III.

CALCULATOARE PERSONALE

Apariţia microprocesoarelor a generat o schimbare radicală a concepţiei constructive

a calculatoarelor şi a determinat trecerea acestora într-o nouă generaţie evolutivă. Deoarece
prezenţa acestor sisteme de calcul a devenit un fapt obişnuit în cele mai diverse domenii ale
societăţii umane iar utilizarea lor este indispensabilă pentru omul civilizaţiei contemporane,
vom încerca să prezentăm câteva din caracteristicile lor de bază.
Microprocesorul este un circuit integrat pe scară largă care îndeplineşte rolul unităţii
centrale a unui calculator, echivalând funcţional cu zeci sute de milioane de tranzistori.
Calculatoarele a căror unitate centrală este un microprocesor se mai numesc
microcalculatoare sau - în limbaj uzual - calculatoare personale (personal computers,
PC-uri). Utilizarea PC-urilor oferă cel puțin trei mari avantaje în raport cu utilizarea celorlalte
calculatoare:
 accesibilitatea utilizării, chiar şi de către nespecialişti, astfel încât operarea cu PC-

ul nu mai este apanajul exclusiv al unei caste de iniţaţi;

 preţul de cost scăzut, similar cu al altor bunuri de consum contemporane, la un nivel

al performanţelor de calcul din ce în ce mai ridicat;

 gabaritul redus, permiţând fie instalarea pe biroul de lucru (desktop), fie versiuni

portabile (laptop sau notebook) sau miniaturizate (palmtop).

Figura 3.1. Structura generală a unui PC

55
 În figura 3.1. este prezentată structura generală a unui PC, care este conformă cu
modelul funcţional general al unui calculator, dat de arhitectura von Neumann. Constructiv,
operaţional şi funcţional, modulele funcționale au anumite particularități și asupra unora
dintre acestea ne vom apleca în continuare.
Configurația fizică tipică a unui PC este prezentată în figura 3.1b.

Figura 3.1b

3.1. Microprocesorul
Microprocesorul (prescurtat - p) reprezintă unitatea centrală a PC-urilor. Nu este
scopul acestei lucrări să abordăm aspectele constructive şi funcţionale ale acestuia, însă
este util să evidenţiem câteva elemente de performanţă care - evident - sunt determinante
pentru calitatea performanţei întregului system de calcul. Sintetic, elementele care determină
performanţele unui microprocesor sunt:
 viteza de lucru;
 lungimea cuvântului;
 memoria cache;
 setul de instrucţiuni.
Viteza de lucru reprezintă volumul de instrucţiuni - maşină (sau - mai riguros - de
cicluri-maşină) pe care p le execută într-o secundă și este determinată în principal de un
parametru denumit frecvenţa ceasului intern. De aceea, la PC-uri, viteza nu este măsurată
uzual în mips, ci în MHz (106 Hz) sau GHz (109 Hz), între cele două mărimi putându-se stabili
următoarea relaţie de echivalenţă: o instrucţiune maşină este executată în mai multe cicluri -
maşină, fiecare ciclu durează un număr determinat de perioade (sau tacturi) de ceas, iar
56
frecvenţa reprezintă inversul perioadei. Ceasul intern este de fapt un oscilator care
sincronizează prin impulsuri periodice traficul de semnale electrice dintre circuitele
elementare ale microprocesorului.
Dacă primele microprocesoare lucrau la frecvenţe de câţiva MHz (de exemplu, 6 MHz
la Intel 8080), aceasta a crescut ulterior în permanenţă, la nivelul anului 2010 valorile de
peste 2 GHz fiind obişnuite.
Informaţiile circulă între componentele PC-ului (UC, memorii, unităţi de I/E, etc.) pe o
anumită magistrală, iar microprocesorul (ca orice unitate centrală) stochează date într-un
număr de registri, atunci când efectuează prelucrări, Dimensiunile regiștrilor și ale
magistralelor (exprimate în biți) sunt determinate atât de caracteristicile de proiectare
arhitecturală, cât și de tehnologia de implementare. Dimensiunea registrului mai poartă
numele de lungimea cuvântului procesorului (word size), fiind un parametru caracteristic
important al acestuia. În limbaj uzual informatic, spunem că un microprocesor lucrează pe x
biţi, subânţelegându-se de fapt că acesta are lungimea cuvântului (dimensiunea regiştrilor)
de x biţi.
În arhitecturile uzuale, magistrala de date şi regiştrii de lucru au de regulă aceleaşi
dimensiuni, fie numai pentru simplul fapt ca “umplerea” sau “golirea” regiștrilor să se facă
printr-un singur transfer pe magistrală. Prima generaţie de microprocesoare avea registre şi
magistrale de 8 biţi., iar generaţiile următoare extind succesiv lărgimea cuvântului la 16, 32
şi 64 de biţi.
Un element care influenţează substanţial viteza de lucru a microprocesorului este
prezenţa memoriei cache. Aceasta modul de stocare se interpune între MI și UC, cu scopul
de a accelera accesul acesteia din urmă la informații. Durata unui transfer UC - memorie
este o caracteristică dependentă de tehnologie şi se numeşte timp de acces. Memoria
cache este semnificativ mai rapidă decât circuitele RAM, astfel încât, dacă dispunem de un
algoritm eficient de transfer al datelor necesare procesării către cache, de unde să le preia
UC, performanța de calcul crește semnificativ. O parte din memoria cache este plasată chiar
în chip-ul microprocesorului (cea de nivel 1 sau L1), alte părți fiind plasate pe circuite
externe (cache de nivel 2,3 sau L2, L3).
Un timp de acces mai mic creşte viteza de lucru, dar complică tehnologia şi creşte
preţul de cost al memoriei. S-au implementat atunci soluții de compromis, prin divizarea
memoriei pe nivele, organizate într-o ierarhie (figura 3.2). La baza acesteia sunt plasaţi
suporţii de stocare de mare capacitate, dar lenţi, pe când la vârf se găsesc resursele cu cea
mai mare viteză de transfer. Plasarea, transferul şi regăsirea datelor în această ierarhie a
resurselor de stocare se face conform principiului localităţii (temporale sau spațiale). În
configurațiile actuale de PC-uri, prezența modulelor cache este obligatorie.

