Ernest Miller Hemingway (1899-1961) este unul dintre marii prozatori americani ai secolului XX şi

un clasic al literaturii universale. Scrierile lui s-au bucurat de un succes imediat încă din timpul vieţii
autorului. Hemingway a primit în 1953 premiul Pulitzer, în 1954 premiul Nobel, iar multe dintre cărţile lui
au fost ecranizate la scurt timp după apariţie. Ernest Hemingway a avut o viaţă extrem de tumultuoasă. A
fost căsătorit de patru ori.

A fost un vânător şi un pescar pasionat. A participat la ambele conflagraţii mondiale şi la Războiul

Civil din Spania. În Primul Război Mondial a fost şofer pe ambulanţă, a fost rănit pe frontul italian, iar
guvernul Italiei i-a acordat Medaglia d'argento pentru eroism. După război devine corespondent al ziarului
Toronto Star, iar în 1921 se mută la Paris, unde o cunoaşte pe Gertrude Stein şi ajunge în cercul
intelectualilor americani expatriaţi ce va fi cunoscut ulterior sub numele de „Generaţia pierdută”. Printre
apropiaţii săi din acea epocă se numără poetul Ezra Pound şi prozatorul Francis Scott Fitzgerald. În aceeaşi
perioadă (1926) apare şi primul roman de succes al lui Hemingway, The Sun Also Rlses (Fiesta), o carte cu
tentă autobiografică ce descrie în principal viaţa comunităţii americane din Europa. În timpul Războiului
Civil din Spania a lucrat ca jurnalist. Simpatizant al republicanilor de stânga, Hemingway rupe prietenia cu
John Dos Passos din pricina reportajelor acestuia despre atrocităţile comise de ambele tabere implicate în
război. Viaţa agitată a marelui prozator a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru multe din cărţile sale.
Printre ele se numără şi romanele care l-au făcut cunoscut lumii întregi, cum ar fi A Farewell to Arms (Adio,
arme) din 1929 sau For Whom the Bell Tolls (Pentru cine bat clopotele), apărut în 1940, dar şi numeroasele
povestiri şi nuvele strânse în volume. Hemingway atinge culmea gloriei literare după apariţia, în 1952, a
volumului The Old Man and the Sea (Bătrânul şi marea). Prozatorul s-a sinucis în casa lui din Ketchum,
Idaho, la 2 iulie 1961.

Rezumat

“Singur într-o barcă pescuia bătrânul pe Gulf-Stream și trecuseră optzeci și patru de zile fără să-i cadă vreun
pește. În primele patruzeci de zile îi ținuse tovărașie un băiat. Dar când s-a împlinit sorocul(destinul) acesta
și pește tot n-au prins, părinții i-au spus băiatului, fără doar și poate, bătrânul e un salao, adică un om mai
ocolit de noroc nici că se mai afla și, la porunca lor, băiatul a trecut pe altă barcă ce din prima săptămână a
prins trei pești mari.”

În cea de-a optzeci și cincea zi se prinde in undița bătrânului un marlin, un pește spadă uriaș. Două zile si
două nopți durează lupta îndârjită dintre om si pește care trage barca după el în larg. În sfârșit răpus,
marlinul este prea mare ca să poată fi ridicat la bord și Santiago îl leagă de barcă lăsându-l în apă, dar, pe
drumul de întoarcere, rechinii îl devorează cu toată împotrivirea disperată a bătrânului, care revine la țărm
epuizat și aducând cu el doar scheletul peștelui. Această povestire aparent simplă reprezintă în realitate o
adevărată parabolă a condiției umane, a invincibilității omului. Fiind pescar, Santiago nu exercită o
profesiune oarecare, ci îndeplinește un destin, un dat tot atât de inevitabil ca și acela de a fi om : “Poate că n-
ar fi trebuit să fiu pescar! Îl străfulgeră un gând. Dar pentru asta am fost făcut.”
Lupta cu peștele simbolizează bătălia omului cu existența, încordare surdă (ca atunci când bătrânul strânge
în mâinile rănite frânghia de care trage din răsputeri uriașul venit din adâncuri), înfruntarea pe față (ca la
uciderea marlinului sau la lupta cu rechinii), iar rarele momente de destindere înseamnă mai ales efort
cotidian, bucuria, victoria si măreția înfrângerii. Impulsul îl constituie câștigarea traiului de zi cu zi, dar
lupta ajunge să semnifice, dincolo de satisfacerea necesitaților materiale, dorința omului de a-și afirma
propria valoare, ca justificare a existenței. Dar bucuria afirmării, a triumfului este repede urmată de
pierderea a ceea ce a fost dobândit cu trudă si suferință : “Era prea frumos ca să dăinuie” – este gândul
bătrânului la atacul rechinilor. Iar când își pune singur intrebarea: “Și ce te-a înfrânt?”, răspunsul este:
“Nimic. [...] Am ieșit prea în larg!”, pescarul aparându-ne astfel înscris într-un mit al îndrăznelii si semeției
omului, care începe cu Icar, prabușit fiindcă se apropiase prea mult de soare.

Ca și la eroii tragediilor antice, măreția bătrânului constă în asumarea curajoasă a eșecului, în depășirea lui
prin păstrarea demnitații umane. Simbolul scheletului uriaș cu care pescarul se întoarce acasă se opune
simbolului maimuței albe din “Comedia moderna” a lui Galsworthy. Dacă acesta din urmă semnifică
blazarea unei lumi superficiale, care gustă fără efort miezul fructului (adică plăcerile ușoare ale vieții) și îi
aruncă nepăsătoare coaja, scheletul peștelui simbolizează în mod esențializat victoria morală a omului,
satisfacția pe care i-o dă nu caștigul în sine, ci conștiința faptului ca si-a învingerii propriilor slăbiciuni, că
și-a depășit propriile limite. Forța și măreția omului constau în faptul că, pierzând o bătălie, nu se lasă
înfrânt, ci se pregătește de alta. “Bătranul și marea” se încheie cu planurile de viitor pe care și le fac
Santiago și băiatul. Descurajarea de moment a bătrânului face treptat loc unui optimism exprimat prin
proiecte concrete, aparent mărunte, dar care, dau senzația revenirii la viață.