Page |1

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI”, CLUJ-NAPOCA

ARHITECTURA ÎN TURISM

SUPORT DE CURS

ANUL II - Semestrul 1
 Page |2

Organizarea temelor în cadrul cursului:

Modulul I: Arhitectura și turismul Conţinuturi

informative:

1) Noțiuni introductive – ce este arhitectura; pag. 5

2) Ce este turismul; pag.14
3) Urbanismul în Grecia și Roma Antică; pag.16
4) Stilurile arhitecturale – prezentare generală;

Conţinuturi formative (aplicaţii practice):

1) Semnificația și definirea domeniului creativ al arhitecturii;
2) Definirea turismului
3) Inter-relații arhitectură / turism
4) Noțiuni despre urbanism - știința organizării spațiului urban /
evoluție istorică

Modulul II: Evoluția arhitecturii – elemente din

Istoria Civilizației

5) Arhitectura în antichitate: Orientul Mijlociu, Egiptul, Grecia

și Roma;
6) Evul Mediu European – stilul romanic;
7) Stilul gotic;
8) Stilul gotic în spațiul carpato – danubian;
9) Stilul Baroc și Roccoco;
10) Clasicismul și curentele moderne;
11) Minimalismul;
 Page |3

Conţinuturi formative (aplicaţii practice):

5) Arhitectura în perioada antichității
6) Arhitectura în perioada Evului Mediu;

3). Considerente asupra perioadei moderne, arhitectura și

turismul.

Modulul III: Programe de arhitectură în turism:

1). Hotelul – tipuri de programe adaptate la zone geografice;

2). Hotelul urban;
3). Hotele extreme;
4). Motelul, botelul, hipotelul;
5). Pensiunea urbană și pensiunea rurală;
6). Casa de vacanță, cabana, adăpostul alpin;
7). Satul de vacanță, programele arhitecturale pentru camping și
caravaning;
8). Stațiunea turistică; Conţinuturi formative (aplicaţii
practice)::
1) Schema funcțională a unui hotel;
2) Schema funcțională a unui camping / caravaning cu localizare
spațială;

Modulul IV: Analiza fenomenului turistic, legislație

Conţinuturi informative:
1) Abordarea sistemică a fenomenului turistic, analiza
teritorială;
 Page |4

2). Turismul – strategia de dezvoltare regională și națională pe

termen scurt, mediu și lung; 3). Strategia turismului rural; 4).
Turismul – forme de organizare și experiențe europene; 5).
Elemente de legislație. Conţinuturi formative (aplicaţii
practice):
1) Analiza rețelei turistice regionale;
2) Pregătirea documentațiilor tehnice pentru o unitate turistică
de primire și alimentație publică.
 Page |5

MODULUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE, DEFINIREA

ȘI CARACTERIZAREA COMPONENTELOR

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE 1.1. Definiții:

ARHITECTURA – este definită ca o activitate umană ce

îmbină caracteristici şi practici ale producţiei materiale – cu
valenţele creaţiei artistice. Istoria şi teoria arhitecturii, ca
instrumente ale cunoaşterii ştiinţifice, sunt componentele de
bază ale ştiinţei arhitecturii.
Sub aspect teoretic şi practic arhitectura reprezintă
materializarea intervenţiei umane asupra mediului natural, iar
componentele fenomenului arhitectural: funcţiune, structura şi
plastica, reflectă armonizarea “comenzii sociale” cu
posibilităţile materiale, cu gradul de civilizaţie, în contextul unor
condiţii de mediu natural, sociale şi politice date. Arhitectura
este o expresie şi un document al civilizaţiei umane.
“Arhitectura este fizionomia naţiunilor” – afirmă A. de
Custine, iar Balzac o considera “… până la un punct, expresia
civilizaţiei unui popor”. Pierre Vago1 o defineşte ca “arta,
ştiinţa, tehnica, expresie a societăţii, expresia personalităţii;
fenomen deopotrivă social şi plastic, limbajul estetic al unei
etici”.
 Page |6

Fig. Nr:1. - Parthenonul - Acropola din Atena (foto. autor)

Arhitectura- (lat. Arhitectura din gr.architekton –

constructor) - ,,este activitatea care constă în capacitatea de a
organiza funcțional, structural și plastic spațiul construit pentru
satisfacerea tuturor necesităților materiale și spirituale ale
oamenilor. ... Primele construcții... datează din comuna
primitivă...: bordee, colibe, locuințe lacustre, precum și
monumente funerare sau de cult: dolmene, cromlehuri, menhire.
 Page |7

Până în veacul al VI –lea î.d.C. arta de a construi se transmitea

direct, în cadrul șantierelor...”
Într-o definiţie simplă, arhitectura este arta de a construi
sau arta construirii edificiilor, în proporţii şi conform unor reguli
determinate. Marele arhitect francez de origine elveţiană, Le
Corbusier definea arhitectura ca: ,,Un joc savant, corect şi
magnific al volumelor, combinate în lumină”.
Amploarea fenomenului constructiv, caracterul său larg,
atotcuprinzător, definesc arhitectura ca ,,Regină a artelor”.
E. Pelleton considera că ,,Arta începe prin arhitectură,
baza şi cadrul celorlalte arte, cărora le este suport şi adăpost
totodată”.
Arhitectura nu a fost niciodată socotită o “artă liberă”, în
sine, ci dimpotrivă, profund condiţionată de mediul social.
Concepţia funcţionalistă îşi are rădăcinile în gândirea antică
greacă, după care: ,,Nu este un monument perfect decât cel ce
este frumos, confortabil şi solid totodată”. Ea se dezvoltă
continuu până în timpurile noastre, împletindu-se cu tehnica în
aşa măsură încât invenţia tehnică şi materialele noi – îşi disputa
nu de puţine ori – întâietatea, cu modelarea plastică. Orice
proces artistic include un anumit procentaj de tehnică, dar opera
arhitecturală rămâne rezultatul unei creații artistice.
 Page |8

Fig. Nr.2. - Propileele - Acropola din Atena (foto. autor)

Arhitectul – acel “Archos – Tecton”, (în greaca veche: şeful
echipei de constructori), este, conform unui text vechi, acela
care conduce construcţiile după regulile artei de a clădi, care
desenează planurile şi întocmeşte devizele.
Vitruviu, (Marcus Vitruvius Pollio n.85a.C )- cere
arhitectului să ştie tot, nu numai să fi studiat în profunzime
desenul, geometria, optica, aritmetica, fizica şi toate ştiinţele ce
au raporturi cu construcţia, - dar să ştie şi astronomia, pentru a
putea construi cadrane solare – medicina, pentru a şti să aleagă
cel mai bun amplasament al clădirii – din punct de vedere al
 Page |9

higienei, istoria, pentru a cunoaşte stilurile şi ornamentele,

muzica, pentru a putea asigura acustica teatrelor, - jurisprudenţa
pentru a respecta legislaţia construcţiilor, - literatura, pentru a-şi
putea redacta memoriile şi a expune limpede proiectele sale şi,
în sfârşit filozofia, care îl va apăra împotriva speculaţiilor
sordide, nedemne de o profesiune atât de onorabilă şi care îi va
da mărinimia, spiritul de dreptate, de dezinteresare – într-un
cuvânt, toate virtuţile care să-i aducă încrederea şi stima
concetăţenilor săi
Numele majorităţii arhitecţilor din antichitate şi din Evul
Mediu s-a pierdut în anonimat. Azi creşterea importanţei şi a
numărului arhitecţilor – este direct proporţională cu dezvoltarea
procesului de urbanizare, fenomen ce atinge acum dimensiuni
incredibile. Încă în anul 1980, - existau 20 de metropole cu peste
7 milioane de locuitori. Parisul are mai mulţi locuitori decât
Suedia sau Belgia; Tokyo depăşeşte populaţia statului Chile,
New-York-ul pe cea a Ungariei sau a Ghanei, iar Calcutta are tot
atâţia locuitori ca şi Grecia.
 P a g e | 10

Fig. Nr.3. – Londra – vedere aeriană.

Arhitectura, ca şi urbanismul, au devenit ştiinţe

pluridisciplinare, care reunesc activitatea arhitecţilor, inginerilor,
urbaniştilor, peisagiştilor, cu cea a economiştilor, sociologilor,
psihologilor, a ecologilor, etc.
În ultimii zece ani, arhitectura a înregistrat o mutaţie
radicală a cărei rapiditate şi amploare sunt fără egal în Istorie.
 P a g e | 11

De la dogmatismul mişcării Moderne şi de la faza reconstrucţiei

care a urmat celui de-al doilea Război Mondial, se ajunge la o
ideologie pluralistă, care a îmbrăţişat avangarda High-Tech,
tradiţia clasică şi toate şcolile intermediare.
,,A da nobleţe obişnuinţelor omeneşti, făcându-le să
participe armoniei, a distribui şi a limita în mod ingenios
spaţiile în care ei se mişcă, a propune premize gândirii, iată
care a fost întotdeauna rolul arhitecturii. Imagine a tuturor
simbolurilor războinice, religioase sau familiare, arhitectura le-
a exprimat cu o egală măiestrie, cu aceleaşi mijloace şi cu
aceeaşi disciplină.” (G.M. Cantacuzino).
Actul creației arhitecturale nu poate fi conceput a se
desfășura / materializa - decât în context spațial (spațiul urban,
spațiul rural, cadrul natural - ce conțin obiectul de arhitectură),
iar urbanismul și amenajarea teritoriului ce guvernează
ordonarea, planificarea și gestionarea spațiului, sunt științe
înrudite și inseparabile de arhitectură.
Termenul urbanism ,, este un neologism creat acum ceva
mai mult de un secol. Cu toate acestea, noţiunea pe care o
defineşte pare a fi a priori tot atât de veche ca şi civilizaţia
urbană. De fapt, această aparentă contradicţie provine din chiar
ambiguitatea care caracterizează cuvântul urbanism.
Schematizând, se poate spune că termenul are două accepţiuni.
Prima, care este cea mai largă şi care aparţine în acelaşi timp
limbajului curent, acoperă orice acţiune conştientă destinată să
conceapă, să organizeze, să amenajeze sau să transforme oraşul
şi spaţiul urban. Şi, privit în acest sens, cuvântul urbanism
desemnează în fapt o realitate foarte veche, numită de asemenea
şi artă urbană, şi care se opune urbanismului în sensul strict al
 P a g e | 12

termenului. Această a doua accepţiune desemnează o realitate

specifică: apariţia, către sfârşitul secolului al XIX-lea. a unei
discipline noi care se vrea a fi o ştiinţă şi o teorie a oraşului,
<<distingându-se de artele urbane prin caracterul său reflexiv
şi critic, prin pretenţia ştiinţifică>> .
Aceasta este sensul original al cuvântului urbanism, care nu
a fost creat decât pentru a numi această realitate nouă, dar care
este foarte adesea folosit într-un sens mult mai larg şi imprecis”.
Prin extensie, termenul urbanism a ajuns să înglobeze o
mare parte din ceea ce are legătură cu oraşul, indiferent dacă
este vorba de lucrările publice, de morfologia urbană şi de
planul oraşului, de practicile sociale şi de mentalităţile
orăşeneşti, de legislaţia şi de dreptul urban. Cuvântul urbanism,
în această accepţiune largă, este adesea aplicat societăţilor
urbane ale trecutului. Se vorbeşte curent de urbanism chinez,
babilonian, grec, roman sau precolumbian pentru a desemna
formele urbane caracteristice ale acestor civilizaţii...
...Sursele intelectuale directe ale urbanismului modern,
disciplină autohtonă cu pretenţii ştiinţifice, trebuie căutate în
două opere majore ale Renaşterii. Prima este De re aedificatoria
a lui Alberti, care îşi propune să definească o dată pentru
totdeauna regulile raţionale permiţând o creaţie armonioasă, fie
că este vorba de o casă sau de un întreg oraş. Cea de a doua este
Utopia lui Morus, prim model spaţial şi ideologic complet al
unei realităţi viitoare……
...Antichitatea greco-romană a contribuit la slăbirea
relaţiilor de dependenţă ce legau organizarea spaţiului construit
de religie. În Evul Mediu, chiar dacă întreaga comunitate trăieşte
într-o ambianţă profund religioasă, autorităţile laice sunt cele
care se străduiesc să pună stăpânire pe spaţiul urban. Începând
cu Renaşterea, bazele unei gândiri urbane autonome sunt deja
 P a g e | 13

puse, dar ruptura cu trecutul nu se produce încă la nivel faptic,

dacă raţiunea se impune din ce în ce mai mult, utopia rămâne
încă la porţile oraşului. Revoluţia industrială va fi cea care va da
naştere urbanismului modern, provocând o respingere afectivă a
concepţiilor tradiţionale asupra oraşului şi un larg recurs la
utopie, aceasta din urmă fiind o neobosită furnizoare de modele
spaţiale.
Arhitectura, este apreciată drept cea mai puternică formă
de exprimare non – verbală, ca o sinteză a valorilor colective. În
contemporaneitate, arhitectura se diversifică și se specializează
pe domenii precise, între care:
• arhitectura de acompaniament- ce are ca obiect inserarea unor
construcții noi în ansambluri construite cu valoare istorică și
arhitecturală, restaurări, reconstrucții;
• arhitectura domestică – având ca obiect locuința familială, cu
extensie la arhitectura rezidențială;
• arhitectura efemeră - ce recurge la soluții tehnologice de
avangardă (structuri pe cable, gonflabile, etc.) pentru edficarea
eficientă și rapidă a unor construcții cu caracter temporar;
• arhitectura industrială – pentru constucțiile și ansamblurile
industriale;
• arhitectura religioasă – legată de sacru și de construcțiile de
cult;
 P a g e | 14

1.3. TURISMUL

TURISMUL – Termenul (în pofida unei practici

străvechi), datează de la începutul secolului al XVII – lea când
definea astfel voiajul de agrement cu valențe educative,
inițiatice, elitiste, - efectuat de tinerii aristocrați englezi cu
destinație Roma sau – în sens general - Franța.
Termenul se extinde și asupra deplasărilor ce au ca țintă o
stațiune balneară sau o localitate situată pe litoral. În Anglia,
modelul devenit celebru este stațiunea Bath, amenajată de Wood
tatăl și fiul la începutul sec. XVII, iar stațiunea balneară
Brighton devine un renumit centru de terapie ce polarizează
viața mondenă - la finele sec. XVIII.
Nice, Coasta de Azur, orașele de pe Riviera franceză a
Mediteranei sunt deja destinații predilecte ale turismului estival
pentru aristocrația engleză și autohtonă. Zonele montane, în
special Elveția, devin în aceeași perioadă ținte predilecte pentru
călătorii.
În secolul al XIX –lea ca rezultat al luptei sindicale se
generalizează celebrul ,, 8 x 3” (opt ore de muncă, opt ore - timp
liber și 8 ore de odihnă), la care se adaugă dreptul la un concediu
plătit. Turismul își pierde caracterul elitist și se adresează acum
tuturor claselor sociale. Apare turismul de masă.
Thomas Kook facilitează turismul de sfârșit de săptămână
pentru clasa socială nou – afirmată prin introducerea
 P a g e | 15

transportului pe cale ferată între Londra și litoralul englez.

Operațiunea reprezintă un mare succes, aduce profit și permite
stabilirea unor trasee turistice / legături pe mare între Anglia și
destinații din ce în ce mai îndepărtate (Cipru, Cairo, India).
În secolul XX – în perioada ante și interbelică - turismul
social se dezvoltă paralel cu diversificarea formelor de
primire/găzduire: case și sate de vacanță, pensiuni, campinguri,
rețele hoteliere. Trenul, automobilul și avionul, navigația pe ape
- metamorfozeză timpul de deplasare și reduc distanțele. Apar și
se dezvoltă noi forme de turism, fără legătură cu necesitatea
petrecerii agreabile a timpului liber, a vacanțelor, anume
turismul urban, turismul de afaceri, turismul medical.
Dezvoltarea activităților turistice începe să ridice probleme
legate de imagine, de utilizarea concurențială a spațiului urban,
a terenurilor din zonele naturale cu potențial, de modernizarea
rețelelor de transport și a infrastructurilor tehnico – edilitare. De
aici rezultă interdependența între planificarea teritoriului,
urbanism, arhitectură și turism.
 P a g e | 16

Fig. Nr: 7. – Litoralul Mediteranei (foto. autor).

1.4. URBANISMUL și AMENAJAREA TERITORIULUI

Jean Louis Harouel consideră termenul urbanism ca un

neologism creat acum ceva mai mult de un secol. Noţiunea pe
care o defineşte pare a fi a priori tot atât de veche ca şi
civilizaţia urbană. Termenul are două accepţiuni. Prima
accepţiune, acoperă orice acţiune conştientă destinată să
conceapă, să organizeze, să amenajeze sau să transforme oraşul
şi spaţiul urban. Termenul urbanism a fost creat în 1867 de
 P a g e | 17

către arhitectul spaniol Cerda, în a sa ,,Théorie générale de

l’urbanisation”.
Cuvântul urbanism desemnează în fapt o realitate foarte
veche, numită de asemenea şi artă urbană, şi care se opune
urbanismului în sensul strict al termenului. Această a doua
accepţiune desemnează o realitate specifică: apariţia, către
sfârşitul secolului al XIX-lea. a unei discipline noi care se vrea a
fi o ştiinţă şi o teorie a oraşului, „distingându-se de artele urbane
prin caracterul reflexiv şi critic, prin pretenţia ştiinţifică” 11.
Prin extensie, termenul urbanism a ajuns să înglobeze o
mare parte din ceea ce are legătură cu oraşul:
lucrările publice;
morfologia urbană;
planul oraşului;
practicile sociale şi de mentalităţile orăşeneşti;
legislaţia şi dreptul urban.

Cuvântul urbanism, în această accepţiune largă, este adesea

aplicat societăţilor urbane ale trecutului. Se vorbeşte curent de
urbanism chinez, babilonian, grec, roman sau precolumbian
pentru a desemna formele urbane caracteristice ale acestor
civilizaţii.
Sursele intelectuale directe ale urbanismului modern,
disciplină autohtonă cu pretenţii ştiinţifice, trebuie căutate în
două opere majore ale Renaşterii. Prima este ,,De re
aedificatoria ” a lui Alberti, care îşi propune să definească o
dată pentru totdeauna regulile raţionale permiţând o creaţie
armonioasă, fie că este vorba de o casă sau de un întreg oraş.
Cea de a doua este ,,Utopia” opera lui Thomas Morus, prim
model spaţial şi ideologic complet al unei realităţi viitoare.
 P a g e | 18

Înainte de afirmarea unui discurs teoretic autonom,s-a

desfăşurat în Occident o lungă fază pregătitoare. O parte a
umanităţii s-a îndepărtat de gândirea care supunea spaţiul urban
unor reguli dirijate de religie, de sacru, apropiind – o de
practicile şi acţiunile sociale conforme unei anumite concepţii
asupra lumii. Acest fenomen acoperă însă o perioadă de timp
îndelungată.
- Antichitatea greco-romană a contribuit la slăbirea relaţiilor
de dependenţă ce legau organizarea spaţiului construit de religie.
- În Evul Mediu, chiar dacă întreaga comunitate trăieşte într-o
ambianţă profund religioasă, autorităţile laice sunt cele care
sestrăduiesc să pună stăpânire pe spaţiul urban.
- Începând cu Renaşterea, bazele unei gândiri urbane autonome
sunt deja puse, dar ruptura cu trecutul nu se produce încă nivel
faptic,.. ,, dacă raţiunea se impune din ce în ce mai mult, utopia
rămâne încă la porţile oraşului”.

Revoluţia industrială va fi cea care va da naştere

urbanismului modern, provocând o respingere afectivă a
concepţiilor tradiţionale asupra oraşului şi un larg recurs la
utopie, aceasta din urmă fiind o neobosită furnizoare de modele
spaţiale.

AMENAJAREA TERITORIULUI / PLANIFICAREA

TERITORIALĂ
Au ca obiect organizarea gestiunea responsabilă a spaţiului,
analiza structurilor spaţiale majore, analiza evoluţiei spaţio-
temporale a acestor structuri.. Planificarea teritorială analizează
 P a g e | 19

spaţiul terestru la nivel global, la nivel continental / regional,

naţional, la nivelul regiunilor de dezvoltare de pe teritoriul
naţional, a unităţilor teritorial – administrative (judeţe,
municipii, oraşe, comune).
Amenajarea teritoriului se focalizează pe un sistem
teritorial, pe reţeaua de localităţi, luând în considerare
elementele componente precum şi inter-relaţiile ce se stabilesc
între acestea, relaţiile din interiorul componentelor ce pot duce
la modificări ale inter-relaţiilor, precum şi relaţiile ce se
stabilesc între sistemul analizat şi sistemul superior din care face
parte.
Etapele planificării teritoriale și ale amenajării teritoriului
cuprind analiza situaţiei existente, evidenţierea
disfuncţionalităţilor, ierarhizarea disfuncţionalităţilor, stabilirea
direcţiilor principale de intervenţie, propunerea măsurilor de
reglementare, aplicarea şi monitorizarea implementării măsurilor
(reglementărilor). Modelarea proiectului final include opţiunile
factorului de decizie ( puterea politică sau finanţatorul) şi
opţiunile comunităţii prin dezbateri publice.
Componentele sistemului teritorial sunt: localităţile,
ierarhizate după puterea de polarizare, vectorii de forţă sau axele
de dezvoltare,suportul geografic, profilul economic primar, inter
– relaţiile cu unităţile holarhice superioare (conţinătoare),
principalele bariere orografice.
 P a g e | 20

Vectorii de dezvoltare, (axe sau culuare de dezvoltare), sunt

constituiţi din fluxuri de materie, persoane, informaţie. Ca rang,
aceste axe pot fi: internaţionale sau continentale, naţionale,
regionale şi locale. Axele de dezvoltare unesc polii de dezvoltare
cu localităţile componente ale reţelei de localităţi, polarizează
sectoarele periferice.
Barierele orografice generează un consum sporit de
energie, influenţează factorul timp / distanţă, accesul în teritoriu,
comunicarea. Direcţiile de dezvoltare vizează îmbunătăţirea
accesibilităţii, echiparea teritoriului, dezvoltarea superioară a
conexiunilor din sistem, dezvoltarea economică echilibrată,
valorificarea specificului local. Se identifică astfel vocaţia de
dezvoltare a componentelor teritoriale, se pot contura
(redimensiona) unităţile teritoriale de dezvoltare (micro-
regiunile de dezvoltare).
Planificarea teritorială, amenajarea teritoriului şi
urbanismul au ca suport proiecte, planuri de amenajare
structurate pe formele de organizarea spaţiului ( sub aspect
geografic, politico – administrativ.
Planurile de amenajarea teritoriului au ca obiect zone
euro+regionale, transfrontariere, teritoriul naţional, regional,
judeţen, metropolitan. Planurile de urbanism au ca obiect
localităţile urbane (municipii şi oraşe) şi teritoriile comunale cu
localităţile lor componente. Planurile de amenajare pot trata
unităţi geografice coerente, ca exemplu Bazinul Dunărean
(Germania, Austria, Ungaria, Serbia, România, Bulgaria), sau
 P a g e | 21

Bazinul Mării Negre ( România, Bulgaria, Turcia, Georgia,

Rusia, Ucraina).
Întocmirea planurilor de amenajare a teritoriului, necesită
un interval de timp considerabil între momentul de început şi
aplicare, interval de timp în care datele primare luate în
considerare se pot modifica. Din acest motiv, activitatea de
planificare teritorială se bazează pe lucrul pe model, estimînd
astfel în mod corect evoluţia spaţio – temporală a sistemului, cu
posibilitatea sesizării eficienţei soluţiilor propuse şi a
introducerii unor corecţii necesare. Astfel, activitatea de
planificare teritorială are un caracter permanent. O sumă de
practici şi tehnologii privind ambientul urban şi dezvoltarea
durabilă urbană – se adresează organismelor responsabile la
nivel internaţional şi local de calitatea vieţii comunităţilor
urbane.
La originea conceptului de : ,,Ecopolis” se află - oraşul
ideal – un spaţiu gândit şi realizat ca o sumă a tuturor practicilor
şi tehnologiilor ce se referă la calitatea vieţii din marile oraşe, la
ambientele critice din aria urbană: energia, deşeurile, design-ul
urban, mobilitatea, spaţiile verzi. ,,Oraşul ideal” devine ,,oraşul
sustenabil”.
Pe parcursul existentei sale, civilizatia umana a cunoscut
succesiunea a trei moduri de organizare, a trei ,,ordine” :
 P a g e | 22

- ordinea rituală – caracterizata prin exercitarea autoritatii

religioase;
- ordinea imperială – caracterizata prin suprematia puterii
militare si a idealului teritorial;
- ordinea de piață - dominata de ,,limbajul banilor” si
caracterizata prin concentrarea activitatilor productive in jurul
unor centre de dezvoltare, adevarate ,,inimi” care coordoneaza
teritoriile de influnta.
In istoria relativ recenta si pe intervale de timp relative
scurte, puterea de polarizare a centrelor de dezvoltare a trecut de
la:
Bruges 1200 – 1350
Venetia 1350 – 1500
Anvers 1500 – 1560
Amsterdam 1620 – 1788
Londra 1788 – 1890
Boston 1890 – 1929
New - York 1929 – 1980
Los Angeles 1980 – in prezent

Apusul unor centre de putere si afirmarea altora pot fi

cauzate de crize economice, razboaie, cataclisme. Daca resursele
bogate de aur, petrol, puternica dezvoltare a industriei
cinematografice, electronicii si electronauticii au propulsat
regiunea Los –Angeles ( cu o populatie de 35,0 milioane de
locuitori) ca ,,inimă” a Terrei, aceasta dezvoltare poarta in sine
germanii iminentei (actualei?) crize ce va genera o mutatie spre
un alt pol de putere. Suprapoductia, depasirea puterii de
 P a g e | 23

absorbtie de capital a Statelor Unite, deficitul balantei de plati va

conduce in 2025 – 2030 conform previziunilor lui Jacques Attali
la esecul ,,modelului californian” si la afirmarea unui nou centru
de putere. ,,Cei 11”: Japonia, China, India, Rusia, Indonezia,
Coreea, Australia, Canada, Africa de Sud, Brazilia si Mexicul,
sunt puteri economice in curs de afirmare; Statele Unite,
conform acelorasi previziuni, cu o populatie esimata la 420,0
milioane locuitori in anul 2040 vor iregistra o evolutie liniara,
Uniunea Europeana va cativa ca un spatiu economic largit, care
va ingloba Moldova, Ucraina si tarile ex - yugoslave.
Fenomenl cresterii urbane va continua, astfel incat in anul
2025, 30 orase vor avea o populatie de peste 10 milioane de
locuitori, din care 7 se situeaza in centrul unor aglomerari cu
peste 20,0 milioane de locuitori.
Acest fenomen va fi insotit de o crestere dramatica a
nivelului poluarii. Datorita emisiei ,,gazelor de sera” incalziriea
globala va conduce la topirea treptata a calotei glaciale,
estimand o crestere a nivelului apelor oceanului planetar cu
2mm/an, cu 12 - 50 cm pana in anul 2025. Intinse teritorii
litorale vor deveni nelocuibile. Incalzirea globala declanseaza un
intreg lant de catastrofe naturale: inundatii devastatoare,
desertificarea (anual un teritoriu african de marimea Belgiei va
fi inghitit de desert), modificari ale regnului animal si a celui
vegetal, mutatii genetice. Din cele 1,75 milioane de specii
recenzate, 10.000 de specii sunt amenintate cu disparitia.
 P a g e | 24

