Rolul Bisericii și al preotului în prevenirea și combaterea violenței

în familie

Preot Pădurariu Ioan

Anul II Master Familia creștină

Violența în familie implică un atac de orice fel – verbal, fizic, emoțional, sexual, sau
neglijare, activă sau pasivă – care se comite de una sau mai multe persoane împotrivă altei
persoane din familie, fie că sunt soț și soție, rude, trăiesc împreună sau separat, ori sunt divorțați.
Cercetări internaționale actuale arată că violența în familie este o problemă globală. Ea are loc
între persoane de toate vârstele, naționalitățile și toate nivelele socio-economice și în familii din
toate religiile sau fără o apartenență religioasă. Rata generală a incidenței s-a dovedit a fi
similară pentru oraș, suburbii sau comunitățile rurale.

Violența în familie se manifestă în numeroase moduri. De exemplu, poate fi un atac

fizic împotriva partenerului de viață. Atacuri emoționale, cum ar fi amenințări verbale,
manifestări de furie, înjosirea caracterului și așteptări nerealiste de perfecțiune, sunt de
asemenea abuzuri. Abuzul poate lua forma forțării fizice și violenței în cadrul relațiilor sexuale
maritale, sau amenințarea cu violența, folosind intimidarea, printr-un comportament verbal, sau
nonverbal. Aici se includ comportamente, ca incestul și tratamentul rău, sau neglijarea
minorilor de către un părinte, sau tutore, ceea ce va produce daune și rănirea copilului. Violența
împotriva unei persoane în vârstă, se poate manifesta prin abuz fizic, psihologic, sexual, verbal,
material și medical, sau prin neglijență.

Într-un mod clar, Sfânta Scriptură arată faptul că semnul distinctiv pentru credincioșii
creștini, este calitatea relațiilor umane, pe care ei le au în familie și în Biserică. Este în spiritul
lui Hristos să iubești și să accepți, să-i ridici și să-i înalți pe ceilalți, și nu să abuzezi de ei sau
să-i tragi în jos. Printre urmașii lui Hristos, nu există loc pentru control tiranic și abuz de putere,
sau de autoritate. Motivați de dragostea lor pentru Hristos, ucenicii Lui, creștinii, sunt chemați
să arate respect și grijă pentru bunăstarea celorlalți, să-i accepte pe bărbați și femei ca egali și
să recunoască faptul că fiecare persoană are dreptul la respect și demnitate. Insuccesul de a ne
raporta la ceilalți în acest mod, violează personalitatea lor și devalorizează ființele umane create
și răscumpărate de Dumnezeu.

Sfântul apostol Pavel numește Biserica “familia credincioșilor“, care funcționează ca o

familie lărgită, oferind acceptare, înțelegere și siguranță tuturor, în special acelora care sunt
răniți și dezavantajați. Scriptura descrie Biserica asemenea unei familii, în care creșterea
personală și spirituală poate avea loc fără sentimente de trădare, respingere și durere, iar în locul
lor apar sentimente de iertare, încredere și bunăstare. De asemenea, Sfânta Scriptură vorbește
despre responsabilitatea personală a creștinului de a-și apăra templul trupului nepângărit,
deoarece el este locuința lui Dumnezeu.

Din păcate, violența în familie are loc în multe cămine creștine. Ea nu poate fi vreodată
trecută cu vederea. Ea afectează în mod grav viețile tuturor celor implicați și adesea, pe termen
lung, deformează percepția despre Dumnezeu, despre sine și despre ceilalți.
 Violența s-a extins aproape în toate domeniile și este tragic că am ajuns să-i agresăm
pe cei pe care ar trebui să-i iubim cel mai mult, pe care ar trebui să-i purtăm mereu în inima
noastră și să le facem viața mai ușoară. Un lucru dureros despre care suntem nevoiți să amintim
este că, dintotdeauna, în familiile noastre a existat violență și, dacă ne-am uita în urmă, în istoria
omenirii, de când ne știm, de când a căzut din Rai și s-a desprins de Dumnezeu, omul nu și-a
mai folosit puterea violenței așa cum a primit-o de la Creatorul său.