57
 Regist
re

Creşte timpul de acces

Cache
Creşte costu/bit

Creşte capacitatea
Memoria
principală

Disc magnetic

Disc optic, bandă magnetică

Figura 3.2. Ierahia memoriei

Setul de instrucţiuni reprezintă ansamblul "instrumentelor" cu ajutorul cărora
microprocesorul (prin UAL) execută operațiile de calcul.
Inițial, se considera că sistemul de calcul este cu atât mai performant, cu cât setul
său de instrucţiuni era mai bogat. Astfel de structuri se numesc cu set complex de
instrucţiuni, sau arhitecturi CISC. Mai târziu, după ce s-a constatat că numai o mică parte
din setul de instrucţiuni este utilizată frecvent în execuția programelor, s-au propus
calculatoarele cu set redus de instrucţiuni, sau arhitecturile RISC. Împotriva a ceea ce
am putea fi tentați a crede, în ciuda reducerii numărului de instrucţiuni, sistemele RISC sunt
deseori mai performante decât cele CISC. Lungimea cuvântului microprocesorului şi
structura registrului de instrucţiuni (împărţit în mai multe câmpuri: codul operaţiei, modul
de adresare, adrese operanzi) determină caracteristicile setului de instrucțiuni și
arhitectura calculatorului.
În proiectarea setului de instrucţiuni trebuie să se ţină seama de necesitatea
asigurării compatibilităţii software (denumită și portabilitatea programelor) între
generaţiile succesive de microprocesoare, însemnând că toate programele scrise pentru o
generații anterioare de microprocesoare să poată fi rulate pe generația actuală. În acest mod
au luat naştere familiile de microprocesoare, ai căror membri pot fi programaţi de aceeaşi
manieră (utilizând un set comun de instrucţiuni de bază). Astfel de familii au dezvoltat Intel
(80x86), Motorola (68xxx), AMD ş. a.
Tipul și varianta constructivă constituie un ultim criteriu de apreciere a performanţei
unui microprocesor, aşa cum un autoturism poate fi evaluat nu numai după caracteristicile
tehnice propriu-zise, ci şi după firma care l-a fabricat sau modelul prezentat.
Pe piaţă s-au impus două mari familii arhitecturale de microprocesoare, ai căror
“părinţi” sunt firmele producătoare Intel şi Motorola. Prin extensie, şi calculatoarele
personale sunt împărţite în două: cele architectural compatibile IBM, dotate cu
58
microprocesor Intel şi cele compatibile Macintosh (sau Apple Macintosh), dotate cu
microprocesor Motorola. Pe piaţa europeană supremaţia (peste 95% din clienţi) este deţinută
de către versiunile compatibile IBM, preferate nu datorită nivelului superior de performanţă, ci
în faptul că sunt ceva mai ieftine, iar exigenţa legilor de protecţie intelectuală (copyright) -
care reglementează accesul la softului de aplicaţii - este mai redusă, în comparație cu Mac-
urile. Piața principală a acestora din urmă este reprezentată de SUA şi Canada.

Primul reprezentant al familiei de microprocesoare Intel care a echipat un

calculator personal a fost modelul pe 8 biţi 8080. În 1978-1979 apar primele microprocesoare
pe 16 biţi - Intel 8086 şi 8088 - urmate în 1984 de 80286. În 1986, modelul Intel 80386 este
primul microprocesor pe 32 de biţi. A urmat generaţia 80486, care lucra tot pe 32 de biţi, dar
cu performanţe superioare, având încorporat coprocesor mathematic, memorie cache L1 şi
executând instrucţiunile în modul pipeline (bandă de asamblare). Un chip 80486 conţinea 1,2
milioane de tranzistori într-un chip de 165 mm2.
Începând cu generaţia 586, microprocesoarele Intel au fost denumite Pentium şi
înregistrate ca marcă. Pentium I a fost lansat pe piaţă în 1993 şi a fost primul microprocesor
cu magistralele de adrese şi date pe 64 de biţi, care lucra iniţial la 60 MHz. Utilizând o nouă
tehnologie VLSI (BICMOS, cu un indice de integrare de până la 0.35 m), chip-ul
microprocesorului conţinea 3.1 - 3.3 milioane de tranzistori, având o suprafaţă de numai 294
mm2. Vitezele sale de lucru se situează între 100 - 140 mips, iar debitul de transfer al datelor
la 60 MHz este de 528 MB/s.
Pentium are o structură internă superscalară (cu procesarea simultană într-un ciclu
de ceas a doua instrucțiuni, pe două magistrale pipeline) şi dispune de unităţi cache L1
separate pentru date și instrucţiuni.
După modelul de tranziţie Pentium Pro, microprocesorul Pentium II (P II) propune o
arhitectură internă foarte asemănătoare cu arhitectura RISC, însă compatibilă cu celelalte
microprocesoare CISC din seria 80x86. P II este realizat în tehnologie BICMOS, înglobând
circa 6 milioane de tranzistori într-o capsulă considerată "enormă" (306 mm2 suprafaţă, 287
de pini). Frecvenţele sale de lucru variază între 233 şi 450 MHz. La 150 MHz, viteza sa de
lucru este de 132 mips. P II dispune de cache L1 şi L2. Fiind dedicat în special aplicaţiilor
multimedia, el include în setul de instrucţiuni un grup special, numit MMX (multimedia
instructions), care permite prelucrarea datelor în modul SIMD (single instruction stream,
multiple data stream) – însemnând că o singură secvenţă de program prelucrează simultan
mai multe şiruri de date.
Pentium II a fost dezvoltat spre trei linii de produse. Prima este Celeron, o variantă
mai ieftină, care fie nu are de loc, fie are un cache L2 cu o capacitate mică. Urmaşul său,
Mendocino, are cache-ul L2 intern. Pentium II Pro este orientat spre servere şi staţii de
lucru.
Procesorul Pentium III preia de la predecesorul său toate trăsăturile specifice
generației P6, putând lucra şi în arhitecturi duale (cu două unităţi centrale pe acelaşi
circuit). Pastila sa de siliciu conţine circa 9.2 milioane tranzistori, realizaţi în tehnologia de
0.25 m. Procesorul dispune de instrucţiuni MMX şi facilităţi de prelucrare SIMD. În
59
premieră, Intel introduce la acest microprocesor numărul unic de identificare (CPUID -
Central Processing Unit Identification Number), pentru sporirea gradului său de protecţie,
eliminarea de pe piaţă a produselor contrafăcute şi identificarea calculatorului prin software,
utilă în efectuarea tranzacţiilor de comerţ electronic. Procesorul Pentium III Xeon este o
dezvoltare a arhitecturii P III, destinată serverelor de reţea sau Internet.
Pentium 4, realizat în tehnologie 0.18 m, cu frevența magistralei procesorului de
100 MHz și cache pe două niveluri, inaugurează arhitectura NetBurst, care permite creșterea
frecvenței de lucru între 1.3 și 2 Ghz dar, din nefericire, utilizarea unei pipeline prea lungi (20
segmente, față de 10 la Pentium III sau Athlon) sacrifică raportul frecvență/performanță. Sunt
prezente din nou versiunile Xeon – profesională, și Celeron 4 – ieftină. Arhitectura NetBurst
va fi progresiv abandonată începând cu 2006, datorită consumului de energie și o disipării
termice foarte ridicate, fiind propuse noile versiuni Pentium M, Core Solo și Core Duo.
Intel Core 2 este numele comercial al microprocesoarelor x86 bazate pe arhitectura
Intel Core pe 64 de biți. Aceasta propune gruparea mai multor structuri de microprocesor pe
un singur chip de siliciu (dual, quad sau multi core).
În 2008 este lansat procesorul Core i7, bazat pe microarhitectura Nehalem, care o
înlocuiește pe Core. Punctele ei forte sunt controlerul de memorie DDR3, cache pe trei
nivele, al doilea nivel de predicție a salturilor, macrofuziunea instrucțiunilor pe 64 de biți,
tehnologie 45, apoi 32 m, controlerul de memorie înglobat în chip.

