96 Studiul materialelor

7. Microstructura aliajelor

7.1. Noţiuni de bază

În sens clasic, aliajul este materialul metalic obţinut prin topirea a două sau
mai multe substanţe, preponderent fiind un metal. Această noţiune s-a extins şi asupra
materialelor ceramice şi a polimerilor organici. În sens lărgit, aliajul este materialul
care conţine două sau mai multe specii de atomi, ioni sau molecule, în scopul
obţinerii unor proprietăţi diferite de cele ale componenţilor.
Componenţii sunt substanţele care alcătuiesc aliajul. La metale sunt elemente
chimice pure sau compuşi intermediari stabili în intervalul de temperatură considerat.
În cazul ceramicelor sunt compuşi chimici, iar la polimeri sunt molecule.
Sistemul de aliaje reprezintă totalitatea aliajelor, pe care le formează aceeaşi
componenţi în proporţii diferite.
Din punct de vedere al numărului k de componenţi, sistemele de aliaje sunt:
- k=1, monocomponente: metalul pur Cu, alumina Al2O3 etc;
- k=2, binare: sistemul Fe-C pentru oţeluri şi fonte; sistemul Cu-Zn pentru
alame; sistemul Al2O3 – SiO2 la ceramice;
- k=3, ternare: sistemul Fe-C-Cr la oţelurile aliate; Cu-Sn-Pb la bronzurile
cu Pb;
- k>3, polinare: sistemul Fe-C-Cr-Ni la oţelurile inoxidabile austenitice.
Macroscopic, aliajele sunt materiale omogene. Din punct de vedere chimic,
aliajele sunt sisteme eterogene care conţin mai multe specii de atomi.
Din punct de vedere microscopic, aliajele policristaline sunt alcătuite din
grăunţi cristalini, iar cele semicristaline din grăunţi cristalini într-o masă amorfă.
Aliajele complet amorfe nu prezintă în general microstructură. Microstructura
reprezintă totalitatea grăunţilor cristalini şi a particulelor, care se evidenţiază prin
microscopie optică sau electronică. Constituenţii structurali sunt grăunţii cristalini şi
particulele de natură distinctă din microstructura aliajului. Microscopic, aliajele sunt
omogene, dacă conţin un singur constituent structural, respectiv eterogene, dacă
conţin mai mulţi constituenţi. Constituenţii structurali pot fi alcătuiţi din una sau mai
multe faze, fiecare fază având unul sau mai mulţi componenţi.
Faza este o parte din aliaj, limitată de o suprafaţă de separaţie, care are
compoziţia chimică, aranjamentul atomic şi proprietăţile fixate. Pentru sistemele în
97 Studiul materialelor

echilibru, fiecare fază are o compoziţie chimică determinată, omogenă în întreg

volumul. Pentru sistemele în afară de echilibru, compoziţia poate varia în funcţie de
timp şi microvolumul considerat.
Din punct de vedere al numărului de faze , sistemele de aliaje sunt:
-  =1, monofazice: metalul pur în stare solidă sau lichidă, aliajele sub
formă de soluţie lichidă sau soluţie solidă;
-  =2, bifazice: în timpul cristalizării metalului pur coexistă metalul în
stare lichidă şi solidă;
-  =3, trifazice: în timpul unei reacţii eutectice binare L  E (A+B),
lichidul este în echilibru cu un eutectic (notat E), alcătuit din alte două
faze solide A şi B;
-  >3, polifazice: în timpul reacţiei eutectice ternare L  E (A+B+C).
Cele mai cunoscute aliaje metalice bifazice sunt oţelurile carbon, care la
temperatura ambiantă sunt alcătuite din două faze: soluţia solidă de C în Feα, plastică
şi ductilă, numită ferită şi carbura de fier Fe 3C dură şi fragilă, numită cementită.
Aliajul cu 0,8%C are structura alcătuită din amestecul dispers de ferită şi cementită,
numit perlită. Este un oţel de înaltă rezistenţă, de exemplu, folosit pentru cablurile de
tracţiune ale cabinei telefericului.
În domeniul ceramicelor, aliajele de tip Sialon, (constituite din elementele Si,
Al, O, N), au componenţi compuşii Si 3N4 şi Al2O3. Sunt materiale destinate să
înlocuiască aliajele metalice la temperaturi ridicate.
Aliajele din polimeri se numesc copolimeri. Domeniul copolimerilor este
relativ nou şi în dezvoltare. Astfel, polistirenul de înaltă rezistenţă la şoc mecanic este
un aliaj care conţine particule disperse de cauciuc în masa de polistiren.

