Regina Elena a României, soţia lui Carol al II-lea şi mama regelui Mihai, a fost cea mai discretă dintre

cele trei regine pe care le-a avut România. Regina-mamă Elena, aşa cum a fost supranumită după
urcarea pe tron a fiului ei Mihai, a avut un destin trist care a stat sub semnul unei căsnicii nefericite.
Elena a fost martoră, pe rând, la abdicarea forţată a tatălui ei, regele Greciei, la abdicarea soţului
Carol, fugit în lume cu amanta, şi la abdicarea forţată a fiului Mihai. Principesa Elena, prinţesa
Greciei şi a Danemarcei, s-a născut în 1896 şi a fost fiica regelui Constantin I al Greciei şi a reginei
Sofia a Prusiei. În iulie 1917, când prinţesa avea 21 de ani, regele Constantin a fost silit să abdice de la
tron. Împreuna cu familia, Elena a plecat într-o perioadă de exil în Elveţia. În exil l-a întâlnit Elena pe
principele Carol, care îşi câştigase deja un renume de playboy după relaţia zbuciumată cu Zizi
Lambrino. Cei doi s-au cunoscut cu prilejul aranjării nunţii dintre sora lui Carol, principesa Elisabeta
cu fratele Elenei, George, prinţul moştenitor al Greciei. Carol i-a cerut mâna Elenei regelui abdicat
Constantin şi astfel între cele două case regale s-au pus la cale două nunţi. Aşa cum avea să
mărturisească mai târziu în memorii, Elena a fost averizată în legătură cu căsătoria cu Carol chiar de
mama ei care s-a împotrivit mariajului: "Dacă aş fi ascultat-o pe mama, aş fi fost cruţată de mulţi ani
de nefericire". La 25 de ani, Elena s-a căsătorit cu principele Carol al II-lea. Căsătoria a avut loc la
Atena, în martie 1920. În luna mai, prinţesa Greciei şi-a însoţit soţul în România şi s-au stabilit în
Bucureşti. Un an mai târziu a apărut pe lume fiul celor doi, Mihai. Carol nu a fost deloc soţul iubitor
pe care îl aştepta prinţesa Elena.La nici doi ani de la căsătorie, Elena era o soţie nefericită, în vreme
ce Carol şi-a continuat seria cuceririlor. Singura alinare a Elenei au fost, până la moartea lor, regele
Ferdinand şi regina Maria care au ajutat-o. Dacă în primii ani ai căsniciei prinţesa a jucat rolul
nevestei care nu cunoaştea sau se făcea că nu ştie relaţiile extraconjugale ale lui Carol, după intrarea
în viaţa acestuia a Elenei Lupescu, scandalurile de la curtea regală au devenit publice. Părăsită de
principele-playboy În 1925, Carol al II-lea a fugit din ţară cu Elena Lupescu şi a renunţat la tronul
României. Scandalul iscat de principele moştenitor a dus la tulburarea scenei politice interne. Pe 4
ianuarie 1926 s-a decis decăderea prinţului moştenitor din drepturile succesorale. În urma deciziei,
Mihai a fost desemnat prinţ moştenitor în locul tatălui său, fugit în lume cu amanta. Nefericita soţie
abandonată de Carol a plecat în 1926 la Milano pentru a încerca să îl convingă pe principe să revină în
ţară şi să-şi reia îndatoririle de tată şi moştenitor regal. Se spune că principele nici măcar nu a vrut să
o primească. Un an mai târziu, Carol i-a cerut Elenei divorţul. S-au opus cei care se aflau la cârma ţării
şi căsnicia nu s-a desfăcut în urma cererii lui Carol. Abia un an mai târziu, în 1928, când Elena avea 30
de ani, divorţul a devenit o chestiune oficială. Carol devenise între timp cetăţeanul Carol Caraiman şi
locuia în exil cu aleasa Elena Lupescu. Elena a rămas în ţară ca regină mama, divorţată, fără ca acest
titlu să i se acorde oficial. Carol a gonit-o din ţară La restauraţia din 1930, când Carol a devenit rege,
promisiunea făcută lui Iuliu Maniu, în schimbul tronului României, a fost renunţarea la Elena Lupescu
şi refacerea căsătoriei cu regina mamă Elena. Carol nu şi-a respectat însă promisiunea şi a instalat-o
pe Elena Lupescu, pe ascuns, la Bucureşti. Reginei mame i-a cerut să ia asupra ei refuzul legat de
refacerea căsătoriei. Elena a refuzat să facă asta şi Carol s-a răzbunat luându-i copilul. Carol a făcut
tot posibilul să o scoată din ţară şi, într-un final, a reuşit. Regina mamă Elena a primit promisiunea că
îşi va vedea fiul două luni pe an, în perioada în care a locuit în exil la Florenţa. Carol nu şi-a respectat
însă nici această promisiune, iar Elena şi-a văzut copilul doar câteva săptămâni pe an. Până în 1940,
regina mamă a locuit în exil în Italia. A revenit în Romania in 1940, după abdicarea lui Carol şi
instalarea pe tron a fiului ei, Mihai care avea doar 19 ani. A fost un bun sfetnic şi sprijin pentru fiul ei
rege şi o prezenţă discretă în viaţa publică.
A ajutat mii de evrei În timpul dictaturii lui Antonescu, Regina-mamă a fost apărătoarea evreilor din
România. Ea a fost cea care i-a cerut lui Antonescu ca evreii din Cernăuţi, care nu fusesera încă
deportaţi, să rămână acolo. Istoria o aminteşte ca fiind salvatoare a mii de evrei din Transnistria şi
ajutorul cu care în perioada 1943-1944 mii de evrei s-au putut întoarce acasă. Pentru ajutorul dat
evreilor a fost răsplătită post-mortem cu titlul ”Dreapta între Popoare”. Numele reginei mame Elena
a României este înscris în ”Grădina celor Drepţi între Popoare” pe Zidul de Onoare aflat lângă muzeul
din Ierusalim, monument ridicat în memoria celor care au ajuat evreii în al Doilea Război Mondial.
Şi-a sfârşit viaţa în al treilea exil Viaţa reginei-mamă s-a încheiat în exil, al treilea din viaţa ei, după
Elveţia şi Italia. După abdicarea lui Mihai, s-a întors în Florenţa. A trăit în vila Sparta până în 1980
când, din cauza dificultăţilor financiare, a fost nevoită să renunţe la casă. La 84 de ani s-a mutat într-
un apartament la Lausanne. A murit doi ani mai târziu, la 86 de ani, departe de cele două ţări pe care
le-a iubit, România şi Grecia.