60
 Figura 3.xxx

În urma fuzionării firmelor Nexgen şi AMD, începe fabricarea microprocesoarelor din

familia AMD Kx (K5, K6, K6-2), care relansează concurenţa dintre marile firme
producătoare. Ca urmare, Intel va fi detronat în 1996 pentru prima dată din poziţia de lider al
performanţei de către modelul Cyrix 6x86 P200?+.
Replica AMD la Pentium a fost în primă instanţă microprocesorul 586 DX5 la 133
MHz, înlocuit însă rapid, datorită performanţelor inferioare, de modelul K5, un procesor RISC
performant, incompatibil însă cu familia Intel. Modelul următor - AMD K6 - este realizat în
tehnologie de 0.25 m (conţine 8.8 - 9.3 milioane de tranzistori), beneficiind de o arhitectură
superscalară de tip Super7, care oferă printre altele: memorie cache L3, debit pe magistrală
de 800 MB/s, port grafic AGP şi şapte unităţi de execuţie în paralel a instrucţiunilor (două
pentru operaţii cu întregi, două pentru transfer de date cu memoria, una pentru instrucţiuni
MMX, una pentru calcule în virgulă mobilă şi ultima pentru rezolvarea instrucţiunilor de salt în
program). La sfârşitul anului 1997, AMD lansează - în colaborare cu firma DEC, consacrată
în lumea RISC - procesorul K6-2 3D, iar în 1999 - procesorul K7. Primul dintre ele
implementează arhitectura 3Dnow!, introdusă pentru creşterea puterii de calcul în aplicaţii
61
din domenii noi ale tehnicii de calcul, precum grafica, multimedia, recunoaşterea vorbirii,
utilizarea discului video digital, procesarea audio de înaltă performanţă, conceperea paginilor
de WEB sau programele de proiectare asistată şi educaţionale.
Un concurent serios pentru PIII a fost AMD K6-III, care introduce conceptul de cache
pe trei nivele (Trilevel Cache), dintre care primele două sunt interne.
Concurentul lui Pentium 4 a fost Athlon X.
Competiţia pentru realizarea unor microprocesoare cât mai performante continuă. Se
fac cercetări pentru utilizarea unor noi materiale semiconductoare, în scopul reducerii timpilor
de comutaţie ai tranzistorilor, creşterea densităţilor de integrare şi a frecvenţelor de lucru. În
tabela din figura 3.xxx sunt prezentate principalele caracteristici ale microprocesoarelor
fabricate de Intel

COMPLETARE ISTORIE!!!

Nombre de Finesse de Fréquence Largeur

Date Nom MIPS
transistors gravure (µm) de l'horloge des données

1971 4004 2 300 108 kHz 4 bits/4 bits bus

1974 8080 6 000 6 2 MHz 8 bits/8 bits bus 0,64

1979 8088 29 000 3 5 MHz 16 bits/8 bits bus 0,33

16 bits/16 bits
1982 80286 134 000 1,5 6 MHz 1
bus

32 bits/32 bits
1985 80386 275 000 1,5 16 à 40 MHz 5
bus

32 bits/32 bits
1989 80486 1 200 000 1 16 à 100 MHz 20
bus

32 bits/64 bits
1993 Pentium 3 100 000 0,8 à 0.28 60 à 233 MHz 100
bus

1997 Pentium II 7 500 000 0,35 à 0.25 233 à 450 MHz 32 bits/64 bits 300

62
 bus

32 bits/64 bits
1999 Pentium III 9 500 000 0,25 à 0.13 450 à 1400 MHz 510
bus

32 bits/64 bits
2000 Pentium 4 42 000 000 0,18 à 0.065 1,3 à 3.8 GHz 1 700
bus

Pentium 4D 32 bits/64 bits

2004 125 000 000 0,09 à 0.065 2.66 à 3.6 GHz 9 000
« Prescott » bus

64 bits/64 bits
2006 Core 2™ Duo 291 000 000 0,065 2,4 GHz (E6600) 22 000
bus

64 bits/64 bits
2007 Core 2™ Quad 2*291 000 000 0,065 3 GHz (Q6850) 2*22 000 (?)
bus

Core 2™ Duo 64 bits/64 bits

2008 410 000 000 0,045 3,33 GHz (E8600) ~24 200
(Penryn) bus

Core 2™ Quad 64 bits/64 bits

2008 2*410 000 000 0,045 3,2 GHz (QX9770) ~2*24 200
(Penryn) bus

2,93 GHz (Core i7 940)

Intel Core i7 0,045 (2008) 64 bits/64 bits
2008 731 000 000 3,2 GHz (Core i7 Ext. Ed. ?
(Nehalem) 0,032 (2009) bus
965)

Figura 3.xxx

Aș incheia discuția despre performanțele microprocesoarelor și ale PC-urilor,

remarcând că uneori îi invidiem pe colegii care îşi achiziţionează PC-uri “ultima modă” în
materie de hardware. Nu trebuie să uităm însă nici un moment că un calculator este
adevărat “tare” numai dacă este “încărcat“ cu pachete de programe puternice şi diversificate.
Altfel, invidia iniţială se poate transforma uşor în zâmbet ironic, dacă un astfel de sistem este
utilizat numai pentru jocuri, corespondanţă, navigare pe Internet sau - mai trist - ca element
de mobilier în biroul unui manager, al unui politician sau al unui înalt funcţionar administrativ
(situaţii care mai pot fi incă întâlnite şi în România zilelor noastre).