7.2 Microstructura aliajelor metalice

În aliajele metalice se întâlnesc patru tipuri de constituenţi structurali:
- monofazici ( =1): metalul pur, soluţia solidă şi compusul intermediar;
- polifazici ( 2): amestecul sau agregatul mecanic.
 7. Structura aliajelor 98

↑ 7.2.1 Metalul pur

T L

1 1’

L↔A A

→t
b). a. b.

Fig. 7.1 Metalul pur A: a. curba de răcire;

b. microstructura

Metalul pur apare în aliaje, atunci când componenţii nu se dizolvă reciproc şi

nu reacţionează chimic. De exemplu, plumbul se găseşte în stare pură în oţeluri şi în
aliajele pe bază de cupru. Principalele caracteristici ale metalului pur sunt:
- constituent monofazic, omogen chimic;
- cristalizează la temperatură constantă, specifică fiecărui metal (fig. 7.1a);
- microstructura este alcătuită din grăunţi cristalini alotriomorfi, cu structură
cristalină specifică (fig. 7.1b);
- la temperatura ambiantă este în stare solidă, excepţie mercurul, care se
solidifică la –39°C.
- luciu metalic şi opacitate;
- conductibiliitate electrică şi termică, determinată de structura benzilor de
energie. Cele mai conductive sunt: Ag, Cu, Au, Al;
- rezistenţă la coroziune: Au, Ag, Pt, Cr, Ni, Al, Si, Sn, Pb etc.
- stabilitate la temperaturi ridicate; temperatura de topire pentru W este
3410 C, iar pentru Mo de 2600 oC;
o

- rezistenţa mecanică şi duritatea mai scăzute, plasicitatea mai ridicată decât a

constituenţilor structurali având metalul respectiv component. Cele mai plastice şi cu
cea mai redusă rezistenţă la deformare sunt metalele cu structură cristalină cubică cu
feţe centrate (CFC): Au, Ag, Cu, Al, Pb etc.

7.2.2 Soluţia solidă

Soluţia solidă este un amestec la scară atomică a doi sau mai mulţi
componenţi. Se formează în condiţiile solubilităţii componenţilor în stare solidă,
atunci când forţele de atracţie dintre atomii de acelaşi tip şi cele dintre atomii de specii
diferite sunt de acelaşi ordin de mărime. La solidificare, atomii de specii diferite nu se
separă din soluţia lichidă, formându-se grăunţi cristalini de soluţie solidă.
Principalele caracteristici ale soluţiei solide sunt:
- constituent monofazic, heterogen chimic;
- există într-un interval de concentraţii;
99 Studiul materialelor

- cristalizează într-un interval de temperatură (fig. 7.2a);

- microstructura este formată din grăunţi cristalini alotriomorfi, asemănătoare
cu a metalului pur (fig. 7.2b);
- are structura cristalină a metalului pur solvent;
- proprietăţile sunt apropiate de a metalului solvent. Sub acţiunea atomilor
dizolvaţi, reţeaua cristalină a
solventului este deformată elastic,
astfel încât soluţia solidă este mai
↑ L rezistivă termic şi electric, mai dură,
T mai rezistentă, şi mai puţin plastică
1
L↔α decât metalul pur solvent.
2
α

Fig.→7.2t Soluţia solidă α:

a. curba dea.răcire; b. microstructura
b.
Există o varietate de soluţii solide, care se diferenţiază prin mecanismul de
formare, solubilitatea componenţilor, ordonarea solutului, natura solventului,
compactitatea structurii cristaline.
1. După mecanismul de formare:
- soluţii solide de substituţie, care se formează prin înlocuirea unor atomi ai
solventului cu atomi dizolvaţi. Apar în sistemele de aliaje cu componenţi metalici la
care diferenţa între razele atomice ale componenţilor este sub 15%. De exemplu,
sistemele: Fe-Mn, Fe-Cr, Fe-Al, Cu-Zn, Cu-Sn etc.
Se exemplifică pentru sistemul binar de aliaje format din componenţii A şi B.
În figura 7.3a se prezintă reţeaua cristalină a solventului A şi în figura 7.3b cea a
soluţiei solide de substituţie =A (B). În general, soluţiile solide se notează cu literele
greceşti , , , , ,  etc., iar detaliat, indicând solventul A urmat de solutul B între
paranteze.
- soluţii solide interstiţiale (sau de pătrundere), care se formează prin
distribuirea atomilor dizolvaţi în interstiţiile reţelei cristaline a solventului (fig. 7.3c).
Apar la sistemele de aliaje cu componenţi metal - metaloid cu rază atomică mică (C,
N, B, H), cum sunt : Fe-C, Fe-B, Fe-N etc.
 7. Structura aliajelor 100

Fig. 7.3 Mecanismul de formare a soluţiilor solide;

a. solventul A; b. soluţia solidă de substituţie α=A(B);
c. soluţia solidă interstiţială. β=A(C)

Fig. 7.4 Fluctuaţii de concentraţie în

soluţii solide dezordonate
100
↑
p[%]

p1
A B C
x1 x →B

Formarea soluţiilor solide este însoţită de variaţii de volum specific. Formarea

soluţiilor solide interstiţiale şi a soluţiilor solide de substituţie, la care raza atomilor
dizolvaţi este mai mare decât raza atomică a solventului, este însoţită de creşterea
volumului specific. La soluţiile solide de substituţie, cu raza atomilor dizolvaţi mai
mică decât a solventului, are loc o scădere de volum specific.

2. După solubilitatea componenţilor:

- soluţii solide nelimitate, când componenţii se dizolvă în orice proporţii. Sunt
soluţii solide de substituţie, la care componenţii îndeplinesc următoarele condiţii:
 izomorfismul reţelelor cristaline;
 factorul geometric, care limitează diferenţa între razele atomice la
max. 9% pentru aliajele pe bază de Fe şi la 1415% pentru aliajele pe bază de Cu;
 factorul electrochimic, prin care componenţii trebuie sa aibă caracter
electrochimic apropiat, pentru a se evita formarea compuşilor intermetalici;
 factorul de concentraţie electronică, care limitează concentraţia
electronică ce pentru a se evita formarea compuşilor electronici, unde c e = nev / na, cu
nev - numărul electronilor de valenţă şi n a - numărul atomilor. În funcţie de reţeaua
cristalină a solventului, concentraţia electronică este limitată sub 1,4 pentru CFC; 3/2
pentru CVC; 21/13 pentru cubic complex; 7/4 pentru HC.
Există un număr relativ mic de sisteme care respectă aceste condiţii, cum sunt:
Cu-Au; Au-Ag; Ni-Cu; Fe-Co; Fe-Cr etc.
- soluţii solide limitate, când componenţii se dizolvă în anumite proporţii.
Sunt soluţiile solide interstiţiale şi majoritatea celor de substituţie.
3. După gradul de ordonare a atomilor dizolvaţi:
- soluţii solide dezordonate, care se caracterizează prin dispunerea
întâmplătoare a atomilor dizolvaţi în reţeaua solventului. Sunt soluţiile solide
interstiţiale şi majoritatea celor de substituţie.
101 Studiul materialelor

