunoaşte o mare mobilitate în timp şi spaţiu, derulând-
se toamna, când Nechifor pleacă la Dorna, până primăvara, când Vitoria îi găseşte trupul
neînsufleţit.
Spaţiul acţiunii cărţii e cuprins în zona centrală a munţilor Moldovei: Valea
Tarcăului, regiunea Dornelor şi zona Bistriţei.
Deşi acţiunea este lineară, cu faptele relatate într-o cronologie normală (prezent-
viitor), aceasta constituie şi întâmplări pe care autorul le aduce din trecut în prezent prin
tehnica rememorării. O asemenea secvenţă este legenda prin care începe romanul. Ea
izvorşte din memoria afectivă a Vitoriei şi prefigurează trăsăturile lumii ce va fi înfţişată
în operă.
Linia narativă a romanului are un singur fir epic, construit pe trei secvenţe:
cadrul natural şi spiritual al munţilor şi al familiei Lipan, capitolele I-VII; drumul Vitoriei
în căutarea lui Nechifor, capitolele VIII-XIII; parastasul şi pedepsirea ucigaşilor,
capitolele XIV-XVI.
Acţiunea este dispusă într-un plan real, social, creionându-se monografia satului
de munte, şi unul mitic, simbolic, a cărui acţiune începe acolo unde sfârşeşte balada.
O altă trăsătură a romanului este numărul mare de personaje. Astfel există
personaje principale: Vitoria, Nechifor, Gheorghiţă; secundare: Minodora, preotul Dnilă,
baba Maranda, hangii, calistrat Bogza, Ilie Cuţui şi episodice: moş Pricop, funcţionarii de
la Prefectura din Piatra.
Vitoria este o figură simbolică, o ipostază a ţăranului român de la munte.
Trsăturile ei sunt deosebite: demnitate, statornicie morală, inteligenţ, profuunzime în
viaţa afectivă, tenacitate în atingerea scopului propus. Drumul este iniţiatic atât pentru
mamă, cât şi pentru fiul ei. Vitoria cunoaşte şi o altă lume, fiind pusă în situaţii grele, iar
pentru Gheorghiţă este un drum al formării.
M.Sadoveanu oferă o imagine amplă şi profundă a vieţii patriarhale de la munte,
dar şi lumea oraşului de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,
aspect ce ilustrează o altă trăsătur a romanului.
Naraţiunea se îmbină cu dialogul, cu descrierea şi cu monologul interior.
Farmecul operei constă în arta de a povesti. De aceea, limbajul joacă un rol
fundamental, fiind clar, muzical, cu accente de duioşie sau gravitate.
Atmosfera patriarhală este realizată, prin folosirea arhaismelor şi a
regionalismelor: “baci”, “răvaş”, “oleac”, “chimir”, “a dura” etc.
Eroul principal şi prezent în desfăşurarea acţiunii este Vitoria Lipan, deosebită prin
frumuseţea fizică şi sufletească, prin inteligenţa şi tăria morală, prin spiritul echilibrat,
prin tenacitatea prin care-şi urmăreşte scopul propus. De remarcat la Vitoria Lipan
devotamentul şi statornicia morală, inteligenţa în descifrarea şi înţelegerea sufletului
omenesc.
Arta de a-şi disimula intenţiile o stăpâneşte în mod impecabil. Negustorul David,
impresionat de inteligenţa, caracterul ferm, îi mărturiseşte domnului Iordan că, dacă n-ar
fi fost însurat, ar fi cerut-o de soţie.
Subprefectul Balmez este uluit de fineţea afirmaţiilor muntencei de pe Rarău, de
tenacitatea anchetei personale declanşate. Moralitatea ei este mai tare ca stânca; în
momentul în care un călător oarecare i se adresează mai îndrăzneţ, ea nu ezită să-i ceară
„cu un glas uscat şi otrăvit” lui Gheorghiţă să-l lovească cu baltagul. Fidelitatea, născută
din iubirea fără de urcuşuri şi coborâşuri pentru Lipan îi dă puterea să înfrunte tragedia
morţii. Cu o mare putere de a-şi stăpâni emoţiile, trăirile, Vitoria îşi pierde această mască
a calmului desăvârşit în momentul în care cosciugul urma să fie închis, chemându-l cu
toată puterea sufletului ei revoltat şi deznădăjduit pe numele cu care se adresa în
intimitatea lor: „Gheorghiţă, de ce m-ai lăsat! Cu aşa glas a strigat încât prin toţi cei de
faţă a trecut un cutremur”.