63
3.2. Placa de bază a unui PC

Din punct de vedere constructiv, microprocesorul este montat, împreună cu circuitele

integrate ale memoriei interne şi cu alte circuite specializate, pe o singură placă, numită de
bază (de sistem sau motherboard, figura 3.3). În jurul acesteia se construieşte întreaga
arhitectură a PC-ului, asigurând integrarea componentelor acestuia într-un ansamblu
funcţional, .

Figura 3.3. Dispunerea componentelor pe placa de bază

Principalele componente instalate pe placa de bază a unui PC sunt:

 soclul microprocesorului - permite instalarea chip-ului procesorului, asigurând
condiţii bune pentru ventilarea şi răcirea acestuia. El poate fi de tip slot ( conector
rectangular în care circuitul se montează vertical) sau socket (conector pătrat în care
pinii circuitul pătrund direct);
 soclurile pentru memoria RAM - stabilesc numărul de module de memorie şi tipul
acestora. Circuitele integrate care se introduc direct în socluri se numesc DIP (Dual
Inline Package), iar plăcuţele cablate care conţin astfel de circuite şi se introduc ele în
soclu se numesc SIMM (Single Inline Memory Modules) sau barete de memorie;
 sloturile pentru extensii - sunt conectori care permit inserarea unor plăci de
extensie (în număr de 4 până la 8), pentru conectarea unor dispozitive la magistrala
sistemului. Tipurile de sloturi sunt: IDE pentru hard disk, compact disk şi floppy disk,
64
 SCSI pentru compact disk, hard disk sau plotter, PCI pentru interfaţa video sau
plăcile de sunet;
 portul AGP - este slotul pentru interfaţa grafică;
 conectorii de intrare/ieșire – pe panoul din spate al calculatorului sunt regrupați
următorii conectori: port serial, port paralel, porturi USB , port de rețea Ethernet
(RJ45), corespunzând plăcii de rețea integrată pe placa de bază, conector VGA
pentru monitorul video, corespunzând plăcii grafice integrate, prize audio (Line-In,
Line-Out și microphone) corspunzătoare plăcii de sunet integrate, conectori externi
pentru tastatură și mouse;
 chipset -ul - este un circuit electronic care coordonează schimburile de date între
diferitele component ale calculatorului, permite configurarea plăcii de bază și
stabilește diferite compatibilităţi;
 circuitul BIOS CMOS - este o memorie RAM permanent alimentată de o baterie,
care conservă valorile câtorva parametri esențiali ai sistemului de calcul, inclusiv data
și ora;
 circuitul ROM BIOS - stochează programele care servesc ca interfață între sistemul
de operare și placa de bază, utilizând informațiile din CMOS. BIOS poate fi
configurată de utilizator, prin procedura BIOS setup, accesibilă la pornirea
calculatorului.
 soclurile pentru cache - permit montarea circuitelor L2 ale acestei memorii;
 ceasul plăcii de bază - stabileşte frecvenţele de lucru necesare procesorului şi
magistralei. Valorile acestora pot fi setate diferit, între anumite limite, cu ajutorul unor
jumpere;
 conectorii de alimentare - leagă sursa de alimentare la placa de bază, asigurând
tensiunile de alimentare necesare funcţionării componentelor (de obicei 5 şi 12 V și
diviziuni);
 conexiunile de afişaj - permit efectuarea unor legături între placă şi panoul frontal al
carcasei calculatorului, care activează led-urile martor ale tensiunii de alimentare,
funcţionării hard diskului, reset etc.;
 comutatoarele - sunt reprezentate de către jumpere şi switch-uri, fiind folosite
pentru activarea sau inhibarea diferitelor moduri de lucru ale componentelor;
 elementele de montaj - permit fixarea mecanică a plăcii de bază în carcasa
calculatorului.
Plăcile de bază moderne sunt de tip plugplay (PnP), ceea ce înseamnă că ele pot
detecta automat arhitectura şi componentele sistemului, nemaifiind necesară setarea
configuraţiei acestuia prin comutatori.
Placa de bază este montată într-o carcasă, caracterizată, din punct de vedere al
dimensiunilor, geometriei și amplasării componentelor prin factorul de formă. Standardele
utilizate sunt:
- formatul ATX a evoluat din mai vechiul format Baby-AT, caracteristic PC-
urilor 386 și 486. Variantele consacrate sunt ATX standard, la dimensiunile clasice
65
 305x244 mm, cu un conector AGP și 6 PCI, micro-ATX, cu dimensiunile 244x244
mm, un conector AGP și 3 PCI, flex ATX și mini-ATX.
- formatul BTX, propus de Intel, incearcă să ofere unele amelorări în ceea
ceprivește dispunerea componentelor și optimizrea acustică sau termică.
Dimensiunea standard este 325x267 mm.
- formatul ITX, propus de societatea Via, este extem de compact, realizat în
două variante: mini-ITX (170x170 mm) și nano-ITX (120x120 mm).
Placa de bază trebuie aleasă în funcţie de tipul chipset-ului şi numărul de sloturi de
extensie, astfel încât să permită dezvoltarea ulterioară a configurației sistemului, numită up -
grade.