În aceste soluţii solide, există fluctuaţii de concentraţie, care favorizează

germinarea de noi faze de compoziţie chimică diferită. Fluctuaţiile de concentraţie
sunt abateri, în volume foarte mici, de la compoziţia chimică medie. Dacă x este
concentraţia medie în elementul B dizolvat (fig. 7.4), probabilitatea, p, de existenţă
unui microvolum cu abatere de la concentraţia medie, x, este cu atât mai mică cu cât
abaterea de la concentraţia medie este mai mare.
- soluţii solide ordonate, care se
caracterizează prin dispunerea atomilor dizolvaţi
pe poziţii determinate în reţeaua solventului. Se
formează prin răcirea lentă sub o temperatură de
ordonare a unor soluţii solide de substituţie
dezordonate. Apar în sistemele Cu-Au, Cu-Zn, Cu-
Al, Fe-Al, Fe-Si, Ni-Mn etc. În figura 7.5 se
prezintă celula cristalină pentru soluţia solidă
Au Cu ordonată Cu3Au. În cadrul structurii CFC, atomii
de Au ocupă colţurile celulei, iar atomii de Cu
centrează feţele. Se observă că există un raport
Fig. 7.5 Celula cristalină a soluţiei determinat între atomi Cu /Au = (6/2)/(8/8), care
solide ordonate Cu3Au. poate fi exprimat prin formula Cu3Au.
Prin ordonarea soluţiei solide scade plasticitatea, creşte rezistenţa mecanică,
se modifică proprietăţile electrice şi uneori cele magnetice. Soluţia solidă ordonată are
proprietăţi intermediare între soluţia solidă dezordonată şi compusul electrochimic.
4. După natura solventului:
- soluţii solide pe baza unui element chimic pur - A(B);
- soluţii solide pe baza unui compus intermetalic - AmBn(A).
De exemplu, la sistemul de aliaje Al-Cu apare compusul Al 2Cu, care prin
dizolvare de Cu sau Al se prezintă sub forma soluţiei solide  = Al2Cu (Cu sau Al).
5. După compactitatea structurii cristaline:
- soluţii solide complete, la care nodurile reţelei cristaline sunt ocupate de
atomi;
- soluţii solide incomplete, cu locuri vacante.
Pot apare atunci când solventul este un compus intermetalic. Astfel, s-a
constatat că la formarea soluţiei solide pe baza compusului AlCo, se produce o
reducere de volum specific, fie că se dizolvă Al, fie Co. Ştiind că raza atomică pentru
Al este 0,14nm, iar pentru Co este 0,12nm, rezultă că dizolvarea de Co (prin
substituţia atomilor de Al) conduce la o soluţie solidă completă, în timp ce dizolvarea
de Al determină o soluţie solidă incompletă, cu deficit de atomi de Co.
În sistemul aliajelor Fe-C, soluţiile solide care se formează sunt: ferita ,
austenita şi ferita δ - soluţii solide interstiţiale de C pe bază de Fe, respectiv Fe şi
Feδ.

7.2.3 Compusul intermediar

 7. Structura aliajelor 102

Compusul intermediar se formează în condiţiile reactivităţii chimice a

componenţilor, când forţele de atracţie între atomii de specii diferite sunt mai mari

Fig. 7.6 Compusul intermetalic AmBn:

decât între atomii de aceeaşi specie. Dacă componenţii sunt metalici, compusul se
numeşte intermetalic. Principalele caracteristici ale compusului intermediar sunt:
- constituent monofazic, eterogen chimic;
- aşezare ordonată a atomilor şi raport determinat între atomii componenţi,
exprimat prin formulă de tip AmBn;
- legătură interatomică ionică, covalentă, metalică sau mixtă;
- cristalizează la temperatură constantă, specifică compusului (figura 7.6a);
- microstructură alcătuită din grăunţi cristalini omogeni, cu forme tipice:
poliedrice (fig. 7.6b), sferice, aciculare, în reţea;
- structură cristalină specifică, în general complexă, diferită de a
componenţilor (fig. 7.6c);
- proprietăţi singulare, impredictibile din proprietăţile componenţilor. În
general sunt duri, fragili, rezistenţi la coroziune.

a. curba de răcire; b. microstructura; c. celula cristalină a compusului intermetalic MgCu 2