Aceasta tulburatoare descrieire este detaliată în celebra sa

lucrare ,, O scurta istorie a viitorului”, de Jacques Attali, doctor
in economie, professor, consilier al presedintelui Mitterand.
I.4. URBANISMUL ÎN ANTICHITATE: GRECIA ŞI ROMA
Între urbanismul grec şi urbanismul roman nu există o
ruptură, ci o continuitate. Fie că este vorba de structura urbană şi
de dotările publice, fie de criteriile estetice, lecţiile Greciei
combinate cu tradiţiile urbane etrusce stau la originea
urbanismului roman.
Oraş şi cetate.
În antichitate - pentru greci, noţiunea de cetate este diferită
de cea de oraş. Cetatea (polis) este mai întâi de toate
comunitatea cetăţenilor, asociaţie cu caracter moral, politic şi
religios.Ideea de cetate a luat naştere într-o societate rurală, cu
locuinţe dispersate, iar asociaţiile politice care s-au format in
epocă erau independente de orice idee urbană.
Cetatea va presupune curând o aşezare urbană, dar ea
înglobează de asemenea teritoriul înconjurător cu aşezările sale,
ai căror locuitori sunt şi ei cetăţeni, membri ai polis-ului, ca şi
locuitorii cetăţii. Această concepţie abstractă asupra oraşului
explică de ce gânditorii greci nu au fost preocupaţi decât relativ
târziu de problemele concrete ale organizării şi amenajării
oraşelor, în timp ce primele mari realizări urbane datează de la
sfârşitul secolului al VII-lea.
 P a g e | 25

Dacă a fonda un oraş este pentru greci întâi de toate un act

politic, elementul religios nu este cu totul absent. Înainte de
iniţierea oricărei creaţii urbane este consultat un oracol şi, în
momentul începerii efective a lucrărilor, se fac sacrificii zeilor.
Religia comună, politeistă, constituie de altfel una dintre bazele
solidarităţii care îi uneşte pe membrii comunităţii civile.
Celelalte legături sunt de natură afectivă (opoziţie faţă de alte
cetăţi sau faţă de barbari) şi politică (supunerea a grupului la
voinţa colectivă exprimată prin lege).
Gânditorii greci au fost preocupaţi de oraş l-au privit în
întreaga sa complexitate nu doar din unghiul filozofiei politice şi
al moralei. Hipocrat este primul care a examinat oraşul într-o
manieră concretă, studiind efectele mediului asupra locuitorilor
oraşului, atât din punct de vedere fizic, cât şi moral., ținând
seama de :sit, expunere la elementele de mediu, natura solului,
de regimul vânturilor.
 P a g e | 26

Fig. Nr: 8. – Acropola din Atena (foto. autor)

În secolul al IV-lea , o dată cu Platon şi Aristotel, ia

naştere o veritabilă gândire referitoare la urbanism. Platon
expune, în ,,Civitas ” şi mai ales în ,, Legi”, principiile care
trebuie să stea la baza fondării materiale a oraşului ideal. Insistă
asupra alegerii sitului și consideră siturile maritime nefavorabile.
El fixează la 5040 numărul ideal al sumei construcțiilor
destinate sanctuarelor reprezentative şi locuinţelor luptătorilor.
 P a g e | 27

Aristotel este acela care, cu gândirea sa concretă, va fi

marele teoretician al urbanismului Greciei Antice. El recomandă
alegerea unui sit nu numai salubru, dar care să permită şi o
aprovizionare uşoară, oraşul trebuind să încerce să tragă foloase
atât din apropierea de mare, cât şi din cultivarea teritoriului
înconjurător. De asemenea, el îşi pune problema calităţilor
defensive ale sitului şi se pronunţă în favoarea fortificaţiilor.
Acolo unde izvoarele nu au apă din abundenţă, el recomandă
separarea apei potabile de cea care serveşte altor necesităţi. În
ceea ce priveşte structura urbană, el este partizanul specializării
cartierelor în conformitate cu funcţiile lor comercială sau
artizanală, rezidenţială, administrativă, religioasă.Aristotel
preconizează în mod special crearea în spațiul urban a două
pieţe distincte, una rezervată vieţii publice, cealaltă consacrată
activităţilor comerciale.
În ceea ce priveşte străzile, el le doreşte, drepte dispune
regulat, „după sistemul lui Hippodamos”. Recomandă evitarea
realizării unor fronturi de stradă prea lungi şi crearea unor
discontinuităţi ale acestora care să-i pună în dificultate pe
eventualii invadatori.
Oraşele greceşti până la sfârşitul secolului al VI-lea se
prezintă sub forma unor cartiere de locuit cu străzi strâmte şi
întortocheate, înghesuite, juxtapuse sau răsfirate, întinzându-se
la poalele sau pe flancul abrupt al unei coline pe care se afla
acropola.
 P a g e | 28

Fig. Nr: 9. – Acropola din Atena- imagine perspectivă

ACROPOLA este un loc fortificat, care a constituit multă

vreme sediul şi simbolul puterii politice, dar care a devenit
înainte de toate centrul religios al cetăţii, precum acropola
Atenei, vast sanctuar grupând culte multiple, dintre care cel
principal este cultul Atenei, zeiţa oraşului. În oraşul de jos se
găseşte o altă structură urbană fundamentală, piaţa publică sau
agora, încetul cu încetul, ea va răpi de altfel acropolei rolul
politic şi religios. Loc de reuniune pentru adunarea poporului,
agora devine centrul vieţii politice şi al administraţiei polis-ului,
 P a g e | 29

în acelaşi timp aici se instalează multe edificii destinate cultului.

Aceasta este epoca în care prezenţa agorei se impune ca un
element fundamental al urbanismului grec, care va fi regăsit
constant până la organizările urbane ale epocii elenistice, în timp
ce formula acropolei nu va fi utilizată decât în cazuri
excepţională.

Fig. Nr: 10. – Propileele Acropolei din Atena (foto. autor)

În Grecia, primele eforturi sistematice de amenajare şi
ameliorare a oraşelor datează de la sfârşitul secolului al VII-lea
şi din secolul al VI-lea. Această operă a fost impulsionată de
către tiranii care au acaparat puterea în numeroase oraşe, aşa
 P a g e | 30

cum au făcut la Atena - Pisistrate şi fii săi Hippias şi Hipparh.

Contestaţi de către aristocraţie, dar susţinuţi de populaţia
modestă, regimurile tiranice practică o politică activă de
urbanism, în scopul ameliorării condiţiilor de existenţă din
oraşe. Asigură locuitorilor o bună aprovizionare cu apă: fântâna
Pirene la Corint, alimentarea cu apă a Samosului şi a Atenei.
În Atena, tiranii din familia lui Pisistrate au realizat de
asemenea un program foarte vast, care comporta crearea unui
sistem de canalizare în zona agorei, regularizarea traseului
străzilor şi construcţia pe Acropolă a primului templu al Atenei.
În secolele al V-lea şi al IV-lea după căderea regimurilor
tiranice, opera de reamenajare urbană pe care acestea o iniţiaseră
nu a fost continuată. Politica lui Pericle în domeniul marilor
lucrări este o excepţie care se datorează personalităţii sale
puternice şi se limitează la început doar la Acropola
Atenei.Această perioadă este foarte importantă pentru istoria
urbanismului fiindcă acum apar traseele urbane ortogonale, cu
străzi dispuse în tablă de şah, paralele şi perpendiculare între ele,
determinând loturi egale.
În aceeaşi epocă, în bogatele oraşe coloniale din Italia de
Sud şi Sicilia, ca Paestum, Agrigento şi Selinus, au fost
edificate impozante ansambluri de temple dorice care exprimă
orgoliul cetăţii, puterea şi reuşita sa comercială, onorând în
acelaşi timp divinităţile protectoare. Este vorba aici de prima
experienţă elenistică în domeniul urbanismului monumental .
 P a g e | 31

Începând cu secolul al VI-lea, această concepţie este deja

schiţată în coloniile fondate în Sicilia, în Italia şi Marea neagră.
Dar abia în prima jumătate a secolului al V-lea, o dată cu
reconstruirea oraşului Milet, distrus de către perşi în 494,
asistăm cu adevărat la realizarea unui plan ortogonal. Acest tip
de traseu este deci o creaţie a Ioniei, cea care a dat Greciei prima
sa şcoală de filozofie. Trama stradală în formă de tablă de şah
adoptată la Milet constituie transcrierea urbanistică a unei
gândiri a cărei meditaţii asupra celei mai bune organizări
politice a oraşului au condus la căutarea unei structuri urbane
corespunzătoare.
Traseul stradal din Milet se va răspândi în toată lumea
greacă. Către 475, el este introdus în Grecia continentală de
către filozoful şi arhitectul Hippodamos din Milet, autorul
planului de reconstrucţie a Pireului. Din mijlocul secolului al V-
lea folosirea planului ortogonal cu străzi în tablă de şah, numit
„plan hippodamic” va deveni curentă, atât în cazul întemeierii
unor noi aşezări urbane, cât şi pentru extinderea şi amenajarea
oraşelor existente.
Oraşele elenistice. În timp ce urbanismul de tip
hippodamic, caracterizat prin claritate şi simplitate, rămâne fidel
spiritului oraşului grec, epoca elenistică se afirmă prin căutarea
grandorii şi monumentalităţii, ca în cazul elocvent al oraşului
Pergam, capitala regatului attalid. Urbanismul Pergamului se
sprijină pe o perfectă adaptare a oraşului la un sit accidentat o
 P a g e | 32

succesiune de terase naturale înguste căţărate pe flancul adânc al

unei stânci care domină câmpia cu cei 275 de metri ai săi.

Fig. Nr: 11. – Planul orașului Pompei – după ,, l’Histoire”

nr:4/2010

Urbanismul roman: continuatoare a culturii grecilor şi a

etruscilor, civilizaţia romană îşi extinde treptat influenţa asupra
teritoriilor europene din jurul Mediteranei, de la limes – ul ce
separă Anglia de Scoţia până în Egipt, din Asia Mică la
ţinuturile germanice, de la nord de Danubiu la Atlantic.
Sistemul legislativ, arta militară şi a conducerii, a
organizării teritoriilor cucerite, toleranţa religioasă şi nu în
 P a g e | 33

ultimul rând ştiinţa construcţiilor, au asigurat pentru mai mult de

un mileniu existenţa şi supremaţia în aceste teritorii, mai întâi a
Republicii, apoi a Imperiului Roman.
Această civilizaţie bazată pe spaţiul rural, dar tipic urbană
este jalonată de apariţia a numeroase oraşe care ating apogeul
dezvoltării lor în primele două secole ale Mileniului I : Ostia,
Herculanum, Pompei, Timgad şi altele. Dar mai ales aici – şi nu
în celebra Romă, în oraşele cetăţi care nu depăşesc câteva zeci
de mii de locuitori – urbanismul roman atinge nivelul său maxim
de dezvoltare.
 P a g e | 34

MODULUL II
NOȚIUNI TEORETICE PRIVIND STILUIRLE
ARHITECTURALE, CIVILIZAȚIIEL ANTICE
DIN GRECIA și PENINSULA ITALICĂ

Evoluția arhitecturii- elemente de istorie a civilizației

II.1. STILURI ȘI CURENTE ÎN ARHITECTURĂ .

STILURI ŞI CURENTE ÎN ARHITECTURĂ

„Stilul”: În sens general, stilul este modul specific de

exprimare într – un anumit domeniu al activității
omenești.Comportamentul social, definirea şi recunoaşterea
unor anume repere estetice într-o epocă dată sunt elemente
determinante şi totodată acţiuni modelate de specificitatea
creaţiei artistice – arhitecturale.
Artistul exprimă prin concept şi formă spiritul unei epoci.
La originea formei, a formei modelate de artist, se află un spirit
creator ce conferă unei epoci o unitate artistică. Iar, în acest
proces complex de creaţie şi de receptare, stilul caracterizează o
epocă, o mişcare artistică, sau o Şcolă.
Stilurile arhitecturale ale Greciei Antice au marcat evoluția
civilizației europene: stilul doric, stilul ionic și stilul corintic.
Materializarea acestor stiluri se regăsește la construcțiile de cult,
la templele închinate zeităților Olimpului, capodopere ale
 P a g e | 35

geniului artistic și constructiv ce s-au păstrat nealterate peste

secole.
Istoria artei, istoria arhitecturii, analizează cronologia,
structura şi caracterele definitorii ale stilurilor. Redăm în
continuare o clasificare realizată de Jeremy Melvin pe criterii de
localizare geografică, periodizare si durată de manifestare.
Această clasificare cuprinde: preclasicismul din Orientul
Mijlociu, Indismul (asociat cu: indo – kmersmul,
confucianismul, islamismul , regionalismul, neoclasicismul şi
corporatismul), protoclasicismul (civilizatiile minoică si
miceniană), Confucianismul chinez, clasicismul roman, arta
precolumbiană (din America Centrală, Mexic, Peru,
Guatemala), shintoismul japonez, clasicismul creștin (stilul
romanic), islamismul, indo – khmerismul, Goticul scolastic.

PRECLASICISM

În mileniul II şi III î..Hr., condiţiile geo – climatice din

Orientul Mijlociu au furnizat stabilitatea necesară dezvoltării a
numeroase civilizaţii. Dintre acestea, civilizaţia cea mai durabilă
şi influentă s-a dezvoltat în Egipt, unde încă de la începutul
mileniului III î.Hr. s-au ridicat structuri durabile din piatră -
monumente funerare şi de cult – care reflectă caracterul teocratic
al statului. În arhitectura şi arta egipteană sunt utilizate simboluri
decorative inspirate din natură (motive vegetale, zoomorfe,
antropomorfe) care prevestesc apariţia unui nou curent –
clasicismul.
În Mesopotamia, în ţinutul fertil al Tigrului şi Eufratului,
au înflorit vechi civilizaţii contemporane cu civilizaţia
egipteană. Se recurge şi aici la o arhitectură monumentală, care
utilizează ca material de construcţii cărămida – uscată la soare,
 P a g e | 36

sau arsă şi glazurată, decorată în culorii vii. Ca şi în Egipt, din

secolul IV î.Hr. şi aici se resimt influenţele civilizaţiei şi artei
elene. Construcţii reprezentative:
• Piramidele din Gizeh, Egipt în apropiere de Cairo, (cca. 2631 –
2498 î. Hr.)
• Sfinxul – Egipt, platoul de la Gizeh – (cca. 2800 î. Hr.)
• Templul lui Amon de la Karnak – Egipt
(1530 – 323 î.Hr.)
• Templul de la Luxor – Egipt (1408 – 1300 î.Hr.)
• Ziguratul şi zidurile oraşului Ur – Mesopotamia –
(2125 î.Hr.)
• Oraşele Ashur, Nimrud şi Khorsabad (1250 – 700 î.Hr)

INDISM

India este un teritoriu vast, un subcontinent în care, pe

parcursul miilor de ani arhitectura a evoluat datorită unor
puternice tradiţii locale admirabil îmbinate cu influenţe din
exterior. Diversitatea culturală este marcată de hinduism,
budism şi islam, religii practicate de populaţia din teritoriu.
Pe valea Indusului, în Pakistanul de astăzi, a apărut una din
cele mai vechi civilizaţii de pa Terra, atestată în perioada de
timp situată între mijlocul mileniului III î.Hr. şi începutul
mileniului II î. Hr. Aici s-au dezvoltat aşezări urbane de mari
dimensiuni, ale căror urme s-au păstrat până astăzi.
Arhitectura indiană este expresia unei remarcabile abilităţi
de preluare a unor influenţe externe, adaptate la tradiţiile
indigene, fapt remarcat în special la construcţiile cu caracter
religios. Hinduismul, cea mai veche dintre religiile indigene a
evoluat de la o practică religioasă bazată pe sacrificii, în una a
devoţiunii, a veneraţiei. Arhitectura templelor deriva din
 P a g e | 37

formule matematice secrete, deţinute numai de clerul superior.

Ca o reacţie împotriva acestei teocraţii apar şi se răspândesc
budismul şi jainismul, iar noile practici religioase reclamă noi
formule şi spaţii arhitecturale. Veneraţia congregaţională
introdusă de budism, se deosebea de devoţiunea individuală
practicată de hinduism şi conduce la noi forme şi dimensiuni ale
spaţiilor de cult. Apar noi funcţiuni ca stupa (topa), altare care
adăpostesc urnele cu cenuşa credincioşilor decedaţi care în viaţă
atinseseră nivelul cel mai înalt al iluminării. La construcţia
acetor noi spaţii se resimt influenţe persane şi elene, aduse aici
de expediţiile lui Alexandru Macedon (sec. IV î.Hr.).
Din sec. XII d. Hr., arhitectura indigenă este puternic
marcată de Islam. În Fatehpur Sikri, noua capitală împăratului
Akbar, arhitectura adoptată îmbină tradiţiile budiste cu cele
islamice, dar şi hinduiste, chiar gotice - într-un tot unitar, insolit
şi armonios. Taj Mahal, (1630 – 1653) - templul din marmură
albă ridicat de şahul Jenan în Agra şi închinat frumoasei sale
soţii, este o capodoperă a culturii indiene, care atestă strălucit
geniala putere de sinteză între arhitectura budistă şi cea islamică.
În Mawa Mahal – Jaipur, Rajasthan (1799) - ,,palatul
vânturilor” adăugat reşedinţei maharajahului, apare o inovaţie
arhitecturală - jali –panouri dantelate din marmură care permit
circulaţia aerului şi conferă răcoare spaţiilor interioare, oprind
totodată privirile indiscrete din exterior.

Construcţii reprezentative:
• Mohenjaro - daro şi Harappa din valea râului Indus (mijlocul
mileniului III î.Hr.)
• Qutb Minar – Delhi ( 1199)
• Fatehpur Sikri – Agra – (1569 – 1580)
• Mormântul lui Humayun – Delhi ( 1585)
 P a g e | 38

• Palatul de chihlimbar – Rajasthan (1623 – 1668)

• Janta –Manta – Jaipur, Rajasthan ( 1726 – 1734)

În arhitectura indiană se manifestă şi alte curente ca: indo –

kmersmul, confucianismul, islamismul , regionalismul,
neoclasicismul şi corporatismul.

PROTOCLASICISM

Cultura minoică apărută pe insula Creta şi cultura

miceniană din Grecia peninsulară, prezintă caractere
asemănătoare, sunt unite printr-o mitologie şi o limbă comună şi
sunt precursoarele clasicismului grec. Reprezentative pentru
perioada protoclasicismului sunt aşezările din Knossos în insula
Creta şi Micene din Peloponez care au atins apogeul dezvoltării
la mijlocul mileniului II î.Hr., faima lor fiind consemnată de
Homer în Iliada şi Odiseea.
În insula Creta principalele vestigii sunt complexele
rezidenţiale (palatele), iar în Grecia peninsulară şi continentală -
oraşele – cetate înconjurate cu fortificaţii puternice din blocuri
masive de piatră, oraşe – state care au evoluat pe parcursul unei
îndelungate perioade de timp. Echilibrul dintre concepţia
arhitecturală generală a spaţiilor şi decoraţiile utilizate, vesteşte
funcţionalismul perioadei ce va urma – clasicismul elen.

Construcţii reprezentative:
• Palatul regelui Minos din Knossos, Creta, Grecia (înainte de
1400 î. Hr.) – aparţine civilizaţiei minoice, precursoare a
clasicismului grec şi este produsul de sinteză a civilizaţiilor est –
mediteraneene, cu influenţe egiptene. Se pune accent pe
rezolvarea spaţiului arhitectural, cu încăperi dispuse în jurul
 P a g e | 39

unor curţi interioare mărginite de portice cu coloane tronconice,

evazate spre partea superioară după modelul egiptean. Încăperile
sunt bogat decorate cu picturi murale şi mozaicuri în culori vii,
cu motive geometrice, zoomorfe şi antropomorfe.
• Oraşele – cetate Micene şi Tirint – cca. 1250 î. Hr.
• Palatul Phaestos – Creta – sec. XV î. Hr.

CLASICISMUL ELEN

Îmbină simţul artistic cu pragmatismul, inaugurând în artă

şi arhitectură o tradiţie care a durat cca. 2500 de ani, având la
bază stilurile doric, ionic şi corintic. Aceste stiluri se bazează pe
reguli precise privind proporţiile şi ornamentele.

Construcţii reprezentative:
GRECIA
• Pantheonul – Atena – Ikhtinos 447-432 îHr.
• Olympia (590 îHr.)
• Corint (540 îHr.)
• Delphi (510 îHr.)
• Thezeion – Atena (449-444 îHr.)
• Templul zeiţei Atena Nike (Nike apteros) – Acropola din
Atena (427 îHr.)
• Erechteion-ul – Acropola din Atena (421-405 îHr.)

ITALIA
• Templul de la Selinunt – Sicilia (550-450 îHr.)
• Templul de la Phaestum – lângă Napoli (530-460 îHr.)
• Templul de la Agrigent – Sicilia (510-430 îHr.)
• Templul de la Segesta – Sicilia (424-416 îHr.)
 P a g e | 40

CONFUCIANISM

Este o dogmă a filozofiei care are ca principiu fundamental

stabilirea ordinii morale şi sociale. Influenţează puternic creaţia
culturală, iar în arhitectură îmbină ordinea, armonia, cultul
strămoşilor, legile cosmosului cu autoritatea terestră.
Confucianismul se bazează pe ordine şi ierarhie – influenţând
cultura chineză pe mai multe milenii, conferindu-i un caracter
unitar pe un teritoriu vast, cu o populaţie numeroasă.
Atât sistemul de valori al creaţiei arhitecturale cât şi
planificarea urbanistică exprimă cosmologia confucianistă
integrând armonios cadrul construit cu peisajul înconjurător.
Între influenţele care au fost asimilate de cultura chineză din
această perioadă se enumeră: budismul, hinduismul, indo-
khmerismul, shintoismul, exotismul.

Construcţii reprezentative:
• Marele Zid Chinezesc (din 214 îHr.) – lung 2260 km
construit pentru a proteja frontiera nordică a Chinei
• Templul Cerurilor – Beijing (1420) - un complex de
clădiri, reşedinţă imperială ; cele 28 de coloane simbolizează
cele 28 de constelaţii şi reprezintă o îmbinare a legilor
cosmosului cu ordinea socială.
- Pagoda de Sud – Fang Shan, Hopei (117 d.Hr. )
- Pagoda Gâştei Sălbatice – Ch’ang Ang Shensi (701-705)
- Palatul Imperial din Oraşul Interzis – Beijing (1407-1420)
 P a g e | 41

CLASICISMUL ROMAN

Cultura romană a fost puternic influenţată de cultura

grecească şi se răspândeşte pe o suprafaţă însemnată a
continentului european. Caracteristicile sale esenţiale sunt
pragmatismul şi originalitatea.
Arhitectura romană, utilizează acoperirea unor spaţii de
dimensiuni remarcabile cu bolţi şi cupole (domuri), îmbină
stilurile clasice greceşti, adosând coloanele dorice, ionice şi
corintice arcadelor de piatră şi zidărie, creează un nou stil, bogat
în decoraţiuni – stilul compozit (Colosseum-ul din Roma).
Lucrările inginereşti, drumuri, apeducte, poduri sunt
durabile, de mari dimensiuni.
Arhitectura imperiului părăseşte principiile arhitecturii
greceşti a cărei esenţă este relaţia dintre natură – societate şi
mitologie, dar se evidenţiază prin adaptabilitatea clasicismului la
scopuri şi cerinţe variate.

Construcţii reprezentative:
• Colosseum – Roma – 70-82 d.Hr. – un vast amfiteatru oval, cu
axa lungă de 200 m, cu o capacitate de 50.000 locuri. Arena este
perimetrată de 80 arcade de dimensiuni uriaşe;
• Vila lui Hadrian – Tivoli – 124 d.Hr.
• Teatrul lui Marcellus – Roma (21-131 d.Hr)
• Oraşul Pompei (distrus 79 d.Hr.)
• Arcul lui Titus – Roma (82 d.Hr.)
• Pantheonul – Roma (2005 d.Hr.)
• Termele lui Caracalla Roma (211 – 217 d.Hr.)
• Forum-ul Roman (sec. I î.Hr. – sec. IV d.Hr.)
 P a g e | 42

ARTA PRECOLUMBIANĂ

Se distinge prin monumentalitate îmbinând principiile

cosmologiei cu practicile religioase şi ritualurile bazate pe
sacrificii.
În America Centrală civilizaţia maya a evoluat de la cultura
timpurie olmecă evidenţiindu-se în special prin temple -
piramide în trepte, amplasate într-un peisaj insolit. Aztecii
dezvoltă formele arhitecturale mayaşe adaptându-le la noile
ritualuri religioase, foarte sângeroase. Ca material de construcţii
se utilizează piatra, iar decoraţia este bogată şi complexă.
În Peru anterior cuceririi sale de către spanioli (1532) -
arhitectura era expresie a centralismului imperial bazat pe o
ordine socială foarte rigidă, materializând legătura dintre
Împărat (Inca) şi zeul Soare. Construcţiile sunt orientate după
punctele cardinale, utilizând din plin însorirea. Materialele
folosite erau: cărămida şi piatra. Lucrările inginereşti – drumuri,
poduri şi terasări ale versanţilor muntoşi – sunt reprezentative şi
de mare amploare.
Indienii pueblo au dezvoltat o arhitectură mai simplă în
teritoriile situate actualmente în sud-vestul U.S.A., utilizând în
mod curent cărămizile nearse şi chirpiciul ca materiale de
construcţie. Excepţie face complexul Pueblo Bonito construit
din piatră în anii 900-1200 în Mexic.

Construcţii reprezentative:
MEXIC
• Piramidele Soarelui Teotihuacan (cca 250 d.Hr.)
• Citadela Teotihuacan (cca 600 d.Hr.)
• Templul războinicilor – Chichen Itza (cca 1100 d.Hr.)
 P a g e | 43

PERU
• Machu-Pichu – lângă Cuzco (cca 1500) – oraş de munte
• Poarta Soarelui – Tihuanaco (1000-1200 d.Hr.)

GUATEMALA
• Templul 1 – Tikal (cca 500 d.Hr.)

SHINTOISM – JAPONIA

Shinto – este o veche credinţă japoneză bazată pe venerarea

strămoşilor şi a naturii, care transpune în cultura japoneză şi în
special în arhitectură: lumina, graţia şi echilibrul dintre natură şi
cultură.
Pătrunderea budismului (sec.VI) – introduce în arhitectura
shintoistă forme compoziţionale extrem de sofisticate, în care
dimensiunea şi locul fiecărui element sunt bine stabilite, într-o
inter-relaţionare complexă. În acest mod, natura şi socialul par a
fuziona, sugerând faptul că acesta din urmă este un produs al
celui dintâi.

Construcţii reprezentative:
• Poarta „plutitoare” Torii – Sanctuarul Itsukushiona Jinja
Miyajima – sec. XII.
• Vila Imperială Katsura – 1620
• Sanctuarul shintoist de la Kamiji – Yama – Ise /(701 d.Hr.)
• Palatul imperial de la Nara (sec.XVII)
• Sanctuarul Kasuga-Nara (768 d.Hr.).
 P a g e | 44

CLASICISMUL CREŞTIN

Îmbină clasicismul monumental cu dogma creştină. Noile

construcţii de cult derivă din bazilica şi din domul roman.
Spaţiul bazilical este organizat pe o axă longitudinală,
orientată est-vest, cu o navă principală supraînălţată şi două nave
laterale, preluând arcadele semicirculare romane şi decoraţiile
clasice. Aceste elemente clasice preluate de arhitectura creştină
constituie bazele stilului romanic. Din domul roman derivă
bisericile pe plan central, acoperite cu o cupolă semisferică
centrală (peste naos).
Capodopere ale genului sunt Biserica Sfânta Sofia din
Bizanţ şi San Vitale din Ravenna.
Pe la 1100 stilul romanic este răspândit practic în întreaga
Europă.