3.3. Memoria internă

Despre rolul acestui modul funcţional nu mai sunt de spus prea multe lucruri, faţă de
ceea ce am discutat la structura generală a unui calculator. Câteva caracteristici pot fi însă
subliniate.
Capacitatea de stocare uzuală este pentru PC-urile actuale de 32, 64 sau 128 MB.
Prin adăugarea pe placa de bază a noi cipuri RAM, această capacitate poate fi crescută
(memoria calculatorului poate fi şi ea "up-gradată").
Din punct de vedere funcţional, MI este formată dintr-o parte RAM şi o alta ROM.
Partea volatilă - RAM - este destinată stocării datelor şi programelor ce vor fi procesate (de
aceea se mai numeşte memorie de lucru), iar partea remanentă - ROM - este înscrisă de
producător cu programe care servesc bunei funcţionări a sistemului de calcul ( componenta
BIOS a sistemului de operare al PC - ului). O zonă a memoriei RAM, numită CMOS este
alimentată permanent de un mic acumulator, asfel încât datel stocate aici pot fi modificate,
dar nu se mai pierd la scoaterea de sub tensiune a calculatorului. Aici sunt păstrate o serie
de informaţii importante pentru funcţionarea calculatorului (ca - de exmplu - parola sistem,
data şi ora curentă, informaţii despre configurarea sistemului ş.a.).
Circuitele de memorie RAM sunt realizate în două tehnologii diferite: DRAM
(dynamic RAM) şi SRAM (static RAM). Circuitele DRAM sunt realizate din celule
elementare (care stochează un bit de informaţie) de tip condensator. Din această cauză,
pentru păstrarea sarcinilor electrice ale acestor celule, este necesară o operaţie periodică de
înprospătare, numită refresh. Efectuarea refresh-ului duce la creşterea timpilor de acces la
informaţiile din memoria DRAM, aceştia atingând valori de 60 - 80 ns. Circuitele SRAM sunt
formate din celule elementare care au la bază tranzistori, astfel încât nu mai sunt necesare
operaţiile de refresh. În consecinţă, circuitele SRAM sunt mai rapide, asigurând timpi de
acces de 10 - 15 ns.
Deoarece tehnologia de obţinere a memoriilor DRAM este mai ieftină decât cea a
celor SRAM, cea mai mare parte a memoriei de lucru este de primul tip. Circuitele SRAM
sunt utilizate mai ales pentru modulele cache de nivel 2. Sloturile în care se montează
circuitele DRAM ale memoriei interne sunt grupate în bancuri. În sloturile aferente unui banc
66
nu pot fi montate decât circuite de acelaşi tip. Bancurile de memorie, al căror număr variază
între 1 şi 4, permit optimizarea acceselor şi creşterea vitezelor de transfer, prin utilizarea unei
tehnici numită întreţesere (interleaving). În conformitate cu ea, în timp ce procesorul citeşte
sau scrie o dată într-unul din bancuri, în cel pereche se efectuează refresh-ul, câştigându-se
astfel un timp substanţial.

3.4. Memoria externă

Am amintit că principalii suporţi de memorie externă sunt cei magnetici, reprezentaţi

de discurile şi benzile magnetice. Proprietăţile de bază ale acestora sunt:
 nevolatilitatea - informaţiile stocate nu se pierd la scoaterea de sub tensiune a
echipamentului, aşa cum se întâmplă la memoria RAM. Datele stocate se pot şterge
numai prin comanda utilizatorului;
 stocarea magnetică -se referă la tehnicile de memorare şi de citire a informaţiilor,
bazate pe exploatarea proprietatăţii de histerezis magnetic a unor materiale, depuse
pe suportul de stocare. Intuitiv, aceasta este similară cu cea a înregistrării sau redării
la un casetofon;
 amovibilitatea suporţilor este proprietatea acestora de a putea fi înlocuiţi în
dispozitivul de stocare. Exceptând hard-diskul, care - după cum vom vedea - este un
suport inamovibil (de aceea el mai este impropriu denumit şi disc fix), celelalte
dispozitive magnetice de stocare permit schimbarea suportului de memorare montat
pe echipament. În acest fel, utilizând un număr corespunzător de elemente de
stocare, se poate creşte capacitatea de memorare oricât de mult. Pentru păstrarea
suporţilor înregistraţi se organizează arhive, care se vor numi magnetoteci,
bandoteci sau …discoteci.
 accesul direct sau cel secvenţial se referă la metoda de căutare şi regăsire a
informaţiilor stocate. Accesul secvenţial este specific benzilor magnetice, unde o
înregistrare se regăseşte după parcurgerea tuturor predecesoarelor ei (aşa cum o
secvenţă de pe o casetă video se găseşte derulând rapid banda până la imaginea
dorită). Deorece metoda implică un mare consum de timp pentru căutare, pe benzi se
înregistrează uzual numai arhive de date, care la prelucrare vor fi transferate pe disc.
Accesul direct este specific discurilor. Pe aceşti suporţi informaţiile au o organizare
fizică specifică (pe care o vom prezenta puţin mai târziu), care permite calculul direct
al adresei ce trebuie accesată. Poziţionarea capetelor de citire /scriere se face direct
pe zona dorită, oarecum similar cu poziţionarea capului de redare pe un disc de pick-
up. Accesul direct nu îl exclude pe cel secvenţial, asfel că pe disc tipul de acces
depinde şi de natura prelucrărilor (citirea unui fişier sau ascultarea unei melodii este
secvenţială, pe când căutarea unei anumite înregistrări în acel fişier impune accesul
direct).
Vom prezenta în continuare sumare descrieri ale principalelor tipuri de echipamente
externe de stocare.

67
Figura 3.4. Discul de masă

68
 Discul de masă este strămoşul comun al hard disk-urilor şi floppy disk-urilor, fiind
utilizat de către generaţiile de calculatoarele predecesoare PC-uri. Conform figurii 3.4, este
alcătuit dintr-un număr de platane din aluminiu (de obicei 10) acoperite cu material
magnetic, montate rigid pe un ax central. Ansamblul se numeşte pachet (sau pilă disc).
Între platane există un spaţiu care să permită deplasarea capetelor de citire/scriere, care
sunt montate rigid pe un mecanism mobil de acces. Fiecărui platan îi corespund două
capete, corespunzătoare celor două feţe ale acestuia. Pachetele sunt demontabile, ele
putând fi înlocuite manual pe unitatea de disc. În timpul funcţionării, pachetul este antrenat
de către un motor într-o mişcare de rotaţie, la o turaţia uzuală de 3600 rot/min, în timp ce
mecanismul de antrenare al capetelor deplasează printre platane ansamblul acestora, radial
faţă de axul central. Printr-un sistem pneumatic, capetele sunt menţinute în permanenţă
deasupra suprafeţelor discului de o pernă de aer cu o grosime foarte mică. Atingerea
accidentală de către acestea a suprafeţei discurilor (la o întrerupere de tensiune, de
exemplu) provoacă avarierea definitivă atât a lor cât şi a pilei montată pe unitate.

Capacitatea de stocare a unui singur pachet era cuprinsă între 40 şi 200 MB, dar prin
utilizarea mai multor pile disc, volumul datelor stocate putea fi mult mai mare, cu toate că nu
puteau fi utilizate în acelaşi timp.

