Introducere în științele politice

1. Diferențe conceptuale: știință, știință politică, politologie, știința

politicilor, politic, politică, politizare, politician, politruc, politicianism

În sens larg, științele sociale și politice sunt divizate în științe ale realităților
culturale și ale realității structurale1. Știintele politice sunt incluse în categoria a doua
deoarece analizează structuri de tipul: administrații, birocrații, forțe armate, instituții
judiciare, parlamente, partide, grupuri de presiune, organizații internaționale,
sindicate, structuri intermitente, structuri diferențiate. De asemenea, examinează
funcțiile acestora, cum ar fi: articularea, normarea, comunicarea, socializarea,
aplicarea normelor, luarea deciziilor etc. Totodată, iau în seamă intercondiționările
dintre unitățile structurale care la rândul lor dau naștere la sisteme sau subsisteme:
partidice, de grupuri, sindicale, electorale, politice, internaționale. La rândul ei o
cercetare structurală a realității politice are în vedere cercetarea funcțională și sistemică
dar și pe aceea dintre elementul instituțional și cultural care au drept reper implicit sau
explicit un model antropologic.
Dacă luăm în considerare că știința politicii sau știința politică cercetează
fenomenelor politice cu ajutorul metodelor științelor empirice 2, atunci este necesară
examinarea termenilor de știință, știință empirică, metodă pentru înțelegerea acestei
definiții.
În timp ce știința este o colecționare de fapte, date selecționate, cu pondere
teoretică, activitatea științifică este o confruntare de teorii elaborate în manieră
deductivă, iar știința empirică are ca obiect de studiu cercetarea concordanței dintre
dintre teorie și fapte. O teorie susțin specialiștii este științifică dacă este structurată,
enunțată într-o formă logică expusă în context condițional (condiție necesară, condiție
suficientă, condiție necesară și suficientă), în termeni condiționali de tipul:
dacă....atunci (dacă avem condițiile x,y, atunci, probabil, vom avea întâmplarea A), care
să permită astfel verificarea empirică. Mai pe scurt, o teoria este științifică dacă este
concepută și expusă într-o manieră logică pentru a permite controlul empiric și pentru

1 Domenico Fisichella, Știința politică. Probleme, concepte, teorii, Polirom, Iași, 2007, p.30.
2 Ibidem, p. 11
a oferi posibilitatea ca o ipoteză acceptată și inclusă deja să poate fi respinsă ca falsă.
În același timp, nu putem omite că în istoria științei coexistă faze de dezvoltare
revoluționară cu cele de evoluție normală a științei (în sensul că o totalitate de rezultate
exprimate într-un sistem teoretic denumit de Thomas Kuhn 3 paradigmă acumulate pe
parcursul timpului și acceptate de o comunitate științifică) care are sarcina de a elimina
progresiv ”anomaliile”sau de a le readuce în perimetrul teoriei dominante sau de a
reintroducere faptele în cadrul teoriei. Dacă nu izbutește își arată insuficiența științifică.
În această situație are ca soluții: intrarea în criză și înlocuirea vechii paradigme cu una
nouă, pe calea revoluției științifice.
Cu toate că este dificilă ”descrierea” unui fenomen, proces complex, totuși se
poate interpreta și explica cu ajutorul modelelor teoretice existente. De aceea, subscriem
la opinia conform căreia: ”complexitatea teoriei și complexitatea realității sunt
explorabile, rezultînd de aici că, cu cît un complex teoretic este mai complex, cu atît
sporește importanța deducției ca procedură argumentativă și a teoriei ca model abstract,
și cu cît un context empiric este mai complex, cu atît mai puțin se pretează unei simple
descrieri ”fotografice” admițînd că poate exista aici și o ”descriere” (.......) ”obiectivă”4.
Un alt element semnificativ, noțiunea de fapt -de care se ocupă științele sociale și
politice- reprezintă înțelegerea, sensul acțiunilor umane intenționale, semnificative dar și
a celor mai puțin raționale studiate în mod individual (acțiuni substanțial irepetabile și
ireductibile la ”regularitate” universală).
Revenind la definiția științei politice este necesară explicarea noțiunii de metodă
care înglobează o serie de accepțiuni. Una dintre ele susține că metoda științifică este: o
strategie generală deoarece se referă la o totalitate de reguli sau norme și recomandări
pentru fiecare dintre activitățile (observare, clasificare, calculare, desfășurare a
experimentelor) prin intermediul cărora se derulează cercetarea.
Alături de termenul de știință politică circulă și cel de politologie (etimologie:gr.
polis-stat, logos-știință). Primul sens: știința despre politică. Germanul Herman Heller
folosește acest termen pentru a desemna politica drept știință.
Pentru a evita eventuale confuzii între știința politică și știința politicilor, am
3 Thomas Kuhn,.......................
4 D. Fisichella, Op.cit.,p.22.
apelat la semnificația dată de Sergiu Tamaș (Dicționar politic. Instituții democratice și
cultura civică, Editura Academiei Romîne, București, 1993). În opinia sa, știința
politicilor este o ramură a științei politice care-și propune să studieze procesul de
aplicare a politicilor publice. Inițiatorul acestei discipline a fost Harold Lasswell, în The
Policy Sciences, 1951.
În ceea ce privește istoria științei politice, Gabriel Almomd5 apreciază că primele
preocupări merituorii în studierea politicii sunt cele din Grecia antică, urmate de
contribuția modestă din Roma, evoluția lentă din Evul Mediu, ridicarea un pic în
Renaștere și Iluminism, înaintarea mai substanțială în secolul al XIX lea, creșterea
solidă datorită profesionalizării în secolul al XX lea cu cele trei vârfuri care marchează
curba progresului științific:
 primul vîrf – Universitatea din Chicago între anii 1920-1940 a avut următoarele
realizări: - introduce programe de cercetare empirică organizată; - interpretează
psihologic și sociologi politicul;- provoacă o revoluție științifică asupra
studiului politicului; -demonstrează valoarea cuantificării;
 al doilea vîrf - Universitatea din Michigan, în deceniile de după al doilea
Război mondial a recrutat și pregătit specialiști în științe politice în centre
academice din Statele Unite și din străinătate; - a dezvoltat știința politică
comportamentală; - a folosit metode și tehnici de sondare a electoratului;- a
fondat asociații și societăți de specialiști, reviste;-a creat departamente cu mulți
membri recrutați pe criterii de performanță;
 În epoca postbelică și a Războiului Rece, Universitățile de la Yale, Princeton,
Columbia, Harvard au creat noi discipline academice: relații internaționale,
analiză politică comparată etc.
 Universitățile Chicago, Michigan, Columbia au contribuit la realizarea
”revoluției comportamentaliste”; au promovat programe de sprijinire a cercetării
acordînd burse post-universitare Rockfeller, Ford specialiștilor europeni: Stein
Rokkan, Giovani Sartori etc. La rândul lor, americanii au obținut titlul de doctor
în universitățile europene, în special, în Germania. Este cazul lui Charles