Dumnezeu a dăruit sufletului nostru mai multe puteri, care mai de care mai de folos și
mai minunate! Dintre acestea, două ne dau mult de furcă și anume: puterea poftitoare și puterea
violenței. Dacă omul n-ar pofti, n-ar avea puterea de a dori un lucru, n-ar fi motivat să-l facă,
n-ar ști să-l facă. Așa, simțind dorința de a fi aproape de Cel pe Care-L iubim, de Dumnezeu,
facem toate cele de trebuință ca să ne îndeplinim dorirea. La fel este și pentru a ne îndeplini
dorința da a fi mai aproape de femeia sau de bărbatul pe care-l iubim, dorința de a fi mereu
aproape de copiii noștri, dorința de a avea cele care ne sunt necesare pentru viață.

Așadar, acestea sunt puteri pe care le-a pus Dumnezeu în sufletul nostru ca să dorim
ceva, să poftim ceva care ne este bun, care ne este necesar pentru a ne bucura de darul vieții.
La fel și violența, este puterea prin care ne ferim de ce este rău și apărăm ce este bun și bine.

Deși s-au căutat factori specifici care să explice comportamentul violent în familie, nu
s-au găsit alții decât cei de natură socială: atunci când soții sunt foarte tineri, când veniturile
familiei sunt foarte scăzute, alcoolul și șomajul, dificultățile sexuale și lipsa satisfacției la locul
de muncă.

Efectele violenței sunt atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Rănile produse prin
lovire, tăiere, zgâriere etc., pot duce în unele cazuri la moartea victimei. În alte cazuri se pot
produce depresii, dereglarea ritmurilor firești ale organismului, folosirea alcoolului în mod
exagerat sau a unor medicamente, toate acestea ducând la tentative de sinucidere.

Copii, care adesea sunt martori ai cazurilor de violență în familie, vor suferi și ei de
depresii și boli ale sistemului nervos și este foarte posibil să devină și ei violenți.

Din punct de vedere istoric, această manifestare generalizată își are punctul de plecare
încă din momentul săvârșirii crimei biblice a urmașilor protopărinților Adam și Eva: Cain
răzbunându-se asupra fratelui său Abel, omorându-l. În această conjunctură poate fi invocat și
păcatul primordial – mândria, cât și păcatul mâniei. Mânia este o dorința aprinsă, prin care cel
mâniat caută să-și răzbune nereușita asupra celui ce l-a întristat sau a nemulțumirii răzvrătite.

Trecând prin istorie și ajungând în epoca noastră, constatăm că aceasta este marcată de
umanism, susține drepturile omului, este o epocă în care se dezvoltă legăturile omenești, dar,
de fapt, lumea socială este atât de antisocială și impersonală, cum nu a fost niciodată. Există o
atmosferă de suspiciune și de frică, de ipocrizie și de duritate, de împotrivire și adversitate, de
justiție și justițiarism, de competiție și confruntare, de dominare și de stăpânire, de război și
violență.
Această atmosferă dezgustătoare de violență și competitivitate are, din nefericire,
consecințe și asupra legăturii sfinte de familie, legătură fundamentală pentru societate și pentru
împlinirea umanității în general. Violența în familie este deja un fenomen care capătă
dimensiuni înspăimântătoare, ce nu diferă nici în funcție de țară, nici de culoare, nici de cultură
și nici de suportul economic sau social, nici de neam și nici de religie.
Neîndoielnic, simptomele violenței nu fac cinste obârșiei omului și nici perspectivei sale divine.
Când acestea se prezintă în familie și distrug legături substanțiale, firești, ne dăm seama că se
ajunge la stări-limită, excepționale, care trebuie să ne problematizeze pe toți.

Pentru că omul, după Dumnezeu, nu-și poate odihni conștiința în efemeritatea familială,
ci, dimpotrivă, se consideră pe sine însuși parte a unei familii mai mari, unde toți sunt frați și
rude ale sale, și atunci durerea aproapelui devine durere proprie. Violența care se exercită asupra
unui anume om trebuie să ne provoace o apăsare insuportabilă, chiar dacă această violență nu
se prezintă între zidurile casei noastre, ci între cele ale casei aproapelui.