Pentru prinţesa Elena a Greciei, intrarea în familia regală a României prin căsătoria cu principele
moştenitor Carol nu a fost aducătoare de noroc. Ţara a fost, pentru ea, şirul unor nesfârşite dureri,
estompate de o singură mare bucurie: fiul ei, Mihai. Şi-a făcut însă datoria faţă de ţara adoptivă, pe
care a iubit-o, dar care acum ştie prea puţine despre ea. Regina Mamă Elena, o femeie de o discreţie
aproape ieşită din comun, este astăzi unul dintre cele mai puţin cunoscute personaje din istoria
familiei regale.

Prinţesa Elena s-a născut la Atena în ziua de 2 mai 1896. Provenea dintr-o ramură dinastică ce avea
legături strânse cu familiile regale europene. Tatăl ei, Constantin I, rege al Greciei între 1913-1917,
respectiv 1920-1922, era moştenitorul caselor regale din Danemarca şi Rusia, în timp ce mama ei,
Sofia de Prusia, reprezenta latura occidentală a monarhiei europene prin alianţa cu familiile regale
din Marea Britanie şi Germania.

Reşedinţa preferată a familiei era Palatul Vechi din Atena, unde locuiau bunicii paterni ai Elenei,
George I şi Olga Constantinova a Rusiei. Însă locul cel mai drag al copilăriei Elenei nu a fost casa
bunicilor, ci Palatul de Vară de la Tatoi, unde luxul oraşului era înlocuit cu un stil de viaţă aproape
spartan. Pentru Constantin şi Sofia, experienţa acestei reşedinţe nu era una plăcută, în ciuda
peisajului de vis de care se bucurau. Pentru micuţa Elena, însă, amintirile lămpilor cu petrol şi cele ale
băilor în butoi au dat un parfum aparte experienţelor estivale, pe care le aştepta de fiecare dată cu
încântare.

În anii copilăriei, Elena a avut o relaţie specială cu fraţii ei mai mari, George şi Alexandru, iar odată cu
venirea pe lume a lui Paul, micul prinţ a devenit preocuparea zilnică a tinerei. Fratele Paul este cel de
la care i se trage porecla de Sitta: copilul nu putea pronunţa cuvântul sister (engl., soră) şi îi spunea,
prin urmare, Sitta, aşa cum îi vor spune şi viitoarele rude din România.

Grecia: un tărâm de vis, plin de suferinţe

Un moment tragic în viaţa familiei regale elene s-a înregistrat în iulie 1916, când Palatul de Vară de la
Tatoi a fost incendiat. Un grup de atentatori a profitat de starea precară de sănătate a lui Constantin I,
afectat de o cumplită boală de plămâni. Atunci, prinţesa Elena a privit neputincioasă cum amintirile
copilăriei ei au ars fără ca nimeni să le poată salva. Tatăl, deşi grav bolnav, a reuşit să scape de
văpăile mistuitoare care au cuprins palatul din lemn. Ulterior, Palatul de Vară avea să fie refăcut şi
locuit, între 27 septembrie 1922 şi 25 martie 1924, de un alt cuplu regal, format din George al II-lea,
fratele Elenei, şi Elisabeta de România, fiica Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria.

În luna decembrie a anului 1916, cu acordul tacit al Angliei şi al Franţei, Atena a fost asediată. Elena s-
a maturizat brusc în zilele blocadei, fiind martora atrocităţilor pe care le comiteau trupele de
ocupaţie ale Aliaţilor. În cele din urmă, semnalul înfrângerii definitive a facţiunii regelui (care se
opunea intrării Greciei în război alături de Antanta) a fost dat de sunetul tunurilor din portul Pireu.
Momentul în care vasele de război ancorate în faţa Atenei au deschis focul asupra Palatului Nou a
reprezentat căderea temporară de pe piedestal a lui Constantin I. Fratele Elenei, Alexandru, a fost
pus în postura ingrată de a-l da la o parte pe tatăl său şi de a-i lua locul. Restul familiei a fost nevoită
să se îmbarce pe vasul „Sphakteria” la 11 iunie 1917 şi să părăsească ţara. În următorii ani, Elena a
locuit în exil în Elveţia.

Dragostea există?

În 1920, Elena a călătorit în România alături de sora sa, Irene, Elisabeta a României şi principele
moştenitor Carol. Aici urma să se desfăşoare comuniunea caselor regale din România şi Grecia prin
cununia lui George cu Elisabeta. La prima lor întâlnire, Elena l-a perceput pe Carol drept distant,
deloc galant. A văzut în el o persoană foarte retrasă, remarcând însă că avea aerul unei firi romantice.
Contactele dintre cei doi nu au fost numeroase, căci în trenul regal trimis de la Bucureşti, Carol s-a
făcut nevăzut şi aşa a rămas timp de zile bune.

Nefericitele ştiri despre moartea Regelui Alexandru al Greciei, respectiv trecerea în nefiinţă a Mariei
Alexandrovna, mama Reginei Maria, i-au apropiat pe Carol şi Elena. La plecarea trenului regal din
Bucureşti, în care se aflau tinerii logodnici Elisabeta şi George, alături de Elena, Irene şi Regina Maria,
s-a alăturat, pe neaşteptate, şi Carol. Atitudinea lui faţă de Elena era, de această dată, cu totul
schimbată: prinţul dovedea mai multă atenţie şi îi acorda tinerei o importanţă care a uimit-o pe
prinţesă. S-a născut astfel ideea unei căsătorii între cei doi, deşi Elena nu putea spune că îl iubea în
adevăratul sens al cuvântului. Ea spera totuşi să înveţe să-l îndrăgească în timp, tocmai datorită
comportamentului său romantic. Constantin I a acceptat cu dragă inimă cererea lui Carol de o lua în
căsătorie pe fiica sa, dar Regina Sofia a avertizat-o pe Elena de riscul uniunii, de diferenţele culturale
prea mari care îi separau, dar mai ales de comportamentul dual al viitorul conducător al României.
Persoana care i-a spulberat Elenei orice urmă de îndoială asupra unui potenţial caracter viciat al
principelui moştenitor a fost chiar Regina Maria. În stilul ei caracteristic, persuasiv, Regina a convins-
o pe Elena că lucrul cel mai înţelept era să aleagă cu inima. Chiar dacă îi cunoştea defectele lui Carol,
Maria a sperat totuşi că frumoasa prinţesă grecoaică a cucerit inima fiului ei pentru totdeauna.