Construcţii reprezentative:
• Biserica Sfânta Sofia – Istambul (532-537)
• San Stefano Rotondo – Roma (468-483 d.Hr.)
• Basilica San Marco – Veneţia (1063-1085)
• Capela St. John – Londra (1086-1097)
• Catedrala din Durham – Anglia (1093-1132)
• Abaţia Sf. Albans - Anglia (1077-1115)
• Sfântul Sergiu şi Bachus – Istambul (525-530)
• Sfântul Mântuitor din Chora – Istambul (1050)
 P a g e | 45

ISLAMISM

Îşi are originile în Peninsula Arabică, unde apare în sec.VII

şi se extinde rapid în Orientul Mijlociu, Balcani, Africa de Nord,
India şi Peninsula Iberică. Influenţele culturii islamiste pătrund
în Europa Occidentală, prin califatele arabe din Spania. Ca
dogmă, Islamul interzice reprezentările zoomorfe şi
antropomorfe, dezvoltând în schimb forme şi decoraţiuni cu
modele geometrice deosebit de valoroase.
Principalul tip de construcţie islamistă este geamia, lăcaş de
cult dar şi cu funcţiuni sociale şi culturale, care preia din alte
culturi domurile şi colonadele, la care se adăugă minaretele
specifice.

Construcţii reprezentative:
• Moschea Albastră din Istambul – Turcia (1610-1616) o replică
a bisericii Sfânta Sofia, de asemenea transformată în geamie
• Domul Stâncii – Ierusalim – Israel (684)
• Moschea Al-Aqsa Ierusalim – Israel (705)
• Marea Moschee din Damasc, Siria (706-715)
• Moschea Al-Ahzar-Cairo – Egipt (907 î.Hr.)
• Oraşul Madinat – al Zahra – lângă Cordoba
(936 d.Hr.)
• Palatul Alhambra – Granada – Spania (1338-1390)

INDO – KHMERISM

Apare în sec. III prin grefarea puternicelor influenţe ale

hinduismului şi budismului asupra civilizaţiei khmere locale din
Cambodgea. În secolul al IX- lea mai multe formaţiuni statale
khmere se unifică sub acelaşi rege. În zona Angkor, pe o
 P a g e | 46

suprafaţă de circa 300 kmp se construiesc numeroase centre cu

caracter laic şi religios.
În arhitectura khmeră fiecare templu era conceput ca un
micro-cosmos încărcat de simboluri, cu o volumetrie şi cu
decoraţiuni bine definite. Construcţiile sunt decorate cu
basoreliefuri şi sculpturi cu reprezentări naturaliste, deosebit de
valoroase.

Construcţii reprezentative:
CAMBODGEA:
• Templul zeului hindus Vishu Angkor Wat – Cambodgea (sec.
XII)
• Templul Preah Ko – Angkor Wat (880)
• Templul Preah Khan – Angkor Wat

INDIA:
• Templul Kandaraya Mahadev – Khajuraho (1017-1029)
• Templele Tanjavur şi Rajarajeshvara (sec. IX-XIII)

GOTICUL SCOLASTIC

Reprezintă o continuare şi o dezvoltare a stilului romanic,

aducând inovaţii constructive remarcabile. Arcul ogival şi bolţile
de intersecţie cu nervuri ogivale, înlocuiesc arcul în plin centru
şi bolţile semicilindrice romanice. Aceste inovaţii permit o
„eliberare” a spaţiului interior, care se amplifică şi creşte în
înălţime.
Planimetria romanică în formă de cruce latină, cu braţul
lung orientat est-vest, cu trei sau cinci nave, intersectat cu
transeptul este preluată de noul stil.
 P a g e | 47

Arhitectura gotică se dezvoltă în strânsă legătură cu dogma

scolastică, mod determinant de abordare a teologiei şi filozofiei
în epocă. Această dogmă explică legătura între perfecţiunea
Raiului cu societatea umană supusă păcatului, iar materializarea
acestui concept este catedrala gotică.

Fig. Nr: 12 Primăria din Bruxelles –sec. XIII – XV, în stil gotic
pur, turnul înalt de 96m.(foto autor)
 P a g e | 48

Construcţii reprezentative:
FRANŢA:
• Saint – Chapelle – Paris – Pierre de Montreuil (1243-1248)
• Catedrala din Reims (1211-1290)
• Abaţia Saint – Denis – lângă Paris (1135-1144)
• Catedrala Notre – Dame – Paris (1163-1250)
• Catedrala din Chartres (1194-1260)

ANGLIA:
• Catedrala din Canterbury (1096-1185)
• Catedrala din Lincoln (1129-1320)
• West minister Abbey – Londra (1245 – sf.sec. XIV)
• Capda Kings – College – Universitatea Cambridge (1446-
1515)

ROMÂNIA:
• Biserica Neagră – Braşov ( 1383-1477)
• Biserica Sfântul Mihail – Cluj-Napoca (construcţia s-a
desfăşurat în două faze: prima a început în anul 1316 şi a fost
finalizată în 1390, urmată de o a doua fază între 1410-1487).

Redăm selectiv în continuare caracteristici ale unor stiluri

arhitecturale care au influențat evoluția civilizației europene și
mondiale:
CLASICISMUL: un stil ce reînvie perfecţiunea modelelor
antice, care caută, stabileşte şi aplică reguli pentru atingerea
acestei perfecţiuni. Raportat la cultura franceză, clasicismul
caracterizează arhitectura secolului al XVII – lea şi cuprinde
două curente: unul ce îşi are rădăcinile în Renaşterea Italiană (
prima manifestare: faţada Bisericii Saint – Gervais – construită
 P a g e | 49

la Paris de Salamon de Brosse în anul 1616), al doilea curent

caracterizează epoca lui Ludovic al XIV-lea ( colonada de la
Louvre din perioada 1667 – 1670 - şi de la Versailles din 1668).
Termenul ,,clasicism”definește în arhitectură și artă – de-a
lungul timpului, o atitudine polemică față de conceptele ,,la
modă”, militând spre o reîntoarcere la valorile consacrate ale
Antichității. La începutul secolului XX, o serie de arhitecți din
Franța și Germania tind să restabilească o ,,disciplină clasică” în
artele vizuale pentru a combate excesul inovativ al exuberantului
stil Art Nouveau. Această tendință se manifestă după primul
Război Mondial în literatură, pictură și muzică, dar cu un efect
redus în arhitectură și urbanism.
BAROCUL: se afirmă şi se răspândeşte ca o manifestare artistică
în secolul al XVII – lea. Este asociat cu Contra – Reforma, este
un stil ce se opune rigurozităţii Reformei. Arhitectura barocă se
caracterizează prin linii şi plane curbe, volute şi coloane în
torsadă. Bogăţia decoraţiilor şi fantezia ce domină compoziţia,
care revoluţionează, diversifică şi înnobilează produsul artistic.
ROCOCO: este un stil ornamental elaborat la sfârşitul domniei
regelei Ludovic al XIV – lea. Atinge apogeul în perioada
Regenţei şi sub Ludovic al XV – lea şi se remarcă prin bogăţia
decoraţiilor atât în decorarea faţadelor cât şi a interioarelor.
NEOCLASICISMUL: apare ca o replică sobră la senzualitatea şi
decorativismul stilurilor baroc şi rococo. Apare după anul 1750
şi dezvoltă o arhitectură nouă care adaptează noilor necesităţi
 P a g e | 50

funcţionale elementele compoziţionale şi de detaliu ale

Antichităţii greceşti.

Fig. 13.RENAŞTEREA FilippoBrunelleschi Capela Pazzi –

Florenţa 1433 - Perioada timpurie
 P a g e | 51

II.2 GRECIA ANTICĂ

Inceputurile :

Fig. Nr: 14. – Situl arheologic Micene – foto. autor

 P a g e | 52

ARTA CLASICĂ (480-323 Î.HR.)

În arhitectură se înregistrează o evoluţie a ordinelor Doric
şi ionic spre armonie şi perfecţiune. Este reconstruită Acropola
din Atena. Ictinos şi Callicrates construiesc Parthenonul,
Minesicles construieşte Propyleele, în aceiaşi perioadă este
construit Templul Atenei Nike şi Erehteionul. În stilul artei
clasice se construiesc în această perioadă templele lui Apollon
din Delphi şi Bassae, al concordiei la Agrigento, Templul lui
Poseidon la Sunion, Templul lui Hephaistos de la Athena,
Tolosul Marmaria din Delphi. Spre anul 380 î.Hr. ia naştere şi se
dezvoltă arhitectura civilă şi urbanismul (Priene, Epidaur, este
terminată agora din Atena, Pella). În perioada clasicismului
târziu este construit Mausoleul lui Halicarnas şi Monumentul
Nereidelor din Santhos.

Fig. Nr: 15. – Erehteionul, capodoperă a stilului ionic Logia Cariatidelor (foto.
autor)
 P a g e | 53

ARTA ELENISTICĂ (322-50 Î.HR.)

Se înregistrează expansiunea greacă spre Orient, se
dezvoltă oraşe ca Pergamul, Antiohia şi Alexandria. Apare şi se
dezvoltă ordinal Corintic, se construiesc temple mari la Pergam,
Ephes, Sardes. Se dezvoltă urbanismul (Pergam, Milet,
Alexandria). În marile oraşe apar numeroase construcţii civile,
cum ar fi Porticul Attale din Athena, Biblioteca din Alexandria,
Teatrul din Pergam, Farul din Alexandria.

Fig. Nr: 16. – Stilul corintic – capitel și antablament

 P a g e | 54

II.3.CIVILIZATIA ETRUSCĂ

Referinte bibliografice:
Claudius ( 41 – 54 d.C.) - împarat roman, autor al operelor
literare cu caracter istoric: ,,Carhedoniaca” (Istoria Cartaginii)
şi ,, Tyrhenica” (Istoria Etruscilor), utilizează bogatele mărturii
istorice ale epocii. Scrierile sale dispar in incendiul Bibliotecii
din Alexandria, anumite informaţii se preiau tratatele unor
istorici contemporani;
Gaius Clinius Maecenas sfetnic de seamă al lui Augustus,
devotat susţi nător al artelor şi al artistilor, este de origine
etruscă, descendent de stripe regală;
Diodor ( sec.I - i.d.C.) istoric grec, descrie etruscii ca un
popor care: ,, … s-a remarcat prin bărbăţie, au pus stăpânire pe
un teritoriu intins şi au intemeiat multe cetăţi celebre... Au
excelat ca o puternică forţă maritimă şi multă vreme au dominat
apele mării, astfel că, datorită lor mare ace se învecinează cu
Italia a primit denumirea de Marea Tyrheniană (Marea
Etruscă)…”
La perfecţionarea armatei pedestre ei au contribuit printre
altele şi prin utilizarea goarnei, un instrument foarte folositor în
război şi care se numeşte ,, goarna tyrenă”.
 P a g e | 55

Comandanţilor supreme ai armatei l I se consfinţea şi li se

consolida autoritatea şi rangul prin aceea că li se atribuiau
lictori,jilţuri de fildeş şi toge cu dungă purpurie.
Casele erau prevăzute cu peristiluri ingenioase, menite să
atenueze zgomotul produs de numeroşii servitori aflaţi în slujba
lor…. Cele mai multe din aceste obiceiuri au fost preluate de
romani care le-au introdus în cetăţile lor şi le-au
perfecţionat…S-au dedicat în primul rând ştiinţelor naturii şi
învăţăturii privind zeităţile, cei mai mulţi dintre ei s-au ocupat
cu ştiinţa interpretării fulgerelor… Întrucât locuiesc şi lucrează
un pământ ce dă de toate, ei se bucură de o bogăţie de roade
menite nu numai unei hrane îndestulătoare, ci şi de desfătări
îmbelşugate, cu huzurul şi destrăbălarea cuvenită… Puterea,
care din timpuri străvechi le-a atras invidia celor din jur, au
pierdut-o cu desăvârşire…”
Titus Livius: strălucit istoric roman de la începutul erei
noastre, în tratatul ,, De la fondarea Romei ” afirmă:
,, … Până la naşterea Imperiului Roman puterea etruscilor
s-a întins departe pe mare şi pe uscat. În măsura în care au
stăpânit Marea de Jos ( Tyhreniană) şi Marea de Sus (Adriatica),
stau mărturie chiar denumirile lor: una a fost botezată de
triburile italice ,, Marea Etruscă” după numele generic dat
acestei seminţii, iar cealaltă ,,Hadriatica” după aşezarea etruscă
Hadria. Au populat uscatul şi au construit douăsprezece cetăţi,
mai întâi de partea noastră a Apeninilor, de-a lungul Mării de
Jos, apoi dincolo de Apenini, înfiinţând acolo tot atâtea colonii
 P a g e | 56

câte erau şi oraşele lor de baştină; acestea cuprindeau toată

întinderea de dincolo de Pad până în Alpi, cu excepţia Capului
pe care în prejma golfului îl populează veneţienii…”
Strabo: geograf contemporan cu Titus Livius:
,, … atâta timp cât etruscii s-au aflat uniţi sub un singur
conducător – au fost foarte puternici, dar cu trecerea vremii, se
vede că organizarea lor s-a destrămat, s-au supus presiunii
exercitate de populaţia învecinată, căci altfel ei n-ar fi renunţat
la pşmânturile fertile şi s-ar fi năpustit după pradă pe mare, unii
într-oparte, alţii în cealaltă parte a apelor; se ştie doar că de câte
ori s-au unit au fost în stare nu numai să-I respingă pe agresori ci
să-i şi atace, ba să ântreprindă chiar şi expediţii îndepărtate…”
Dionisie din Halicarnas:
,, … se aduceau (regelui etrusc Tarquinius – la Roma)
douăsprezece securi, câte una din fiecare cetate …Era un obicei
etrusc ca în faţa fiecăruia dintre regii cetăţilor să păşească un
lictor, care în afara mănunchiului de nuiele mai poartă în mână
şi o secure; şi ori de câte ori cele douăsprezece cetăţi porneau
într-o expediţie comună, depuneau cele douăsprezece securi în
mâna unui dintre regi care în felul acesta era investit cu puteri
nelimitate în comanda oştilor…De aici originea istorică a
simbolului puterii la funcţionarii romani care atesta dreptul lor
de a aplica vinovaţilor nu numai pedeapsa corporală ci şi
pedeapsa decapitării…”
 P a g e | 57

Thomas Dempster: profesor scoţian, predă la

Universităţile din Pisa şi Bologna. Între anii 1616 – 1619 scrie
cele ,, Şapte tomuri despre Regatul Etruriei”.
Istoric:
Epoca pietrei:
• urme de locuire în peninsula Italică

Epoca brozului ( cca.1800 ă.d.C.) :

• imigranţi din nord populează Italia, prelucrează bronzul şi
practică o agricultură primitivă, îşi construiesc colibe din pari de
lemn, locuiesc cu predilecţie în locuinţe lacustre.

Epoca fierului (2000 î.d.C.):

• noi valuri de imigranţi din nord care aduc o cultură superioară
celei autohtone, cunosc prelucrarea fierului, roata olarului,
practică agricultura şi creşterea vitelor, au o organizare socială
diferenţiată pe stări. Centrul acestei culturi este la Villa Nova
lângă Bologna de astăzi.

Sec VIII î.d.C. :

• apar primele oraşe cu o viaţă economică şi socială dinamică.
Un rol deosebit îl joacă grecii – care colonizează Sicilia şi
litoralul italic, înfiinţând porturi, centre economice şi comerciale
puternice.
• În Toscana etruscii întemeiază pe baza tradiţiilor villanoveze o
nouă civilizaţie. La Tarquinia, în Etruria Meridională este
descoperit un obiect – simbol, o urnă villanoveză dion argilă
acoperită cu un coif etrusc din bronz, care atestă prezenţa noii
civilizaţii şi marechează trecerea la o nouă epocă în istoria Italiei
 P a g e | 58

Antice.(istoricii compară aceste începuturi modeste din Italia cu

civilizaţii mult mai avansate: în 1728 – 1686 î.d.C. -
Hammurabi, regale Babilonului, supranumit Uraganul celor
patru puncte cardinale, adopta cel dintâi Cod de Legi cunoscut
în istorie, iar în anul 1296 î.d.C.- Ramses al II-lea încheia
primul Tratat de Pace cunoscut, prin care se consfinţea victoria
sa asupra Imperiului Hitit).
• Oraşele etrusce luate în parte alcătuiau ansambluri de sine
stătătoare, un fel de state – cetăţi, cu strânse relaţii economice,
dar autonome una faţă de celelalte. Iniţial oraşele etrusce erau
conduse de un rege, cu timpul devin republici orăşeneşti
aristocratice.Douăsprezece cetăţi: Veii, Caere, Tarquinia, Vulci,
Ruselly, Vetulonia, Velletri, Arretium, Cartona, Perusia, Volsini
şi Clusium - se unesc într-o formă federativă liberă,
asemănătoare federaţiilor greceşti.
• Oraşele cetăţi etrusce o venerează pe zeiţa Voltumna, căreia îi
ridică în comun un sanctuar în apropiere de Volsinii (lângă
Bologna de azi). O dată pe an se organizau aici jocuri festive în
cinstea zeiţei, ocazie cu care se alegea un rege, reprezentant
formal al Federaţiei etrusce.
• Oraşele etrusce erau dominate de familiile aristocrate, membrii
lor de frunte – lucomonii – asigurând administrarea treburilor
publice, formând un colegiu de funcţionari numiţi ziltath.

Sfârşitul sec.VII Î.D.c.:

• Oraşele etrsce sunt foarte puternice şi încep să ducă o politică
de expansiune pe teritoriul Italiei.În Italia septentrională
coloniştii porniţi din Clusium, Volsinii, Velletri, întemeiază
oraşele Felsina (Bologna), Mantua, Spina, Atria şi altele,
controlând regiunea fertilă a Padului. La rândul lor, aceste oraşe
din nordul Italiei se unesc într-o federaţie liberă.
 P a g e | 59

• Expansiunea se extinde la sud de Tibru, în Latium şi

Campania, apar noi oraşe: Capua şi Nola.
• În 600 î.d.C. etruscii ocupă Corsica şi intră în conflict cu
coloniştii greci. Pentru a-i înfrânge, etruscii se aliază cu rivalii
acestora, cartaginezii. Confruntarea are loc în 540 - 538 î.d.C.,
când flota greacă reputează o victorie pe care nu o poate
fructifica din cauza pierderilor suferite.

Sec. VI î.d.C. :
• Marcheză perioada de apogeu a puterii etrusce, care domină
Mediterana în egală măsură cu grecii şi cu cartaginezii.
• Cuceresc Latium, o regiune cu populaţie puţină,
primitivă,ocupată cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Pe locul
viitoarei Rome se aflau pe vârful celor şapte coline cătune
despărţite de mlaştini, locuite de triburi latine şi sabine. Etruscii
unifică aceste aşezări şi crează un adevărat oraş, cu o formă
arhitecturală şi administrativă fermă şi stabilă. Se construieşte
un canal imens, boltit, numit Cloaca Maxima, drenând astfel
apele şi desecând mlaştinile. Se edifică Forum Romanum,
vestita piaţă romană, inima Romei, apoi a Italiei, devenind
punctual central al Imperiului Roman.
• Pe Capitoliu se edifică templul închinat zeităţilor Jupiter,
Junona şi Minerva.Noua cetate este înconjurată cu ziduri de
apărare puternice.
• În fruntea Romei s-au aflat regii etrusci Tarquinius, Priscus,
Servius Tulius şi Trquinius Superbus.

Sec. V – III î.d.C.:

• Puterea etruscă decade ( expulzarea lui Tarquinius Superbus
din Roma), Roma îşi extinde influenţa în Latium, cucereşte
oraşul etrusc Veii.
 P a g e | 60

• 480 î.d.C. – are loc o confruntare armată între cartaginezi şi

grecii sicilieni care ies învingători marcând astfel slăbirea puterii
maritime a etruscilor, aliaţi ai cartaginezilor.
• 474 î.d.C. – are loc bătălia navală de la Cume (lângă actualul
Neapole) unde flota gracă o învinge pe cea etruscă, marcând
sfârşitul perioadei de dominaţie a acestora în Mediterana.
• 453 – 452 î.d. C. – etruscii pierd insula Ilva (Elba), cu o poziţie
strategică deosebită şi cu bogate zăcăminte de fier.
• 424 î.d.C. – are loc o răscoală în Campania, etrscii sunt învinşi,
iar Capua devine oraş – cetatae de sine stătător.
• 406 î.d.C. – romanii asediază şi cuceresc Veii, apoi oraşul
cetate Capena, având deschis drumul spre Etruria.
• Etruria este atacată din nord de triburile celtice şi de gali; celţii
cuceresc cetatea Melpum (la est de Milano), îşi extend
stăpânirea pe întraga regiune de nord a Italiei, în 390 cuceresac
Clusium.
• În anul 387 î.d.C. celţii atacă şi cuceresc Roma, cu excepţia
Centrului sacru de pe Capitoliu ai cărui apărători au fost treziţi –
conform legendei, de gâştele sacre din templu.
• 295 î.d.C. – ertuscii sunt învinşi de romani; ultimul oraş –
cetate Volsinii este cucerit în 268, marcând sfîrşitul civilizaţiei
etrusce. Romanii se răspândesc în Etruria şi asimilează populaţia
autohtonă. Etruscii rămaşi primesc cetăţenie romană, dovedesc
loialitatea, dar îşi pierd definitiv identitatea culturală.

,, Episodul” etrusc caracterizează o perioadă istorică de

mare însemnătate pentru viitorul peninsulei Italice, premerge şi
influenţează civilizaţia Romei republicane şi imperiale căreia îi
transmite cunoştinţele tehnice şi rafinamentul artei sale.
 P a g e | 61

II.4. ROMA

1. Legenda…Enea, în urma războiului cu grecii, scăpând

din asediul Troiei împreună cu familia sa şi cu câţiva supuşi
credincioşi, a părăsit Asia Mică rătăcind timp îndelungat pe
Marea Mediterană. După multe peripeţii, pe apă şi pe uscat, au
ajuns în Peninsula Italică, aşezându-se pe câmpia întinsă
numită Latium, aflată la miazăzi de râul Tibru, între mare şi
Munţii Apenini. După numeroase lupte, Enea a întemeiat aici
cetatea Lavinium, iar fiul său Ascanius sau Iulius, o a doua
cetate, Alba- Longa.
Peste aceste cetăţi au domnit mulţi regi, descendenţi
direcţi ai lui Ascanius. Mezinul ultimului rege, Amulius, l-a
alungat pe fratele său mai mare, Numitor, iar pe fiica acestuia,
Rea – Silvia, a făcut-o preoteasă a zeiţei Vesta, obligând-o
astfel să nu se mai căsătorească. În acest mod, nici un urmaş al
fratelui alungat de pe tron nu se mai putea naşte pentru a
răzbuna nelegiuirea.
Dar zeul Neptun a răpit-o pe tânăra vestală, care i-a
dăruit doi fii gemeni, pe Romulus şi Remus. Aflând cele
întâmplate, Amulius a pus să fie prinşi cei doi gemeni şi
aruncaţi în apele Tibrului. Un slujitor milos a aşezat cei doi
prunci într-un coş de nuiele, care a plutit pe apele învolburate,
până când valurile l-au arucat la mal şi l-au adăpostit sub
ramurile unui măslin. Aici a apărut lupoaica, animalul lui
Marte, care i-a adăpostit pe copii în peştera Lupercal şi i-a
alăptat pentru a le astâmpăra foamea. Un păstor al regelui, pe
nume Faustulus, i-a descoperit şi i-a dus soţiei sale Acca
Laurentia, care le-a devenit doică şi i-a îngrijit.
Când au crescut, cei doi gemeni au devenit conducătorii
păstorilor care atacau şi prădau împrejurimile. Remus a fost
 P a g e | 62

prins pe când încerca să prade turmele regelui Amulius şi a fost

dus la palat. Faustulus l-a trimis pe Romulus în ajutorul fratelui
său, dezvăluindu-i secretul descendenţei lor nobile. Romulus a
atacat cetatea, şi-a eliberat fratele, l-au ucis pe Amulius şi l-au
pus pe tron pe bunicul lor Numitor.
După aceste fapte, cei doi fraţi au hotărât să înfiinţeze o
nouă cetate în ţinutul în care crescuseră, acolo unde Tibrul ieşit
din munţi, se îndrepta spre mare.
Cei doi fraţi s-au certat însă, fiecare dorind ca numele său
să fie dat noii cetăţi. Nu s-au înţeles nici asupra locului unde
urma să fie ridicată cetatea: pe dealul Palatin sau pe Aventin.
Au întrebat atunci zeii, care le-au răspuns că acela peste care
vor zbura mai mulţi vulturi, acela este ales pentru a decide.A
doua zi în zori, de-asupra capului lui Romulus au zburat
doisprezece vulturi, iar de-asupra capului lui Remus au zburat
numai şase. Cetatea a fost numită de Romulus - Roma şi cea
dintâi colibă acoperită cu paie a fost ridicată pe Palatin.
Romulus a tăiat prima brazdă în jurul Palatinului cu un plug
tras de un taur şi de o vacă, marcând astfel traseul zidurilor
cetăţii. Supărat de hotărârea zeilor, Remus a sărit peste linia
viitoarelor ziduri şi a fost înjunghiat de Romulus care a spus: ,,
Aşa să moară toţi cei care, ca şi tine, vor sări peste zidurile
mele”
Romulus, rămas singurul stăpân al cetăţii, a populat-o cu
păstorii din împrejurimi, cu sclavi fugiţi, datornici şi exilaţi.
Pentru că lipseau femeile, Romulus a cerut cetăţilor vecine ca
fetele lor să se mărite cu noii locuitori ai Romei, dar nimeni n-a
dorit să intre în legături de familie cu aceştia. Atunci, Romulus
a recurs la un vicleşug: a organizat o mare serbare în cinstea
zeului Consus, la care a invitat locuitorii din cetăţile sabine şi
latine din vecinătate. La un semn al lui Romulus, bărbaţii Romei
 P a g e | 63

s-au repezit şi fiecare a răpit căte o femeie. Bărbaţii străini,

neînarmaţi n-au putut să le apere şi au fugit, blestemându-i pe
cei ce încălcaseră legile ospitalităţii.
Aşa a început războiul cu cetăţile învecinate. Latinii au fost
învinşi uşor de romani, dar sabinii în frunte cu regele lor Titus
Tatius au pornit împotriva Romei. Luptele s-au desfăşurat în
mlaştinile dintre Capitoliu şi Palatin, au durat timp îndelungat
fără a se decide victoria vreunei din părţi. Au intervenit femeile
sabine, legate acum de bărbaţii din ambele tabere, împăcându-i
pe bărbaţii şi pe fraţii lor. Popoarele s-au unit, iar Romulus şi
Titus Tatius au domnit împreună.
Acesta este mitul despre întemeierea şi primele acţiuni ale
cetăţii Roma, peste care au domnit încă şase regi. Conducerea
statului era în mâinile vechilor cetăţeni, a patricienilor dintre
care se alegea Senatul (Sfatul Bătrânilor), iar regele era obligat
să respecte hotărârile Senatului în problemele importante.
Ultimul rege, Lucius Tarquinius Superbus a fost izgonit şi
s-a retras în cetatea etruscă Caere, iar locuitorii Romei au hotărât
ca în fiecare an să fie aleşi în locul regelui doi consuli,
înfiinţându-se Republica Patricienilor, în care plebeii ereu
reprezentaţi de tribuni.