↑ L
T Cu
L↔AmBn

1 1’
AmBn Mg

→t
c). b).
a. b. c.
103 Studiul materialelor

Compuşii intermediari se diferenţiază după modul în care se respectă legile

valenţei, după domeniul de concentraţii, stabilitatea termică, factorul determinant la
formare.
1. După respectarea legilor valenţei:
- compuşi de valenţă normală, ca de exemplu, compuşii electrochimici;
- compuşi care nu respectă legile valenţei, cum sunt compuşii electronici.
2. După domeniul de concentraţii în care există:
- daltonide, compuşi care se formează la o concentraţie determinată a
componenţilor. De exemplu, cementita Fe3C are concentraţia 6,67%C.
- bertholide, compuşi care există într-un interval de concentraţii, ca soluţie
solidă pe baza compusului. De exemplu, compusul Al 2Cu există în intervalul de
concentraţii 53,25-53,9% de masă Cu.
3. După stabilitatea termică:
- compuşi cu topire congruentă, stabili până la atingerea temperaturii de
topire;
- compuşi cu topire incongruentă, care se descompun înainte de a-şi atinge
temperatura de topire.
4. După factorul determinant la formare:
- compuşi electrochimici, la care factorul determinant este factorul
electrochimic. Sunt compuşi de valenţă normală, cu legătură interatomică ionică,
covalentă sau mixtă, structuri cristaline complexe (de tip NaCl, CaF 2, ZnS, NiAs etc),
duri şi fragili. Exemple: MgCu2, Mg2Si, Mg2Sb, Mg2Pb, Fe3C, AlN, Mn3C, CuSn etc.
- compuşi geometrici, la care factorul determinant este factorul geometric.
Sunt compuşii interstiţiali, fazele Laves, fazele  etc.
Compuşii interstiţiali se formează între metalele de tranziţie şi metaloizii de
rază atomică mică (C, N, B, H), care respectă condiţia geometrică r / R = 0,42-0,59, la
depăşirea limitei de solubilitate a metaloidului în metal. S-a notat cu r - raza atomului
de metaloid şi cu R - raza atomului metalic.
Sunt compuşi cu legătura interatomică metalică şi componentă covalentă, ceea
ce determină caracterul metalic al acestora. Au reţele cristaline compacte, specifice
metalelor (CFC, CVC, HC). Se prezintă ca soluţii solide incomplete cu exces de metal
sau metaloid. Domeniul de concentraţii este centrat pe compoziţii care corespund
formulelor: M4X, M2X, MX, MX2, unde M simbolizează metalul şi X-metaloidul. De
exemplu: Fe4N, Fe2N, Fe2B, FeB, W2C, WC, W2N, WN, Mo2C, TiC, TiN, ZrH2 etc.
Sunt compuşi duri şi termorezistenţi. Astfel, carbura de titan TiC are duritatea
Vickers 32000 N/mm2, iar temperatura de topire de 3250oC.
- compuşii electronici au factorul determinant concentraţia electronică c e = nev
/ na , unde nev reprezintă numărul electronilor de valenţă şi n a-numărul de atomi din
compus.
Se formează între metale din grupele I şi II:
I - metale cu valenţa 0 sau 1: Cu, Ag, Au, Li, Na, Mn, Fe, Co, Ni, Pt, Pd.
II - metale cu valenţa 2, 3 sau 4: Be, Mg, Zn, Cd, Sn, Si, Al.
Între fiecare pereche de elemente se formează trei compuşi electronici:
 7. Structura aliajelor 104

- faza  , care cristalizează într-o structură CVC, cu c e=3/2. Exemple: CuZn,

Cu5Sn;
- faza  , care cristalizează într-o structură cubică complexă cu 52 de atomi în
celula elementară, are ce=21/13. Exemple: Cu5Zn8, Cu31Sn8;
- faza  , care cristalizează într-o structură HC, cu c e=7/4. Exemple: CuZn3,
Cu3Sn.
Aceşti compuşi au legătură interatomică cu caracter metalic. Faza  este
maleabilă, fazele  si  sunt fragile. Există într-un interval de concentraţii, ca soluţii
solide pe baza compusului respectiv. Prezintă ordonarea soluţiei solide sub o anumită
temperatură de ordonare, cu efect de creştere a durităţii şi de scădere a plasticităţii.

