„Critica rațiunii pure” de Immanuel Kant

„Critica rațiunii pure” este opera fundamentală a lui Kant și una dintre cele mai
importante a intregii filosofii. Filosoful pornește de la premise că atât empirismul
cât și raționalismul nu sunt in stare să dea soluții ssatisfăcătoare problemei
cunoașterii, nu pot garanta adecvarea acesteia la realitatea obiectivă. În aceasta
operă ca probleme fundamentale apar:apriorismul, despre metoda transcedentală,
antinomiile, despre spațiu și timp, rolul intelectului,despre sinteză, despre lumea
fenomenală și lumea numenala.

Apriorism-teorie (kantiană) care consideră că spațiul, timpul și cauzalitatea sunt

noțiuni apriorice. La Kant și la discipolii lui) Concepție falsă, idealistă, care
consideră timpul, spațiul, cauzalitatea etc. nu ca pe niște forme ale existenței
reflectate în simțuri prin experiență, ci ca forme înnăscute ale conștiinței,
anterioare experienței și independente de experiență

EMPIRÍSM n. 1) Concepție filozofică care consideră experiența senzorială ca

unica sursă a cunoașterii. 2) Tratare a unor probleme numai pe baza datelor
experienței, fără a apela la teorie.

ANTINOMÍE, antinomii, s. f. Contradicție categorică între două teze care se

exclud reciproc și care sînt considerate în egală măsură adevărate.

Pozitia sa filosofica este denumita de el insusi "idealism transcedental" sau

"ideologism critic". Kant este preocupat de asemenea de stiintele naturii, iar unele
scrieri din tinerete (deloc lipsite de importanta) trateaza cu competenta probleme
de astronomie si geofizica. Astfel "nu i-a fost indiferent nimic din ceea ce a meritat
cunoscut", nota unul din elevii sai.

In perioada precritica a gandirii sale, adica in perioada de pana la

aparitia "CRITICII RATIUNII PURE" (1781), Kant se preocupa cu probleme de
etica. El a facut acest lucru mai intai sub influenta doctrinei perfectioniste a lui C.
Wolf, apoi sub aceea a moralei engleze a sentimentului, intregita cu influenta
consideratiilor antropologice ale lui J.J. Rousseau. Nimic din scrierile acestei
perioade in care isi pune probleme de etica nu lasa sa se intrevada vreuna din
caracteristicile fundamentale ale conceptiei sale morale pe care a elaborat-o in
perioada critica. El nu a putut ajunge la conceptia sa morala proprie, originala,
principial noua fata de toate conceptiile morale de dinaintea lui decat dupa ce a
intrat in posesia propriei lui "metode" filosofice, respectiv a metodei
transcedentale, cu ajutorul careia elaborase prima sa lucrare fundamentala,
"CRITICA RATIUNII PURE", metoda care consta in a distinge factorii formali,
apriorici, necesari si universali de elementele lor empirice, schimbatoare si relative,
in a demonstra cum factorii apriorici constituie conditiile cunoasterii pure, cum
experienta. El va aplica aceeasi fecunda metoda si la solutionarea problemei
morale, distingind formele pure ale actiunilor morale de continutul lor si
considerind pe cele dintai ca pe singurele apte sa constituie legitatea actiunilor
morale.

In filosofia sa teoretica, Kant arata cum este posibila cunoasterea

valabila, adica universala si necesara, stabilind trei categorii de factori apriorici
care o faceau posibile: intuitiile pure ale sensibilitatii, in care obiectele ne sunt
date, categoriile intelectului, cu ajutorul carora aceste obiecte pot fi gandite, si
ideile ratiunii care, fara a fi constitutive pentru obiectele lor, ci exercitind numai un
rol regulativ, indica intelectului "directia" sprea o anumita unitate a cunoasterii lui,
fara a-i fixa undeva o limita, facindu-l astfel sa nu se opreasca in cercetarile lui
niciodata. Procedind astfel, Kant salveaza valabilitatea absoluta a cunostintei, dar
cu pretul renuntarii la cunoasterea lumii in sine. Caci formele pure ale cunoasterii
nu sunt suficiente decat daca se refera la date sensibile, la un continut sau
"materie', cum se mai exprima Kant, si fiind legat de aceste forme, intelectul nostru
nu poate cunoaste lucrurile decat numai asa cum ni se prezinta, cum ne apar noua,
nu asa cum sunt ele insele.

Deci noi nu cunoastem decat fenomene, nu si lucrurile in sine. Aceasta

lume fenomenala, obiect al cunoasterii apriorice, este riguros guvernata de legea
cauzalitatii, dupa care orice fenomen este determinat de un altul, dupa care toate
fenomenele formeaza un lant cauzal fara nici o lacuna, dupa care tot ceea ce se
intampla, se intampla in mod necesar. Limitele ratiunii teoretice nu sunt deci si
limitele ratiunii practice, dincolo de lumea fenomenala exista imperiul lucrurilor in
sine, deasupra lumii stringente a necesitatii domneste suverana libertatea,
fundamentul moralitatii. Si cum Kant este convins ca universal si necesar valabil, a
priori, nu poate fi numai ceea ce constituie conditiile moralitatii, s-a hotarat sa
stabileasca aceste conditii, din constiinta teoretica ferma ca numai astfel poate fi
intemeiata o etica stiintifica.