2. Urbanismul roman: continuatoare a culturii grecilor şi a

etruscilor, civilizaţia romană îşi extinde treptat influenţa asupra
teritoriilor europene din jurul Mediteranei, de la limes – ul ce
separă Anglia de Scoţia până în Egipt, din Asia Mică la
ţinuturile germanice, de la nord de Danubiu la Atlantic.
Sistemul legislativ, arta militară şi a conducerii, a
organizării teritoriilor cucerite, toleranţa religioasă şi nu în
ultimul rând ştiinţa construcţiilor, au asigurat pentru mai mult de
 P a g e | 64

un mileniu existenţa şi supremaţia în aceste teritorii, mai întâi a

Republicii, apoi a Imperiului Roman.
Această civilizaţie bazată pe spaţiul rural, dar tipic urbană
este jalonată de apariţia a numeroase oraşe care ating apogeul
dezvoltării lor în primele două secole ale Mileniului I : Ostia,
Herculanum, Pompei, Timgad şi altele. Dar mai ales aici - şi nu
în celebra Romă, în oraşele cetăţi care nu depăşesc câteva zeci
de mii de locuitori - urbanismul roman atinge nivelul său maxim
de dezvoltare.
Pricipiile urbanismului roman: cu începere de la Cetatea
Eternă, fondarea unui oraş este la romani un act sacru, marcat de
un ritual arhaic preluat de la etrusci. Ritualul cuprinde patru
secvenţe:
• Luarea auspiciilor – destinată să asigure acordul zeilor pentru
înfiinţarea noului oraă;
• Orientatio – trasarea celor două axe majore ale viitoarei
localităţi: decumanus (est – vest) şi cardo (nord – sud), care
înscriu oraşul în ordinea generală a Universului;
• Limitatio – marcarea cu brăzdarul plugului a perimetrului,
întrerupt în dreptul viitoarelor porţi, care marchează o linie de
protecţie magică: pomerium, în afara căreia se va construi zidul
de apărare;
• Consacrarea – plasarea oraşului sub protecţia zeilor, în special
a triadei capitoline: Jupiter, Junona şi Minerva.

Planimetria oraşelor romane se caracterizează prin

utilizarea tramei stradale rectangulare, orientată după cele două
axe majore: cardo şi decumanus, trasee ortogonale ce răspund
unor cerinţe vădit practice, fără semnificaţie religioasă. Oraşul
tipic roman primeşte aastfel în plan forma unui pătrat sau a unui
dreptunghi - în care străzile secundare delimitează insule
 P a g e | 65

asemenea. Această operaţiune poartă numele de ,, limitare

internă”, iar tratatele de topometrie contemporane epocii
imperiale o consideră ca parte integrantă a ritualului fondării
oraşului. Aceste trasee rectangulare sunt însă adaptate
declivităţilor terenului, tradiţia fiind preluată de la etrusci şi de
la urbanismul grec.
Principiile urbanismului roman sunt aplicate vizibil în
structura oraşelor nou înfiinţate ca: Torino, Aosta, Florenţa în
peninsula italică, Timgad, Volubilis, Leptis Magna, Sabatha în
Africa, dar se regăsesc şi în modernizarea şi remodelarea unor
aglomerări urbane existente. Vechile ,,oppida” din Galia
amplasate pe înălţimi sunt completate cu structuri romane
rectangulare ca la Autun şi Trier, iar peste târgul galic al Lutetiei
se suprapune un oraş modern care va deveni nu mai puţin
celebrul Paris.
Elementele compoziţionale urbane sunt:
• Incinta: are o valoare simbolică şi religioasă ce trimite la
ritualul limiării oraşelor. După instaurarea cunoscutei ,,pax
romana” fortificaţiile au fost neglijate în favoarea extinderii
aşezărilor, dar năvălirile barbare din secolul al III-lea obligă
reconstruirea zidurilor de apărare, pentru care adeseori sunt
utilizate ca material de construcţie părţi din monumentele
epocilor anterioare.

• Străzile: aveau dimensiuni bine stabilite: 12 m lăţime pentru

cardo şi decumanus ( la Corint lătimea arterelor atinge 24 m) şi
nu mai puţin de 6 m pentru străzile laterale, erau dalate şi
mărginite de trotuare. Adeseori strada era flancată de portice
spre care se deschid magazine şi care protejează cetăţenii de
ploaie sau de arşiţă.
 P a g e | 66

• Forum – ul: este amplasat la intersecţia dintre cardo şi

decumanus, este un centru al vieţii publice, piaţă şi loc de
reuniune în acelaşi timp, constituie inima oraşului roman. Este
locul unde sunt amplasate edificiile publice (sala curiei romane,
bazilica – un vast edificiu ce adăposteşte tranzacţiile comerciale
şi activităţile oficiale de exercitare a justiţiei), adeseori legate
prin portice după modelul agorelor greceşti. Forum – ul este
centrul vieţii religioase, aici este amplasat templul închinat
triadei capitoline în timpul Republicii, ulterior templul ce
serveşte cultul imperial. Până la apariţia amfiteatrelor, în forum
se desfăşurau şi luptele gladiatorilor. Alături de forum – ul
propriuzis, în oraşele romane vor apare şi fora – pieţe
specializate, destinate exclusiv activităţilor comerciale.

• Dotările publice: edificii destinate petrecerii timpului liber:

teatre, circuri, amfiteatre, terme, ocupă un loc privilegiat în
structura oraşului roman. Spre deosebire de greci, care utilizau
pantele naturale ale terenului pentru amenajarea teatrelor,
romanii construiesc teatre monumentale pe teren plan. Pentru
circuri, deobicei piste lungi destinate întrecerii carelor,
înconjurate cu gradene este utilizat terenul denivelat pentru o
mai bună vizibilitate ( Circus Maximus din Roma este amplasat
în depresiunea dintre colinele Palatin şi Aventin). Amfiteatrele,
(dintre care cel mai renumit este Colosseum – ul) sunt destinate
întrecerii între gladiatori şi spectacolelor, sunt cunstrucţii
monumentale de mari dimensiuni, specifice civilizaţiei romane.
Termele, sunt edificii gigantice cu lux ostentativ construite în
epoca imperială, care regrupează băi calde şi reci, săli pentru
sport, biblioteci, săli de lectură, locuri pentru servirea mesei.
Palatele, edificiile administrative, cazărmile, închisorile, sunt
construcţii cu funcţiuni urbane amplasate în zonele centrale ale
 P a g e | 67

oraşelor. Un loc esenţial îl ocupă amenajările şi dotările

edilitare: castelele de apă, apeductele, fântânile. Peisajul urban
este înobilat cu numeroase grupuri statuare şi arce de triumf
amplasate în capetele de perspectivă ale arterelor importante.
Canalizarea apelor uzate era asigurată de o reţea subterană care
urmărea traseul stradal.

• Locuinţele: sunt de două feluri: domus – tipul clasic al

locuinţei unifamiliale din care se dezvoltă programul arhitectural
al palatelor patricienilor şi - insulae – case de raport cu mai
multe etaje cuprinzând un anumit număr de apartamente.

Principiile urbanismului roman se regăsesc în ,,,De

architectura” – tratatul de urbanism al lui Vitruviu, inginer şi
arhitect contemporan cu Augustus. Inspirat din operele
urbaniştilor greci, în tratatul său Vitruviu pune accent pe
alegerea sitului, pe salubritate, expunerea la factorii climatici, la
amplasarea edificiilor publice şi a locuinţelor. Se recomandă a se
face orientarea străzilor pe baza unui studiu aprofundat al
regimului local al vânturilor, iar confortul şi estetica urbană sunt
preocupări importante ale celebrului teoretician.
Regimul juridic al urbanismului roman este asigurat şi
urmărit de adevărate servicii de urbanism create în timpul
Imperiului şi puse sub controlul unor înalţi demnitari numiţi de
împărat, precum curatorul apelor şi procuratoruşl străzilor.
Legea celor XII Table reglementează distanţele între
construcţii şi faţă de limitele parcelei pentru asigurarea
accesibilităţii şi pentru a reduce pericolul extinderii incendiilor.(
Se interzice construirea la o distanţă mai mică de 2 picioare şi
jumătate faţă de proprietatea vecină, ceeace conduce la o
distanţă de 5 picioare între construcţii – cca. 1,5m, amplificată
 P a g e | 68

ulterior la 10 picioare datorită frcventelor incendii din Roma).

Legea intrezice construirea balcoanelor deasupra străzilor,
permite acoperirea caselor cu olane şi nu cu material lemnos,
impune traseul străzilor şi regimul de aliniere al construcţiilor,
limitează regimul de înălţime. Demolările sunt strict
reglementate pentru protejarea patrimoniului construit. În anul
127 împăratul Hadrian, preocupat de estetica urbană, ordonă ca
fiecare locuitor al oraşului să-şi repare casa sau să o vândă.
Exproprierea – este prevăzută în edictele imperiale şi
declarată necesară pentru realizarea unor construcţii şi amenajări
de interes public: (apeducte, forum – uri). După caz, prefectul
Romei ( pentru valori echivalente a 50 livre de argint) sau
împăratul, (pentru sume mai mari) - dispun acordarea
despăgubirilor pentru proprietarii clădirilor desfiinţate.
Decădera Imperiului Roman a atras după sine un accentuat
regres al vieţii urbane Aceasta primeşte o cu totul altă orientare
în perioada medievală, apoi Renaşterea reînvie valoraoasele
tradiţii ale Romei Imperiale.

3. Administraţia. Imperiul Roman s-a extins pe teritorii

întinse - de la Marea Britanie până în Persia, între Germania şi
Egipt, de la vest de Rhin - la nord de Dunăre, până la munţii
estici ai Anatoliei – (Armenia de astăzi) - reunind tradiţii, limbi
şi religii din cele diverse şi o populaţie de 70,0 milioane de
locuitori.
Timp de cinci secole, acest teritoriu imens a fost
administrat, controlat aprovizionat şi apărat de Roma. Pe acest
teritoriu incomensurabil romanii avansau, se retrăgeau,
dispuneau de state – tampon. Pe perimetrul Imperiuluiâau fost
fixate posturi de frontieră şi fortificaţii.
 P a g e | 69

Din punct de vedere administrativ, în primele secole ale

Imperiului, existau două feluri de provincii:
• cele vechi şi bine pacificate, plasate la interior, numite
,,provincii ale poporului” – ale poporului roman, pentru care
guvernul local era numit de Senat, cauză pentru care erau
denumite şi provincii senatoriale.
• ,,provincii de frontieră” – în care împăratul, şeful armatelor îşi
exercita direct puterea prin guverne formate din funcţionari
militari care depindeau direct de suveran.

Membrii guvernelor provinciilor senatoriale beneficiau de o

pregătire specială în domeniul administraţiei, erau magistraţi
aleşi care proveneau din familiile patricienilor şi care puteau
succesiv să lucreze în administraţie sau să conducă o legiune,
parcurgând cursus honorum – spre cele mai înalte funcţii în
conducerea Imperiului. Această elită forma o minoritate
restrânsă care administra eficient economia Imperiului. O ordine
similară se regăsea şi în maniera modernă şi eficace în care era
condusă imensa armată romană: 450.000 oameni pentru care
existau înscrisuri şi repertoare, tabele de avansare, ordine de
promovare. Civilizaţia ro mană a fost o civilizaţie birocratică.
Justiţia romană era o ,,civilizaţie a pledoariilor”, o
civilizaţie care a inventat dreptul, un drept care nu considera
membrii societăţii egali: fiecare avea un statut personal, era
înserat într-o ierarhia bine codificată de-asupra căreia se situau
cei care deţineau cetăţenia romană.
Sub Imperiul Târziu, circa 6 milioane de persoane aveau
cetăţenia romană, putând fi fictiv asimilaţi ca Romani, o
populaţie mai numeroasă decât populaţia Republicii Romane.
Cel ce a dobândit cetăţenia romană, putea accede la cele mai
 P a g e | 70

înalte funcţii publice. Astfel, împăraţii din dinastia Sever – ilor

erau de origine punică.

ISTORIA ROMEI ÎN DATE

• sec.XIV î.c. - tracii ocupă regiunea unde va apare Roma;
• sec. VIII î.c. - civilizaţia etruscă – apar sate pe Palatin;
• 735 î.c . - data legendară a fondării Romei de Romulus;
• 609 î.c. - expulzarea din Roma a lui Tarquinius Superbus –
ultimul rege etrusc şi instaurarea Republicii;
• 390 î.c . - năvăliri ale triburilor galilor. Capitoliul este salvat de
strigătul gâştelor sacre;
• 338 î.c. - Roma domină regiunea latium. începe cucerirea
bazinului mediteranean;
• 58-44 î.c. - Cezar supune galia şi devine stăpânul romei
• 27 î.c: - Octavian fondează Imperiul, Mediterana devine un
„lac” roman. începe „Secolul lui Augustus” (Octavian).
Literatura clasică latinĂ cunoaşte o mare dezvoltare prin
Horaţiu, Virgiliu, Ovidiu, Titus – Livius. Se dezvoltă arta
romană, se construiesc terme, apeducte;
• anul 30 - crucificarea lui Isus din Nazaret
• anul 64 - incendiul romei şi primele persecuţii ale creştinilor
• anul 70 - cucerirea Ierusalimului de către romani
• anul 72 - începe construcţia Coliseum-ului;
• 117 – 138 - împăratul Hadrian; începe construirea
Pantheonului (123) şi a unui mausoleu – viitorul castel San-
Angello;
• 212 - - edictul lui Caracalla prin care toţi locuitorii liberi din
imperiu devin cetăţeni romani;
• 274 - construcţia fortificaţiilor Romei („Zidul lui Aurelian”);
• 293 - sub Diocleţian – conducerea imperiului este împărţită
între apus şi răsărit;
 P a g e | 71

Continuatoare a culturii grecilor şi a etruscilor, civilizaţia

romană îşi extinde treptat influenţa asupra teritoriilor europene
din jurul Mediteranei, de la limes – ul ce separă Anglia de Scoţia
până în Egipt, din Asia Mică la ţinuturile germanice, de la nord
de Danubiu la Atlantic.
Sistemul legislativ, arta militară şi a conducerii, a
organizării teritoriilor cucerite, toleranţa religioasă şi nu în
ultimul rând ştiinţa construcţiilor, au asigurat pentru mai mult de
un mileniu existenţa şi supremaţia în aceste teritorii, mai întâi a
Republicii, apoi a Imperiului Roman. Această civilizaţie bazată
pe spaţiul rural, dar tipic urbană este jalonată de apariţia a
numeroase oraşe care ating apogeul dezvoltării lor în primele
două secole ale Mileniului I : Ostia, Herculanum, Pompei,
Timgad şi altele. Dar mai ales aici - şi nu în celebra Romă, în
oraşele cetăţi care nu depăşesc câteva zeci de mii de locuitori -
urbanismul roman atinge nivelul său maxim de dezvoltare.

Arhitectura romană:
Dotările publice: edificii destinate petrecerii timpului liber:
teatre, circuri, amfiteatre, terme, ocupă un loc privilegiat în
structura oraşului roman. Spre deosebire de greci, care utilizau
pantele naturale ale terenului pentru amenajarea teatrelor,
romanii construiesc teatre monumentale pe teren plan. Pentru
circuri, de obicei piste lungi destinate întrecerii carelor,
înconjurate cu gradene este utilizat terenul denivelat pentru o
mai bună vizibilitate (Circus Maximus din Roma este amplasat
în depresiunea dintre colinele Palatin şi Aventin). Amfiteatrele,
(dintre care cel mai renumit este Colosseum–ul) sunt destinate
întrecerii între gladiatori şi spectacolelor, sunt construcţii
monumentale de mari dimensiuni, specifice civilizaţiei romane.
 P a g e | 72

Termele, sunt edificii gigantice cu lux ostentativ construite

în epoca imperială, care regrupează băi calde şi reci, săli pentru
sport, biblioteci, săli de lectură, locuri pentru servirea mesei.
Palatele, edificiile administrative, cazărmile, închisorile, sunt
construcţii cu funcţiuni urbane amplasate în zonele centrale ale
oraşelor.
Un loc esenţial îl ocupă amenajările şi dotările edilitare:
castelele de apă, apeductele, fântânile. Peisajul urban este
înnobilat cu numeroase grupuri statuare şi arce de triumf
amplasate în capetele de perspectivă ale arterelor importante.
Canalizarea apelor uzate era asigurată de o reţea subterană care
urmărea traseul stradal.
Locuinţele: sunt de două feluri: domus – tipul clasic al
locuinţei unifamiliale din care se dezvoltă programul arhitectural
al palatelor patricienilor şi - insulae – case de raport cu mai
multe etaje cuprinzând un anumit număr de apartamente.
Imperiul Roman s-a extins pe teritorii întinse - de la Marea
Britanie până în Persia, între Germania şi Egipt, de la vest de
Rhin - la nord de Dunăre, până la munţii estici ai Anatoliei –
(Armenia de astăzi) - reunind tradiţii, limbi şi religii din cele
diverse şi o populaţie de 70,0 milioane de locuitori.
Timp de cinci secole, acest teritoriu imens a fost
administrat, controlat aprovizionat şi apărat de Roma. Pe acest
teritoriu incomensurabil romanii avansau, se retrăgeau,
dispuneau de state – tampon. Pe perimetrul Imperiului au fost
fixate posturi de frontieră şi fortificaţii.
Din punct de vedere administrativ, în primele secole ale
Imperiului, existau două feluri de provincii:
- cele vechi şi bine pacificate, plasate la interior, numite
,,provincii ale poporului” – ale poporului roman, pentru care
 P a g e | 73

guvernul local era numit de Senat, cauză pentru care erau

denumite şi provincii senatoriale.
- ,,provincii de frontieră” – în care împăratul, şeful armatelor îşi
exercita direct puterea prin guverne formate din funcţionari
militari care depindeau direct de suveran.
Justiţia romană era o ,,civilizaţie a pledoariilor”, o
civilizaţie care a inventat dreptul, un drept care nu considera
membrii societăţii egali: fiecare avea un statut personal, era
înserat într-o ierarhia bine codificată de-asupra căreia se situau
cei care deţineau cetăţenia romană. Sub Imperiul Târziu, circa 6
milioane de persoane aveau cetăţenia romană, putând fi fictiv
asimilaţi ca Romani, o populaţie mai numeroasă decât populaţia
Republicii Romane. Cel ce a dobândit cetăţenia romană, putea
accede la cele mai înalte funcţii publice. Astfel, împăraţii din
dinastia Sever–ilor erau de origine punică.
Cetăţenia romană era acordată la cerere, funcţie de o serie
de criterii: averea, onorabilitatea, cunoaşterea limbii latine,
(respectiv limba greacă pentru partea de răsărit a imperiului).
În anul 212, prin edict, împăratul Caracalla hotărăşte: toţi
locuitorii Imperiului sunt cetăţeni romani. Fără îndoială, această
decizie se bazează pe sistemul de impozite aplicat cetăţenilor
romani, (noii cetăţeni erau în continuare supuşi impozitelor care
le plătiseră şi până atunci dar mai ales pe un sistem juridic unic
în întreg teritoriul. Majoritatea locuitorilor din imperiu au dorit
să acceadă la noul statut, o mică parte au opus rezistenţă, mai
ales din motive religioase (poporul evreu nu a acceptat cu
adevărat cetăţenia pe motiv că nu admiteau ideea existenţei altor
zei decât ai lor).
În timpul imperiului, Roma devine o mare metropolă, cu o
populaţie de peste un milion de locuitori pentru care
funcţionează un sistem administrativ asemănător cu cel al
 P a g e | 74

provinciilor: servicii specializate conduse de un înalt funcţionar

numit de împărat. Acesta supervizează acţiunile prefecţilor care
se ocupă de: trupele din garda imperială şi de securitate, de
incendii şi inundaţii, de dezvoltarea urbană sau de infrastructura
edilitară. În epoca imperială, Roma era administrată după cum,
peste secole sub conducerea lui Haussmann a fost administrat
Parisul.
 P a g e | 75

MODULUL III.
EVUL MEDIU OCCIDENTAL NOȚIUNI
INTRODUCTIVE, DEFINIȚII ȘI CARACTERISTICI

STILUL ROMANIC
Arhitectura Romanică

În contextul social al cristalizării relaţiilor feudale, într-o

perioadă cu o relativă stabilitate economică şi politică, în jurul
anului 1000, apare în Europa occidentală, pe fondul evoluţiei
tehnicii şi gândirii constructive, o nouă manifestare şi orientare a
artei şi arhitecturii, fixată în istorie sub denumirea de arta şi
arhitectura romanică.
Secolul catedralelor înalţă acele uriaşe sisteme de piatră,
riguros concepute şi deduse, populate cu o lume de imagini
egală cu inepuizabila diversitate a creaţiei.A doua jumătate a
sec. al XII-lea şi secolul următor rafinează cu eleganţă, adesea
cu uscăciune, soluţiile dobândite şi nu mai lasă loc invenţiei.
Sfârşitul Evului Mediu constituie o perioadă aparte, ce
impune Europei o concepţie nouă asupra formei, spaţiului şi
culorii. Ele învăluie într-o lumină caldă şi misterioasă ultimele
gânduri ale Evului Mediu, cuceresc o lume mai vastă şi mai
transparentă. Este începutul unei alte vârste a civilizaţiei.
ANTICHITATE ŞI MIGRAŢII :
Perioada care urmează invaziilor şi în timpul căreia se
consolidează noile formaţiuni politice, dezvăluie o ruptură
bruscă şi radicală cu tradiţia antică. Tonul civilizaţiei nu mai
este urban. El se impregnează de obiceiuri rustice şi de formule
ale societăţilor primitive. Obiectul capătă mai multă importanţă
decât monumentul, iar semnul mai mult interes decât figura.
 P a g e | 76

Noii veniţi, dacă nu erau foşti clienţi ai Romei, păstru

neîncrederea în oraşe, păstrau gustul podoabei şi al
combinaţiilor lineare, simetrice, stufoase. Invaziile n-au făcut
decât să precipite un declin, inevitabil de altfel. Arta antichităţii,
extenuată de academismul copiilor, e susceptibilă a se reînnoi
prin aporturi regionale.
PREMISE :De la începuturile Evului Mediu apare
alternativa : Orient sau Roma, care nu poate fi despărţită de
problema : cultură mediteraneană sau cultură barbară. Tributar
formelor arhitecturale mediteraneene, barbare şi orientale,
Occidentul îşi constituie – în folosul său – un echilibru, îşi
creează propriile sale forme, o arhitectură, un umanism şi
defineşte o civilizaţie.
Aria de răspândire a acestui stil, acoperă Europa
occidentală şi orientală şi perioada romanică este epoca de
geneză a oraşelor medievale, nuclee ale unor relaţii socio-
economice noi. Aceste oraşe apar fie pe baza unor centre urbane
antice (Paris, Florenţa, Bologna, Cluj), fie ca localităţi noi
situate la intersecţia unor importante drumuri comerciale, care
treptat parcurg treptele urbanizării (Sibiu), fie ca aşezări ce se
dezvoltă în aproprierea reşedinţelor senioriale sau ecleziastice,
beneficiind de privilegii speciale.
Edificiul romanic apare ca o articulare complexă de
volume, cu structura caracteristică a zonei răsăritene –
succesiunea altar, deambulator, capele radiale – dominat de
verticalele turnurilor ridicate în dreptul intrării la intersecţia
navelor cu transeptul etc. Un prototip al arhitecturii romanice
poate fi socotit biserica, astăzi refăcută, a abaţiei din Cluny
(1088).
Programul dominant al arhitecturii romanice a fost cel al
arhitecturii religioase, dezvoltat, cu precădere, în cadrul
 P a g e | 77

mănăstirilor. Acest program a oferit terenul propice inovaţiilor

tehnice şi al căutărilor pe linia expresivităţii plastice, biserica
fiind, în concepţia medievală, unul dintre instrumentele destinate
să impună ideologia epocii. Biserica romanică reprezintă o
sinteză între tipul structural al bazilicilor Imperiului Roman
târziu şi cerinţele funcţionale dictate de noi forme de cult,
printre care cel al relicvelor. Dorinţa acoperirii unui spaţiu cât
mai amplu a constituit motorul căutărilor în domeniul tehnicilor
constructive.
De la acoperirea spaţiilor cu şarpantă de lemn s-a trecut la
sistemul de boltire în piatră: bolţi cilindrice, arce – dublouri,
sisteme de bolţi încrucişate şi, în cazuri izolate, cupole. Evoluţia
procedeelor de acoperire a creat mediul propice pentru saltul
calitativ produs în arhitectura gotică. Încă greoaie, sistemele de
bolţi romane au condus la utilizarea unor forme robuste, în care
plinurile predomină în raport cu golurile. Calitatea arhitecturii
romanice o constituie transpunerea spaţiilor interioare în
compoziţia volumelor, procedeu de maximă expresivitate
arhitecturală.
În oraşul fortificat - limitat de zidurile de incintă, terenul
este utilizat intensiv cu o tramă de tip urban. Parcelele ocupate
de locuinţe sunt înguste, locuinţa fiind limitată de calcane
laterale, cu planul în forma de „L”, cu atelierul şi prăvălia la
parter şi încăperile de locuit la etaj, iluminate slab prin curţi
interioare de mici dimensiuni.
Locuinţa seniorială îmbină funcţiunea de locuire cu cea de
apărare, aceasta din urmă fiind preponderentă. Cetatea feudală
este dominată de un donjon, turn-locuinţă al seniorului, conceput
ca un ultim refugiu în sistemul de fortificaţii complexe (ex.
castele Loches şi Caillard din Franţa), cu ziduri puternice,
 P a g e | 78

crenelate, turnuri de colţ şi la porţile de acces, pod ridicător,

şanţuri perimetrale umplute cu apa.