Figura 3.5. Adresarea fizică la hard disk-uri

Discurile magnetice sunt suporturi de stocare a informaţiilor adresabile. În figura 3.5 este
ilustrată organizarea fizică a datelor, care permite calculul de adresă. Informaţia este înscrisă
pe un număr de zone circulare concentrice numite piste, plasate pe ambele feţe ale
platanelor. La rândul lor, pistele sunt împărţite în mai multe sectoare. Totalitatea pistelor de
aceeaşi rază dintr-un pachet formează un cilindru. Puem spune deci că un disc are x

69
cilindri, fiecare cilindru având y piste, iar fiecare pistă având n sectoare. Capacitatea
obişnuită de stocare pe un sector este 256 sau 512 bytes. Din acest mod de organizare
rezultă că poziţionarea capetelor de citire/scriere se face la un moment dat pe un cilindru, iar
cea mai mică cantitate de informaţie care poate fi adresată şi transferată odată de pe disc
este sectorul (aşa cum la memoria internă era locaţia). Timpul de acces necesar pentru
efectuarea acestui transfer elementar este alcătuit din suma între timpul de poziţionare al
capetelor pe pilă şi cel de citire/scriere propriu-zise. Datorită dispozitivelor mecanice de
mişcare a capetelor, primul timp este destul de mare (de ordinul milisecundelor). Încercarea
de a construi discuri de masă cu mecanism de acces al capetelor fix - cu toate că duce la
creşterea vitezei de transfer - conduce la o structură prea complicată (dacă numărul de piste
este - de exemplu - 400, unitatea de disc trebuie prevăzută cu 400 de capete de
citire/scriere, câte unul pentru fiecare pistă). Astfel de soluţii sunt utilizate numai în cazuri
foarte rare.

70
 Hard-diskul (HD) este principalul suport de memorie externă pentru PC-uri şi unele
minicalculatoare. Constructiv, un HD este un ansamblu de platane montate rigid pe un ax

central (similar cu pila discului de masă) care, împreună cu grupul de capete de citire/scriere,
este introdus într-o capsulă închisă ermetic, pentru asigurarea protecţiei împotriva pătrunderii
impurităţilor (figura 3.6). Diametrul platanelor este de 3 1/2” sau mai mic (pentru variantele
miniaturizate destinate laptop-urilor). Construcţia încapsulată face din HD un suport
inamovibil, caracteristică amintită mai înainte.

Figura 3.6. Un hard-disk

Uneori, hard diskul este numit şi disc Winchester. Numele nu aparţine nici
constructorului, nici firmei producătoare, ci reprezintă o consecinţă a campaniei publicitare
de lansare a echipamentului: atunci, fiabilitatea sa era comparată cu cea a mitralierei
Winchester, despre care se spunea că nu se strică niciodată. Principiul de organizare fizică a
datelor pe HD este identic cu cel pentru discurile de masă: piste circulare concentrice
împărţite în sectoare. Noţiunea de cilindru est mai rar folosită. În ceea ce priveşte
capacitatea de stocare, dacă primele modele aveau 10,20,40 MB, astăzi s-a ajuns la câteva

71
zeci de GB. La PC-uri, HD poate fi montat ca unitate de stocare internă (varianta uzuală) sau
ca sistem extern (care se poate cupla la un calculator numai atunci când trebuie transferate
datele).

Caracteristicile hard disk-urilor sunt importante, deoarece ele influenţează în mare

măsură performanţele calculatorului. În majoritatea cazurilor, utilizatorul este interesat numai
de capacitatea sa, dar pentru unele aplicaţii mai pretenţioase este utilă cunoaşterea şi a altor
parametri:
 rata de transfer - reprezintă volumul de informaţii care poate fi transferat în
unitatea de timp şi se măsoară în MB/secundă;
 timpul mediu de acces - reprezintă timpul după care informaţia este disponibilă
utilizatorului, măsurat din momentul lansării cererii. Valorile medii ale acestuia
variază astăzi între 15 şi 200 ms;
 capacitatea de stocare - este exprimată în GB. Menţionăm că între capacitatea
discului neformatat şi acelui formatat există mici diferenţe;
 viteza de rotaţie - are valori cuprinse între 5000 şi 10000 rpm (rotaţii pe minut) şi
poate influenţa serios volumul de date transferate, dincolo de problemele speciale
de echilibrare dinamică care pot apărea;
 gabaritul - este dat de dimensiunile externe ale discului. Uzuale sunt pilele de
3.5", dar laptop-urile şi notebook-urile sunt echipate cu unităţi de 2.5".
Înainte de a fi exploatate, hard disk-urile trebuie să treacă printr-un proces de
pregătire, numit formatare. Aceasta constă în următoarele etape:
 formatarea fizică (low-level), proces prin care sunt delimitate pistele şi sectoarele
şi sunt înscrise înformaţiile de sincronizare şi control pentru fiecare sector;
 formatarea logică (high-level), proces prin care se înscriu informaţiile specifice
sistemului de operare;
 partiţionarea, proces prin care pe un singur suport fizic se pot defini mai mulţi
suporţi logici.
Menţionăm că formatarea fizică este efectuată de către producător. Formatarea
logică este efectuată de către utilizator şi atunci cănd discul a fost utilizat în prealabil,
operaţia duce la pierderea ( de obicei ireparabilă) a tuturor informaţiilor de pe disc.
Partiţionarea este utilă atunci cănd utilizatorul, de exemplu, lucrează alternativ cu mai multe
sisteme de operare.
Floppy-disk-ul (FD), discul flexibil sau discheta, cum ne-am obişnuit să îl numim
uzual, este - pentru utilizatorii PC-urilor - cel mai popular suport de memorie externă. Acest
suport de stocare constă dintr-un disc de material plastic (mylar), acoperit cu strat de oxizi cu
proprietăţi magnetice. El este introdus într-o anvelopă de protecţie din hârtie sau material
plastic. În unitatea FD, un motor pas cu pas antrenează discul în mişcare de rotaţie, numai
atunci când se transferă date, pe când capul de citire/scriere vine în contact cu suprafaţa
magnetică.
În figura 3.7 sunt prezentate versiunile constructive de FD - uri cel mai frecvent
utilizate: unitatea mai veche de 5 1/4”, ieşită astăzi din uz şi unitatea de 3 1/2”, specifică PC-

72
urilor actuale. Cele două valori se referă la diametrul dischetei. În figură se poate observa
sistemul de protecţie mecanică împotriva scrierii accidentale a FD-ului, constând dintr-un
orificiu care interzice această operaţie dacă este obturat.