Între timp, drumurile familiei regale a Greciei păreau să reintre pe un făgaş normal. Pe 14 noiembrie
1920, poporul grec s-a pronunţat printr-un referendum pentru întoarcerea Regelui Constantin pe
tron. Astfel au putut fi aranjate mai repede cele două nunţi regale: ele au avut loc la 27 februarie,
respectiv la 10 martie 1921. Primii căsătoriţi au fost George şi Elisabeta, care au făcut nunta la
Bucureşti, în timp ce Carol şi Elena şi-au pus pirostriile la Atena. S-a vorbit atunci despre superstiţiile
legate de momentul în care doi membri ai aceleiaşi familii se căsătoresc: în tradiţia ortodoxă, slujba
religioasă trebuie să se desfăşoare concomitent sau măcar la aceeaşi oră. Nerespectarea acestui
principiu părea a fi, aşadar, un semn rău privind viitorul celor două căsnicii.
O speranţă pentru România

Soţia principelui moştenitor a fost întâmpinată la Constanţa de prim-ministrul generalul Alexandru

Averescu şi de reprezentanţii partidelor politice, alături de oficialităţile vremii şi de câteva mii de
oameni. Momentul a reprezentat mai mult decât lărgirea familiei Regale a României, căci întreaga
clasă politică vedea în gestul lui Carol începutul stabilităţii.

Noul cuplu princiar nu s-a instalat într-o aripă a Palatului Regal de la Bucureşti, ci a preferat să stea la
castelul Foişor din Sinaia. Acest castel, situat pe domeniul Peleş, fusese locuinţa provizorie a Regelui
Carol I şi a Reginei Elisabetei în perioada în care s-a construit somptuosul Peleş.

Nimeni nu bănuia atunci că tinerii erau despărţiţi de mai mult decât diferenţa de vârstă, Carol având
28 de ani, iar Elena, 25. Armonia dintre ei era numai aparentă, iar prevestirile Reginei Sofia au
început să prindă contur cât de curând. Încă din primele luni ale căsniciei, soţul Elenei părea să
renunţe la aparenţe, devenind din ce în ce mai neinteresat de ea. Tânăra se plângea deseori de
dezinteresul subit al lui Carol, în timp ce acesta o vedea pe Elena ca pe o persoană cu multe contraste.

Elena a rămas însărcinată chiar în primele săptămâni după nuntă, dar a născut prematur. Soarta a
făcut ca pruncul să se nască pe 25 octombrie 1921, exact la un an de la moartea fratelui mamei sale,
Alexandru, regele de compromis al Greciei. În contextul îndeplinirii recente a visului României Mari,
copilul a fost botezat Mihai, numele său făcând trimitere la domnitorul Mihai Viteazul. După naşterea
copilului, cuplul princiar s-a mutat de la Foişor la Bucureşti, acolo unde aveau mai multe facilităţi
pentru creşterea micuţului Mihai.

În ciuda mariajului de aparenţă cu prinţul moştenitor Carol, viaţa Elenei decurgea cu suişuri şi
coborâşuri. La casa din Kiseleff şi la castelele de pe Domeniul Peleş îi avea alături pe cei dragi, iar
mama ei venea de câte ori avea ocazia, oferindu-i astfel dese momente de bucurie.

Anul 1924 a reprezentat o transformare politică decisivă pentru Grecia prin trecerea de la monarhie
la republică. Asta a însemnat şi că George al II-lea şi soţia lui, Elisabeta, şi-au pierdut titlul regal şi au
fost forţaţi să plece în exil. Cuplul regal grec a preferat să vină la Bucureşti, aşadar Elena a ajuns să
aibă în jurul ei întreaga familie. Îi mai lipsea un singur lucru important: afecţiunea lui Carol.

O căsătorie eşuată

În viaţa Regelui Carol al II-lea au existat două Elene. Prima a fost soţia sa timp de şapte ani şi mama
fiului său. Cea de-a doua, Elena Lupescu, i-a fost timp îndelungat amantă şi, spre finalul vieţii lui, soţie.

În perioada mariajului, Carol şi Elena au încercat să întreţină vie relaţia lor, dar de la micile tatonări
dintre ei s-a ajuns la o prăpastie de netrecut. La un moment dat, relaţia lor ajunsese să fie ca şi
inexistentă. Cum legătura sa extramaritală a devenit cunoscută, Carol s-a temut de repercusiuni şi a
sfătuit-o pe amanta lui să părăsească ţara pentru a mai diminua din vâlva publică generată în jurul lor.
Acţiunea lui a fost, de fapt, un plan care i-a permis să o urmeze pe Elena Lupescu în străinătate la
finele anului 1925, atunci când nimeni nu se mai aştepta la aşa ceva. Astfel, Carol a plecat din ţară şi
şi-a anunţat părinţii, printr-o scrisoare, că renunţă la tron. Micul Mihai a devenit, prin urmare, prinţ
moştenitor.
Odată ce s-a stabilit în străinătate, unde a trăit sub numele de Carol Caraiman, fostul principe a
considerat că nu mai are nicio atribuţie faţă de soţia sa, din moment ce scopul uniunii fusese anulat
prin retragerea sa din familia regală. El a cerut, aşadar, divorţul.

Prinţesa Mamă devine Regina Mamă

O dramă a lovit familia regală la finalul anului 1926, când Regele Ferdinand a fost pus la pat de
evoluţia cancerului ce-i măcinase ultimii ani. În săptămânile de debut ale crizei, persoana care i-a stat
mai mult alături a fost Elena. Regina Maria se afla în Statele Unite ale Americii, făcând celebrul tur de
onoare ca reprezentantă a României, aşa că Ferdinand a fost îngrijit de nora sa.

Regele Ferdinand s-a stins din viaţă, după o lungă suferinţă, în ziua de 27 iulie 1927. Cu toate acestea,
drumul monarhiei române nu se încheia. Privirile erau aţintite către Mihai, copilul de 6 ani care
trebuia acum să reprezinte o ţară. A fost momentul ca Elena să intre în rolul de Regină Mamă. Noul
statut îi oferea o nouă autoritate, fie ea şi limitată, dar îi permitea totuşi să fie privită cu mai mult
respect de către români.

u Mihai încă minor, a fost instituită o Regenţă din care au făcut parte Principele Nicolae, Patriarhul
Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan (urmat, din octombrie 1929, de ministrul de Interne, Constantin
Sărăţeanu). Perioada Regenţei avea să fie una controversată politic şi să se încheie, trei ani mai târziu,
cu revenirea soţului Elenei.