Fig. Nr:28 Caracteristicile stilului Romanic - după

,,Romanesque”/ Xavier Barral i Altet
 P a g e | 79

ARHITECTURA GOTICĂ

Schimbări profunde se fac simţite în arta europeană începând

în a doua jumătate a sec. al XII-lea, când în nordul Loirei, în
interiorul unei zone dominate de forţa de atracţie a regiunii Ile-
de-France, se manifestă o nouă orientare în arhitectură şi
sculptură, căutând un nou echilibru şi o nouă formă de
exprimare .
Concepţia arhitecturală, plastica, ornamentul şi imaginea de
ansamblu se îndreaptă spre legi noi, dar nu există o ruptură
bruscă nici renunţare la tot ceea ce a fost dobândit în timp de
secole. Procesul constă mai întâi în revizuirea valorilor şi într-o
nouă selecţie a formelor arhitecturale. Evul mediu gotic se
deschide pe o ţesătură romanică şi preromanică răsturnând o
ordine stabilită dezagregându-i principalele temeiuri reintegrând
totodată sisteme anterioare. Se relevă apariţia unor idei şi a unor
structuri pe care lumea medievală le păstrase din tradiţia
antichităţii, o viziune a continuităţii, a curentelor care aleargă pe
dedesubtul culturii medievale şi leagă vremurile vechi de cele
moderne, a mutaţiilor mai curând decât a exploziilor.
Definiţia membrologică – (definirea printr-o sumă de forme
tipice) : elementele arhitecturale particulare care definesc stilul
gotic sunt :
- arcul frânt și ogiva (nervura de sub boltă) – introdusă în
Occident (de origine orientală foarte veche) în sec.XII – utilizată
constant în timp, de-a lungul mai multor secole pentru arce
dispuse în reţele decorative; arce butante (purtătoare), rosastre,
ferestre de formă circulară cu nervuri de piatră decorative
dispuse radial şi concentric, dublate de vitralii.
 P a g e | 80

Doctrinar, Stilul Gotic este definit ca : „maniera tedesca” -

„maniera dei Gotti”.
Biserica este Casa lui Dumnezeu (pe care acesta o ocupă în
mod real prin prezenţa corpului său mistic), este forma materială
a relaţiilor spirituale. Tema luminii ce pătrunde în catedrală
ESTE asimilată Graţiei lui Dumnezeu, iar vitraliile sunt pietrele
preţioase din zidurile Ierusalimului Celest.
Extinderea geografică a stilului Gotic– corespunde zona de
extindere în Europa a Creştinismului roman.
Perioada gotică este cuprinsă în intervalul anilor 1150 –
1450 şi până la sfârşitul sec. XVI.
Arcul frânt este de origine antică – orientală, frecvent
întâlnit în arta sassanizilor, transmis în arta Islamului încă din
secolul VII. Mari construcții musulmane din Ahrica de Nord
(Moscheea din Kairouan) sau din Spania (Catedrala din
Cordoba), precum și edificii din Sicilia utilizează sistemul
bolților nervurate. Forma arcului frânt se regăsește în Italia, în
Franța (la Bourbogne, Paray-le Monial, Saint Lazare d’Autun,
transeptul din Cluny). Stilul se impune ca principiu generator al
esteticii monumentale la Notre – Dame din Paris sau la
Catedrala din Noyon.
Ogiva este un sistem constructiv caracteristic bolților
gotice, realizat prin încrucișarea a două arce dispuse pe
diagonală în raport cu axul spațiului acoperit și formând
suportul unor membrane ușoare de zidărie ce formează bolta
propriuzisă.
Aria de răspândire a artei şi arhitecturii gotice nu cuprinde
regiuni geografice bine definite, iar caracterele formale, tehnice
sau iconografice nu sunt constante în teritoriile respective.
Termenul de „gotic” a fost aplicat de scriitorii italieni din
Quatrocento (sec.XV – Filareti şi Manetti) şi Cinquecento
 P a g e | 81

(sec.XVI – Vasari) pentru a defini „barbaria” artei care a

precedat Renaşterea.
Definiţia contemporană a artei gotice se bazează pe date
tehnice şi pe particularităţi formale şi spaţiale, localizate în timp
şi în teritorii.
Funcţionalismul construcţiei este definiţia pe care Viollet-
le-Duc - (arhitect francez – eminent cercetător al stilului gotic) o
aplică sistemului constructiv gotic, caracterizat prin arce frânte
(ogive) , bolţi de intersecţie, nervurate, contraforţi cu arce
butante, un sistem „dinamic”, opus arhitecturii clasice, romane
şi romanice, un sistem „elastic” – care permite realizarea unor
construcţii ample, cu partiu liber cu deschideri îndrăzneţe spre
exterior – deschideri cu ancadramente nervurate, ferestre ogivale
cu o fină dantelărie de piatră sau rozastre, prin care lumina
soarelui se filtrează prin măiestre vitralii.
Stilul gotic dezvoltă şi amplifică – până la limita maximei
îndrăzneli – un sistem constructiv caracteristic epocii romanice,
prefaţând parcă structurile modulate şi flexibile ale arhitecturii
moderne.
Monumentele gotice ~ în marea lor majoritate au o destinaţie
religioasă, fapt ce a condus la o interpretare a stilului – şi o
definire a sa – funcţie de semnificaţiile religioase. Biserica –
după teologii Evului Mediu – este „Casa lui Dumnezeu” (pe care
o ocupă – în mod real – prin prezenţa corpului său mistic),
biserica este forma materială şi realitatea spirituală a
Comunităţii celor Aleşi, este imaginea temporală a Paradisului, a
Ierusalimului celest. Bisericile gotice, spre deosebire de cele
paleocreştine se remarcă prin grandoare şi ameţitoare înălţime,
prin prezenţa apăsătoare a zidurilor, prin contrastul acestora cu
ferestrele ce primesc o lumină abundentă. Vitraliile multicolore
amintesc de pietrele preţioase din zidurile Ierusalimului celest
 P a g e | 82

(Gordecki). Catedrala prin sculpturile stranii, prin iconografie şi

vitralii, organizate în cicluri dinamice sau mistice, se impune ca
un simbol cosmic, imagine a lumii creştine occidentale.
Expansiunea geografică a arhitecturii gotice corespunde ariei
de răspândire a religiei catolice în Europa, situându-se temporal
între anii 1150 şi 1450 (stilul menţinându-se local până în sec. al
XVI-lea şi chiar mai târziu).
Aria de răspândire acoperă teritoriile occidentale, centrale şi
parţial răsăritene ale Europei, de asemenea Ţara Sfântă, insulele
Cipru şi Rhodos precum şi teritoriile recucerite în prima
Cruciadă (1097-1098) parţial consolidate în timpul celei de-a
doua Cruciade (1148-1150) şi a celei de-a treia (1204) unde, s-
au format regate „latine” precum şi în coloniile veneţiene, care
s-au menţinut până la sfârşitul Evului Mediu.
Aria de răspândire a Goticului înglobează insulele Britanice
şi Scandinavia, Ţările de Jos şi Franţa, Statele Imperiului
German, Boemia, Polonia, Ţările Baltice, Transilvania, cu
influenţe în Ţara Românească şi în Moldova, apoi în Bazinul
Mediteranei, Peninsula Iberică şi mai puţin cea Italică, malul
oriental al Adriaticii, „coloniile” latine din Grecia şi Asia Mică.
Aceste ţări şi teritorii prezintă o mare diversitate
morfologică, geologică şi climatică, ceea ce implică adoptarea
unor metode şi tehnici diferite. Ţările din aceste teritorii au avut
o evoluţie politică diferită, un ritm de dezvoltare social-
economic diferenţiat.
Densitatea demografică în Europa Evului Mediu, atât cât
poate fi azi evaluată, prezintă disparităţi de neconceput. Apar
situaţii paradoxale (Roberto Lopez) oraşe mici precum Amiens –
sunt dotate cu edificii fastuoase şi imense; mari capitale
economice – precum Cologne, nu reuşesc, în pofida ambiţiilor
să termine construcţiile catedralelor pe întinse perioade de timp.
 P a g e | 83

În anii 1150-1250 – perioadă de formare a arhitecturii

gotice, două mari evenimente au dominat istoria Europei. Pe de-
o parte, lupta pentru organizarea Imperiului Romano-German pe
de altă parte invazia normandă în Anglia. La acesta se adaugă
Reconquista Spaniolă şi instalarea temporară a puterii latine la
Bizanţ în anul 1204.
În al doilea pătrar al secolului al XIV-lea, echilibrul este din
nou rupt din multiple cauze: dinastice, economice şi
demografice. Franţa şi Anglia intră în anul 1338 într-un război
interminabil care va dura până în 1453 şi care va ruina progresiv
economiile celor două ţări, oprind sau încetinind activitatea
constructivă. Teribilele ravagii ale „ciumei negre” de la mijlocul
secolului (1347-1351) şi alte epidemii au redus într-o proporţie
considerabilă populaţia Occidentului. Presiunea popoarelor
asiatice – tătari şi turci care se manifestă din secolul al XVII-lea
în Asia Mică, afectează grav Europa Occidentală şi Centrală. În
secolul al XIV-lea raidurile lor distructive au provocat pe de o
parte, dislocarea populaţiei autohtone, pe de alta dezvoltarea
arhitecturii defensive şi fondarea unor oraşe noi.
Încă dinaintea anului 1400, se instalează în Europa un
veritabil „internaţionalism” artistic, arhitectura gotică
răspândindu-se prin stilul„flamboyant”.
Din punct de vedere politic, în faţa puterii centrale, se ridică
şi se afirmă o serie de oraşe libere care dispun de resurse
financiare considerabile, veritabile „republici aristocratice”.
Turcii au cucerit în această perioadă Bizanţul şi o parte din
Europa sud-estică. Europa Occidentală cunoaşte o revigorare
economică şi desfăşoară o expansiune colonială asupra
teritoriilor africane şi americane. Activitatea monumentală este
imensă. Şantiere abandonate de mult timp sunt redeschise,
prinţii şi seniorii rivalizează în a-şi ridica reşedinţe fastuoase sau
 P a g e | 84

fondând ctitorii pioase. Oraşele comerciale sau industriale din

Flandra, Germania şi Catalania – se dezvoltă şi se întăresc,
ridică edificii municipale, aşezăminte religioase noi.
Italia, însufleţită de un ideal artistic şi umanist nou, se
separă deliberat de lumea gotică, deşi a realizat monumente
gotice reprezentative : Catedrala din Milano, Cella din Pienza –
construite pentru un papă filogerman.
Răspândirea rapidă a Renaşterii italiene la Nord de Alpi şi
în Peninsula Iberică, nu afectează goticul decât prin preluarea
unor elemente decorative de detaliu. Rezistenţa tradiţiilor
naţionale se manifestă împotriva tendinţelor noii politici
europene, marcată de ascensiunea Habsburgilor şi la afirmarea
regatului Spaniol. Câteva capodopere ale artei gotice din Spania
şi Portugalia (Belem), se ridică în secolul al XVI-lea. Toate
acestea apar ca o manifestare a Contra-Reformei şi a expansiunii
iezuite, sfârşind prin adoptarea şi impunerea modelului italian în
arhitectura religioasă din Franţa şi Germania.
Epocii romanice a monahismului, i se opune în acest
interval temporal al goticului – perioada cunoscută ca fiind „a
catedralelor”. În fapt, promotorii goticului în secolul al XII-lea
au fost călugării benedictini - în Normandia, Anglia şi Franţa.
Călugării cistercieni sunt de asemenea promotorii arhitecturii şi
artei gotice pe teritoriul Europei. Ordin nou, fondat în
Bourgogne la începutul secolului al XII-lea – desprins din
Ordinul benedictin au avut o activitate constructivă prestigioasă.
Între anii 1112 şi 1152 fondează 343 mănăstiri, iar la sfârşitul
Evului Mediu existau 750 mănăstiri de călugări şi 750 mănăstiri
de călugăriţe răspândite pe întreg teritoriul de altădată al
Imperiului Roman (ex. Mănăstirea Cisterciană de la Cârţa în
Transilvania). Dacă la început arhitectura cisterciană a fost
 P a g e | 85

romanică – datorită promovării unui grad sporit de sărăcie,

încheie prin a produce o fastuoasă arhitectură gotică.
Ordinul dominican şi Ordinul franciscan au fost la rândul
lor promotorii artei şi arhitecturii gotice. Arhitectura lor este
sobră, dar adeseori grandioasă prin dimensiunile bisericilor
alungite, vaste, menite a atrage mulţimile. Ei şi-au construit
bisericile în oraşe, pentru a rămâne în contact cu populaţia, au
fondat şcoli şi universităţi, au pus bazele scolasticii medievale,
care prin Albert cel Mare şi Sfântul Toma d' Aquino ating
punctul culminant. Au fost mari promotori ai Inchiziţiei,
influenţând vădit politica Statelor Occidentale.
O problemă îndelung dezbătută a fost cea a organizării
constructorilor (zidarilor) şi arhitecţilor din Evul Mediu. Franc-
masoneria speculativă a secolelor XVII-lea şi al XVIII-lea,
născută în Anglia a dorit să reînvie tradiţia asociaţiilor zidarilor
şi arhitecţilor din perioada Goticului.
• Arhitectura gotică a fost intim legată de evoluţia celorlalte
arte: sculptura, pictura sau „artele minore”. După mult timp,
analizând evoluţia artelor în Evul Mediu, s-a evidenţiat
principiul întruchipării în capodoperele arhitecturale a tuturor
activităţilor artistice ale epocii şi în acest concept, evoluţia
globală artistică explică acum modul de abordare şi înţelegere a
arhitecturii gotice.
Arhitectura gotică – apare – ca stil distinct în Ile-de-France
– în prima jumătate a secolului al XII-lea, două monumente
ilustrează acest nou stil: abaţia Saint-Denis (1130-1140 şi 1440-
1444) şi Catedrala de Sens (1130-1162).
 P a g e | 86

Fig. Nr: 29 – Biserica Sf. Dimitrie –Salonic – elemente ale

stilului Romanic

Câteva dintre elementele arhitecturale tipice, cum ar fi

arcul frânt, sunt de origine antică orientală.
În Arta Sassanizilor era un element larg răspândit – şi a fost
preluat în arta Islamului secolului al VII-lea. Marile construcţii
musulmane din Africa de Nord şi din Spania, precum şi edificii
din Sicilia sunt probe ale acestei teze.
Istoria bolţilor pe nervuri intersectate coboară până în
Mesopotamia Sassanizilor şi la primele construcţii islamice din
Iran ~ (moscheea Ispahan). Încă din din secolul al IX-lea, în
marile moschee din Africa de Nord şi din Spania musulmană se
regăsesc bolţi nervurate, cu un pronunţat caracter decorativ.
 P a g e | 87

Mica moschee Bib-al-Mardum din Toledo – foarte exact din

anul 1000, este un exemplu tipic pentru această perioadă. Bolţile
nervurate islamice nu sunt exclusiv modelul bolţilor occidentale
gotice, care nu ating, decât cu excepţii şi după multe secolele –
bogăţia decorativă musulmană.
Se poate concluziona că fuziunea acestor influenţe s-a
petrecut în Franţa – născându-se un nou stil – stilul gotic. De
aici, această nouă manieră artistică şi soluţionare structurală a
spaţiului sacru sau laic – s-a răspândit în întreaga Europă.
De la faza goticului „rayonant” la goticul „flamboyant”,
îndrăzneala structurilor şi expresivitatea elementelor decorative
este în continuă şi rafinată creştere.
Din anul 1084 când Saint Bruno fondează la Grande –
Charteuse, pe întreg teritoriul european, un stil, un sistem
constructiv îndrăzneţ, o concepţie, o manifestare arhitecturală şi
artistică – goticul – marchează una din cele mai îndrăzneţe şi
pline de personalitate ipostaze ale civilizaţiei.
 P a g e | 88

Fig. Nr: 30 Catedrala Sainte Cécile din Aubi Boltă nervurată în

stilul Goticului flamboyant/târziu

GOTICUL TÂRZIU ÎN TRANSILVANIA

Cetăţile bisericeşti, respectiv bisericile fortificate ale saşilor

din Transilvania sunt expresia strategiei de supravieţuire a unei
minorităţi într-un spaţiu geografic şi istoric, scena unor
confruntări de-a lungul mai multor secole între culturi diferite
din estul şi vestul continentului euroasiatic. În decursul timpului,
acest tip de construcţie a avut funcţiuni diferite: într-o perioadă
în care tehnica militară era rudimentară – secolele XIV şi XV –
astfel de cetăţi reprezentau un element de stabilitate pentru
întreaga regiune; mai târziu – în secolele XVI şi XVII, perioada
confruntărilor dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic –
ele au oferit locuitorilor satelor refugiu împotriva distrugerii şi
 P a g e | 89

furtului într-o perioadă de haos generalizat. Ulterior, după ce

Transilvania a devenit parte a Imperiului Habsburgic, cetăţile
bisericeşti au păstrat funcţia de depozitare a unor materiale de
importanţă existenţială sau cu valoare deosebită. Dar mai
important a rămas elementul de identitate: cetatea bisericească a
devenit simbolul construit al comunităţii rurale, centrul religios
şi cultural al satului. Aceasta este poate explicaţia principală a
faptului că aceste construcţii de apărare au rezistat timpului şi
după ce şi-au pierdut raţiunea militară. Astăzi acest grup de
monumente este într-o situaţie dificilă datorită faptului că
majoritatea membrilor comunităţilor rurale ale saşilor
transilvăneni au emigrat, lăsând cetăţile fără beneficiar la faţa
locului. În acest context, obligaţia de întreţinere şi buna folosire
a acestor martori ai istoriei revine locuitorilor actuali, Bisericii
Evanghelice din România, şi în anumită măsură organizaţiilor
săseşti de foşti locuitori ai acestor sate, stabiliţi astăzi în
Germania. Turismul cultural poate deveni un element esenţial în
păstrarea lor.
 P a g e | 90

1.Sibiu: Localitatea este menţionată pentru prima dată în 1191,

în legătură cu existenţa unui centru religios al coloniştilor
germani „Prepositura Cibiniensis”, ceea ce denotă că era centrul
administrativ şi religios al acestor „oaspeţi” chemaţi de regele
ungur Géza al 2-lea. Satul „Villa Hermani”, cum este denumit
mai târziu, s-a dezvoltat în lunca Cibinului, construindu-se încă
de la sfârşitul secolului al XII-lea, pe terasa de deasupra satului,
o bazilică romanică. Ulterior localitatea s-a dezvoltat pe terasă,
devenind oraş înainte de 1366. În decursului timpului au fost
executate patru centuri fortificate ale oraşului, astfel că în jurul
anului 1500 suprafaţa „intra muros” era de 72 ha, Sibiul având o
suprafaţă relativ mare în contextul Europei Centrale. Astăzi
oraşul impresionează prin structura sa, care s-a extins de-a
lungul a opt secole, având edificii valoroase din perioada
goticului, renaşterii, barocului şi clasicismului.
 P a g e | 91

2.Hosman: Localitatea este situată pe malul stâng al

Hârtibaciului, la 1 km de drumul naţional. Cetatea bisericească a
fost construită pe o colină din sudul localităţii. Bazilica
romanică de la care se păstrează un portal deosebit de valoros şi
un masiv turn de vest, a fost transformată în secolul al XV-lea,
demolându-se colateralele şi întărindu-se turnul clopotniţă care
astăzi are drum de strajă. Biserica este înconjurată de o dublă
centură de fortificaţii, întărită cu mai multe turnuri şi o clădire
de locuit. Pe faţada de vest se păstrează o fereastră patrulobă şi
un relief cu două personaje. Sala bisericii este acoperită cu o
boltă realizată la începutul secolului al XIX-lea. Tot din
perioada anilor 1803-1804 datează altarul clasicist precum şi
decoraţia balcoanelor şi a orgii.
 P a g e | 92

3. Alţâna: Cetatea bisericească este aşezată pe o colină în nord-

vestul localităţii. Aici a fost construită iniţial o bazilică romanică
cu trei nave şi cinci travei, având în est un cor pătrat cu absidă
circulară şi în vest un turn clopotniţă care a primit în secolul al
XV-lea un drum de strajă, astăzi dispărut. Incinta ovală este
întărită de patru turnuri iar în partea de est s-a adăugat un
Zwinger. De la biserica romanică se păstrează stâlpii şi arcele
dintre nava principală şi cele laterale şi urme de coloane în corul
bisericii. Bolta actuală, o boltă cilindrică cu penetraţii, datează
din perioada gotică. Se păstrează o cheie de boltă mai veche. În
interior remarcăm un altar neogotic şi o orgă cu prospect baroc
datând din 1780.
 P a g e | 93

4. Agnita: În centrul ansamblului se află biserica, iniţial o

bazilică romanică transformată în perioada gotică în biserică
hală cu bolţi din perioada goticului târziu pe nervuri în formă de
plasă. De remarcat, altarul baroc din 1650, care preia motivul
gotic al altarului triptic. Amvonul şi unele portaluri au elemente
de renaştere şi baroc. Orga a fost ridicată în 1851. În 1892 este
îndepărtat drumul de strajă de deasupra corului sunt demolate
parţial incinta de fortificaţie şi o casă din incintă. Totuşi s-au
păstrat patru turnuri de apărare cu drumuri de strajă, care
determină aspectul actual al ansamblului.
 P a g e | 94

5. Dealu Frumos: Prima construcţie a acestui ansamblu a fost

bazilică romanică scurtă, cu un turn clopotniţă, cor pătrat şi
absidă semi-circulară. În cursul lucrărilor de fortificare din
secolul al XV-lea absida a fost demolată şi s-a ridicat un turn
deasupra corului. Turnul de vest a fost fortificat şi colateralele
au fost supraînălţate astfel încât biserica are un acoperiş în două
pante. Incinta este formată dintr-un zid de apărare de forma unui
patrulater regulat cu turnuri dispuse la 45 de grade în colţuri. În
partea de nord au fost ridicate clădiri de locuit, respectiv de
depozitare, cu orificii de apărare şi un turn. Nava principală are
o boltă gotică târzie în formă de reţea.
 P a g e | 95

6. Cincu: este o localitate de scaun judecătoresc. În centrul

ansamblului se află biserica romanică de dimensiuni neobişnuite
pentru o biserică din mediul rural. Bazilica are 7 travei, având în
partea de vest un masiv turn clopotniţă în stil romanic cu patru
arce la parter, iar în partea de est două turnuri în capătul
colateralelor. Corul este despărţit de navă printr-o boltă în arc
semicircular. În partea de est se poate observa o absidă
semicirculară care în secolul al XV-lea a fost demolată şi
înlocuită cu un cor gotic poligonal. Nava şi corul au o boltă
cilindrică cu penetraţii şi nervuri în formă de reţea din goticul
târziu, bolta fiind susţinută de pilaştri adosaţi de asemenea în
perioada gotică târzie.
 P a g e | 96

7. Cârţa: Este o mănăstire cisterciană, fondată în jurul anului

1202, așezată în lunca Oltului . Astăzi se păstrează numai corul
şi ruinele părţii bazilicale precum şi latura de est a mănăstirii.
Monumentul se remarcă prin detaliile deosebit de valoroase ale
arhitecturii cisterciene: capiteluri, baze, portaluri, ancadramente
de ferestre, coloane înmănunchiate, nişe şi profile caracteristice
acestei arhitecturi. Corul bisericii este folosit astăzi ca biserică
lutherană având un altar baroc, datat 1751. Tot de factură barocă
este amvonul, pupitrul şi cristelniţa. În partea de sud a corului se
păstrează părţi din sala capitulară şi dormitorul mănăstirii. Acest
monument a fost un important exemplu de arhitectură gotică
timpurie, influenţând alte monumente din Transilvania: Prejmer,
Hărman, Bartolomeu, Hălmeag, Sic şi altele.
 P a g e | 97

8. Cisnădie: este construită în prima jumătate a secolului al

XIII-lea; avea pe latura de vest un turn clopotniţă masiv de
lăţimea navei principale. Spre est - un cor pătrat şi o absidă
semicirculară. La sfârşitul secolului al XV-lea corul a fost
supraînălţat şi în dreptul intrărilor de sud şi nord ale bisericii au
fost construite turnuri de apărare. Biserica a fost înconjurată cu
două centuri de fortificaţie între care a existat un luciu de apă. În
curtea de vest găsim o capelă care iniţial poate că a fost un
osuariu. Intrarea din partea de nord este puternic fortificată. În
partea de sud, în cel de-al doilea zid de apărare este înglobată
casa parohială cu elemente de secol XV.
 P a g e | 98

9. Cisnădioara: este unul din cele mai vechi monumente

păstrate din perioada venirii saşilor în Transilvania. Cu ocazia
unor săpături arheologice a fost găsită o monedă datată 1172.
Ansamblul este alcătuit din mica bazilică compusă din navă şi
colaterale cu două travei, pătratul corului şi trei abside către est.
Din plan rezultă că iniţial a fost planificată o faţadă cu două
turnuri. De o valoare deosebită este portalul de vest care are
patru retrageri succesive şi colonete aşezate în aceste retrageri.
Capitelurile romanice sunt decorate cu motive vegetale,
zoomorfo şi antropomorfe. Biserica este înconjurată de un zid de
apărare cu creneluri şi un turn de poartă către sud precum şi
două turnuri în est şi vest. Este un monument de referinţă pentru
arhitectura medievală transilvană.
 P a g e | 99

10. Şura Mare:Biserica fortificată este concepută ca o bazilică

romanică cu trei nave şi şase travei. Biserica are un cor pătrat,
închis în partea de est cu o absidă semicirculară transformată în
perioada gotică prin adăugare de contraforturi şi a unui nivel de
apărare, având astfel înălţimea mai mare decât nava. Ultimul
nivel este evazat şi se sprijină pe console de zidărie şi
contraforturi. Din biserica romanică se păstrează stâlpii şi arcele
dintre nave precum şi absidele colateralelor, bolţile fiind din
perioada gotică. Turnul clopotniţă are elemente de gotic
timpuriu şi a avut un drum de strajă, care apare într-o
reprezentare veche. Deasupra intrării de sud a fost ridicat un turn
de apărare. Altarul neogotic a fost realizat în 1903.
 P a g e | 100

11. Slimnic: În prima curte se află turnul clopotniţă cu o capelă

mai veche decât partea de sud a cetăţii. Intrarea principală în
cetate se făcea pe partea de nord-est printr-un turn astăzi
dispărut. În sudul ansamblului se află o curte pentru fântâna
împrejmuită de un zid de apărare care întăreşte această parte mai
vulnerabilă a cetăţii. Cetatea a fost de două ori asediată şi
distrusă: în 1529 şi 1706. Biserica din centrul localităţii este o
biserică gotică din secolul al XV-lea, acoperită cu bolţi cu
nervuri în formă de reţea cu ziduri exterioare susţinute de
contraforţi. Altarul baroc datează din 1773. Tot din perioada
baroc sunt şi stranele şi amvonul care are şi decoraţie rococo.
Orga este datată 1773.
 P a g e | 101

12. Axente Sever: Prima menţiune a bisericii este din 1322.

Zidul turnului are la bază 1,6 m grosime: parterul lui se deschide
către est şi vest cu două arce frânte. Nava şi turnul sunt boltite în
cruce, în navă fiind nervuri masive cu secţiune dreptunghiulară.
În cor nervurile de cărămidă se împreunează într-o cheie de
boltă decorată cu o rozetă tipărită. Se păstrează detalii gotice la
mulurile ferestrelor, console şi chei de boltă. Accesul la nivelele
superioare ale turnului se realizează în grosimea zidului.
Biserica este înconjurată de o incintă poligonală cu un turn de
poartă în partea de est şi o poartă în partea de sud. De-a lungul
zidului de incintă au fost construite camere pentru depozitarea
unor bunuri ale sătenilor.
 P a g e | 102

13. Valea Viilor: Biserica actuală este caracterizată de elemente

de gotic târziu, databile în jurul anului 1500. Sala bisericii are o
boltă semicilindrică cu penetraţii cu reţea de nervuri gotice
târzii. Corul are de asemenea o boltă gotică cu nervuri în formă
de reţea. Bolta din navă este susţinută de cinci perechi de pilaştri
adosaţi pereţilor sălii. Biserica este înconjurată de un zid de
apărare cu drum de strajă pe arce din zidărie, soluţie preluată din
arhitectura de apărare a oraşelor. În cele patru puncte cardinale
sunt amplasate turnuri sau bastioane, cel dinspre vest fiind şi
turn de poartă. Altarul baroc datat 1779 are două registre,
coloane, colonete, statui de sfinţi şi panouri pictate.
 P a g e | 103

14. Mediaş: În partea de nord biserica a păstrat secţiunea de

bazilică. Atât hala cât şi corul au bolţi gotice pe nervuri în formă
de reţea, respectiv în cruce şi stelate. Se păstrează numeroase
detalii de decoraţie gotică – console, profile, muluri de ferestre,
portale, chei de boltă, etc. Altarul triptic, datând din jurul anului
1485, este unul din exemplele reprezentative ale picturii gotice
târzii din Transilvania. În biserică se mai află altarele din Dupuş,
Şoroştin şi Nemşa precum şi alte obiecte de mobilier valoroase
medievale. Cetatea are două incinte de fortificaţii, cea interioară
fiind întărită de cinci turnuri, cea exterioară delimitând un şanţ
cu apă, odinioară alimentat din pârâul Moşna.
 P a g e | 104

15. Moşna: Prima biserică, o bazilică gotică timpurie, datează

din 1300. Biserica actuală este opera meşterului Andreas
Lapicida din Sibiu, care a lucrat aici în deceniul 9 al secolului al
XV-lea. Folosindu-se de elemente ale vechii biserici, a ridicat o
biserică hală cu cinci travei acoperită cu o boltă pe nervuri în
formă de reţea, boltă pe care o regăsim şi la cor şi sacristia din
nordul corului.. Deasupra intrărilor de nord şi sud au fost
ridicate turnuri cu orificii de tragere. Zidul de incintă din jurul
bisericii are un turn masiv de poartă, şi acesta cu orificii de tip
maşiculi, alte turnuri la nord şi sud de biserică.Monumentul im-
presionează prin complexitate şi prin detaliile deosebit de
valoroase de pietrărie.
 P a g e | 105

17. Apold: În centrul localităţii, pe o colină, a fost construită

cetatea bisericească. În centrul ei, în vârful colinei, există o
biserică hală din perioada gotică. Turnul clopotniţă are drum de
strajă şi orificii de tragere. Deasupra bisericii şi corului se ridică
un nivel de apărare cu goluri de tragere şi, în partea corului, arce
de tip maşiculi. Dubla incintă fortificată este întărită în sud-vest
de un turn de poartă, iar în nord de două construcţii
dreptunghiulare de apărare şi pentru depozitarea cerealelor. În
partea de sud-vest se găseşte locuinţa paracliserului. În interiorul
bisericii găsim elemente gotice – ancadramente de nişă în cor,
portalul sacristiei, portalul de vest.
 P a g e | 106