5 G.Almond, apud D. Fisichella, Știința politică. Probleme, concepte, teorii, Polirom, Iași, 2007, p.25
 Merriam, Woodraw Wilson.
 După anii 1960, vocile europene s-au făcut simțite și au contribuit la
revoluționarea științei politice (Klingemann, p.75)
 al treilea vîrf – între anii 1970-1980 recunoscut sub denumirea de „război
metodologic” datorită folosirii metodelor deductive, matematice, economice în
abordarea alegerii raționale/individualismul metodologic
În final, G.Almond apreciază că regularitățile descoperite de știința politică
sunt mai curînd probabilități decît legi.
Termenii de politic și politică prezintă o multitudine de semnificații.
Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann susțin că știința politică se fixează pe
”politică” și în special pe formele sale diverse de manifestare. Politica este înțeleasă ca
folosire constrânsă a puterii sociale6. Autorii introduc termenul folosire şi nu exercitare
constrânsă a puterii sociale pentru a pune în evidenţă:
 actele intenţionale şi neintenţionale ale unei acţiuni cu scop (Merton, 1936);
 diversele căi prin care actorii politici ar putea manevra în interiorul unor
asemenea constrângeri;
 formele active şi pasive ale puterii şi
 normele internalizate şi ameninţările externe (Bachrach şi Baratz, 1963; Lukes,
1974) ;
 legea „reacţiilor anticipate”;
 non-deciziile şi
 modelarea hegemonică a preferinţelor oamenilor (Laclau şi Mouffe, 1895)
Pe de o parte, politica poate fi definită ca studiere a naturii şi a surselor acelor
constrângeri (politice, economice, sociale, cognitive etc.), iar pe de altă parte, ca
cercetare a tehnicilor pentru folosirea puterii sociale (puterea socială are sensul de
puterea oamenilor asupra altor oameni) în cadrul acelor constrângeri.
Definiția politicii elaborată de David Easton în Political System: politica este
”alocarea autoritară a valorilor în sistem”7