Figura 3.7. Floppy-disk - uri

Pentru a putea fi utilizată, discheta trebuie de asemenea formatată. Capacitatea de

stocare pentru FD-ul de 3 1/2” este standardizată şi are valoarea de 1,44 MB. Informaţia
este organizată fizic în 80 de cilindri, cu 18 sectoare pe pistă şi 512 KB capacitatea unui
sector. Trebuie reţinut că la orice tip de disc magnetic, volumul de date stocat nu depinde de
dimensiunea acestuia, ci de densitate de înregistrare, reprezentând numărul de biţi
memoraţi pe o porţiune de pistă cu lungimea de un inch.
În configuraţiile obişnuite, un PC avea două unităţi de FD, respectiv câte una pentru
fiecare dimensiune constructivă. Treptat, unitatea de 5 1/4” a fost eliminată, în locul ei fiind
introdusă în configuraţia PC - ului unitatea de CD-ROM.
Deoarece aproape fiecare dintre noi utilizăm sau purtăm cu noi dischete conţinând
diverse informaţii (de la programe de calcul la ....mersul trenurilor) este bine să reamintim
câteva reguli de păstrare a acestora. Astfel, suprafaţa magnetică nu trebuie atinsă sau
zgâriată şi trebuie protejată împotriva prafului sau a impurităţilor de orice fel. FD-urile nu se
depozitează în apropierea unor surse de câmpuri electromagnetice, fie ele motoare electrice,
73
televizorul sau staţii de amplificare audio. Trebuie evitată păstrarea dischetelor la temperaturi
extreme (prea joase sau foarte înalte), expunerea lor îndelungată la radiaţia ultravioletă şi -
nu în ultimul rând - trebuie renunţat la scrierea pe anvelopa de protecţie (atunci când este
necesar, putem folosi eticheta aplicată pe disc şi destinată special acestui scop).
În încheierea acestei prezentări, să nu uităm că - dincolo de utilitatea sa
incontestabilă - floppy disk-ul este şi principalul suport pentru transportul de la un calculator
la altul al viruşilor. De aceea, precauţia de a scana cu un program antivirus orice dischetă cu
informaţii noi pe care dorim să o folosim nu este niciodată exagerată, ba chiar trebuie
considerată obligatorie.
În configuraţiile de PC -uri au fost folosite pe scară mai redusă şi alte tipuri de discuri
magnetice. Dintre aceşti suporţi magnetici auxiliari de stocare menţionăm:
 discul cartridge - utilizat la PC-uri şi minicalculatoare, are o capacitate comparabilă
cu a HD - ului, însă este amovibil, întocmai ca un FD. Discul propriu-zis de 3 1/2 “
este introdus într-o capsulă de protecţie rigidă şi este manevrat întocmai ca o
dischetă. Principalul dezavantaj îl constituie preţul de cost ridicat: circa 100$ discul şi
2000$-3000$ unitatea cartridge.
 hard-card-ul este la PC-uri o extensie a hard-disk-ului, fiind de fapt un alt hard-disk
împreună cu circuitele sale de interfaţă, care poate fi montat pe placa de bază a
calculatorului, obţinându-se o creştere a capacităţii de stocare pentru sistemele care
necesită acest lucru.
 RAM-disk-ul şi cache disk-ul sunt utilizaţi ca modalităţi de extindere a memoriei
interne, deci sunt echipamente de stocare intermediare între aceasta şi discurile
clasice. Viteza de transfer a datelor este de 50 până la 200 de ori mai mare decât de
pe HD. Comunicarea cu UC se face prin plăci de interfaţă speciale sau emulatoare
soft.
Banda magnetică a reprezentat în trecut principalul suport de memorie externă pentru
calculatoare. Acum, această supremaţia a fost pierdută, mai ales din cauza accesului lent la
informaţii, de tip secvenţial şi neadresabil. Benzile sunt încă folosite de către calculatoarele
mari, sub forma unor role de diametrul de 10 1/2“ care conţin de obicei 750 metri (2400
picioare) de bandă cu lăţimea de 1/2”. Informaţiile se scriu longitudinal, de obicei pe opt piste
simultan, cu o densitatea de scriere de 6250 bytes/inch.
Versiunile benzilor magnetice utilizate pentru PC-uri se numesc casete magnetice
(streamer). Ele au dimensiuni mai mici, comparabile cu o casetă video şi pot stoca de la
sute de MB până la câţiva GB de date, fiind utilizate pentru arhivarea datelor de pe hard-
disk-uri. Se realizează astfel copii de siguranţă sau backup-uri. Există şi versiuni care
utilizează o tehnică originală de înregistrare, ce constă în scrierea transversală a benzii,
atingându-se capacităţi de 2 GB.
Unităţile de stocare alternativă sunt dispozitive care - cu toate că nu ameninţă
supremaţia suporţilor magnetici de stocare externă - reprezintă soluţii demne de luat în
seamă pentru mărirea capacităţii memoriei externe a calculatorului personal. Nivelul lor de
acceptare tinde astăzi către unanimitate, odată cu eliminarea unor reticenţe legate mai ales
de prejudecăţi decât de disfuncţionalităţi reale.
74
 Să le prezentăm pe cele mai interesante:
Compact discul (CD-ROM) este considerat dispozitivul cu cel mai profund impact
asupra tehnologiilor de stocare externă, îndeosebi pe PC - uri. Lansat în anii ‘90, compact
discul a fost dezvoltat de firmele Sony şi Phillips, mai întâi pentru înregistări audio, apoi şi în
varianta digitală. El utilizează tehnologia laserilor pentru scrierea şi citirea datelor, ceea ce
permite obţinerea unor densităţi de stocare a informaţiei foarte mari, comparabile sau chiar
mai mari decât cele ale discurilor clasice. Unitatea de CD s-a ieftinit foarte mult în ultimii ani
şi a devenito componentă curentă a arhitecturii fiecărui calculator.
După cum sugerează şi numele, CD-ROM - ul este un periferic de memorare externă
de tip read only, adică poate fi numai citit. El are aspectul şi gabaritul unui floppy disk, dar
capacitatea de stocare este comparabilă cu a unui hard-disk, în condiţiile unor timpi de acces
de câteva ori mai mari. Dezavantajul major, dat de faptul că CD-ul nu poate fi decât citit, este
compensat prin faptul că el este ieftin şi deosebit de fiabil. Folosirea lui a fost impusă şi de
producătorii de software, care difuzează astăzi pe CD atât produsele lor, cât şi documentaţia
aferentă. CD-ROM - ul este prin excelenţă un suport de stocare multimedia, pentru că
poate conţine simultan date, imagini şi muzică. De aceea, utilizatorii îl mai numesc şi
“enciclopedie electronică” şi îl consideră astăzi indispensabil pentru dezvoltarea şi
exploatarea unor astel de aplicaţii.
Fizic, compact discul este un suport cu diametrul de 4.5", dotat cu un orificiu interior
de angrenare cu diametrul de 1.5 cm. El este realizat din policarbonat acoperit cu aluminiu
(stratul activ) şi protejat cu un inveliş din plastic transparent. Scrierea informaţiei se face în
spirală, lungimea desfăşurată a acesteia fiind de aproximativ 5 km. Informaţia ocupă o
cavitate de circa 0.12 microni, iar distanţa între spire este de 1.6 microni. Capacitatea unui
astfel de disc este de 640 MB, ceea ce înseamnă, de exemplu. 74 de minute de muzică
înregistrată la cea mai inaltă calitate, sau 500 000 de pagini tipărite sau echivalentul a 450
de dischete. CD - ul este inscripţionat de către producător, printr-un procedeu de multiplicare
prin matriţare al unui prototip numit master. Informaţia înregistrată nu se alterează, fiind
garantată un timp foarte îndelungat.
Citirea înformaţiei de pe CD - uri se face cu un fascicul de lumină focalizată (laser) de
energie redusă. Pentru a asigura citirea spiralei de informaţie cu o viteză liniară constantă,
trebuie să se modifice viteza unghiulară a discului, implicit deci şi viteza de rotaţie a discului
în unitate (sunt necesare viteze mai mari când se citesc zone mai apropiate de centrul
discului). De aceea, informaţiile utile sunt grupate în blocuri, între care se găsesc spaţii
numite gap-uri, unde se înscriu informaţiile de sincronizare şi corecţie a erorilor.
Citirea este caracterizată de un parametru numit rată de transfer, care măsoară
cantitatea de informaţie care se transferă în unitatea de timp. Din punct de vedere comercial,
acest parametru este evidenţiat printr-un factor de multiplicare faţă de o valoare standard de
a ratei de transfer, considerată a fi 150 KB/s. Să remarcăm totuşi că o unitate cu viteza 48X
nu are o rată de transfer direct proporţională cu această valoare, ci mult mai mică.
În ultimul timp au apărut CD-urile reinscriptibile. Acestea pot fi inscripţionate de
către utilizator, fie o singură dată, fie de mai multe ori. Din prima categorie fac parte discurile