Vitoria va continua să-l iubească şi după moarte, viu fiind mereu în sufletul ei:
„Avea să-i spuie multe; şi i le spunea fără să mişte buzele şi limba. I le spunea dinăuntru,
cu bănuieli şi suferinţe vechi”.
Vitoria trăieşte întărită de credinţa neclintită în Dumnezeu: „Era aşa o hotărâre de
mai sus – către care inima ei într-una sta îngenuncheată”. Vitoria pare o iniţiată, de vreme
ce recunoaşte în faţa negustorului David că drumul ei a fost poruncit de o instanţă
supremă, divină: „Să ştii dumneata că eu am pornit după semne şi porunci”.
Cunoaşte, ştie mersul vremii şi se conduce după semnele naturii.
Ceea ce înnobilează fiinţa Vitoriei este pietatea, cultul morţilor. Imuabile rămân
pentru eroina lui Sadoveanu principiile de bine, de frumos, de sfinţenie, cărora li se
închină ca unor zei. E suficient să recitim apostrofarea adresată fiicei sale, Minodora: „N-
ai mai învăţat rânduiala? Nu mai ştii ce-i curat, ce-i sfânt şi ce-i bun?”
Vitoria respectă justiţia divină şi stimulează pe cea omenească, rămâne de neclintit
în apărarea credinţei religioase cu caracter ritualic. Pentru Vitoria este sacră obligaţia de
a-l îngropa pe Nechifor, de a efectua ritualurile înmormântării şi de a răzbuna crima.
Ca modalitate de realizare a personajului feminin, Sadoveanu foloseşte modalităţi
artistice: descrierea prin care trasează câteva linii de portret fizic, vorbirea directă legată
şi indirectă intonată direct.
Stilul caracterizat prin naturaleţe, simplitate (dar nu simplism) armonia rezultată din
folosirea cuvintelor ce conferă muzicalitate comunicării, fineţea, concizia demnitatea care
impune folosirea numai a cuvintelor elevate de simţul cultivat al limbii şi evitarea celor
triviale, grosolane, cu tentă de invectivă vulgară, oralitatea, ironia care îmbracă nuanţe
diverse de la persiflare la sarcasm,contribuie la realizarea personajului. Un rol deosebit
are dialogul şi monologul interior prin care Sadoveanu îşi realizează personajul literar.
Realizează o Vitorie care, deşi credincioasă, nu-l poate ierta creştineşte pe Bogza. Mai
mult, chiar dacă ar fi fost bărbat l-ar fi „pălit” chiar ea pe Bogza, aplicând legea
talionului. Măreţia ei constă în capacitatea ei de a înţelege inutilitatea unei crime şi
necesitatea judeţului divin, dar şi „al sărmanilor”. Ultima replică a Vitoriei: „Dumnezeu
să te ierte” este rostită cu înţelegerea că cel căruia-i stă-n putere să fie certată cu greşelile
oamenilor este numai El, căci ea nu poate ierta.
Numele dat celor două personaje principale,Vitoria şi Nechifor
sunt simbolice. Simbolul acestor nume onomastice este triumful iubirii asupra tragicului
existenţei, asupra răului din oameni, căci „Lumea asta-i mare şi plină de răutăţi” (Vitoria
este o formă regională de la Victoria, iar Nechifor este un nume ce-şi află originea în
cuvintele greceşti Nike – phoros – purtător de victorie).
Opera literară “Baltagul” întruneşte toate notele definitorii ale unui roman,
rămânând o scriere memorabilă prin conţinut şi semnificaţii.