6 Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann, Manual de știință politică, Polirom, Iași, 2005, p.24
7 Susan Strange, Retragerea statului. Difuzarea puterii în economia mondială, 2002, p.53.
S. Strange enunță 4 valori de bază: 1. bogăția creată;2. securitatea asigurată;
3. justiția împărțită;4. libertate sau autonomie permisă. În opinia sa:”Diferențele
dintre societățile diferitelor țări și economia politică internațională ca întreg, în diferite
perioade de timp, constau în greutatea sau în prioritatea variabilă dată fiecăreia dintre
acestea” 8(p.54).
S. Strange completează definiția lui D. Easton asupra politicii astfel:..”politica ar
putea fi definită ca fiind alcătuită din aceleași procese și structuri prin care este
determinat amestecul valorilor din ansamblul sistemului și distribuția lor printre grupuri
sociale și indivizi”9 Acum, îmi este foar clar că nu doar statele sunt cele care posedă
autoritatea să aloce asemenea valori.
Hannah Arendt (1958) definea politica astfel: ”..folosirea puterii.....din dorința
indivizilor de a acționa în colectiv pentru atingerea unor scopuri aprobate în comun” 10.
În ceea ce priveşte noţiunea de putere, preluăm una dintre definiţii şi
anumea pe cea neo-weberiană propusă de Robert Dahl: X are putere asupra lui
Y atâta vreme cît: (i) X este capabil într-o manieră sau alta, să-l facă pe Y să
facă ceva (ii) care îi convine mai mult cu X şi (iii) pe care Y altfel nu l-ar fi
făcut.
Înţelegerea politicii presupune analiza consecinţelor distribuţionale
(de exemplu, definiţia clasică distribuţională a politicii formulată de Harold
Lasswell în 1950, : Cine ia ce, cînd şi cum) şi non-distribuţionale (unele
interacţiuni politice nu se ghidează doar pe împărţirea avantajelor) a actelor
politice.
 La rândul său, politologul italian Domenico Fisichella apreciază că plecînd
de la definirea relației politice se ajunge la noțiunea de politică. În opinia sa,
relațiile politice includ:
 constrângerea, recurgerea la forța fizică, limitarea de libertăți și
uciderea/suprimarea;
 modalitățile interactive specifice mediului: social (dogma, credința etc.);

8 Ibidem, p. 54
9 Idem
1 0 Hannah Arendt, apud, S.Strange, Retragerea statului. Difuzarea puterii în economia mondială, 2002, p.55.
 economic (schimbul etc.); familial (afecțiunea, identificarea față de lider etc.);
 amiciția, solidaritatea;
 conflictul (doi sau mai mulţi subiecţi persoane fizice sau grupuri încearcă să
intre în posesia aceluiaşi obiect, să pretindă la ocuparea aceluiaşi spaţiu sau
aceleiaşi poziţii, atunci cînd îşi asumă roluri incompatibile, cînd recurg pentru
a-şi atinge scopurile la mijloace reciproc incompatibile)
Politica susţine acelaşi autor reacţionează prin instituţionalizarea (care înseamnă
valabilitate, stabilitate; nivelul instituționalizării poate fi determinat determinat în baza:
flexibilității/rigidității; complexității/simplității;autonomiei/subordonării;
coerenței/dezbinării, fragmentării,dezagregării), principiului de soluţionare paşnică a
conflictelor interne11 pentru instaurarea, restabilirea sau menţinerea păcii sociale şi a
ordinii civile.
Opus principiului de soluţionare paşnică a conflictelor este principiul monopolul
forţei. Justificarea însă a monopolului forţei se realizează prin apelul la interesul general
superior (interesul general se referă la intervenţia mîinii publice în procesele economice
şi sociale, se realizează în condiţii de egalitate şi se obţine prin diversificarea şi
deosebirea rolurilor) care este diferit de interesele particulare. Interesul general este cel
care asigură respectarea şi sprijinirea consensului şi astfel şi a păcii interne împiedicînd
pe cei care vor să diminueze convieţuirea armonioasă prin activitatea lor conflictuală.
Unii autori descriu şi explică primatul, generalitatea și autonomia politicii12 prin
faptul că politica fixează regulile de organizare a sintezelor politice (în plan intern-pace,
amic, în plan extern-război,inamic), dar nu în acelaşi mod pentru democraţii, monarhii
etc., supraveghează respectarea lor, reglementează activitatea comunităţilor, dă dispoziţii
etc., o situează în topul generalităţii. Această recunoaştere include şi comportă ideea
primatului politicii care coordonează ori regularizează reguli pentru organizarea sintezei,
reguli pentru folosirea forţei şi a constrângerii, ordonează sintezele cu aspectele lor
sociale (economice, culturale, de rudenie) . Într-un cuvînt totul este politic, totul este
politică (panpoliticism), deoarece puterea politică intervine în toate sectoarele vieţii
interpersonale şi personale.
1 1 D.Fisichella, Op.cit., p.60
1 2 Ibidem, pp.71-79.
 1. Prin autonomie politică susține Fisichella, înțelegem că subiecții sociali,
culturali, economici, de rudenie sunt abilitați să-și stabilească în mod liber
propriile reguli de joc intern, incluzînd aici regulile de recrutare și promovare
a propriei conduceri și, prin urmare, modelul autorității corespunzătoare;
obiectivele și metodele operaționale (.....)compatibilitatea cu politéia
[constituția, regula fundamentală) și respectarea ei, adică a cadrului general al
normelor constituționale și, mai pe larg, a ordinii juridice corespunzătoare, și
ținînd de asemenea, cont de faptul că în sistemul politic există problema
apariției interesului general, vedem că nu toate sintezele sunt reglementate,
din punct de vedere politic, în același mod.
Multe dicționare nu opereză nici diferența dintre politică ca activitate
practică și cunoașterea teoretică a acestei activități (politicul)
În Enciclopedia Blackwell, ” politica este un proces prin care un grup de oameni,
ale căror opinii și interese sunt inițial divergente, ajunge la decizii și la opțiuni
colective, care se impun grupului, simbolizînd o politică comună”13
Sunt specialiști care susțin că între cele două concepte: politic și politică există
distincții semnificative.
În cadrul definițiilor asupra politicii evidențiem următoarele aspecte:
1.diversitatea opiniilor în privința obiectivelor de atins, a mijloacelor necesare
pentru atingerea scopului asupra căruia a fost de acord comunitatea; 2. procesul
decizional, adică mecanismul negocierilor și al sintezei compromisului prin
impunerea voinței particulare ca voință generală fără acordul celor interesați în
decizie;3.impunerea obligatorie a deciziei luate chiar prin folosirea constrângerii,
a forței publice.
Politicul, în schimb, desemnează un domeniu distinct al socialului, respectiv
”ansamblul reglajelor care asigură unitatea și perenitatea unui spațiu social
eterogen și conflictual” 14 spre deosebire de politică, înțeleasă ca „scena pe care se
confruntă indivizii şi grupurile aflate în competiţia pentru cucerirea şi exercitarea