Atunci când vorbim despre violența din familie la modul general, înțelegem în mod
special violența soțului față de soție sau violența părinților față de copiii lor.
Trebuie însă să menționăm faptul că există mai multe categorii de violență în familie:
violența copiilor față de părinți, violența părinților față de copii, violența dintre soți și violența
între frați, indiferent dacă aceștia sunt frați drepți sau vitregi.

*Atunci când ne referim la violența exercitată de copii asupra părinților lor, sunt dese
referirile la părăsirea părinților de către copii, la ignorarea nevoilor lor medicale, la lipsirea de
cele necesare, la medicamente administrate eronat cu bună știință, la somnifere sau calmante
date fără prescripția medicului. Sunt consemnate chiar violențe fizice, bătăi, situații de lipsire
de libertate sau altele, din partea copiilor față de părinții lor.

* Al doilea tip de violență intrafamilială este aceea a părinților față de copiii lor.
Violența, purtarea rea și ignorarea copiilor de către părinți se întâmplă și față de băieți, și față
de fete, la toate vârstele, la toate naționalitățile și la toate nivelurile social-economice și se
prezintă prin: bătăi, arsuri, abuzuri sexuale, exploatare sexuală, lipsirea de hrană, de
îmbrăcăminte și de căldură.
Condițiile grele de viață, precum suprapopularea și sărăcia, izolarea socială, lipsa unui
sistem bine organizat de asistență socială, folosirea substanțelor narcotice de către părinți,
tulburările psihice ale părinților, dezvoltarea unor infirmități sau boli cronice, pot provoca
maltratarea trupească și abuzul sexual asupra copiilor.

* Al treilea tip de violență familială îl reprezintă violența între soți. Este consemnată
mult mai des violența soțului față de soție, însă nu sunt excluse nici situațiile de violență a soției
față de soț. În aceste situații se observă atât violență fizică, bătăi, abuzuri trupești sau sexuale,
cât și violență psihologică.
Bărbații care își molestează soțiile provin, într-o mare proporție, din medii familiale
violente. Au fost martorii bătăilor încasate de mama lor sau au fost ei înșiși molestați pe când
erau copii. De cele mai multe ori bărbatul care își lovește o dată soția, o va face din nou.
În situațiile de violență din partea femeii față de soț, bărbații se tem de consecința de a
face cunoscută problema în afara familiei și astfel acceptă fenomenul violenței conjugale.

* A patra formă de violență familială se leagă de molestarea fratelui mai mic de către
cel mare. Este vorba de o violență între frați, ori că este fizica, ori sexuală, ori psihologică.
Cauzele acestui tip de violență familială își au obârșia în invidia dintre frați, care poate începe
chiar de la nașterea fratelui mai mic.

Din punct de vedere creștin, cauza violenței familiale se găsește în lipsa dragostei,
deoarece iubirea de sine pornește din dragostea și prețuirea doar a sinelui și se extinde în orice
chip în detrimentul celuilalt. Violența familială este deci fenomenul iubirii de sine ce se bazează
pe lipsa dragostei, atât în înțeles dinamic, cât și pasiv. Oamenii care suferă nu pot dărui dragoste,
deoarece dintr-un anume motiv nu au primit dragoste. De aceea, am făcut referire la faptul că
cei care molestează provin dintr-un mediu familial violent: au fost martori ai loviturilor sau au
fost ei înșiși loviți sau abuzați pe când erau copii. Asta înseamnă că nu au primit dragoste atunci
când trebuia și cât trebuia.
De vreme ce cauza de bază a acestei stări bolnăvicioase este lipsa dragostei, vindecarea
va veni prin dragoste. Desigur, aici se pun două întrebări: cum poți iubi pe cei care nu te iubesc,
ci, dimpotrivă, te și molestează? Aceasta este o cruce înaltă. Iți este refuzată dragostea, dar
totuși, cum poți tu să-i compătimești, cum poți să-i ajuți, cum poți să-i vindeci, cum poți să-i
înduri și să-i susții fără dragoste?