18. Brădeni: Biserica fortificată se află în centrul localităţii, la

intersecţia a trei străzi. Este o biserică sală acoperită cu bolți în
formă stelată şi cu un cor de închidere 5/8, este amintită pentru
prima dată în 1350. Elementul caracteristic îl reprezintă nivelele
de apărare, dintre care ultimul se sprijină pe contraforturile
perimetrale pe întreaga suprafaţă a bisericii. În jurul bisericii
există o incintă fortificată constând într-un zid de apărare şi
patru bastioane pe plan rectangular, în colţuri. În cele trei nivele
de deasupra spaţiului bisericii sunt depozitate lăzi de provizii cu
forme şi decoraţii foarte diferite, datând din secolele XV, XVI şi
XVII.
 P a g e | 107

19. Iacobeni: Cetatea bisericească se află pe un promontoriu în

vestul localităţii. Biserica sală gotică a fost începută în secolul al
XIV-lea. Sala bisericii este acoperită cu o boltă cu nervuri, iar
corul cu o boltă în cruce şi o boltă stelată fără nervuri. Turnul de
vest masiv are scara în grosimea zidului. Un element aparte al
acestui ansamblu este un turn pe latura de nord a corului.
Contraforţii bisericii susţin arcele unui nivel de apărare situat
deasupra corului şi sălii. Incinta poligonală este întărită de trei
turnuri şi o casă fortificată. În partea de nord a fost adosat un
Zwinger cu o casă fortificată.
 P a g e | 108

21. Biertan: Cetatea este aşezată pe o colină în mijlocul

localităţii. Biserica actuală, o biserică hală cu trei nave, patru
travei şi cor, a fost construită între 1500-1525 în timpul
parohului „baccalaureus Johannis”. Toate spaţiile bisericii sunt
acoperite cu bolţi pe nervuri de cărămidă în formă stelată sau de
plasă. Cetatea are două incinte fortificate, una care înconjoară
platforma de pe vârful dealului, de formă eliptică, constând în
ziduri de apărare susţinute de arce şi intrările de patru turnuri şi
un bastion. Turnul de sud păstrează fresce din a doua jumătate a
secolului al XV-lea. Cea de-a doua incintă este în mare parte la
baza colinei, fiind dublată spre vest şi sud de două curţi tip
Zwinger, care şi ele au turnuri de apărare şi de poartă. Accesul
în cetate se făcea prin patru turnuri de poartă. Din 1993
ansamblul face parte din patrimoniul mondial UNESCO.
 P a g e | 109

22. Copşa Mare (sec.XIV – XX.) Cetatea bisericească este

amplasată pe versantul vestic al unui deal. Prima biserică, o
bazilică din goticul timpuriu, a fost construită la începutul
secolului al XIV-le, cu trei travei, un turn de vest şi cor. Navele
laterale încorporau turnul de vest. La începutul secolului al XVI-
lea biserica a fost transformată şi fortificată. Se demolează
parţial navele laterale, se închid arcele de la parterul turnului,
corului i se adaugă contraforturi masive care susţin arcele unui
nivel de apărare cu goluri de tragere. Interiorul corului este
acoperit cu o boltă cu nervuri în formă de stea. În partea de nord
este construită o sacristie cu două nivele. Nava principală are o
boltă cilindrică cu penetraţii şi arce dublouri, realizată în 1795-
1797. Biserica are un zid de incintă, întărit în partea de nord-est
de un turn.
 P a g e | 110

23. Valchid: Biserica fără turn are forma unei săli cu cor
dreptunghiular cu închidere poligonală, acoperit cu o boltă în
formă de reţea. Sala are boltă cilindrică cu arce dublouri şi
penetraţii, realizată în sil clasicist la începutul secolului al XIX-
lea. Se păstrează detalii gotice la portalul de vest şi la
ancadramentele de fereastră. Biserica nu are fortificaţii, în
schimb există o incintă în formă de poligon neregulat care iniţial
a avut patru turnuri dintre care se păstrează trei – turnul de
poartă şi clopotniţă cu un drum de strajă şi guri de tragere cu
ziduri foarte masive, alte turnuri la mijlocul laturilor de nord şi
sud; cel de pe latura de est a fost demolat în jur de 1900. Un mic
turnuleţ cu o inscripţie gotică se află în colţul de sud-vest.
 P a g e | 111

GLOSAR DE TEMENI DE SPECILITATE

5/8: Corul bisericilor gotice are de multe ori absida formată
în plan din cinci laturi ale octagonului;
absidă: nişă boltită, semicirculară sau poligonală, la
extremitatea unei nave;
bazilică: o biserică divizată într-o navă şi două sau mai
multe nave laterale;
bosaj: formă decorativă care imită piatra de talie;
contrafort: construcţie verticală pentru sprijinirea unui zid;
cor: partea bisericii în care este celebrat serviciul divin;
drum de strajă: drum de acces la golurile de tragere;
maşiculi: galerie exterioară în consolă faţă de planul zidului
cu goluri pentru foc îndreptat spre baza zidului;
navă: parte a bisericii divizată prin coloane sau piloni de
nava principală, cor sau transept;
palmetă: decoraţie în forma unei frunze de palmier;
sedilie: loc de şezut pentru cler
triptic: picătură sau sculptură în trei compartimente
alăturate;
Zwinger: spaţiu în faţa zidului de apărare principal
înconjurat, înconjurat de zid de apărare, folosit pentru protejarea
vitelor.

Între anii 1211 – 1225 ~ Cavalerii Teutoni20 se instalează

în Ţara Bârsei şi încălcând înţelegerea convenită cu regele
Andrei al II-lea al Ungariei, au construit într-un interval de
numai 14 ani mai multe cetăţi de piatră: Feldioara – centrul
Ordinului, Crucea Mandei, Codlea, Crizbav, Rucăr.Este posibil
ca primele aşezări defensive realizate de comunităţile de locuire
din Transilvania fie tipic rurale, fie tinzând către o organizare
 P a g e | 112

urbană au fost înălţate încă în primele decenii ale sec. XIII – cu

precădere în ambianţa colonizării saxone.O adevărată explozie a
amenajărilor defensive are loc după marea invazie tătară din anii
1241 – 1242.
Populaţia din Transilvania a încercat să-şi salveze existenţa
prin amenajarea unor fortificaţii: - simple cetăţi de refugiu,
amplasate pe înălţimi – construite din valuri de pământ şi
palisade, sistem autohton anterior venirii maghiarilor şi
saxonilor (Cetatea Bartolomeu lângă Braşov). Satele săseşti sunt
cu precădere preocupate (începutul sec. XIV) de realizarea unor
fortificaţii de refugiu pe dealurile din vecinătatea aşezărilor
(Râşnov, Saschiz, Slimnic). Cetatea Râşnovului se dezvoltă şi se
amplifică în sec. XV-XVII – dominând Ţara Bârsei.
Pentru eficienţă, pentru posibilitatea de a-şi găsi refugiu în
timp util, apar amenajări defensive organizate în jurul
bisericilor: Sânpetru – Ţara Bârsei, Mălincrav – pe Târnave.
În Ţara Bârsei – sec. XV
La Cristian şi Codlea – se construiesc curtine dispuse în
plan oval, în mijloc fiind situată biserica. Atacurile otomane
dese conduc la răspândirea şi perfecţionarea acestui tip de
fortificaţii.
1421 – turcii străbat sudul Transilvaniei şi devastează mai
multe aşezări rurale (Cetatea Sprenghiu – Bartolomeu).
1432 – 1436 – 1438 – 1442 – 1444 revin – autoritatea
centrală nu le asigură apărarea, satele preiau funcţia de
autoapărare.
1493 – marea invazie turcă - afectează toate satele săseşti
din Transilvania, iar pericolul turcesc ameninţă întreaga Europă.
1526 – După bătălia de la Mohács – Ungaria devine
paşalâc, iar Transilvania principat independent.
 P a g e | 113

Comunităţile saxone fac abstracţie de pretenţiile Coroanei

de la Buda – şi după exemplul principalelor oraşe : Sibiu –
Braşov – Cluj îşi organizează propriul sistem defensiv încă de la
începutul secolului XV.
Decanul din Sibiu îl informa pe Papă că << Saşii
ameninţaţi de turci îşi caută scăparea fortificând curţile
bisericilor > >. Astfel apar fortificaţii la Agnita, cetate săsească
1466, Aţel – 1471 – 1500, Hărman, Prejmer în 1493.
O cercetare tipologică şi o cartare sistematică a
principalelor tipuri de biserici fortificate nu a fost încă realizată,
dar analizând cele aproape 200 biserici fortificate existente în
Transilvania, devine posibilă delimitarea a 4 zone cu caractere
specifice :
A. Ţara Bârsei
B. Zona Sibiului
C. Zona Târnavelor
D. Zona bazinului superior al Oltului + Depresiunea Ciuc.

A. Ţara Bârsei – cetăţile de aici au un plan oval, aproape

circular, eventual un poligon cu foarte multe laturi. Zidurile sunt
înalte (Prejmer – 12 m) şi întărite din loc în loc cu turnuri.
Biserica propriu-zisă nu este afectată de amenajări
defensive.
Prejmer - Biserica în stil gotic timpuriu a fost ulterior
înconjurată de cetatea ţărănească, gândită ca loc de refugiu
pentru întreaga comunitate, ca adăpost pentru fiecare familie.
Este cea mai puternică cetate ţărănească din câte se află în
zona locuită de coloniştii saşi din Transilvania. Zidurile
principale sunt protejate de un zid scut şi de un şanţ cu apă,
flancarea fiind asigurată de 4 bastioane pentru artilerie
 P a g e | 114

reamenajate în cursul sec. XVI-XVII. Poarta este protejată de o

barbacană – de proporţiile unei fortăreţe.

B. Zona Sibiului – include văile râurilor Cibin, Hârtibaciu

şi la nord Valea Visei.Pre-domină cetăţile pe plan oval sau
poligonal, la Cisnădie, Şura Mare, Şeica Mare, Şeica Mică,
Axente Sever, cu sau fără turnuri. Biserica în sine este
fortificată, prin adăugarea unor turnuri de strajă, metereze, guri
de aruncare.
La Buzd lângă Mediaş, se fortifică partea de sud a bisericii.
Constructorii se adaptează la formele pre-existente ale
bisericilor şi la relief, rezultând o mare şi interesantă diversitate.
La Cisnădie – o amplă bazilică romană este transformată
într-un redutabil fort înconjurat de trei rânduri de curtine.
Cristian – cetatea este prevăzută cu o barbacană puternică
între turnul de vest şi turnul de intrare. Exemplu tipic al
goticului târziu, biserica fortificată prezintă o rezolvare
îndrăzneaţă şi expresivă prin îmbinarea corului cu drumul de
strajă.

C. Zona Târnavelor – zonă specifică de podiş, cu forme de

relief variate dar domoale cu sate de dimensiuni mai mici cu
terenuri agricole concentrate în jurul vetrei satului şi cu resurse
economice mai mici decât în Ţara Bârsei sau din Depresiunea
Sibiului.
Se remarcă o mare diversitate de volume şi soluţii
constructive, datorită fortificării pe parcursul unei perioade de
timp îndelungate, cetăţile din Ţara Târnavelor fiind deosebit de
pitoreşti şi mai bogate în valenţe artistice.
 P a g e | 115

Lângă Agnita, la Dealul Frumos Merghindeal şi Movile se

semnalează prezenţa bisericilor fortificate cu două turle, prin
adăugarea unui turn patrulater.
La Dealul Frumos incinta e dreptunghiulară cu turnuri
pătrate pe colţ, cu acoperişuri într-o singură pantă spre interior
„în pupitre”. Terminată în anul 1522, a servit ca model pentru
bisericile fortificate din Merghindeal, Movile şi Brădeni.
La Cloaşterf, biserica fortificată este realizată într-o singură
etapă, cu o structură omogenă, perfect adaptată dublei sale
funcţiuni de apărare şi de cult.
Biserica din Dârju are o organizare asemănătoare, dar a
fost realizată în mai multe etape. Construită în sec. XIV – a fost
iniţial o sală tăvănită, înnobilată cu picturi murale executate în
1419. În sec. XV este fortificată, adăugându-se bolţi gotice pe
nervuri care deteriorează parţial pictura murală. Etajul fortificat
acoperă nava şi corul, parapetul drumului de strajă fiind scos în
consolă deasupra contraforţilor, biserica dobândind un aspect de
bastion. Incinta este dreptunghiulară cu turnuri pătrate pe colţ
dispuse pieziş. Perimetral, incinta este prevăzută cu un acoperiş
interior la adăpostul căruia se păstrează şi azi – rezervele de
alimente ale sătenilor.
Bisericile fortificate din zona răsăriteană a Târnavelor sunt
asemănătoare cu cea din Dârju la : Aita Mare, Buneşti,
Meşendorf, Şoarş, Fişeriu, Rodbav, Archita, Beja, Roadăş,
Saschiz. Cea din urmă, cu incinta completată în sec. XIX, are un
aspect de uriaş bastion.
În zona vestică a Ţării Târnavelor se întâlneşte tipul de
biserică demantelată, cu compoziţie omogenă la Boz, Bazna,
Boian, Valea Viilor. Forme nuanţate se întâlnesc la Viscri,
Homorod, Apold, Drăuşeni, Moşna.
 P a g e | 116

Cel mai remarcabil exemplu îl constituie biserica fortificată

de la Biertan. zidurile de apărare se desfăşoară pe un traseu
spiral care înconjoară colina dominată de o impozantă biserică –
hală gotică. Între pânzele curtinelor s-au construit arce
transversale de întărire, care-i conferă un aspect triumfal. Incinta
principală este pe plan oval, flancată de 5 turnuri prismatice cu
secţiunea pătrată (1515).

D. Zona Bazinului Superior al Oltului şi în Depresiunea

Ciuc
În satele de colonizare secuiască, în jurul bisericilor s-au
ridicat curtine inelare, lipsite de turnuri sau având un turn de
poartă, având şi rol de clopotniţă.
Zidurile sunt scunde, cu drumul de strajă la nivelul de
călcare al curţilor, biserica propriu-zisă rămânând nefortificată.
Reprezentative sunt bisericile fortificate de la Mihăileni,
Ciuc, Sângeorgiu, Nicoleşti, Turia de Sus, Racul, Cârţa.
Asemănătoare sunt şi cele câteva amenajări defensive ale
bisericilor săseşti din zona Bistriţei-Năsăud (Dumitra).
Toate acestea, sunt exemple elocvente ale goticului târziu,
perfect adaptat locului şi cu accentuat specific local descătuşate
de canoanele constructive ale stilului pur, fapt ce le conferă o
frumuseţe, o forţă deosebită şi o unicitate remarcabilă.
 P a g e | 117

RENAȘTEREA

În Spania, aflată încă sub stăpânire maură, tradițiile

islamice se grefează pe arhitectura Occidentului... În urma
invaziilor tătare, Rusia , izolată de Europa, își consolida puterea
statală... Bizanțul își continuă zbaterea între Occident și Orient...
În Italia, se afirmă - la cumpăna dintre secolele XIII și XIV
- o nouă orientare a artelor, științelor și conceptelor filozofice, o
reevaluare a valorilor Antichității. Încă de la începutul secolului
al XIV – lea, în Italia se manfestă , spre deosebire de celelalte
țări ale Occidentului, un fenomen de rupere a formelor de
cultură ale contemporaneității, o întoarcere la gândirea și la arta
antică romană din perioada Republicii și Imperiului, la cultura și
gândirea Greciei Antice. În acestă epocă, pe fundalul afirmării
unei noi ordini economice conștiința socială evoluează de la
misticismul religios spre aprecierea valorilor vieții cotidiene.
Se afirmă o nouă metodologie de concepere şi execuţie a
construcţiilor şi a ansamblurilor arhitecturale, bazată pe
cercetare şi experiment, pe redescoperirea şi valorificarea
clasicismului Greciei şi Romei Antice. Noi tehnici de
construcţie, funcţionalitatea şi o nouă simbolistică devin
caracteristicile principale ale unui nou curent: inclus la rândul
său în mişcarea culturală fără precedent care s-a răspândit în
întreaga Europă, - cunoscută sub numele de: RENAȘTERE.
Pictorul florentin Giotto, este promotor al noului stil în
pictură, caracterizat printr-un pronunțat caracter narativ, mișcare
și echilibru cromatic. Cultura și arta umanistă evoluează în
secolul al XV –lea , iar orașele Toscanei în frunte cu Florența
sunt promotoarele înnoirii.
 P a g e | 118

Încă de la începutul secolului al XIV – lea, în Italia se

manfestă , spre deosebire de celelalte țări ale Occidentului, un
fenomen de rupere a formelor de cultură ale contemporaneității,
o întoarcere la gândirea și la arta antică romană din perioada
Republicii și Imperiului, la cultura și gândirea Greciei Antice. În
acestă epocă, pe fundalul afirmării unei noi ordini economice
conștiința socială evoluează de la misticismul religios spre
aprecierea valorilor vieții cotidiene.
Literatura, filozofia romană și elină din Antichitate devin
obiect de studiu, iar operele lui Dante, Petrarca și Boccaccio
sunt capodopere ale noului stil. În secolul al XV – lea sunt
discutate și traduse din limbile latină, greacă și arabă tratatele
filozofilor antici. La Padova, dezbaterile asupra lucrărilor lui
Aristotel pun bazele unei noi orientări filozofice, la Florența sub
patronajul lui Cosimo de Medici se înființează o asociație liberă
de literați și filozofi adepți ai lui Platon25și ai Școlii
Platoniciene din Alexandria, denumită: ,,Accademia” (1459).
Bizanțul Paleologilor exercită o puternică influență asupra
Italiei în încercarea de împăcare între biserica ortodoxă și cea
catolică (Conciliul de la Florența – 1439 – la care participă și
împăratul Ioan al VIII – lea) solicitând unirea forțelor
Occidentului cu cele bizantine în fața presiunii otomane.
Reevaluarea valorilor antichității se regăsesc în ,,Ruinarum
urbis Romae descriptio” a lui Poggio Bracciolini, iar Papa Iuliu
al II-lea recomandă punerea ruinelor antice sub protecția legii.
Cultura și arta umanistă evoluează în secolul al XV –lea ,
iar orașele Toscanei în frunte cu Florența sunt promotoarele
înnoirii.
 P a g e | 119

Pe teritoriul Italiei noul curent cunoaște mai multe etape

stilistice încadrate conform orientării generale a specialiștilor în:
• Renașterea timpurie : 1400 – 1500;
• Renațterea matură : 1500 - 1530;
• Renașterea târzie : 1530 - 1568.
Conceptele Renașterii se răspândesc apoi și sunt prezente
în întreaga Europă până târziu, în secolul al XVII – lea.
Noile orientări filozofice declanșează izbucnirea
Reformelor religioase urmate de Contrareformă – care a
influențat hotărâtor cultura epocii – generând apariția unui nou
stil – stilul Baroc.

RENAȘTEREA TIMPURIE
Între marii maeștrii ai Renașterii timpurii amintim:

Filippo BRUNELLESCHI Activează în Florența și devine

1377 – 1446 celebru prin :
• Cupola Catedralei ,,Santa
Maria del Fiore”: o inovație
tehnică absolută în epocă: o
calotă dublă pe plan octogonal
cu nervuri în arc frânt de
inspirație gotică din metal și
lemn, cu ,,pânze” din zidărie de
cărămidă; este realizată în anii
1420 – 1436, iar lanternoul în
anii 1446 – 1436 după moartea
autorului, respectându-se
întocmai planurile și macheta
 P a g e | 120

acestuia; Cupola se încadrează

armonios în volumetria generală
a catedralei, iar concepția
arhitecturală a ansamblului
exercită o puternică influență
asupra epocii;
• Ospedale degli Innocenti:
(1419 – 1445) - un așezământ
conceput pentru adăpostirea
copiilor orfani, o adevărată
bijuterie arhitecturală; se
remarcă prin loggia ce deschide
așezământul spre piața publică,
cu coloane modelate după stilul
corintic grec și stilul imperial
roman, peste care artistul așează
arce semicirculare și calote de
inspirație bizantină; întregul și
elementele arhitecturale
componente sunt proporționate
aplicând principiul ,,secțiunii de
aur” (raportul dintre latura și
diagonala pătratului).
• Biserica San Lorenzo: (1421 –
1428 – 1446) – o bazilică cu trei
nave, nava centrală acoperită cu
un plafon plan din lemn, casetat,
armonios decorat, Nava centrală
este separată de navele laterale
prin colonade în spiritul stilului
corintic și a stilului roman
 P a g e | 121

imperial.

• Capela Familiei Pazzi de

lângă Biserica Santa Croce –
proiectată între anii1429 – 1430;
construcția începe în 1443;
spații interioare și fațade
luminoase, echilibrate, perfectă
ilustrare a noii arhitecturi; în
exterior, un atrium cu coloane și
o arcadă centrală ce marchează
accesul principal.

Michelozzo MICHELOZZI Operele sale de referință sunt:

1396 - 1472 • Mănăstirea Dominicană ,,
San Marco” din Florența
(1437 – 1443) – concepe în
interiorul construcției
biblioteca,o sală vastă împărțită
în trei nave de înălțimi egale, o
noutate în programele acestui
tip de clădiri; în exterior,
portice cu
 P a g e | 122

coloane ionice ce susțin arcade

ample;
• Palazzo Medici din Florența
(1444 – 1446) – o inovație în
arhitectura civilă a Renașterii,
fațada cuprinde trei registre
orizontale corespunzător celor
trei nivele ale
palatului, separate prin cornișe
puternice: parterul prezintă un
apareiaj în stil roman ,,rustic”,
etajul I este placat cu plăci de
piatră dreptunghiulare cu
muchiile marcate, iar etajul II
cu plăci de piatră lise; ferestrele
sunt de factură romanică,
geminale, cuprinse sub aceeași
arcadă, cornișa este
proeminentă, de factură antică.
Parterul cuprindea arcade
frumos proporționate, ulterior
înzidite.
• Villa Medici din Careggi –
lângă Florența ( 1457) – un
prototip al arhitecturii civile
renascentiste; este o foarte
reușită reconstrucție și
modernizare a unei vile
existente, cumpărată de Cosimo
de Medici.
 P a g e | 123

Leon Battista ALBERTI Umanist, teoretician al stilului

1404 - 1472 Renașterii în arhitectură. Scrie
și publică : ,,De re
aedificatoria” în zece volume,
opră întocmită după modelul
teoreticianului arhitecturii
romane imperiale: Vitruviu;
evidențiază exigențele impuse
de noua concepție
arhitecturală a edificiilor:
funcționalitate, confort,
demnitate, reprezentativitate,
frumusețe, armonia
proporțiilor izvorâtă din
învățătura pitagoreică. Un
accent deosebit revine
încadrării în sit, cu respectarea
și valorificarea peisajului
natural, sau a contextului
urban. Limbajul morfologic
trebuie pus în acord cu
destinația clădirii și cu
materialele de construcție
puse în operă. Între creațiile
sale arhitecturale de referință
se înscrie :
• Palazzo Rucellai din
Florența (1446), executat de
sculptorul arhitect Bernardo
Rosselino;
 P a g e | 124

• Fațada Bisericii Santa

Maria Novella – din Florența
(1456 – 1470), care prezintă
ca inovație absolută: tratarea
racordării în fațada principală
a navei centrale – înalte, cu
navele laterale mai scunde –
prin triunghiuri de zidărie cu
ipotenuzele articulate
armonios în curbe și
contracurbe, model preluat
ulterior de arhitectura barocă.
• Biserica Sant-Andrea din
Mantova (realizată în
anul1470) unde utilizează
motivul arcului de triumf la
scară monumentală, flancat de
coloane pentru a marca
accesul principal;
• Palazzo Pitti din Florența
(1440-1458) – care preia
tradiția romanică a casei –
fortăreață și stilul rustic al
clădirilor romane.
 P a g e | 125

Donato BRAMANTE 1444 - Își începe cariera ca pictor la

1514 Urbino ca discipol al lui
Luciano di Laurana. În anul
1476 este chemat ca pictor la
Milano. Ca arhitect întocmește
planurile pentru:
• Biserica Santa Maria lângă
San Satiro – unde este
puternic influențat de Alberti.

RENAȘTEREA MATURĂ ȘI TÂRZIE

1500 – 1530 și 1530 – 1568

Donato BRAMANTE 1444 - Se naște la Urbino, este un

1514 admirator al lui Leonardo da
Vinci; sosește la Roma unde
studiază monumentele antice,
mai ales din punct de vedere al
sistemului constructiv; devine
un mare
specialist al sistemelor de
boltire de mari dimensiuni;
Între capodoperele artistului se
remarcă:
• Il Tempietto: (1502), o
rotondă de inspirație romană,
cu proporții rafinate, flancată
de pilaștri de factură doric –
toscană; se face remarcat prin
această lucrare, este apreciat
 P a g e | 126

de contemporani și este
angajat de Papa Iuliu al II-lea
pentru:
• Reconstruirea clădirilor
Vaticanului(1504) și
• Reconstrucția Catedralei Sf.
Petru (1505)- propune
înlocuirea vechii bazilici cu o
biserică de mari dimensiuni,
cu planul în formă de cruce
greacă înscrisă într-un pătrat,
cu patru pilaștri masivi care
vor sprijini o cupolă inspirată
de Pantheon, cu diametrul de
42m.; lucrările de construire
încep, dar moartea sa și a
papei conduc la întreruperea
lucrărilor;

Buonarroti ,,În momentul în care

MIGHELANGELO (Caprese Michelangelo se naște,
1475 – Roma 1564) arhitectura Renașterii era la
apogeu. Tindea către o
perfecțiune a formelor,
căutând în exemplele
arhitecturii clasice romane
elemente care să-i permită
atingerea idealurilor pe care
Leon Battista Alberti le
exprimase atât de clar în
 P a g e | 127

operele sale teoretice. Această

frumusețe a formei, concepută
pe baza canoanelor
matematice, izvorâte din
studiul operelor antichității,
condusese la realizări – la
Florența ca și la Roma – în
care armonia generală a
proporțiilor imprima un
caracter de seninătate gravă
și reținută.Față de aceste
construcții, ale căror
dimensiuni și mase generale
nu erau prea ample, edificiile
realizate de Michelangelo
aduc, prin tendința către
grandios și colosal, o
orientare cu totul
nouă”(Aurelian Teodorescu -
,,Michelangelo” în ,,Mari
arhitecți” – Ed. Meridiane
1971) ,,... sculptor, pictor,
arhitect și poet... Nimic nu i-a
egalat originalitatea și
vigoarea creativă; operele
sale surprind prin diversitate
și grandoare.,, Pieta”, ,,
David”, ,,Capela Medici”,
,,Moise”, Frescele Capelei
Sixtine, cupola Bisericii Sf.
 P a g e | 128

Petru din Roma... scrisorile și

poemele sale... toateacestea
atestă personalitatea sa
tumultoasă”... (,,Le petit
Larousse” – Dictionnaire
Enciclopedique 1995)

Andrea PALLADIO (Padova , ,... ansamblul operei sale

1508 – Veneția 1580) indică o limită pe care nimeni
nu o va putea atinge sau
depăși ușor...” Johann
Wolhgang von GOETHE
Exponent al manierismului ,
utilizează cu deosebită
abilitate și armonie
vocabularul arhitecturii calsice
romane în operele sale
arhitecturale:
• Noua fațadă a palatului de
Justiție - ,,Palazzo della
Raggione” denumit și,,
Basilica”;
• Palatul Valmarana din
Vicenza
• Fațada Bisericii ,,Il
Redentore” din Veneția
• În 1570 apare prima ediție a
celor ,,Patru cărți de
arhitectură” care cuprinde
 P a g e | 129

studii asupra valorilor

vestigiilor antice, relevee ale
termelor imperiale romane a
templelor și a forurilor

,, ... dintre toate ramurile

arhitecturii, nici una nu este
mai
necesară oamenilor și nu e
mai des folosită decât cea a
caselor particulare ... acestea
au existat înaintea edificiilor
publice ” Anderea Palladio în
• ,,Villa rustica” – numeroase
vile perfect integrate în peisaj,
dintre care ,,Villa Rotonda” de
lângă Vicenza (1550 – 1553)
atinge perfecțiunea.