7.2.4 Amestecul mechanic

Amestecul mecanic se formează între componenţi insolubili sau parţiali
solubili în stare solidă. Forţele de atracţie dintre atomii de aceeaşi specie sunt mai mari
decât forţele de atracţie dintre atomii de specii diferite. La solidificare, atomii de
acelaşi fel se separă, formând amestecul unor faze distincte. Caracteristici:
- constituent polifazic, eterogen chimic;
- microstructura conţine grăunţi cristalini, alcătuiţi din amestecul a două sau
mai multe faze (fig. 7.7a şi b);
- cristalizează la temperatură constantă (fig. 7.7c);
- proprietăţile sunt intermediare fazelor componente şi depind de natura,
proporţia şi gradul de dispersie al fazelor.
După natura lor, fazele componente pot fi: metale pure, soluţii solide, compuşi
intermediari.
Amestecurile mecanice se diferenţiază după provenienţă şi morfologie.
1. După provenienţă amestecurile mecanice sunt:
- eutectice, care provin dintr-o fază lichidă, în urma reacţiei eutectice: LE
(A+B), unde E este simbolul eutecticului;
- eutectoide, care provin dintr-o fază solidă, în urma reacţiei eutectoide: e
(A+B), unde e este simbolul eutectoidului.
2. După morfologie sunt amestecurile mecanice:
- lamelare, cu grăunţii alcătuiţi din pachete de plăci alternative ale fazelor
componente (fig. 7.7b); gradul de dispersie al amestecului mecanic, notat a -1, se
defineşte ca valoarea inversă a grosimii medii a unui pachet de lamele vecine;
- globulare, cu grăunţi rezultaţi din amestecul globulelor unei faze în matricea
celeilalte faze (fig. 7.7c).
105 Studiul materialelor

Amestecurile mecanice eutectoide au un grad de dispersie superior celor

eutectice, fiind mai rezistente, dure şi ductile. Morfologia globulară asigură duritatea
şi rezistenţa mai reduse, respectiv, plasticitatea superioară amestecurilor mecanice
lamelare.

a. curba de răcire; b. morfologie lamelară c. globulară

Fig. 7.7 Amestecul mecanic eutectic E (A+B):

↑ a
T L
L↔E(A+B)

1’ A
1
E(A+B B
La aliajele Fe-C se) întâlnesc următoarele amestecuri mecanice: eutectoidul
perlită, alcătuit din → t  şi cementită şi eutecticul ledeburită, alcătuit din perlită şi
ferită
cementită. a. b. c.
Ţinând seama de proprietăţile constituenţilor structurali, se poate trage
concluzia că, proprietăţile aliajelor metalice sunt determinate de următorii constituenţi
structurali:
- conductibilitatea termică şi electrică: metalul pur;
- plasticitatea: metalul pur, soluţia solidă şi amestecul mecanic globular;
- duritatea: compusul intermediar şi amestecurile mecanice lamelare;
- rezistenţa: amestecurile mecanice eutectoide lamelare.
În figura 7.8 se prezintă aspectul microstructural al unor constituenţi
structurali din aliaje feroase şi neferoase.
 7. Structura aliajelor 106

a b c
). ). ).

d e f)
). ). .

Fig. 7.8 Microstructura aliajelor metalice: a. metalul pur - Cu electrolitic 99,99% deformat la
rece şi recristalizat, atac clorurã ferică, 400x; b. soluţia solidă - austenita în oţelul inoxidabil
cu 18%Cr şi 8%Ni, atac electrolitic în soluţie 50%HNO 3, 200x; c. compusul intermetalic
poliedric SnSb şi eutectic în aliajul tipografic PbSn5Sb12, atac nital 2%, 200x; d. compusul
intermetalic - Fe3CI şi eutecticul - ledeburita în fonta albă cu 5%C, atac nital 2%, 200x; e.
eutectoidul lamelar - perlita în oţelul cu 0,8%C recopt, atac nital 2%, 400x; f). eutectoidul
globular - perlita din oţelul cu 0,8%C globulizat, atac nital 2%, 400x.

7.3 Microstructura aliajelor ceramice

În aliajele ceramice sunt prezenţi constituenţi structurali cristalini asemănători

cu ai aliajelor metalice: compuşi chimici, soluţii solide, compuşi intermediari şi
amestecuri mecanice, uneori şi faze vitroase.
107 Studiul materialelor