Lipsa dragostei este problema cea mai mare a umanității. Dacă această problemă se va
rezolva, nu vor mai exista alte probleme nici mai mari, nici mai mici, deoarece omul este făcut
pentru a da și pentru a primi dragoste.

A compătimi cu victimele este firesc, este omenesc, este conform firii. Ceea ce trebuie
noi să facem este să dăm greutate și să iubim, și pe făptași, pe vinovați! Acesta este cu adevărat
un lucru greu, nu este după fire, este mai presus de fire, este suprafiresc. Presupune o depășire
a propriului sine, așa încât nici o formă de dragoste nu este mai liberă decât aceasta și nici o
formă de libertate nu se identifică atât de mult cu dragostea vrăjmașilor și a răufăcătorilor.
Dragostea care așteaptă răsplată este oarecum pătimașă, patologică. Dragostea care nu așteaptă
răsplată și, mai mult, care se adresează celor ce ne lovesc și ne fac rău, este adevărat har, adică
libertatea. Biserica insistă că vindecarea se realizează prin integrarea bolnavilor, oamenilor, a
persoanelor în societatea celor care iubesc.

În mediile în care se menține violența este clar că există două fronturi. Pe de o parte se
află făptașul violenței, și pe de altă parte cei care compătimesc și suportă alături de victimă. În
aceste medii, clar că nu există comuniune, nu se caută a se găsi un element de dialog, un element
comun de referință. Concluzia membrilor unei familii că ei sunt buni și făptașul, molestatorul,
este rău, este una din cele mai rele sau grave situații care pot urma violenței.

Practica dragostei se poate adresa oricărui tip de violență familială, căci dragostea nu se
oferă într-un mod anume. Biserica nu deține o tehnică anume, căci reacția la boala violenței în
familie diferă de la om la om, așa încât nu există boli, ci doar bolnavi. Sunt foarte multe cazurile
care au fost observate, încât Biserica nu poate rezolva problema cu un canon general.

Trebuie doar să știm că Biserica nu vindecă atât prin ceea ce are, cât prin ceea ce este.
Elementul acesta este de o mare importanță. Căutăm cu toții în canoanele bisericești mijloacele
mântuirii noastre, dar mântuirea se găsește în însuși faptul existenței Bisericii, în întruparea
noastră în ea. Diferența este radicală și are o importanță practică privind vindecarea.

Se poate spune și invers: credința care provine din Biserică este o mare garanție pentru
societate, constituie o siguranță, căci, ontologic, omul credincios nu va fura, nu va nedreptăți,
nu va deveni terorist, nu-și va molesta copiii sau soția și își va respecta părinții în orice condiții.
Trebuie lămurit faptul că vindecarea acestei boli nu se realizează prin îndepărtarea victimelor
de răufăcător. Aceasta este o soluție extremă și oricum temporară, pentru a se liniști și a se
odihni, pentru a se regenera în cele firești cei molestați și abuzați, însă problema va rămâne.

Vindecarea va trebui orientată către dragostea practică din partea noastră atât către cei
molestați, abuzați, cât și față de cei ce exercită violența, prin orice ne este la îndemână: prin
jertfă, prin răbdare, prin osteneală, prin împotrivire, prin negare și prin neașteptarea unor
rezultate uluitoare din prima clipă. Sănătatea nu înseamnă ca fiecare dintre noi să o ducă bine
individual, sănătatea înseamnă relația corectă a omului cu aproapele și cu Dumnezeu. Acest
lucru trebuie să fie asigurat în orice situație.

De altfel, Biserica Îl prezintă ca prototip pe Hristos, iar Hristos nu forțează, ci eliberează;

nu judecă, ci iubește; nu chinuie, ci rabdă; nu răstignește, ci este răstignit. Crucea Lui este mare
semn de libertate, de dragoste, de putere, de biruință, de slavă și semn al Împărăției. „îl numesc
Împărat, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, deoarece rostul împăratului este să moară pentru
supușii săi. Dumnezeu moare pentru ca noi să trăim. Este vorba despre atotputernicia dragostei
jertfitoare: «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul Lui să și-L pună pentru
prietenii săi» (Ioan 15, 13)”.