75
optice CD-R sau cele denumite WORM (Write Once Read Many), iar dintr-a doua, discurile
CD-RW (rewritable CD).
Inscriptoarele de CD permit scrierea informaţiei pe un suport gol (blank), după ce
aceasta a fost pregătită în prealabil pe HD. Unele tipuri permit copierea şi de pe un alt CD.
Metodele de scriere a CD-urilor sunt standardizate. Cea mai simplă este track at once
(scrierea unei singure piste). Metoda disc at once permite o scriere continuă a întregului
disc, iar metoda track multisession permite revenirea pentru scriere în mai multe sesiuni de
lucru pe acelaşi CD.
În domeniul aplicaţiilor multimedia, CD-urile de mare capacitate, care conţin text, grafică,
imagini video, au devenit indispensabile. Astfel a apărut DVD-ul (Digital Video Disk). Acesta
are o capacitate standardizată de 4.7 GB, care permite memorarea unui film de 135 minute.
Există şi standarde pentru capacităţi de 8.5 GB (240 minute de film), 9.4 GB (266 de minute)
sau chiar 17GB (480 de minute). Industria cinematografică a adoptat DVD -ul, deoarece
producerea şi multiplicarea unui astfel de disc este mult mai ieftină decât multiplicarea pe
videocasetă, suportul este mai fiabil şi mai mic, iar calitatea imaginilor şi a sunetului este
mult mai bună şi nu se alterează după redări repetate.
Au fost construite şi echipamente video interactive, numite sisteme videodisc. Ele sunt
destinate căutării unor informaţii de o anumită natură, utilizatorul având la dispoziţie un ecran
tip touche screen pentru a putea selecta diverse opţiuni. Un astfel de sistem poate fi un
atrăgător album de prezentare a produselor unui magazin de blue-jeans sau un catalog
documentat pentru cel care doreşte să-şi cumpere o casă. În acest ultim caz, spre exemplu,
doritorul selectează zona geografică, preţul oferit, detaliile arhitecturale, iar sistemul video-
disc furnizează pe rând cadre cu locuinţe disponibile.
În cadrul acţiunii de înlocuire a tehnicilor fotografice clasice cu cele digitale, firma Kodak
a realizat Photo CD-ul. Astfel, beneficiarul va primi în locul unui film developat un CD
conţinând imaginile imortalizate pe peliculă. De aceeaşi manieră pot fi produse prezentări şi
cataloage de firmă sau pot fi realizate arhive de fotografii.
Unităţile magneto-optice stochează informaţia utilizând un mixaj între mecanismele
optice şi cele magnetice cunoscute. Discul, de mărimea unei dischete, este format dintr-un
suport din aluminiu, peste care se depun succesiv un strat de plastic transparent şi altul
dintr-un aliaj ale cărui proprietăţi magnetice se modifică termic, sub influenţa fasciculului
laser. Un astfel de suport poate fi rescris de mai multe ori, după ce în prealabil este
demagnetizat prin încălzire cu laser. Totuşi, astfel de unităţi sunt încă lente şi au capacităţi de
stocare relativ mici.
Memoriile cu bule magnetice. O bulă magnetică este o unitate de stocare cu diametrul
de câteva ori mai mic decât al firului de păr care se fixează printr-un procedeu special pe un
film subţire din material magnetic. Filmul conţine câteva mii de astfel de unităţi şi este
protejat într-un înveliş (ca un cip de circuite integrate). În anii ‘70 specialiştii prognozau că
aceste memorii vor duce la înlocuirea discurilor. Optimismul lor se baza pe faptul că
prezentau avantajul unor suporţi statici, care nu aveau nevoie de piese în mişcare pentru
manevrarea informaţiilor (aşa cum necesită discurile) oferind o fiabilitate radical sporită. De
această dată, prognoza s-a dovedit a fi falsă, memoriile cu bule magnetice având încă o arie
76
de utilizare restrânsă, datorată în principal preţurilor destul de mari. Sectorul lor de piaţă este
destinat mai ales PC-urilor, roboţilor industriali sau echipamentelor de comunicaţie.

77