În acei ani, Carol Caraiman a văzut o oportunitate să lanseze noi propuneri de divorţ, apelând direct
la Elena, pe care o credea mai puţin intransigentă. Elena s-a confruntat atunci nu doar cu presiunile
făcute de Carol din exil, ci şi cu un conflict mocnit cu Regina Maria, care se plângea că nu i se permite
să se ocupe de educaţia propriului nepot. Această distanţare dintre Maria şi Elena, deşi a fost
temporară, a avut consecinţe neplăcute pentru Regina Mamă, fiindcă a îndreptat-o pe Maria spre
susţinerea restaurării lui Carol.

Înfrântă în propriul orgoliu şi cu un sentiment puternic de deznădejde, Elena a acceptat în final să-i
acorde lui Carol divorţul. Dizolvarea căsătoriei s-a pronunţat în mod oficial la 21 iunie 1928. Decizia a
fost luată de Curtea Supremă; motivul invocat – nepotrivirea de caracter.

Totul sau nimic

În noaptea de 6 iunie 1930, Regina Mamă era anunţată de întoarcerea fostului soţ în ţară şi de
condiţiile în care acesta îşi negociase revenirea. Când a auzit pentru prima oară cerinţele, a simţit
cum îi fuge pământul de sub picioare: i se impunea să îl primească înapoi pe Carol şi să anuleze
divorţul. Demnitatea sa de femeie devenea o simplă monedă de schimb a jocului politic, însă
înjosirea Elenei a mers mai departe de acest aspect. I-a fost refuzat de către Carol orice drept, cu
excepţia recunoaşterii statutului de mamă a lui Mihai.

La data de 8 iunie 1930, Parlamentul l-a proclamat pe Carol al II-lea Rege al României. Din acel
moment, situaţia Elenei a luat o turnură dramatică. Dorinţa de control manifestată de Regele Carol al
II-lea a mers până în punctul în care i-au fost interzise Elenei orice evenimente cu caracter public.
Timp de doi ani, ea a fost supusă capriciilor şi temerilor generate de camarila regală. A ieşit în public
doar de două ori, iar de fiecare dată a fost martora aceleaşi scene emoţionante: românii, admiratorii
ei, o îndemnau să reziste şi să lupte pentru Mihai. Degradarea Elenei a mers până acolo încât i-a fost
ridicat şi titlul onorific de Colonel al Regimentului 9 Roşiori, toţi ofiţerii fiind obligaţi să distrugă
însemnele şi portretele care aminteau de fosta Regină Mamă.

n schimbul plecării din ţară, Elenei i s-a promis că va primi banii necesari pentru nevoile de zi cu zi. Ea
nu era însă interesată de acest aspect, fiindcă putea trăi din ajutorul rudelor sale. Voia doar să i se
promită că măcar câteva luni pe an îl putea vedea pe Mihai.

Elena a plecat din România în vara anului 1931, dar nu definitiv. După aproape trei luni petrecute la
Florenţa, s-a întors în ţară pentru a-i fi alături lui Mihai cu ocazia aniversării sale. Totodată, era
hotărâtă să înceapă lupta de la egal la egal cu Regele Carol.

Carol al II-lea a subestimat-o pe fosta lui soţie şi nu a realizat cât de puternic era devotamentul ei faţă
de Mihai. În final, el s-a văzut forţat de îndatoririle sale regale, dar şi de obligaţiile etice să emită, la
17 februarie 1932, un acord prin care garanta Elenei o serie de obligaţii şi drepturi. Se părea că Elena
a câştigat lupta împotriva lui Carol, căci i s-a permis o şedere de 4 luni pe teritoriul României,
respectiv 2 luni alături de Mihai în străinătate.

Un gest extrem: izgonirea din ţară

La începutul toamnei anului 1932, Elena s-a revăzut cu fiul ei la Londra. Soarta îi pregătise încă o
încercare, chiar atunci când se aştepta mai puţin.

Invitaţia la Palatul Buckingham, venită din partea Regelui George al V-lea, a reprezentat o mare
onoare pentru prinţul moştenitor, motiv pentru care mama sa a dorit să-l îmbrace conform modei
englezeşti. Gusturile ei vestimentare erau conservatoare, dar niciodată lipsite de bun gust, astfel că i-
a făcut lui Mihai un costum pe comandă adecvat ocaziei. Apariţia lor la Curtea Regală britanică a
generat numeroase laude, însă Regele Carol a fost nemulţumit de ţinuta aleasă de Elena şi a dat
ordin aghiotanţilor să îl aducă pe Mihai înapoi în ţară. Conştientă de absurditatea gestului, Elena a
hotărât să dea un interviu în presa londoneză prin care îşi reclama drepturile materne. Drept răspuns,
Regele a ameninţat-o prin terţi că urma să-i retragă cetăţenia, precum şi dreptul de a mai intra în ţară
şi renta anuală. Toate aceste presiuni nu au avut niciun efect asupra caracterului puternic al Elenei,
iar câteva zile mai târziu, aceasta a luat trenul spre România. Pe 25 octombrie 1932, de ziua lui Mihai,
se afla înapoi în Bucureşti.

În faţa rezistenţei Elenei, Carol s-a dovedit a fi neputincios. A găsit însă un mecanism prin care să se
asigure că orice mişcare greşită a fostei sale soţii era taxată şi politic, şi a început să facă presiuni
asupra cabinetelor ministeriale pentru a transforma întreaga problemă într-o chestiune de stat.

Spre finalul anului 1932, în ziua de 4 noiembrie, Elena a refuzat să primească vizita a doi politicieni
(Iuliu Maniu şi Nicolae Titulescu), dar Carol a sesizat oportunitatea de a o acuza de trădare. El a
susţinut că Elena complota să-l detroneze şi să-i întoarcă pe politicieni împotriva lui. S-a decis
expulzarea ei. Prin urmare, câteva zile mai târziu, poliţia s-a prezentat la Palatul de pe Kiseleff cu
ordinul de expulzare. Elena a fost urcată în Orient Express şi trimisă în exilul care a durat mai bine de
8 ani.

În momentul izgonirii sale din România, Elena avea 36 de ani. Nu mai avea nicio speranţă că îşi va mai
revedea vreodată ţara care îi spusese cândva Regină Mamă. Singura ei alinare a fost că Regele Carol
şi-a respectat partea de acord cu privire la fiul lor, în sensul că i-a permis lui Mihai să locuiască alături
de mama lui în străinătate timp de câteva luni pe an.

Antonescu o aduce înapoi în România

La data de 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat să abdice. O săptămână mai târziu, pe 13
septembrie, din România erau trimise un tren special şi o escortă aflată sub comanda directă a lui Ion
Antonescu pentru a o aduce pe Regina Mamă înapoi în ţară.