Biserica în ansamblul ei, ca și comunitate a tuturor credincioșilor, frați întru Hristos

Domnul, dar mai ales preoții, ca și păstori sufletești ai acestei comunități, au responsabilitatea
să se îngrijească de cei implicați în violența din familie și să răspundă nevoilor lor prin diverse
mijloace păstrate din tradiția creștină, dar actualizate mereu, funcție de necesități.

În cadrul parohiei, preotul se poate folosi de mai multe instrumente eficiente pentru
prevenirea și combaterea violenței în familie:

a) Ascultarea și acceptarea celor care suferă din cauza abuzului, demonstrarea dragostei
și a faptului că sunt persoane cu valoare și demnitate;
b) Scoaterea în evidență a nedreptății abuzului și apărarea victimelor, atât în cadrul
comunității de credincioși, cât și în societate;
c) Oferirea de atenție și sprijin familiilor afectate de violență și abuz, căutând ca, atât
victimele, cât și agresorii, să poată primi consiliere duhovnicească prin Taina Spovedaniei, ca
taină a iertării, curățirii și a înnoirii sufletești, și bineînțeles, să poată avea acces și la consilieri
profesioniști;
d) Încurajarea instruirii de persoane abilitate și a funcționării serviciilor de asistență
socială creștine autorizate, pentru membri Bisericii, dar și pentru oamenii din jurul lor;
e) Găsirea unui canon potrivit și oferirea unui plan de împăcare, atunci când pocăința
agresorului face posibilă iertarea și restabilirea relațiilor. Întotdeauna, părerea de rău include
acceptarea întregii responsabilități pentru răul comis, disponibilitatea de a îndrepta lucrurile în
orice mod posibil și schimbarea comportamentală, care să elimine abuzul;
f) Accentuarea învățăturii Sfintei Evanghelii cu privire la natură relației soț-soție,
părinte-copil, sau orice altă relație strânsă, și oferirea posibilității fiecărei persoane și fiecărei
familii de a crește către idealul lui Dumnezeu, în viața lor împreună;
g) Ferirea victimelor și a agresorilor, de ostracizare în cadrul familiei, sau a Bisericii, în
timp ce agresorii sunt în mod ferm făcuți responsabili pentru acțiunile lor.

De asemenea, preotul este dator să întărească viața de familie prin diverse metode,
precum:

a) Oferirea unui program de educație asupra vieții de familie, orientat spre iertare și care
include o înțelegere biblică a reciprocității, egalității și respectului – aspecte indispensabile unor
relații creștine;
b) Creșterea înțelegerii factorilor care contribuie la violența în familie;
c) Dezvoltarea modalităților de prevenire a abuzului și violenței și a repetabilității
acestui ciclu, observat adesea în familii de-a lungul generațiilor;
 d) Corectarea convingerilor culturale și religioase, în general acceptate, care ar putea fi
folosite pentru a justifica sau acoperi violența în familie. De exemplu, în timp ce părinții sunt
instruiți de Dumnezeu pentru a-și îndrepta corect copiii, această responsabilitate nu le dă
autorizația de a folosi asprimea și măsuri disciplinare represive.

Așadar, ca și creștini, trebuie să acceptăm cu toții responsabilitatea noastră morală de a

fi în alertă și de a răspunde abuzului în familiile din bisericile noastre și din comunitățile sociale
și de a declara că un astfel de comportament abuziv, este o violare a standardelor creștine. Orice
indiciu sau raport despre abuz, nu trebuie minimalizat, ci luat în considerare în mod serios.
Pentru membrii Bisericii, să rămâne indiferenți și să nu ia poziție, înseamnă să treacă cu
vederea, să perpetueze și posibil să și extindă violența în familie.

Dacă noi trăim ca niște fii ai luminii, trebuie să luminăm întunericul în care, în mijlocul
nostru, are loc violența în familie. Noi trebuie să avem grijă de ceilalți, chiar și atunci când este
mai simplu să nu ne implicăm.