Incontestabilele merite ale lui Kant in domeniul moral au fost: stradania de a

intemeia o etica stiintifica pe baze asemanatoare cu acelea ale matematicii si
stiintelor matematice ale naturii din vremea sa, afirmarea autonomiei vointei
practice ca principiu fundamental al libertatii inalienabile a fiintei rationale,
considerarea legii morale din el cu aceleasi sentimente de admiratie si veneratie ca
si cerul de deasupra lui, apararea dem-nitatii umane cu o ardoare cu care nici un alt
ganditor nu o facuse pana la el. Si, in ciuda criticilor, dintre care unele intemeiate,
conceptia morala Kantiana continua sa constituie un moment grandios al gandirii
filosofice din toate timpurile.
Critica rațiunii pure (ger. Kritik der reinen Vernunft) este una din lucrările cele
mai importante ale lui Immanuel Kant, care cuprinde întreg spectrul filozofiei sale,
opera sa capitală, în care cercetează bazele procesului de cunoaștere.
Kant încearcă să integreze într-o concepție unitară cele două poziții contrare
ale teoriei cunoașterii din vremea sa, pe de o parte raționalismul lui René
Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke și David Hume. În
acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică și cea sintetică. În cazul
judecății analitice, adevărul derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi
nevoie de un experiment, respectiv de o percepție sensorială. În situația în care
o analiză rațională nu este suficientă pentru a extrage adevărul și este nevoie de o
observație senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică.
Evident, toate cunoștințele valabile la un moment dat derivate din experiență au
prin urmare un caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecățile în empirice
sau a posteriori și judecăți a priori. Judecățile empirice sunt în întregime
dependente de percepția senzorială, de ex.: afirmația: "acest măr este roșu".
Dimpotrivă, judecățile a priori posedă principial o valabilitate independentă de
cazul individual și nu sunt bazate pe observație senzorială, de ex.: "doi și cu doi fac
patru" reprezintă o afirmație apriorică.
Kant susține că noțiunile de timp, spațiu și cauzalitate, care fundamentează legile
ce guvernează relațiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate
de obiectele din natură ci, dimpotrivă, ca pure forme apriorice, stau la baza
capacității de cunoaștere a subiectului, fiind astfel transferate realității obiective.
Spațiul, timpul și cauzalitatea sunt prin urmare forme care funcționează în procesul
de percepție ca tipare, cu scopul de a ordona și structura toate impresiile senzoriale.
"Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică așa cum este în esența sa, nu poate fi
cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a
"fenomenului", a apariției senzoriale a "lucrului în sine", care singură poate fi
percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumește noumen, care se sustrage
capacității de cunoaștere. Această cercetare critică a condițiilor percepției și
cunoașterii este denumită de Kant "filozofie transcendentală", filozofie care
investighează premisele și limitele necesare la care este supusă cunoașterea
subiectului.

Nu încape nicio îndoială că orice cunoaştere a noastră începe cu

experienţa; căci prin ce altceva ar putea fi deşteptată spre funcţionare
facultatea noastră de cunoaştere, dacă nu prin obiecte care exercită
influenţe asupra simţurilor noastre şi care, pe de o parte, produc ele însele
reprezentări, pe de altă parte, pun în mişcare activitatea noastră
intelectuală, pentru a le compara, a le lega sau a le separa, prelucrând astfel
materialul brut al impresiilor sensibile într-o cunoaştere a obiectelor care se
numeşte experienţă? Astfel, cronologic, nicio cunoaştere nu precede în noi
experienţa, şi cu ea începe orice cunoaştere.
Legislaţia raţiunii omeneşti (filosofia) are două obiecte, natura şi libertatea,
şi cuprinde deci atât legea naturii, cât şi legea morală, la început în două
sisteme diferite iar la sfârşit într-un singur sistem filosofic. Filosofia naturii se
raportează la tot ceea ce este, pe când filosofia moravurilor numai la ceea ce
trebuie să fie.

Datorită acestei precăderi, pe care filosofia morală o are asupra

oricărei alte achiziţii a raţiunii, s-a înţeles şi la cei vechi totdeauna sub
numele de filosof în acelaşi timp şi în primul rând moralistul; şi încă şi azi,
aparenţa externă a stăpânirii de sine prin raţiune face ca, printr-o anumită
analogie, cineva să fie numit filosof, în ciuda ştiinţei lui mărginite.
Omul poate să-şi realizeze esenţa doar atunci când o realizează
obiectual, adică atunci când prin "forţele sale esenţiale" produce o lume
exterioară, materială, obiectuală, în crearea căreia el există cu adevărat.
Crearea practică a unei lumi de obiecte, prelucrarea naturii neorganice este
autoafirmarea omului ca fiinţă generică conştientă. În această activitate
omul se manifestă conform genului său, ca fiinţă umană, spre deosebire de
plante, animale şi lumea anorganică.
Ar fi o mare fanfaronadă dacă cineva s-ar numi pe sine însăşi un
filosof şi ar pretinde că a ajuns să se asemene prototipului care nu există
decât în Idee.
Numesc transcendentală orice cunoaştere care se ocupă în genere nu cu
obiecte, ci cu modul nostru de cunoaştere a obiectelor, întrucât acesta este
posibil a priori.
Judecăţile matematice sunt toate sintetice şi bazate pe intuiţie.
A fi sensibil, adică a fi real, înseamnă a fi obiect al simţurilor, şi deci a avea
în afara sa obiecte sensibile, obiecte ale sensibilităţii. Sensibilitatea este
singura formă de cunoaştere umană prin care ne sunt date obiectele.
Acestea nu pot fi date omului decât în măsura în care îl "afectează";ca fiinţă
senzorială el este o fiinţă care este afectată de obiecte, pasivă;o fiinţă care
suferă.