Primirea Elenei în ţară a fost una fastuoasă. Ea se întorcea nu numai în calitatea sa de cetăţean, ci i se
reconferea de către guvernul Antonescu titlul de Regină Mamă. Numărul de oameni care au
participat la ceremoniile organizate a fost imens. Masele erau de nestăvilit: aproape în fiecare gară
prin care a trecut trenul sute de persoane încercau să o vadă pe Regina Mamă, iar evenimente de
amploare au avut loc pe traseul dinspre gara Băneasa, Arcul de Triumf, Mitropolie şi Palatul Regal.

În audienţă la Adolf Hitler

Elena a fost dintotdeauna o persoană tolerantă. Manifestările de ură împotriva minorităţilor din
România şi asasinarea lui Nicoale Iorga şi Virgil Madgearu, din zilele de 27-28 noiembrie 1940, au
determinat-o pe Regina Mamă să ceară o audienţă la Adolf Hitler. Un răspuns oficial la cererea sa a
fost primit abia în luna decembrie: i se confirma aprobarea vizitei pentru data 10 decembrie 1940, la
Berchtesgaden. Până în acel moment, Elena îl ştia pe dictatorul german prin prisma discursurilor sale
şi a imaginii feroce, însă nu îl văzuse niciodată în carne şi oase.

În timpul conversaţiei, Hitler a fost foarte direct când s-a referit la Mihai, pronunţându-se cât se
poate de clar că vârsta de 19 ani încă îl cataloga ca o persoană incapabilă să suporte pe umerii săi
responsabilităţile unui rege. De partea cealaltă, Elena a încercat să profite de rangul regal pentru a
aduce în discuţie subiecte deranjante pentru Hitler, dar a sfârşit prin a se simţi incomodată de
comportamentul conducătorului german. În timpul mesei, ea a fost complet ignorată, fiindcă
Führerul era mult mai atent la ceaiul din ceaşcă decât la discuţia de complezenţă pe care Regina
încerca să o întreţină.

Regina Mamă a văzut în Hitler două feţe contrastante: prima era cea a liderului autoritar şi cu un
discurs mobilizator care genera obedienţă şi înflăcărare în rândul publicului; a doua, cea a unei
persoane retrase şi zgârcite la vorbă, ce prefera să se concentreze asupra idealurilor referitoare la
Germania Mare. Cu ocazia întâlnirii, Elena l-a văzut pe omul din spatele propagandei, lipsit de armura
de cuvinte şi de propaganda construită în jurul statutului său. Elena a înţeles atunci cât de exagerate
îi erau meritele şi cât de evidente îi erau defectele.

Regina Mamă Elena, „Dreaptă între popoare”

Când sute de evrei au devenit victime ale rebeliunii legionare din 21 ianuarie 1941, Elena a simţit că
nu mai putea suporta starea de nepăsare, indusă de către generalul Ion Antonescu, faţă de traumele
la care erau supuşi cetăţenii români. Prin urmare, a intrat în legătură cu ambasadorul american la
Bucureşti, Frank Gunther. Planul ei a fost unul destul de periculos, vizând scoaterea din ţară a câtorva
zeci de familii de evrei şi trimiterea lor în Statele Unite ale Americii.
Întreaga activitate de ajutorare a evreilor din România i-a adus Elenei, în anul 1993, titlul de „Dreaptă
între popoare”, conferit de statul Israel. Toţi oamenii salvaţi de iniţiativa Reginei Mamă au păstrat în
inimile lor un profund respect faţă de imaginea Casei Regale române şi au transmis mai departe
povestea Reginei salvatoare.

La data de 22 iunie 1941, generalul Ion Antonescu a decretat ca armata română să se alăture
campaniei împotriva Uniunii Sovietice. În următorii trei ani de război, singurele momente de relaxare
ale Elenei aveau să fie clipele petrecute alături de prieteni şi fiul său Mihai, chiar dacă ştia că era
urmărită. Asculta, de câte ori avea ocazia, emisiunile de la postul de radio British Radio Broadcast
Channel. Regina Mamă găsea alinare şi în piesele de teatru şi concertele simfonice transmise pe calea
undelor.

23 august din perspectiva Elenei

Momentul prielnic pentru înlăturarea lui Ion Antonescu a fost găsit la data de 23 august 1944. Clipele
de aşteptare au fost cumplite pentru Elena, ea fiind izolată la Castelul Foişor, incapabilă să comunice
cu Mihai.

Noul guvern condus de generalul Sănătescu a elaborat un plan secret de transferare a Regelui şi a
Reginei Mamă într-un loc sigur timp de câteva săptămâni, cel puţin până la clarificarea situaţiei
frontului. În seara de 23 august, la Foişor au sosit numeroşi militari, un convoi de maşini fiind ascuns
pe domeniul Peleş încă de dimineaţă. Pentru Elena era clar că se pregătea mutarea ei din castel, dar
încă nu se dăduse ordinul de plecare. Acesta a venit abia la ora 3 dimineaţa, pe 24 august, când
Regina Mamă a fost trezită brusc din somn şi i s-a spus să împacheteze numai strictul necesar. La
ieşirea din castel maşinile militare erau ticsite cu soldaţi înarmaţi. Conştientă că urma un drum lung şi
periculos, pe Elena o speria cel mai mult situaţia fiului ei, Mihai, fiindcă nu îi mai auzise vocea la
telefon şi nu mai ştia nimic de el de mai bine de 12 ore.

Convoiul nu a putut merge pe drumul public, fiindcă fuseseră instituite puncte de control, iar după
înlăturarea lui Antonescu soldaţii români erau priviţi cu neîncredere. Din aceste considerente,
convoiul reginei a trebuit să meargă pe drumuri lăturalnice, pe poteci de munte aproape
impracticabile. Numai norocul şi măiestria şoferilor au permis ca maşinile să nu se răstoarne.

Elena a ajuns cu bine la Bumbeşti, iar apoi la Dobriţa, unde s-a revăzut cu fiul ei. La întoarcerea din
refugiu, trenul în care aflau Regina Mamă şi Regele s-a intersectat cu o divizie de cazaci şi blindate.
Familia regală a scăpat teafără, probabil pentru că trupele fuseseră informate că în tren se aflau
membri ai Casei Regale. Slujitorii lor au fost însă bătuţi cu bestialitate, iar puţinele bunuri pe care le
mai aveau au fost furate.