Conceptele Renașterii se răspândesc apoi și sunt prezente

în întreaga Europă până târziu, în secolul al XVII – lea. Noile
orientări filozofice declanșează izbucnirea Reformelor religioase
urmate de Contrareformă – care a influențat hotărâtor cultura
epocii – generând apariția unui nou stil – stilul Baroc.
 P a g e | 130

MODULUL IV.
PROGRAME DE ARHITECTURĂ ÎN TURISM
PROGRAME TURISTICE – TERMENI DE
SPECIALITATE

1. Zonare turistică: Definește împărţirea unui teritoriu vast

în zone relativ omogene din punct de vedere al activităţii de
turism sau al potenţialului turistic.
 P a g e | 131

2. Zonă turistică: definește un teritoriu de mare întindere,

de o anume complexitategeomorfologică, care include mai multe
obiective, localităţi sau complexe turistice şi care prezintă o
caracteristică pregnantă, deosebită de alte zone.

3.Acord turistic internaţional: este un act bi- sau

multilateral , semnat în numele sau din împuternicirea
guvernelor, care constituie cadrul juridic de colaborare în
domeniul turismului: dezvoltarea echipamentelor, promovarea
turismului, protecţia mediului, schimburi de experienţă şi
informaţii, etc.
 P a g e | 132

4. Adăpost (rest house): este un mijloc simplu de cazare,

create de organizaţii particulare sau instituţii publice pentru a
compensa lipsa hotelurilor în regiuni puţin frecventate. Termen
folosit şi pentru popasuri de tip han pentru tineret, instalate şi
administrate de organizaţii de tineret pentru membrii lor.

5. Agrement (loisir, entertainment)

• Distracţie în timpul liber, plăcere.
• Ansamblul mijloacelor, echipamentelor, evenimentelor, puse la
dispoziţia turiştilor unei unităţi de cazare, staţiuni sau zone
turistice, pentru plăcere, relaxare, distracţie.
 P a g e | 133

6. Analiza S.W.O.T.(Strengths, Weekness, Opportunities

and Threats), reprezintă:

• Analiza forţelor, slăbiciunilor, oportunităţilor şi ameninţărilor.

Cadru de analiză a informaţiilor, pentru realizarea strategiei şi
tacticii de marketing. Forţele şi slăbiciunile se referă la
avantajele, respectiv dezavantajele prezente şi viitoare ale
subiectului faţă de competitori. Oportunităţile şi ameninţările
sunt identificate în mediul de operare prezent şi viitor.Acest
cadru poate fi utilizat la analiza unui proiect de dezvoltare şi
promovare a potenţialului turistic al unui sit, arie sau regiune
turistică.

7. Apartament (suite) este un spaţiu de cazare cu unul sau

maximum 5 dormitoare, loc de luat masa, vestibul, grup sanitar
propriu.
 P a g e | 134

8. ASOCIAŢIA INTERNAŢIONALĂ A HOTELURILOR ŞI

RESTAURANTELOR ,, Association Internationale de l-
Hotellerie et de la Restauration”
• Organizaţie non-guvernamentală mondială creată în anul 1946
cu sediul la Paris.Cuprinde 4300 membri din 147 ţări, asociaţii
naţionale de profil, lanţuri hoteliere, hoteluri, etc., reprezentând
în total 300.000 de hoteluri. Statutul în vigoare datează din
1996, când actuala denumire a luat locul celei iniţiale de:
,,Asociaţia Internaţională a Hotelurilor”.

9. Bar de noapte:este o unitate de alimentație publică de

divertisment, cu orar de noapte, cu un program variat de music-
hall,dans,etc. – oferind o gamă variată de băuturi fine, cocteiluri,
băuturi nealcoolice, specialităţi de cofetărie şi îngheţată asortată,
fripturi reci, fructe şi salate de fructe, cafea, etc. De regulă
spaţiul interior este organizat în amfiteatru, pentru o bună
vizibilitate. Este dotat cu staţie de amplificare, orgă de lumini,
instalaţie de proiecţie, aer condiţionat.
 P a g e | 135

10. Bar de zi: funcţionează în cadrul hotelurilor şi

restaurantelor, dar şi independent; oferă o gamă variată de
băuturi alcoolice sau răcoritoare, simple sau în amestec, gustări,
dulciuri, ţigări, etc. Muzică discretă, T.V., etc.

11. Bistro: este o unitate de alimentaţie de dimensiuni

reduse, care se adresează clienţilor grăbiţi, cu băuturi şi gustări
calde şi reci puse la dispoziţie direct, prin barman sau vânzător.
În spaniolă: loc de păstrare a vinurilor.

12. Botel: categoria include:

• Vase - dormitor de tip şlep amenajat, care stă ancorat la loc fix
sau se poate deplasa, oferind cazare şi alte servicii turistice;
• un hotel amplasat în apropierea unui port, deservit atât pe uscat
cât și pe apă, care oferă servicii turistice celor care călătoresc cu
ambarcaţiuni, unde parcajul este completat cu un debarcader.
 P a g e | 136

13. Bungalow: este o unitate de cazare turistică de

capacitate redusă, între căsuţă şi vilă, realizate din lemn sau alte
materiale: cărămidă, piatră,etc.; dispune de grup sanitar propriu.
Este amplasat în perimetrul unui camping, sat de vacanţă, ca
unitate independentă în cadrul unei staţiuni sau zone turistice –
sau ca spaţiu complementar pe lângă o unitate hotelieră. Este de
regulă cu funcţionare sezonieră.
 P a g e | 137

14. Cabană turistică:este o unitate cu activitate turistică de

capacitate redusă, funcţionând într-o clădire independentă, în
general din lemn cu fundaţii de piatră, cu arhitectură specifică.
Asigură cazarea, alimentaţia şi alte servicii necesare turismului
de drumeţie sau de odihnă într-o zonă montană, rezervaţie
naturală, în apropierea unei staţiuni balneare sau a unui alt
obiectiv de interes turistic.

Cabana Salvamont – M-tele Băișorii / proiect autor

 P a g e | 138

15. Cabaret:
• Night club.
• Restaurant cu program nocturn, în care se dansează, se serveşte
cina şi se asistă la un program de varietăţi, adesea de înaltă
ţinută.

16. CAMPING: este unitate care asigură camparea în aer

liber, în mijlocul naturii, într-un adăpost transportabil, personal
(cort sau rulotă) a turiştilor sosiţi cu mijloace de transport
proprii, precum şi cazarea în căsuţe sau bungalow-uri. Terenul
este amenajat şi dotat, oferind turiştilor posibilitatea să-şi
pregătească masa + alte servicii specifice. Are un caracter
sezonier.
 P a g e | 139

17. Caravaning: reprezintă o formă de turism caracterizată

prin utilizarea - ca mijloace de cazare a unor vehicule speciale,
rulote - tractate auto şi amplasate pe un teren de camping.

18. CASH-FLOW:
• Termen anglo-saxon = flux de lichidităţi într-o perioadă de
timp, calculată ca diferenţă între încasările şi cheltuielile
curente. Reflectă posibilităţile maxime de autofinanţare ca raport
între venitul net şi amortizarea imobilizărilor.

19. CATERING:
• Servicii de asigurare a servirii mesei pentru pasageri în timpul
voiajului în mijlocul de transport + vânzarea unor produse.

20. Cazinou:
• Stabiliment profilat pe jocurile de noroc. De regulă cuprinde o
sală de jocuri, unul sau mai multe restaurante şi un cabaret.
Unele hoteluri includ un cazinou.
 P a g e | 140

21. Complex turistic:

• Suprafaţă de teren pe care sunt amplasate mai multe obiective
şi localităţi turistice având o anumită omogenitate.

22. Drumeţie:
• Deplasare pe jos de la un obiectiv la altul în scop de relaxare,
întreţinerea condiţiei fizice, educaţională, de regulă pe un traseu
marcat.
 P a g e | 141

23. Duplex:
• Spaţiu de cazare pe două niveluri, care comunică între ele
printr-o scară interioară. Pot conţine două dormitoare sau un
dormitor şi o cameră de zi.

Duplex Stațiunea Fântânele – proiect autor

 P a g e | 142

24. Fermă agroturistică:

• Unitate cu activitate hotelieră, cu capacitatea de până la 20 de
camere, în cadrul unei gospodării ţărăneşti, care asigură
alimentaţia turiştilor cu produse proaspete din surse locale.

25. Han:
• Tip tradiţional de unitate, relativ modestă, cu arhitectură
specifică, cu restaurant şi un număr redus de locuri de cazare.

Hanul lui Manuc – București

 P a g e | 143

26. Hotel:
• Unitate amenajată în clădiri sau corpuri de clădiri, care pune la
dispoziţia turiştilor, prin recepţie, camere, garsoniere sau
apartamente dotate corespunzător, dispune de spaţii de
alimentaţie + servicii specifice.
• Hotel de clasă economică, de lux, de zi, rustic pavilionar,
sezonier, turistic, apartament.

Hotel ,,Onix” 5 stele – proiect autor

 P a g e | 144

27. Dispunerea camerelor de cazare în unitățile de primire

turistice cu mai multe etaje:
• În simplu tract: când camerele de cazare sunt dispuse pe o
singură latură a unui coridor de acces;
• Dublu tract: camerele sunt dispuse pe ambele laturi lungi ale
coridorului;
• Nucleu central: scara de acces și ascensoarele se află în centru,
sunt perimetrate de coridoare cu camere dispuse spre exterior;
• Hol central: dispus pe toată înălțimea construcției; se crează
un spațiu spectaculos, coridoarele perimetrale sunt deschise spre
spațiul interior, ascensoarele sunt vitrate, de tip ,,peisaj”,
facilitând o percepție dinamică.
 P a g e | 145

28. Etaj curent într-un hotel 5*****:

• Camerele sunt dispuse în dublu tract;
• Etajele sunt deservite de un ascensor de 6 persoane pentru
clienți și un ascensor pentru personal și bagaje, două scări, un
hol central separat de coridoare prin uși speciale, antifoc;
• Se prevede o încăpere – oficiu la fiecare două etaje;
 P a g e | 146

29. Microtel:
• Hotel de tip economic introdus în anii 1980 în S.U.A.;
• are camere cu paturi duble, şi baie cu duş. Nu are piscină,
saună, sală de întruniri, restaurant. Oferă micul dejun şi este cu
10 – 20% mai ieftin de construit şi întreţinut. În varianta
franceză are chiuvete în camere, grupuri sanitare şi duşuri
comune.

Microtel Wisconsin U.S.A.

 P a g e | 147

30. Motel (Motor – hotel):

• Unitate hotelieră de capacitate mică sau mijlocie, aşezat
înafara localităţilor, în apropierea şoselelor şi autostrăzilor şi a
dotărilor specifice ale acestora. Oferă cazare şi masă turiştilor
automobilişti, în cadrul unui sejur foarte scurt. Asigură parcarea
în siguranţă a autoturismelor.

Dispunerea posibilă a unităților de cazare: incinte circulare cu

locul de parcare în proximitate (după Georges Candilis –
,,Recherches sur l’Architecture de Loisir)”
 P a g e | 148

31. Motel (Motor – hotel): Dispunerea posibilă a unităților

de cazare: incinte deschise, pe unu – două nivele cu locul de
parcare în proximitate; Camerele sunt astfel dispuse încât fiecare
să beneficieze de o orientare favorabilă; (după Georges Candilis
–,,Recherches sur l’Architecture de Loisir)”
 P a g e | 149

32. Pensiune turistică:

• Unitate cu activitate hotelieră cu capacitatea de 3-20 camere,
funcţionând într-o clădire independentă sau în locuinţa
proprietarului, care asigură cazarea turiştilor, pregătirea şi
servirea mesei la preţuri moderate.

(Sitonia / Grecia – foto. autor)

 P a g e | 150

33. PUB
• Public house.
• Unitate de alimentaţie de origine engleză. Oferă un sortiment
redus de preparate culinare şi băuturi (bere).

34. Refugiu montan:

• Dotare turistică montană, echipată şi dotată sumar, fără pază,
destinată să adăpostească alpiniştii în cursul unei ascensiuni.

35. Restaurant ,,DRIVE-IN”

• Unitate de alimentaţie publică în care preparatele sunt
comandate şi servite direct în autoturism.

36.TURISM: Ansamblul relaţiilor şi fenomenelor ce rezultă

din deplasarea şi sejurul persoanelor, în afara locului de
reşedinţă şi care nu presupune o stabilire permanentă sau o
activitate lucrativă oarecare.
 P a g e | 151

37.Casa de vacanţă: Locuinţă sezonieră, proprietate privată

sau introdusă în circuitul public, amplasată în zone cu potenţial
turistic, destinate satelor de vacanţă sau microstaţiunilor.

StaȚiunea Fântânele – proiect autor

 P a g e | 152

TIPURI DE TURISM

• De afaceri • Itinerant
• De cunoaştere • Independent
• De masă • Rural
• De sejour • Sezonier
• De soare • Social
• Intern • Verde
• Internaţional • De cult

PROGRAME DE ARHITECTURĂ

Programele de arhitectură reprezintă totalitatea normelor, a

prescripţiilor tehnice si funcţionale pentru o anumită clasă de
construcţii. În domeniul arhitecturii pentru turism principalele
programe de arhitectură se referă la :
- Pensiunea rurală
- Pensiunea urbană
- Cabana, refugiul alpin
- Hotelul cu subclasele:
1. hotel pentru tineret;
2. hotel urban;
3. hotel alpin;
4. motel ( botel, hipotel)
5. satul de vacantă;
6. staţiunea turistică
 P a g e | 153

Programele de arhitectură pentru turism cuprind şi

amenajarea unor nave fluviale sau maritime, vagoane sau
garnituri de tren. Toate aceste unităţi de primire turistică au trei
componente obligatorii: spaţiul pentru cazare, pentru alimentaţie
publică şi pentru serviciile conexe.
Dimensionarea acestor spaţii, gradul de dotare, calitatea
finisajelor precum şi gama serviciilor oferite conferă confortul
fiecărei unităţi turistice. Gradul de confort se oglindeşte implicit
în cost şi este reprezentat prin semne standardizate distinctive:
stele – de la una la cinci pentru unităţile hoteliere, brazi, flori de
colţ – pentru pensiunile rurale.

Fig. Nr: 31. Metoda de analiză ,,Delphy”

 P a g e | 154

Utilizarea metodei propuse prezintă avantajul că priveşte

ansamblul unui teritoriu cu toate resursele şi funcţiunile turistice
pe care le poate genera, dar şi unele imperfecţiuni prin faptul că
în evaluarea calitativă şi cantitativă – întrucât majoritatea
componentelor nu sunt cuantificabile – pot interveni uneori
evaluări subiective. S-a recurs de aceea la utilizarea sistemului
de anchetă Delphi, bazat pe consultarea unui număr cât mai
mare de specialişti în domeniu.

STRATEGII DE VALORIFICARE A POTENŢIALULUI

TURISMULUI RURAL ŞI DE DEZVOLTARE
A AGROTURISMULUI
 P a g e | 155

Turismul rural şi componenta sa, agroturismul au cunoscut

în ultimii 30 – 40 ani o continuă dezvoltare în ţările europene,
unde se estimează o piaţă de peste 370 milioane turişti.Asistăm
la o o nouă orientare a dezvoltării turismului în mediul rural,
pornindu-se de la implicarea directă a populaţiei şi a comunităţii
locale.
CONŢINUT:
concepte şi definiţii privind turismul în mediul rural;
turismul rural în ţările Uniunii Europene;
turismul rural în România;
strategia de dezvoltare a turismului rural în ţara noastră.
Concepte şi definiţii
În ţările Uniunii Europene „Turismul rural este un concept
care cuprinde activitatea turistică organizată şi condusă de
populaţia locală, care are la bază o strânsă legătură cu mediul
ambiant, natural şi uman”. Agroturismul se află în legătură
directă cu activităţile agricole, fiind susţinut de micii fermieri,
activitatea în gospodăria proprie rămânând principala sursă de
venit. Mai există şi alte concepte ca „farm-tourism”,
„agroturism”, „turism verde” care au acelaşi conţinut.
În România turismul rural este o formă de turism care se
desfăşoară în mediul rural, valorificând resursele turistice locale
(naturale, culturale şi umane) ca şi dotările şi echipamentele
 P a g e | 156

turistice, inclusiv pensiunile şi fermele agroturistice. Utilizează

diverse spaţii de cazare: hanuri şi hoteluri rurale, adăposturi, sate
de vacanţă etc. şi îmbracă forme variate de sejur, cu un spectru
larg de motivaţii, de tranzit sau itinerant cu valenţe cultural-
cognitive, etc. Turismul rural constituie o alternativă la turismul
tradiţional, clasic, desfăşurat în staţiuni şi centru turistice,
precum şi la oferta turistică „standard” – de tip industrial.
Agroturismul este o formă a turismului rural care utilizează
pentru cazare şi servirea mesei numai pensiunile turistice şi
fermele agroturistice, beneficiind de un mediu nepoluat şi
pitoresc, de atracţiile turistice naturale şi de valorile cultural-
istorice, de tradiţiile şi obiceiurile prezente în mediul rural.
Spaţiul rural satisface o paletă largă de motivaţii: odihnă şi
recreare, cunoaştere, cultură, practicarea sportului, cură de aer
sau balneară, vânătoare şi pescuit, oferind agroturismului o arie
mare de cuprindere a posibilităţilor de loisir. Agroturismul este
un mijloc de valorificare integrală a mediului rural cu potenţialul
său agricol, turistic, uman şi tehnico-economic.
Caracteristicile agroturismului:
serviciile turistice se desfăşoară în mediul rural cu accent pe:
calitatea pensiunii şi serviciilor de primire la fermieri,
cunoaşterea mediului natural, uman şi cultural, precum şi
originalitatea produselor turistice;
ofertă turistică autentică, diferenţiată, multiplă în diversitatea
sa, organizată şi condusă de fermieri;
 P a g e | 157

activitate economică complementară exploataţiei agricole şi

nu o alternativă sau o substituţie a acesteia;
oferă posibilitatea de odihnă şi reconfortare, de petrecere a
timpului liber din vacanţe sau weekend-uri, în peisajul pitoresc
al mediului rural, cu valori cultural – educative şi cu o
ospitalitate specifică;
nu necesită investiţii foarte mari pentru amenajări de
infrastructură şi suprastructură turistică sau pentru alte dotări de
profil; se evită marile aglomerări turistice de pe litoral sau din
staţiunile balneare sau montane;
nu este compatibil cu turismul de masă.
este un turism „difuz” prin specificul ofertei sale diversificate
şi de mare diseminare în spaţiu; astfel, aparent, nu aduce
prejudicii prea mari mediului natural şi al celui construit, dar
trebuie să se ţină seama de un anumit „prag ecologic” şi „prag
fizic”. Pentru ca această trăsătură să se înscrie foarte bine în
conceptul de ecoturism, trebuie avută în vedere „capacitatea de
primire” a satului şi a arealului limitrof, mai ales în condiţiile
unui turism de sejour, în lunile de vară (dotări, amenajări,
servicii conexe, raportul cu populaţia autohtonă, etc.);
agroturismul este o formă de turism unde iniţiatorul reprezintă
elementul esenţial şi central; fermierul, teritoriul – deci satul şi
„produsul turistic” reprezintă elementele de bază ale
agroturismului;
 P a g e | 158

asociaţia locală şi fermierii asigură atractivitatea acestei forme

de turism prin calitatea primirii, cunoaşterea mediului local
natural, uman şi istoric precum şi autenticitatea produselor;
participarea comunităţii locale este strict necesară în
parteneriatul cu asociaţia de turism a colectivităţii în asigurarea
dezvoltării rurale, în general şi a turismului, în special;
asocierea fermierilor înlesneşte alcătuirea ofertelor, urmărirea
pieţei, promovarea şi comercializarea acestora, ceea ce nu ar
putea realiza o singură persoană;
posibilitatea dezvoltării în comun a unor oferte de agrement
costisitoare, ca pârtii de schi, piscine, piste pentru cicloturism,
alei pentru turism ecvestru, terenuri sportive, etc.;
realizarea unor studii de inventariere a resurselor şi de creare
a unor oferte specifice acestora, studii de piaţă şi respectiv de
marketing, studii de impact agroturism – mediu, etc;
realizarea de programe de formare şi perfecţionare a
membrilor asociaţiei; stimularea identităţii comunităţii,
asumarea responsabilităţilor şi favorizarea creativităţii şi
cooperării pentru asigurarea dezvoltării agroturismului cu
specific local.
 P a g e | 159

Turismul rural şi agroturismul în ţările Uniunii Europene

Instituţiile şi organismele europene abordează pe multiple
planuri dezvoltarea turismului rural şi rolul acestuia în viaţa
socio-economică a spaţiului rural.
Se remarcă multe iniţiative, astfel:
Consiliul Europei a lansat campania „Lumea Rurală” şi
promovarea unui turism ecologic, ca sursă complementară de
venituri;
Comisia U.E. a elaborat, în conceptul de dezvoltare durabilă,
mai multe programe regionale sau locale de dezvoltare a
turismului rural şi a altor asociaţii create ad-hoc (EUROTER,
EUROGITES) care, conduc la ideea subvenţionării regiunilor
rurale, încurajarea turismului, pregătirea profesională,
promovare, etc.;
Programe europene privind dezvoltarea turismului rural în
spaţiul comunitar şi alte ţări europene;
Măsuri stimulative ca: subvenţii, credite avantajoase, scutiri de
impozite şi TVA, etc.
Turismul rural în România
Turismul în mediul rural se practică de peste 60 de ani, dar
abia în 1973, s-au pus, pentru puţin timp, bazele legale, prin
identificarea a 118 sate şi omologarea ca „sate turistice” a 13
localităţi în care trebuiau să fie cazaţi turişti. Prin interzicerea
 P a g e | 160

turiştilor străini în case particulare acţiunea a fost stopată,

rămânând doar două „sate turistice” (neomologate printr-un act
normativ) Lereşti – judeţul Argeş şi Sibiel – judeţul Sibiu, care
să fie utilizate în circuitul turistic internaţional. Se înregistrau
anual circa 6 – 7 mii de turişti străini din Europa, Japonia,
America.
După 1990, turismul rural şi îndeosebi, agroturismul a luat
amploare în zone tradiţionale ca: Bran – Moeciu, Bucovina,
Maramureş, Sibiu, Argeş, etc. Prin înfiinţarea ANTREC, în anul
1994, s-a impulsionat această formă de turism în 26 de areale
turistice rurale, fenomenul luând amploare şi prin crearea
Comisiei Zonei Montane (1991) şi apoi FDRM (1993) care au
extins aria, cu precădere în munte.
Prin Programul PHARE – OVR se pun bazele unei
dezvoltări temeinice a agroturismului în contextul general al
economiei rurale în patru sate – pilot din zone etnofolclorice
renumite.
Strategia de organizare şi promovare a turismului rural
şi agroturismului
În stabilirea acestei strategii se porneşte de la analiza
valenţelor turistice ale spaţiului rural românesc evidenţiindu-se
vocaţia acestuia pentru turism.
 P a g e | 161

În această strategie, un loc central îl are:

- definirea şi cercetarea zonei etnografice ca bază pentru
stabilirea specificaţiei satului românesc; în acest scop s-au
enunţat criteriile de determinare a zonelor etnografice (6) şi
metodologia de analiză a acestora;
- „satul turistic” este un produs turistic de mare originalitate şi
de marcă pentru turismul rural; s-au analizat criteriile de
identificare a „satelor turistice”; în „satele turistice” se pot
încadra pensiunile şi fermele agroturistice (etnofolclorice, de
creaţie artizanală, climaterice şi peisagistice, de interes
pescăresc sau vânătoresc, viti-pomicole, pastorale, pentru
practicarea sporturilor) precum şi metodologia de cercetare a
acestora; s-au mai analizat posibilităţile de amenajare şi echipare
precum şi promovarea „satelor turistice”. Desigur, s-a punctat şi
experienţa europeană în domeniu.
Dimensiunea la care s-a ajuns prin expansiunea
fenomenului turistic în spaţiul rural, se explică pe de o parte prin
relansarea dezvoltării regiunilor rurale şi pe de altă parte prin
diversificarea formelor de practicare a turismului de masă. De
aceea, regiunile rurale ale Europei înscriu turismul, rând pe rând,
în cadrul politicilor de dezvoltare locală pe viitor.
 P a g e | 162

Turismul rural se bazează pe trei coordonate: spaţiu,

oameni, produse:
spaţiul fără existenţa oamenilor nu poate fi suport al
convieţuirii; un spaţiu fără produse nu poate răspunde tuturor
nevoilor consumatorilor de turism;
oamenii în lipsa spaţiului sau a produselor dispun numai de o
capacitate de primire redusă;
produsele care nu au ca bază spaţiul şi oamenii nu au decât o
existenţă efemeră şi nu pot asigura dezvoltarea durabilă pe plan
local.
Spaţiul rural s-a format prin juxtapunerea mai multor
entităţi, care au, fiecare în parte, trecut, prezent şi viitor proprii,
iar exploatarea lor în interes turistic nu se face deci pe un teren,
uniform pe aceeaşi bază geografică, socială, economică sau
culturală.
Variabilele geografice, atracţiile turistice diverse, datele
economice variate, resursele umane diferite din punct de vedere
calitativ şi cantitativ fac ca ceea ce este dorit sau posibil într-un
anumit loc sa nu fie într-un altul; ceea ce este benefic sau tolerat
într-un loc sau pentru un anumit grup uman poate deveni nociv
sau intolerabil într-un alt loc sau pentru alt grup.
Spiritualitatea tradiţională a ţăranului trebuie însoţită de o
pregătire specifică activităţii de cazare turistică, iniţiativa privată
trebuie să se integreze într-un plan colectiv de dezvoltare
 P a g e | 163

globală, iar aportul fiecăruia trebuie să se integreze într-un plan

colectiv de dezvoltare globală, iar aportul fiecăruia trebuie să
contribuie la montajul produselor turistice, oferind vizitatorului
– consumator satisfacţia unei cazări civilizate, însoţite de
restauraţia adecvată şi în acelaşi timp posibilitatea descoperirii
unor locuri şi oameni noi.
Ecuaţia fundamentală a produsului turistic rural este:
cazarea la fermă = vacanţa petrecută în sat + petrecerea
timpului liber în spaţiul rural.
Ferma, satul, spaţiul rural sunt imagini, deci sunt motivele
pentru care turiştii vin să îşi petreacă vacanţele la ţară.
În contrast , cu concentrarea, anonimatul, rapiditatea
schimbărilor, absenţa valorilor de referinţă ce caracterizează
marile oraşe, orăşenii consideră din ce în ce mai mult spaţiul
rural ca o rezervă de spaţiu, de bogăţii naturale fundamentale, de
structuri sociale de primire. Ei vor ca, folosindu-se de aceste
bunuri (la care de cele mai multe ori se adaptează), să le
păstreze, să le salveze de poluarea şi distrugerea ce se manifestă
din ce în ce mai mult şi care pun sub semnul întrebării
integritatea şi perenitatea planetei.
Satul, de asemenea, ocupă un loc important în imaginaţia
orăşeanului. Semnifică dimensiunea umană, intimitatea socială,
animaţia locală; evocă primăria, şcoala, cafeneaua, biserica,
aceste locuri care au marcat viaţa oamenilor de-a lungul
secolelor. Satul grupează artizani comercianţi, mici
 P a g e | 164

întreprinzători, acei actori locali care fac mai uşoară viaţa la ţară.
Satul este locul unde găsim serviciile publice, indispensabile
tuturor, locul unde se desfăşoară cele mai frumoase sărbători.
Spaţiul reprezintă întregirea activităţii de cazare la fermă şi
a vieţii satului în slujba turismului rural; vacanţierii vor să
parcurgă spaţiul sau să acţioneze în cadrul acestuia. Spaţiul
reprezintă simbolul libertăţii, respiraţiei, apei pure, verdeţii,
florilor, culorilor, parfumurilor, cânturilor; el invită la
contemplaţia peisajelor, dar şi la activităţi fizice de-a lungul
potecilor, pe malul râurilor, traversând dealurile, munţii,
aflându-se pe înălţimile falezelor, pe lacuri, etc. Aceste activităţi
în plină natură constituie un criteriu important în alegerea
petrecerii vacanţelor la ţară.
Ferma, satul şi spaţiul, împreună şi separat, dau turismului
rural atractivitate, dimensiune economică, socială şi culturală.
Turismul rural e fundamental integrat în cadrul mijloacelor
rurale de primire unde pune în valoare potenţialul natural,
cultural şi uman pe baza căruia se elaborează şi promovează
produsele turistice la nivel local, regional, naţional şi
internaţional, se regăsesc motivaţii şi obiective identice în ceea
ce priveşte găsirea unui mod de dezvoltare socio-economică prin
valorificarea turistică a potenţialului natural şi cultural al
spaţiului rural.
 P a g e | 165

Dubla preocupare:
pentru o dezvoltare turistică la nivel local, durabilă, cu
consecinţe economice şi sociale pozitive;
pentru satisfacerea şi, deci, obţinerea unei aşa-numite fidelităţi
a consumatorului, prin calitatea primirii şi a serviciilor şi
produselor, se impune ameliorarea (aceasta fiind necesară pentru
ţările U.E.) scoaterii pe piaţă şi vânzării produselor turistice
rurale printr-o mai bună organizare pe plan local şi printr-o
cooperare la nivel european.
Oferta turistică se exprimă la fel de bine pornind de la un
sejour, de la o activitate de petrecere a timpului liber, de la un
circuit pe o anumită temă sau într-o regiune, în funcţie de
sezonul ales, clientela potenţială, reţele folosite etc.
În cazul excursiilor de aproximativ o zi, produsul turistic
„verde” include întotdeauna cazarea la un locuitor, într-un han
sătesc, într-un camping rural sau într-un sat de vacanţă familial
unde se pot distinge particularităţile primirii şi cazării turiştilor
în cadrul rural.
Astfel, motivaţia călătoriilor turistice în zonele rurale este
reprezentată, aşadar de cadrul natural nealterat, de tradiţii şi
obiceiuri, de activităţile practicate în aceste areale. Ca atare,
procesul de amenajare turistică a spaţiilor rurale vizează crearea
condiţiilor pentru prezenţa turiştilor şi satisfacerea nevoilor lor,
pe de o parte, şi pentru desfăşurarea nestingherită, chiar pentru
stimularea activităţilor economice specifice, pe de altă parte.
 P a g e | 166

În această concepţie, amenajarea zonelor rurale înglobează

un ansamblu de acţiuni care se desfăşoară pe 3 planuri:
1. realizarea unor rezervaţii funciare;
2. dezvoltarea serviciilor de găzduire a turiştilor şi a activităţilor
de agrement;
3. crearea unor oglinzi de apă.