Compuşii chimici sunt componenţii şi totodată constituenţii structurali cei mai

frecvent întâlniţi în aliajele ceramice.
Se formează aceleaşi tipuri de soluţii solide ca şi la metale, dar cu structură
mai complexă. Astfel, sistemele Al 2O3-Cr2O3, NiO-MgO formează soluţii solide
nelimitate. Rubinul folosit în construcţia laserilor este un aliaj monocristalin de safir,
Al2O3, cu 0,05% Cr2O3. Structura este monofazică de tip soluţie solidă de ioni de Cr 3+
dizolvaţi în cristalul de safir. Prezenţa ionilor de crom dă culoarea roşie a rubinului.
Compuşii intermediari apar adesea în materialele ceramice. De exemplu, în
cadrul sistemului MgO – SiO2 se formează compuşii ternari 2MgO·SiO2 şi MgO·SiO2.
La materialele ceramice apar de asemenea amestecurile mecanice eutectice ale
compuşilor, ca de exemplu în sistemul silice SiO2 - alumină Al2O3.
Un mare număr de ceramice, cu punct de topire ridicat (Al 2O3, MgO, SiC,
Si3N4), se pun în formă prin sinterizare. Această metodă constă din formarea unui
precomprimat din pulberi presate, încălzit la temperaturi ridicate, pentru formarea unui
agregat policristalin prin difuzie în stare solidă.
Microstructura materialelor obţinute prin sinterizare depinde de granulaţia
pulberilor şi regimul de tratament termic. Spre deosebire de materialele compacte
rezultate prin topire, în microstructura materialelor sinterizate apar şi pori (fig. 7.9).
Porozitatea variază în limite largi, de la porii de dimensiuni mici sau de dimensiunea
grăunţilor, la porozitatea deschisă caracterizată prin capilare interconectate, care se
extind în tot volumul materialului.
În materialele ceramice pot apare alături de grăunţii cristalini şi faze vitroase.
În figura 7.10 se exemplifică microstructura unui porţelan tehnic.

a. b. c. d.
Fig. 7.9 Microstructura unui material ceramic cristalin: a. material compact;
b. material cu pori mici; c. pori de dimensiunea grăunţilor; d. porozitate deschisă

Fig. 7.10 Microstructura unui

porţelan tehnic: grăunţi
poliedrici luminoşi de cuarţ
SiO2, fibre negre de mulit
(2Al2O3·SiO2), matrice vitroasă,
pori. 100x
 7. Structura aliajelor 108

7.4 Microstructura polimerilor

7.4.1 Microstructura polimerilor puri semicristalini

Aşa cum s-a văzut, polimerii puri semicristalini, rezultaţi prin cristalizare din
stare lichidă, au microstructura similară materialului policristalin, fiind alcătuită din
sferolite. Această structură se poate
evidenţia prin microscopie optică
prin transmisie, în lumină
polarizată, cu nicoli încrucişaţi
(fig. 7.11). Sunt caracteristice
limita liniară dintre sferolite şi
crucea de Malta din interior.
Prin microscopie electro-
nică se evidenţiază structura
internă a sferolitei, care conţine
lamele cristaline dezvoltate radial
Fig. 7.11 Micrografia prin transmisie a polietienei dintr-un germene iniţial, legate
semicristaline, folosind lumina polarizată, între ele prin lanţuri amorfe (fig.
cu nicoli încrucişaţi; 500x 3.28).

7.4.2 Microstructura copolimerilor amorfi

Aliajele de polimeri organici – copolimerii – se caracterizează prin
macromolecule, care conţin 2 sau mai multe unităţi structurale de compoziţie chimică
diferită.
Polimerii nu formează între ei soluţii în stare lichidă şi solidă. În consecinţă,
copolimerii nu pot fi realizaţi prin amestecul în stare lichidă a macromoleculelor cu
structură chimică diferită. Creşterea solubilităţii prin încălzire este limitată de
rezistenţa termică redusă a materialelor organice, în general instabile peste 350°C.
Aliajele pot fi realizate numai prin procedee chimice de sinteză dintr-un
amestec de monomeri în proporţii definite. Amestecurile de micromolecule formează
la temperatura de sinteză, în general de 50-150°C, soluţii lichide omogene.
În cazul general, prin copolimerizarea în prezenţa unui catalizator a
monomerilor A şi B, se obţine un copolimer cu formula globală AmBm:
mA + nB → AmBn
Modul de asociere a uniţăţilor structurale A şi B în copolimer variază în
funcţie de natura catalizatorului reacţiei. Se disting (fig. 7.12):
- copolimeri statistici, la care repartiţia unităţilor A şi B este întâmplătoare;
- copolimeri grefaţi, unde lanţul principal este format din unităţi A, iar
ramificaţiile sunt din unităţi B;
109 Studiul materialelor