Începutul dictaturii proletariatului

După instaurarea guvernului Groza, Elena ştia că Regele Mihai avea să fie condamnat de slăbiciune în
faţa trimisului sovietic Andrei Vîşinki. De aceea, în toată perioada care a urmat după 6 martie 1945 i-a
fost alături şi a încercat să-i convingă pe liderii partidelor istorice că situaţia era mult mai nuanţată.
Totodată, s-a simţit obligată să trimită o mare parte din jurnalele ei în Anglia, operaţiune care a avut
loc pe ascuns.
Un moment încărcat a avut loc la 10 mai 1945. Peste 30.000 de oameni au umplut în acea zi străzile
Bucureştiului, fapt ce a iritat mult autorităţile comuniste. Ulterior, şi ca efect al grevei regale, Mihai şi
Elena au fost plasaţi într-un con de umbră prin izolarea lor în Palatul de pe Kiseleff şi la Sinaia sub o
aspră supraveghere militară. Însă credinţa românilor în monarhie nu putea fi păcălită, iar la 25
octombrie 1945, exact de ziua Regelui, când acesta împlinea 24 de ani, a avut loc o manifestaţie de
solidaritate. Cei peste 50.000 de bucureşteni ieşiţi în stradă au aclamat numele Regelui şi al Reginei
Mamă.

Au urmat primele semne de gâtuire evidentă a libertăţii monarhice prin interdicţii şi ameninţări
adresate cercului de prieteni din jurul Reginei Elena şi a Regelui Mihai. Orice persoană care se
întâlnea sau avea legături de orice fel cu familia regală era raportată şi anchetată.

În noiembrie 1947, anunţarea intenţiei de participare a Elenei şi a lui Mihai la nunta principesei
Elisabeta a Marii Britanii a generat reacţii neaşteptat de pozitive în rândul comuniştilor. Plecarea
suveranului a fost percepută ca un moment de glorie al partidului, căci se părea că Mihai se dă, într-
un final, bătut. Elena a privit cu amuzament toate discuţiile şi simularea simpatiilor, pe deplin
controlate, ale unui public forţat să iasă în întâmpinarea lor la 12 noiembrie 1947. Ceea ce a marcat-o
în mod aparte a fost discuţia cu Petru Groza, care i-a spus Regelui, pe un ton amical, că urma să aibă
o viaţă fericită şi îndelungată, iar de copii nu trebuia să-şi facă griji, fiindcă va avea cinci. Întâmplător
sau nu, la nunta princiară Mihai a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, Ana de Bourbon-Parma, iar Elena
a avut, întocmai cum spusese Groza, cinci nepoate.

Întoarcerea familiei regale în ţară a fost cu totul neaşteptată pentru comunişti, care se aşteptau ca
Regele Mihai să rămână în străinătate. În faţa acestui impediment apărut în calea planurilor lor, s-a
impus aplicarea planului de forţă majoră: abdicarea regelui. În noaptea de 29 decembrie, Elena şi
Mihai se aflau la Peleş pentru sărbătorile de iarnă. Au fost chemaţi de urgenţă la Bucureşti unde,
credeau ei, urma să se discute chestiunea logodnei lui Mihai. Cei doi au fost primiţi la Palatul de la
Şosea. Acolo îi aşteptau Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Terenul era pregătit încă dinainte ca
Mihai şi Elena să sosească: în perimetrul casei fuseseră plasate trupe înarmate, în cazul în care
tratativele eşuau, iar liniile telefonice erau tăiate pentru a se asigura că nimeni din palat nu comunica
spre exterior. Condiţiile erau clare: fie actul de abdicare era semnat, fie Petru Groza şi Gheorghe
Gheorghiu-Dej îi declarau pe cei doi trădători, reponsabili de spionaj şi comploturi, şi ordonau pe loc
arestarea lor.

Pentru Elena, ultimele cinci zile petrecute în România au fost cele mai degradante din câte i-au fost
date să trăiască. Comuniştii trimişi să supervizeze plecarea lor de pe Domeniile Peleş i-au căutat prin
bagajul personal pentru a verifica dacă nu luase pe ascuns vreun bun de valoare. Gestul a revoltat-o
profund, dar nu s-a putut opune deoarece statul român preluase averea regală, iar toate bunurile
deveniseră proprietatea statului.

Plecarea din ţară a fost similară cu alungarea din 1932, însă de această dată urcarea în tren avea să
fie definitivă. Soldaţii care formau escorta au fost obligaţi să stea cu spatele la foştii suverani,
dovedind un ultim act de impietate. Totul a fost regizat de comunişti pentru a le arăta Elenei şi lui
Mihai că monarhia fusese înfrântă, iar poporul – în realitate, voinţa liderilor politici – dorea republica
populară.

În exil
După plecarea din România, o viață fericită pentru fiul ei a fost tot ceea ce şi-a dorit mai mult.
Adevărata bucurie a Elenei a izvorât însă de la nepoatele născute din căsătoria Regelui Mihai. Prima
fiică a cuplului Mihai-Ana s-a născut în 1949 şi a primit numele de Margareta; au urmat Elena, în
1951, Irina, în 1953, Sofia, în 1957, şi Maria, mezina familiei, în 1964.

Viaţa de familie a lui Mihai şi a soţiei sale a separat-o pe Elena de fiul ei, ea preferând să stea mai
mult la Florenţa, la îndrăgita ei Villa Sparta, în timp ce tânărul cuplu s-a instalat la Lausanne, în Elveţia.

În anii exilului, Elena a încercat să-şi drămuiască, cu bun gust şi modestie, puţinul pe care îl mai avea
după ce plecase din România. Când a rămas fără surse de venit, a primit ajutor din partea rudelor
sale, în special din partea fratelui său Paul. Refugiul şi l-a găsit în casa din Florenţa, care prindea viaţă
mai ales atunci când Elena primea vizitele rudelor. În lungile perioade de vacanţă, stătea aici cu fetele
lui Mihai şi le învăţa să iubească România. Cea mai ataşată de ţară avea să fie Margareta, deşi aceasta
nu văzuse niciodată ţara tatălui ei.

Sfârşitul unei regine

Regina Mamă a trecut în lumea celor drepţi la Lausanne în ziua de 28 noiembrie 1982. I-au fost
alături în ultimele clipe Mihai, Ana, nepoatele ei, dar şi alte rude şi membri ai famililor regale
europene. Dispariţia ei a lăsat în urmă o moştenire aparte în istoria Casei Regale a României. Elena a
fost mai mult decât o Regină Mamă: ea a fost un simbol al puterii, nu în sensul comun al cuvântului,
ci prin forţa sa, dovedită de atâtea ori, de a-şi menţine demnitatea în vremuri de restrişte.

Devotamentul său pentru Regele Mihai şi familia regală, normalitatea manierelor şi naturaleţea sa
au conturat imaginea Reginei Ana în România postdecembristă, imagine care o plasează printre
personalităţile pe care România le-a dobândit, dar le-a folosit prea puţin.