Turismul rural şi EUROGITES

Într-o Europă unită şi prin deschiderea graniţelor, în Anul
Turismului – 1990 – a fost înfiinţată EUROGITES, organizaţie
care acoperă întreaga Europă geografică. Programul de acţiune
al C.E. pentru perioada 1990-1992 a oferit acestei organizaţii
mijloacele necesare pentru a putea transpune obiectivele,
stabilite prin statut. Acţiunile 1-5 din Programul Comisiilor C.E.
corespund cu următoarele obiective ale EUROGITES:
Definirea ofertelor turistice în mediul rural şi stabilirea
criteriilor unitare de calitate în turismul rural din Europa.
Crearea băncii de date cu informaţii despre fiecare organizaţie
membră.
Codificarea produsului „Turismul rural”, astfel încât să fie
inteligibil pentru client (prin marcă sau logo) şi în aşa fel încât
clientul să poată recunoaşte produsul la prima vedere.
 P a g e | 167

Atragerea de noi clienţi pentru turismul rural şi descoperirea

spaţiului rural prin turismul în mediul rural.
Să construim Europa înseamnă să fim solidari. Deci, trebuie
să ajutăm ţările în care turismul rural se află în faza de
organizare, punând la dispoziţie experţi, astfel încât să se
realizeze un produs omogen, de calitate, bun, care să poată fi
oferit pe piaţa turistică.Din anul 1993, România este membră
EUROGITES.
Oferte:
Oferta „Echitaţie”. În cazul acestei oferte, principala
activitate se referă la echitaţie şi la lecţii de călărie, cu condiţia
să existe spaţii optime de cazare, asistenţă profesionistă şi cai
buni.
Oferta „Vacanţă pentru copii”; activităţile trebuie gândite
de aşa natură încât să ofere condiţii optime pentru copii, atât în
ceea ce priveşte cazarea cât şi existenţa asistenţilor de
specialitate pentru cei mici.
Oferta „Satul de vacanţă”. Unităţile de primire oferă
facilităţile necesare pentru familii, iar activităţile sunt gândite în
aşa fel încât să vină în întâmpinarea familiilor care îşi petrec
vacanţa în acest cadru. De regulă, satele de vacanţă sunt
administrate de organizaţiile bisericeşti şi de structurile
instituţionale.
 P a g e | 168

Oferta „Camping”. Se referă la locuri de campare în

gospodăria ţărănească şi în spaţiul rural, în general.
Campingurile mari, profesioniste îşi desfăşoară activitatea
conform ordinii interioare proprii, precum şi corespunzător
normelor, emise de autorităţi şi de Asociaţia Administratorilor
de Campinguri.
Analiza comparativă a ofertei din mediul rural
În prezent, în ceea ce priveşte cazarea în mediul rural se
constată anumite evoluţii şi inovaţii care pun următoarele
probleme:
în multe regiuni europene se constată o diminuare şi o
îmbătrânire a populaţiei care riscă să diminueze dezvoltarea
locală şi să reducă efectele economice ale cazării turiştilor în
spaţiul rural;
programe de reconstrucţie şi renovare a caselor ţărăneşti,
pentru primirea turiştilor, propun, pentru o productivitate
optimă, regrupări de locuinţe şi o ofertă colectivă pentru
serviciile locale (cunoscute sub denumirea de „adăposturi”, fără
să fie prevăzute neapărat pentru activitatea de primire a
turiştilor, personalizate pentru fiecare locuitor al satului în
parte);
aplicarea şi folosirea acestor denumiri de „adăpost” pentru
locuinţe mobilate care nu fac obiectul nici unui control sau
standardizări (etichetări) comportă un risc de diminuare a
 P a g e | 169

importanţei numelui şi a garanţiilor sale de calitate, ce decurge

din folosirile injuste (neadecvate) ale acestuia;
iniţiativele sunt luate de organizaţiile turistice teritoriale
pentru a regrupa ofertele turistice sub o etichetă unică în vederea
aplicării unei strategii pentru a promova un produs turistic
global, ceea ce poate conduce la o banalizare a ofertei turistice
în detrimentul mijloacelor de primire specifice mediului rural,
dar şi la o standardizare a satelor din punct de vedere turistic;
o multitudine de strategii şi etichete pentru oferta turistică
rurală există în diverse ţări vest-europene, fiecare regiune dorind
sa-şi singularizeze produsele proprii în raport cu alte produse
regionale similare. Aceste iniţiative îşi găsesc justificarea în
căutarea unei „identităţi turistice” regionale, însă sunt, totodată,
surse de confuzie pentru consumatori.
 P a g e | 170

Conceptul de cazare la sătean – experiențe europene

În ceea ce priveşte conceptul de cazare la sătean, acesta se

regăseşte pe ansamblul spaţiului UE cu toate variantele de
aplicare (este conceptul adoptat de Federaţia Europeană de
Cazare în Mediul Rural AUROGITES, în 1990).

GERMANIA
Singura formă de cazare în mediul rural este locuinţa pentru
turişti din cadrul fermei agricole.

DANEMARCA
Conceptul „rural” nu există pentru că aici nu se distinge ruralul
de urban

SPANIA
Ameliorarea condiţiilor din mediul rural, diversificarea ofertei
turistice rurale;
„Agrotourisme Basque”: ameliorarea condiţiilor de viaţă ale
agricultorilor prin combinarea activităţilor acestora cu altele
complementare (turism, artizanat etc.).

MAREA BRITANIE
„Farm Holiday Bureau” reprezintă şi apără interesele
agricultorilor care au o activitate turistică şi asigură promovarea
agroturismului.
 P a g e | 171

FRANŢA
Turism difuz în mediul rural, cu o amploare redusă, cu
echipamente aparţinând particularilor;
„Nids Vacances” a reînălţat ştafeta imaginii de marcă a
imobilelor săteşti pentru cazarea turiştilor şi a garantat calitatea
acestora;
International Café – Connette; club internaţional ce pune la
dispoziţie camere cu confort şi posibilităţi de petrecere a
timpului liber;
„Fédération Nationale des Gîtes de France” – pune la
dispoziţia turiştilor camere în mediul rural;
„Cleconfort France” – valorifică şi selecţionează locuinţe de
calitate;
„Rendonnées Pyrénéennes” – dezvoltarea mijloacelor de
primire prin punerea la dispoziţie a echipamentelor necesare;
„Maison de la Rendonnée” – dezvoltarea mijloacelor de
primire prin punerea la dispoziţie a echipamentelor necesare;
„Assemblée Permanente des Chambers d’Agriculture” susţine
agricultura prin dezvoltarea turismului în cadrul fermelor

GRECIA
„Oficiul Naţional de Turism din Elada”; în regiunile
nonurbanizate, primirea turiştilor se face de către persoane ce se
ocupă în special cu agricultura, în scopul obţinerii unui venit
suplimentar prin cazarea şi vânzarea de produse agricole şi
artizanale turiştilor.

IRLANDA
Valorificarea în scopuri turistice a caselor din mediu rural (din
ferme şi sate).
 P a g e | 172

ITALIA
Promovarea agroturismului în scopul creşterii veniturilor
agricultorilor şi valorificării produselor agricole şi artizanale
locale.

LUXEMBURG
Creşterea capacităţii de primire, mai ales în regiunile
defavorizate pe plan hotelier, dând o nouă utilizare caselor rurale
şi menţinând ocupată forţa de muncă ce riscă să intre în şomaj.

OLANDA
„Stichting Vrije Recreate” – cazare la fermă;
Ministerul Turismului – doreşte ca o definiţie a turismului
rural, în plan european, să fie adoptată.

PORTUGALIA
„Turihalle” reuneşte proprietarii vechilor conace oferind un
contact cu istoria şi vechile tradiţii ale Portugaliei. Activează în
păstrarea moştenirii arhitectonice şi culturale a ţării.

Conceptul de primire la locuitor este fundamentat pe trei

constante de bază:
1. prestaţie turistică fondată (bazată) pe un „adăpost privat”;
2. contactul direct între persoana care primeşte (gazda) şi
persoana care este primită (oaspetele). Aceasta se referă la
bivalenţa ospitalităţii tradiţionale care este în acelaşi timp oferită
şi acceptată;
3. nevoia turistului de a descoperi ţări noi (peisajele lor,
obiceiurile lor, produsele, tradiţiile, cultura, locuitorii lor).
 P a g e | 173

Intervenţiile publice variază în funcţie de stat sau/şi regiune

în ceea ce priveşte:
reglementările;
fiscalitatea;
mijloacele de promovare;
modalităţile de instruire şi educaţie;
controlul şi clasamentele folosite;
stabilirea tarifelor.

Clientela ţărilor UE este dominată de cea naţională în ţări

ca: Germania, Belgia, Olanda, Marea Britanie, Italia. În ţări ca
Franţa şi Italia se observă o creştere a turiştilor europeni.
Ca profil, clientela provine din:
clasa mijlocie în Germania, Danemarca, Italia;
clasa superioară în Belgia, Franţa, Spania, Irlanda;
familii cu copii în Germania, Belgia, Danemarca.
Se observă un flux al turiştilor din nord spre regiunile
rurale din sud (excepţie Irlanda).

Hotelăria rurală
În cele mai multe ţări UE (mai ales în sudul Europei)
dispoziţiile reglementate sunt luate în favoarea hanurilor şi
hotelurilor rurale, considerate ca: „locuri ale vieţii sociale şi
nuclee ale dezvoltării locale.
Dezvoltarea diferitelor forme de restaurare în spaţiul rural,
de la „table d’hotels” la fermele tip hanuri şi la hanurile săteşti,
impune stabilirea şi respectarea unor norme tehnice pentru
fiecare formulă în scopul evitării supra-comercializării şi a
concurenţei arhaice care nu poate decât să prejudicieze pe
fiecare în parte sau, în cel mai rău caz, dezvoltarea turistică
globală.
 P a g e | 174

Dezvoltarea durabilă a turismului

Dezvoltarea durabilă a turismului:
cererea turistică este proporţională cu calitatea mediului
înconjurător al destinaţiei turistice;
turismul este deseori activitatea ce protejează mediul rural
mai mult decât industriile consumatoare de resurse ca: mineritul,
construcţiile etc.;
turismul face să crească numărul populaţiei din zonele de
destinaţie;
condusă în mod corespunzător, activitatea de turism poate fi o
forţă puternică în ceea ce priveşte conservarea mediului ambiant
şi a moştenirii culturale;
turismul durabil a devenit un cult pentru turişti, mai ales când
acesta se desfăşoară sub forma ecoturismului.
Turismul poate avea un impact pozitiv şi unul negativ,
direct sau indirect, tangibil sau intangibil asupra mediului. Şi, de
aici, efortul de a defini şi măsura ceea ce limitează implicarea
unor domenii, ale unor discipline ştiinţifice şi profesionale. A
aborda aceste expertize şi a înţelege foarte bine impactele sale,
este foarte necesară o grupare a factorilor implicaţi în categorii
ce corespund acelor discipline ştiinţifice profesionale:
• factori fizici, în particular, resurse naturale, spaţiul şi
facilităţile;
• factori ecologici, în particular, flora fauna şi ecosistemul;
• factori sociali, priviţi din două puncte de vedere:
- din punct de vedere al gazdelor, cuprind toţi acei factori
care corespund nivelului de trai al acestora;
- din punct de vedere al vizitatorului, cuprind toţi acei
factori care definesc nivelul de viaţă şi experienţa acestora;
• factori culturali, în particular, tradiţiile, limba religia,
obiceiurile, cultura.
 P a g e | 175

PENSIUNEA RURALĂ
Proiect de execuție + studiu de fezabilitate pentru obținerea unei
co-finanțări Autor arh. Cornelia Danciu
P a g e | 176
P a g e | 177
P a g e | 178
 P a g e | 179

Fig. Nr: 32. Relația dintre turism și cadrul natural

TURISMUL - ANALIZĂ REGIONALĂ

Potentialul turistic regional

Regiunea Nord-Vest (Transilvania de Nord) prezinta un

potential turistic ridicat, avand un relief deosebit de atractiv,
resurse hidrominerale si termale, precum si o varietate larga de
vestigii si monumente istorice, obiective religioase si culturale,
obiective si manifestari etnografice.
Resurse naturale - Individualitatea regiunii este data de
resursele hidrominerale si termale, cunoscute si apreciate de
mult. De asemenea, lantul M-tilor Carpati – M-tii Apuseni se
distinge printr-un mare numar de pesteri (peste 5000) unele
 P a g e | 180

binecunoscute pe plan international (Pestera Ursilor, Pestera

Vantului), defilee si chei spectaculoase. Zona de nord a
Carpatilor Orientali dispune de formatiuni vulcanice interesante
(Oas, Gutai, Tibles).
Potentialul antropic este poate mai variat: de la vestigii
istorice (castre romane), pana la cetati din Evul Mediu, la
obiective religioase (Cimititrul vesel din Sapanta). Zone in care
se pastreaza o civilizatie rurala cu accente arhaice, asa numitele
tari sau tinuturi, veritabile insule turistice inca neexploatate:
Tara Oasului, Maramuresului, Motilor sunt areale distincte,
individualizate in context european .
Veriga importanta o constitue infrastructura turistica: ea
este inca slab dezvoltata relativ la nevoile regiunii: capacitati de
cazare, infrastructura de acces la zone cu potential turistic,
servicii.
In profil teritorial se remarca statiunile balneoturistice
(localizate in 3 zone importante): Campia de Vest, Depresiunea
Transilvana, Depresiunea Maramuresului, unele cunoscute altele
cu potential: Baile Felix, Baile 1 Mai, Sangeorz-Bai, Ocna
Sugatag, Baita sau Cojocna. O componenta importanta sunt
statiunile de iarna: Stana de Vale, Baisoara, in M-tii Apuseni si
cele din Nordul Carpatilor Orientali (Borsa, Piatra Fantanele).
Regiunea are o traditie in turismul balnear, acesta avand cea mai
mare pondere intre toate tipurile de turism practicate in Regiune.
 P a g e | 181

In localitatile urbane mari exista o infrastructura alcatuita

din unitati hoteliere numeroase de diferite dimensiuni. Dar
semnificativa este dezvoltarea turismului rural, in pensiuni mici
care folosesc oportunitatile atractiilor mediului in care sunt
localizate.
Oferta turistica si frecventarea structurilor de primire
turistica
In Regiunea de Nord-Vest (Transilvania de Nord) existau
in anul 2004 un numar de 318 structuri de primire turistica acest
numar situandu-o pe un onorant si surprinzator loc doi intre cele
8 regiuni de dezvoltare (vezi tabelul) dupa regiunea Centru
(Transilvania-Centru) care are cea mai mare pondere in total
(mai ales datorita judetului Brasov in care sunt localizate 432 de
astfel de structuri).
 P a g e | 182

In cadrul structurilor de primire turistica in functiune,

ponderea cea mai mare o au hotelurile si motelurile, pensiunile
agroturistice, vilele si bungalourile. Ponderea Regiunii Nord-
Vest (Transilvania de Nord) in structurile de primire turistica
nationale este mai ridicata pentru cabane, hanuri turistice si
tabere.
Infrastructurile de cazare pe segmentul de cazari de
agrement sunt subdimensionate. Nu exista nici un sat de vacanta
in regiune si un singur camping. Se remarca lipsa unor
infrastructuri de structuri low-cost; astfel nu sunt raportate la
nivel de an 2004 hoteluri pentru tineret, existand de asemenea
doar 5 hosteluri in cele 6 judete – dintre care 3 in Cluj.
Pe segmentul de turism rural si agroturism, acoperit in
special din pensiuni rurale si pensiuni agroturistice, exista 78 de
astfel de structuri – 28 de pensiuni rurale si 50 de pensiuni
agroturistice numar inca insuficient pentru a asigura o oferta
suficienta pentru a atrage o masa critica de turisti. Dezechilibrul
se manifesta si aici mai ales intre judetele „montane” care
concentreaza o mare parte a acestora. Astfel doar Clujul singur
are peste jumatate din numarul total al acestor structuri – 48
fiind urmat de Maramures cu 19. Desi judete rurale, in Bihor
sunt doar 2 astfel de structuri pe cand in Bistrita-Nasaud este
raportata doar una (2004). De aici rezulta lipsa cronica de
infrastrucuri turistice in mediul rural.
Cat priveste evolutia capacitatii de cazare turistica in
functiune a crescut in anul 2004 fata de 2003 crescand la
 P a g e | 183

108,9%. Cele mai mari cresteri s-au inregistrat in Satu-Mare

(137,2%), Cluj (119,2%), dar si in Bistrita-Nasaud (113%).
Se observa numarul mare de turisti straini care viziteaza
regiunea (133 % in 2004 fata de 2003 - sursa datelor INS) totusi
pe un fond de scadere a numarului de innoptari (89% in 2004
fata de 2003). Conform datelor furnizate de Institutul National
de Statistica, durata medie a sederii in structurile de primire a
fost de 3,3 zile, cetatenii romani avand in general un sejur mai
lung decat cei straini (3,5 zile). De remarcat ca statiunile
balneare au o durata a sederii peste medie, ajungand la 8,1 zile
pentru statiunile balneare.
Structurile de primire turistica in 2002

Analizand indicatorul de utilizare a capacitatilor in

functiune se poate observa ca intre 2000-2002 acesta a avut o
dinamica ascendenta la nivelul regiunii spre deosebire de nivelul
 P a g e | 184

national. Acelasi evolutie ascendenta se poate observa si la nivel

de judet, exceptie facand judetul Satu Mare.
Judetele Cluj, Maramures si Bihor concentreaza 2/3 din
numarul de structuri turistice (care impreuna totalizeaza 69,6%
din totalul structurilor de cazare din Regiune). La polul opus se
regasesc judetele Salaj si Bistrita-Nasaud care au doar 11,4% din
totalul capacitatilor de cazare regionale.
In trimestrul III al anului 2004 cele mai multe agentii de
turism au functionat in judetul Cluj – 31 agentii. In celalalte
judete au functionat un numar redus de agentii turistice
Maramures – 15 agentii urmat de Bihor cu 13 agentii care ofera
servicii. De remarcat si numarul in crestere al personalului
ocupat in agentii turistice, din nou cel mai mare numar in
semestrul III al anului 2004 fiind in judetul Cluj – 172 persoane
din care 12 ghizi autorizati pe cand in Salaj exista doar 15
persoane.
 P a g e | 185

Datorita potentialului natural si antropic valoros si al bazei

materiale existente diversificate se pot dezvolta anumite tipuri si
forme de turism in regiunea Nord-Vest (Transilvania de Nord):
turism balneaoclimateric (ape minerale, termale, termo-
minerale), turism montan (paduri, potential cinegetic), turism
cultural (inclusiv turism rural-obiceiuri si traditii specifice
anumitor zone).
Active regionale in domeniul turismului balnear
si de tratament
Statiunile balneare cele mai importante din regiunea Nord-
Vest (Transilvania de Nord) sunt:
Statiunea Baile Felix – judetul Bihor ofera ca si factori
naturali de cura: ape minerale termale bicarbonatate, sulfatate,
calcice, sodice, silicioase; bioclimat de crutare; namol sapropelic
fosil. Indicatii terapeutice sunt pentru: afectiuni reumatismale
inflamatorii; afectiuni reumatismale degenerative; afectiuni
reumatismale abarticulare; afectiuni post-traumatice; afectiuni
neurologice periferice; afectiuni neurologice centrale; afectiuni
ginecologice; afectiuni asociate (boli de nutritie si metabolism,
boli endocrine).
Statiunea este situata la altitudinea de 140 m, in partea de
nord-vest a Romaniei, in Campia Crisurilor, la zona de contact
cu extremitatea vestica a dealurilor de la poalele Muntilor
Padurea Craiului. Accesul se poate realiza rutier: Bucuresti -
Oradea pe E 60 si Oradea - Baile Felix pe E 66, Satu Mare -
 P a g e | 186

Oradea pe DN 19; Timisoara - Arad - Oradea pe E 71; feroviar:

Bucuresti - Oradea (650 km), Satu Mare - Oradea (135 km.),
Timisoara - Oradea (178 km. ). De la Oradea la Baile Felix (9
km) - curse auto; aerian: Bucuresti - Oradea si curse auto
speciale.
Statiunea Sangeorz-Bai – judetul Bistrita-Nasaud are ca
si factori naturali de cura: ape minerale, carbogazoase,
bicarbonatate, clorurate, sodice, magneziene, slab bromurate si
iodate; namol mineral de izvoare, mofete, climat sedativ, tonico
stimulativ. Indicatii terapeutice sunt in special pentru: boli
ale tubului digestiv (gastrite cronice, ulcer gastric, ulcer
duodenal, tulburari ale colonului); boli ale glandelor anexe
tubului digestiv (diskinezie, hepatita cronica persistenta); boli de
nutritie si metabolism (diabet zaharat, obezitate); boli asociate
rinite, sinuzite.
Statiunea este situata in partea de Nord-Est a judetului
Bistrita-Nasaud la poalele versantului sudic al Muntilor Rodnei
intr-o frumoasa depresiune, la o altitudine de 435 m, in partea de
NV a orasului fiind inconjurata de dealuri inalte acoperite de
pasuni si paduri de fag si conifere.
Statiunea Ocna Sugatag – judetul Maramures ofera ca si
factori naturali de cura: ape minerale clorurosodice concentrate;
bioclimat sedativ de crutare. Indicatii terapeutice: afectiuni
reumatismale degenerative (spondiloza cervicala, dorsala si
lombara, artroze si poliartroze); afectiuni reumatismale
abarticulare (tendinoze, tendomioze, tendoperiostoze, periartrita
 P a g e | 187

scapulohumerala; afectiuni post-traumatice; afectiuni

neurologice periferice (pareze usoare, sechele dupa
polineuropatii); afectiuni ginecologice.
Statiunea este situata la o altitudine de 490 m, in
Depresiunea Maramures, la poalele lantului de munti vulcanici
Tibles - Gutin, la o distanta de 20 km. de Sighetu Marmatiei.
Exista de asemenea dorinta de a dezvolta statiuni de interes
regional cu un important potential balnear si termal care prin
investitii in infrastructura pot sa ajunga zone turistice de interes
national:
- Tasnad, Beltiug (Satu-Mare); -
Simleul Silvaniei (Salaj);
- Marghita, Beius (Bihor);
- Cojocna, Dej (Cluj);
- Firiza (Bistrita-Nasaud).
Exista un singur tour operator specializat in turism balnear,
S.C. Balneo Turism S.A .
La nivel national capacitatea de cazare turistica in functiune
in statiunile balneare a evoluat pozitiv in 2004 fata de anul 2003
crescand cu 02,5%. Totusi se remarca un oarecare regres al
numarului total de sosiri, doar 95% fata de anul anterior ceea ce
ar putea arata o oarecare orientare a clientelei de turism catre
celalalte forme de turism in special catre statiunile din zona
montana (+20% in anul 2004 fata de 2003). Totusi indicii de
 P a g e | 188

utilizare neta a locurilor de cazare arata ca cel putin la nivel

national statiunile balneare au gradul de utilizare neta cel mai
mare (48,6%) comparativ cu o medie de 34,3% total turism, care
indica ca acestea isi mentin avantajul competitiv.

Tipuri principale de produse turistice

Dezvoltarea turismului in Regiunea Nord-Vest
(Transilvania de Nord) este axata pe trei tipuri principale de
turism:
- turismul termal si balnear - bazat pe ape termale si existenta
minelor de sare dezafectate. Regiunea dispune de un potential
natural bogat in domeniul apelor termale -in special in
localitatile Oradea – Felix, 1 Mai, Tinca, Tasnad, Marghita,
Simleul Silvaniei si Beltiug. Apele din aceste locatii pot fi
folosite in scopuri curative si de agrement. Minele de sare
inchise si lacurile sarate de la Ocna Dej, Turda, Ocna Sugatag si
Cojocna prezinta un potential excelent de atragere a turistilor din
Regiune si din regiunile invecinate.
- turism montan - in special pentru sporturile de iarna si cele
extreme. Muntii Maramuresului, Rodnei si Tiblesului in zona de
nord-est si Muntii Apuseni in sud-vestul Regiunii prezinta
oportunitati excelente pentru dezvoltarea acestui tip de turism.
La acestea se adauga potentialul cinegetic.
- turism cultural - inclusiv turism rural, turism bazat pe
evenimente si turismul urban, in centre istorice. Traditiile
populare bogate si diversificate, dezvoltarea artelor moderne si
existenta vechilor capodopere arhitecturale sunt toate potentiale
atractii turistice.
 P a g e | 189

Fiecare dintre aceste forme de turism are insa nevoie de

investitii specifice, menite sa asigure oferirea unor servicii de
calitate turistilor.