- copolimeri secvenţiali, cu unităţile structurale repartizate în secvenţe

omogene. Există copolimeri bi sau trisecvenţiali, alcătuiţi din două sau trei secvenţe
omogene de unităţi structurale A, respectiv B.
Copolimerii statistici nu conţin secvenţe omogene şi de aceea formează în
stare lichidă şi solidă o structură amorfă, fără microstructură.
Copolimerii
grefaţi şi secvenţiali
prezintă, la A - B - A - A - B - B - A scară
A microscopică,
o grupare a a. secvenţelor
omogene. Microstructura
secvenţa B secvenţa A
copolimerilor
b. trisecvenţiali
se prezintă sub forma
amestecului a
două faze, secvenţa A secvenţa B A şi B, fin
dispersate. În funcţie de
lungimea c. relativă a
secvenţelor secvenţa A secvenţa B secvenţa A A şi B, fazele
pot fi sub d. formă de sfere,
fibre sau lamele (fig.
7.13). Fig. 7.12 Asocierea unităţilor structurale la copolimerii: Diametrul
sferelor şi a. statistici; b. grefaţi c. bisecvenţiali d. trisecvenţiali fibrelor,
respectiv, grosimea
lamelelor, este între 10nm şi 1μm.
În figura 7.14 se exemplifică microstructura unui copolimer trisecvenţial
polistiren-polibutadienă-polistiren, cu 30% (de masă) polistiren. Acesta conţine o
dispersie de sfere vitroase de polistiren într-o matrice cauciucată. Este un elastomer
termoplastic, care îmbină proprietăţile elasice ale polibutadienei cu punerea uşoară în
A B A B A B

a. b. c.

Fig. 7.13 Copolimeri trisecvenţiali ABA:

a. sfere A în masa B; b. fibre A în masa B; c. lamele A, B
formă a polistirenului.

polistiren Dacă microstructura este

constituită dintr-o dispersie de
sfere din cauciuc într-o matrice
vitroasă de polistiren, se obţine
polistirenul - şoc. Acesta este un
material termoplastic rigid cu
înaltă rezistenţă la şoc mecanic.
20nm
polibutadiena

Fig. 7.14. Microstructura copolimerului trisecvenţial

polistiren-polibutadienă-polistiren.
 7. Structura aliajelor 110

7.5 Rezumat şi concluzii

7.5 Rezumat şi concluzii

Aliajele sunt materiale, care conţin două mai multe specii de atomi, ioni sau
molecule. Componenţii aliajului formează una sau mai multe faze în aliaje.
Faza este o parte din aliaj mărginită de o suprafaţă de separaţie, cu compoziţie
chimică, aranjament atomic şi proprietăţi fixate.
Constituenţii structurali sunt grăunţi cristalini şi particule, care pot fi
observaţi prin microscopie optică sau electronică.
La aliajele metalice, un component este un metal, iar ceilalţi componenţi sunt
elemente chimice pure sau compuşi chimici stabili în intervalul de temperatură
considerat. Conţin constituenţi structurali monofazici: metalul pur, soluţia solidă,
compusul intermediar sau polifazici – amestecul mecanic.
Constituenţii structurali au aspect metalografic şi proprietăţi caracteristice. În
funcţie de natura şi cantitatea lor, constituenţii imprimă aliajului diferite proprietăţi.
Plasticitatea şi tenacitatea sunt asigurate de metalul pur, soluţia solidă şi amestecul
mecanic globular. Duritatea este dată de compusul intermediar şi amestecurile
mecanice lamelare disperse. Rezistenţa este asigurată de amestecurile mecanice
eutectoide disperse.
Aliajele ceramice au drept componenţi compuşi chimici, care în aliaj pot fi în
stare pură sau pot forma soluţii solide, compuşi intermediari, amestecuri mecanice
eutectice sau faze amorfe. Ceramicele obţinute prin sinterizare prezintă porozitate.
Polimerii cristalini, obţinuţi din faza lichidă, au structura policristalină
alcătuită din sferolite. Copolimerii amorfi prezintă lanţuri moleculare cu unităţi
structurale de compoziţii chimice diferite. Copolimerii se obţin numai prin sinteză
chimică din monomeri. Copolimerii statistici sunt amorfi, fără microstructură; cei
grefaţi şi secvenţiali au secvenţele omogene grupate în faze distincte.