Educaţia primită de Regina Ana, etica muncii în spiritul catolic, experienţa războiului, dar şi a vieţii în
exil i-au conturat o puternică personalitate. Aceasta s-a născut la Paris pe 18 septembrie 1923, fiind
fiica Principelui René de Bourbon-Parma şi a Principesei Margrethe a Danemarcei. Pe filieră maternă,
Regina Ana este strănepoata Regelui Christian IX al Danemarcei. Tot pe filiera maternă, bunica sa
Principesa Marie d'Orléans se căsătorise cu Principele Valdemar, fiul Regelui Christian IX al
Danemarcei. Pe filiera paternă, bunica era Infanta Portugaliei, iar bunicul, Duce de Parma şi Piacenza,
a fost ultimul suveran al acestui ducat înainte de unificarea cu Italia. De la 16 ani Ana de Bourbon-
Parma era refugiat, la 19 ani a plecat la război sub culorile Franţei, învăţând să fie infirmieră, mecanic
şi şofer de ambulanţă, conducând prin câmpuri minate, continuând viaţa militară până la sfârşitul
războiului în Maroc, Algeria, Italia, Luxemburg, Germania, a fost pe trei continente între 1941-1945,
iar în primăvara lui 1945 a primit decoraţia franceză Crucea de Război.

Frumuseţea şi spontaneitatea Principesei Ana l-au cucerit pe monarhul României de la prima întâlnire
din noiembrie 1947 la Londra, cu ocazia căsătoriei Principesei Elisabeta a Marii Britanii cu Principele
Philip Mountbatten. Importanţa acestei întâlniri a fost semnalată imediat de diplomaţii români
acreditaţi la Londra. Pe 26 noiembrie Legaţia României din Londra trimitea o telegramă ministrului
afacerilor străine, Ana Pauker, comunicând:

Regele părăseşte Vineri Londra, oprindu-se în Elveţia.... Din izvor sigur, Negel mi-a spus că "aduce în
ţară o veste bună". Cred că este vorba despre căsătoria Regelui. Se vorbeşte despre principesa
Bourbon-Parma cu care a fost văzut foarte deseori aici. În suita Regelui se vorbeşte cu insistenţă
despre posibilitatea căsătoriei. Principesa a fost tot timpul războiului în armata lui De Gaulle,
împreună cu fratele ei, principele Michel Bourbon-Parma.

Atenţia autorităţilor române a fost îndreptată asupra viitoarei mirese a Regelui Mihai. Presa
internaţională deopotrivă încerca să obţină scurte interviuri de la Regina-Mamă Elena prin care să
cunoască amănunte despre Principesa de Bourbon-Parma. Rapoarte ale serviciilor secrete de
informaţii consemnau:ştirile sosite de curând din Elveţia arată că Regele Mihai al României va cere
curând guvernului său permisiunea de a se căsători cu Principesa Ana de Bourbon. Sâmbătă la
Copenhaga circulau numeroase zvonuri în legătură cu persoana ce va reprezenta familia regală
daneză la căsătoria din Bucureşti. Este probabil că îndatoririle oficiale ale Regelui Frederic nu-i vor
permite lui sau Reginei Ingrid să meargă la Bucureşti, astfel că se acceptă aproape unanim ca familia
regală să fie reprezentată de succesorul la tronul regal, principele Knud, care este fratele regelui. Pe
de altă parte, la Lausanne, ştirile în legătură cu logodna dintre Regele Mihai în vârstă de 26 de ani şi
tânăra principesă daneză, au fost confirmate de maiorul Vergotti, secretarul particular al Regelui. El a
afirmat că Regele va cere permisiunea guvernului său “probabil în cursul săptămânii viitoare”.
Regina-Mamă Elena a României, Ducesa de Aosta, şi principesa Ana se află în prezent la un hotel din
împrejurimile oraşului Lausanne. Dar abdicarea impusă de comunişti Regelui Mihai a însemnat
începutul exilului. La scurt timp după acel moment nefast, Principesa Ana Bourbon-Parma a fost
intervievată, ştirea difuzându-se la postul de radio Londra pe 1 ianuarie 1948. Principesa a declarat:

"Oriunde va merge, îl voi urma. Abdicarea a fost o surpriză pentru mine. Am auzit ştirea la radio".

În cele din urmă, căsătoria Regelui Mihai cu Principesa Ana de Bourbon-Parma a avut loc pe 10 iunie
1948, în Sala Tronului a Palatului regal din Atena. Regina Ana a fost întotdeauna cea care şi-a dedicat
viaţa familiei, soţului şi copiilor.

Fiica sa mai mare, Principesa Moştenitoare Margareta spunea despre mama sa că „este o fiinţă
energică, tonică şi mereu şi-a păstrat bucuria de a trăi. Regina a fost mereu o personalitate autentică,
în căutare de spontan, un om care a fugit mereu de convenienţe”. După ce s-a mutat cu familia la
reşedinţele din Anglia sau Elveţia, viaţa Reginei a fost asemănătoare oricărei mame, îşi ducea fetele la
şcoală, le pregătea, rezolva treburile cotidiene din casă. Cu toate acestea Regina Ana recunoştea că:

„cea mai mare suferinţă a noastră în exil a fost faptul că nu aveam posibilitatea de a spune lumii ceea
ce ştiam foarte bine, fiindcă lumea nu era dispusă să asculte adevăruri pe care istoria le-a confirmat”.

Anii de exil alături de Rege au fost pentru Regina Ana ani de aşteptare, dedicaţi familiei sale. După
1989 l-a însoţit pe Regele Mihai, în majoritatea activităţilor care vizau susţinerea României, dar a fost
alături şi atunci când autorităţile postdecembriste l-au expulzat pe Rege din ţară în decembrie 1990,
apoi în vizita istorică de Paşte din aprilie 1992 în România, precum şi în alte momente după 1997.
România pentru Regina Ana este patria visată, la inima căreia a ajuns poate nedrept de târziu.

Ana de Bourbon-Parma l-a cunoscut pe Regele Mihai, în noiembrie 1948, la hotelul Claridge’s din
Londra, la o recepţie organizată după nunta Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii cu locotenentul
Philip Mountbatten.
“L-am cunoscut pe Mihai la vărul meu, Jean de Luxemburg, care dădea un dineu la ambasada
Luxemburgului de la Londra. Cum nu ieşisem de multă vreme din armată, în loc să fac o reverenţă,
am luat poziţie de drepţi şi l-am salutat lovind călcâiele ca un soldat! M-am simţit atât de umilită de
mine însămi, încât am ieşit imediat”, afirma Regina în acelaşi interviu.

La sfârşitul recepţiei, Regele i-a cerut mâna Principesei, care l-a refuzat.

Ulterior, Regele, Regina-Mamă Elena şi Principesa Ana au plecat la Lausanne. Înainte de se întoarce la
Bucureşti, Ana i-a spus lui Mihai că acceptă cererea în căsătorie. Regele Mihai a revenit acasă “la
sfatul expres al lui Winston Churchill", care l-ar fi sfătuit că “mai presus de orice, un rege trebuie să
fie curajos”, după cum a mărturisit el mai târziu. Pentru ca relaţia celor doi să devină oficială era
nevoie de acceptul Executivului. Premierul comunist Petru Groza i-a transmis însă că guvernul “nu şi-
ar fi permis cheltuielile necesare unei nunţi”.

Nunta celor noi a avut loc în exil, la Palatul Regal din Atena, în 10 iunie 1948. Regele Paul al Greciei,
unchiul preferat al lui Mihai dinspre mamă, a fost singurul monarh dintre familiile domnitoare ale
Europei care i-a ajutat să se căsătorească în contextul în care Vaticanul nu a vrut să accepte mariajul
dintre o principesă catolică şi un rege ortodox. Totodată, tradiţia monarhică română stipula ca
urmaşii să fie botezaţi în religia ortodoxă. Din familia principesei a participat la nuntă doar unchiul ei,
prinţul protestant Erik, care a şi condus-o la altar.

După căsătorie, într-o scrisoare pe care i-a trimis-o Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, acesta o îndemnat-o
pe nora sa, pe care nu o va cunoaşte însă niciodată personal, să fie o soţie bună pentru fiul lui.
Răspunsul ei a fost: “Sper să fiu la fel de bună soţie, pe cât de bun soţ aţi fost pentru soacra mea!”.

La început, cei doi miri au trăit în Marea Britanie, mai întâi pe domeniul Bramshill, proprietatea de
lângă Londra a Lordului Brockett, ulterior pe o altă proprietate, numită Ayot St. Lawrence. În
răstimpul şederii lor în Marea Britanie, în anii ’50, au muncit la fermă şi în propriul lor atelier de
tâmplărie. În 1956 s-au mutat în Elveţia, la Versoix , la Villa Serena, devenită simbolul Coroanei. De la
Versoix Regina Ana a venit în România, la începutul anilor ’90, când Regelui Mihai i se refuza prezenţa
în ţară.

Regina Ana şi Regele Mihai au împreună cinci fiice: Margareta (n. 1949), Elena (n. 1950), Irina (n.
1953), Sofia (n. 1957), Maria (n. 1964).

Decedată pe 1 august 2016, principesa Ana de Bourbon-Parma i-a fost alături regelui Mihai din 1948,
când s-au căsătorit și până la moartea ei, la 92 de ani. Pe 18 septembrie 2016, ziua în care regina Ana
ar fi împlinit 93 de ani, Casa Regală a României a publicat 92 de fapte și aspecte mai puțin cunoscute
ale vieții sale. Iată câteva dintre ele: 1. Regina Ana s-a născut la Paris, iar numele complet primit la
naștere a fost Anne Antoinette Francoise Charlotte Zita Marguerite. 2. Încă din copilărie, Reginei i-a
plăcut să se plimbe pe bicicletă și să meargă la pescuit. 3. La 12 ani, Ana a luat lecții de scrimă la Paris.

De la 16 la 18 ani, în anii 1939-1941, Regina Ana a urmat o şcoală de Arte Frumoase la New York. În
același timp, pentru a câștiga bani, a lucrat ca vânzătoare la un cunoscut magazin din SUA. 5. La 19
ani, Regina i-a cerut mamei sale permisiunea de a merge pe front, pentru a lupta împotriva naziștilor.
Frații și tatăl ei erau deja înrolați. Ana a obținut permisiunea mamei, s-a înrolat în Forţele Franceze
Libere și a făcut cursuri de infirmieră în Maroc. 6. Regele Mihai s-a îndrăgostit de ea înainte de a o
cunoaște personal. El a văzut în sala de cinema a palatului regal un reportaj de pe frontul din Maroc.
Pentru câteva secunde apărea și chipul Principesei Ana. Tânărul rege a cerut să i se facă fotografii
după filmul respectiv. Cele mai importante momente din viața Regelui Mihai, în imagini

. Reginei Ana i-au plăcut mașinile Jeep pe care le-a cunoscut când era pe front. Regele Mihai i-a
dăruit apoi două Jeep-uri pe care ea le-a folosit în competiții de raliu. 8. După război, la 22 de ani,
Regina Ana a fost decorată cu Crucea de Război a Republicii Franceze şi avansată la gradul de
locotenent în Armata Franței. 9. Reginei nu îi pasă de modă și trenduri. Ea a adoptat motto-ul mamei
sale, care spunea adesea “Eu nu mă îmbrac, eu mă acopăr”. 10. Principesa Ana și Regele Mihai s-au
cunoscut la nunta Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii cu Ducele de Edinburgh, care a avut loc la 20
noiembrie 1947, la Londra. Ea avea 24 de ani când viitorul ei soț a fost obligat să abdice. Au fost
împreună timp de 68 de ani. 11. Pe când locuia în Anglia, regina a fost tâmplar în atelierul improvizat
în casa ei. Astfel a economisit banii pe care i-ar fi dat pe mobilă. Unele obiecte lucrate de ea au fost
chiar vândute.

De asemenea, regina a construit cu mâna sa un garaj din lemn pentru soțul ei. 13. Regina Ana a
practicat mai multe sporturi: scrima, echitaţia, ciclismul, gimnastica şi înotul. 14. A fost pasionată și
de vânătoare și mergea împreună cu verii ei la vânătorile regale. 15. Regina Ana a dat primul interviu
televizat în România la vârsta de 86 de ani, în anul 2009. 16. Regina Ana a fost cea mai longevivă soţie
de rege sau domnitor din întreaga istorie a României. 17. Regina era cea care înregistra mesajele
Regelui pentru ţară, transmise prin intermediul Radio Europa Liberă. 18. Exilul Regelui și Reginei a
durat aproape cinci decenii, din ianuarie 1948 până în februarie 1997. 19. De fiecare dată când se
mutau într-o casă nouă, Regele și Regina ascultau Poema Română, de George Enescu. 20. Între anii
1992-1997, Regina a vizitat aproape toate marile oraşe ale României, fabrici, instituţii culturale şi de
binefacere. Ea a spus, însă, că cel mai bine s-a simțit la sat.