1 3 David Miller, coord., Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Humanitas, București, 2006.
1 4 Jean Baudouin, Introduction à la science politique, Dalloz, 1996, p.3
 puterii” 15
Politicul este o esenţă eternă a umanului, o categorie fundamentală a naturii
umane şi un lucru identic cu sine indiferent la schimbările care pot să apară în
practica organizării sociale.
Politicul nu depinde de fanteziile şi dorinţele omului, în timp ce politica îi permite
individului uman să se adapteze mereu la schimbările vieţii sociale.
Fisichella susține necesitatea abordării sistemice a noțiunii de politică, apreciind
că ” noțiunea sistemică....apare dotată cu următoarele trăsături:
ambivalență (dihotomia amic/inamic)
generalitate (monopolul forței)
autonomie (elementul de constrângere)”16
Alți cercetători consideră că între politic și politică nu există deosebiri și de aceea,
le acordă același sens.
Mediul postmodern al perioadei de după Războiul Rece este unul în care
politica externă va fi parțial calculată în baza politicilor interne, iar politicile
interne vor fi întotdeauna influențate de mass-media și de sentimentele
morale. Trebuie înțeles că nu mai trăim deloc într-o lume a interesului
național pur și exclusiv. Drepturile omului și problemele umanitare fac parte
inevitabil din procesele noastre politice.
În seria celorlalţi termeni care necesită clarificări se înscriu: politizare,
politician, politruc, politicianism. În Dicţionarul politic, S. Tamaş afirmă că
politizarea are următoarele sensuri: „1. acţiune prin care se acordă o semnificaţie
politică unei situaţii lipsite de această caracteristică. 2. Proces de implicare într-o
activitate politică, chiar în mod temporar, a persoanelor şi grupurilor care în mod
obişnuit se desinteresează de politică.
3. Practică abuzivă de a atribui un caracter politic fenomenelor ce nu comportă un
asemenea caracter: -arta, ştiinţa, dragostea-. În acest caz, politica capătă
manifestări fanatice”17

1 5 Idem
1 6 D.Fisichella, Op.cit., p.79
1 7 S.Tamaș, Op.cit., p. 209.
 Politicianul este o persoană profesionistă, care deţine un rol important în viaţa
politică, o fiinţă activă dornică să rezolve interesele comunităţii. În sens,
peiorativ, se referă la membri ai clasei politice care încearcă să câştige puterea în
scopuri personale folosindu-se de protecţia altora sau se implică în treburile
publice din interes egoist şi orgoliu.
Politruc, cuvînt asimilat odată cu manifestările bolşevismului în spaţiul românesc şi
care are în vedere pe îndrumătorul politic din armată, cultură. Această noţiune a căpătat,
mai târziu, un sens peiorativ.
Politicianismul reprezintă „mimarea activităţii politice autentice:politica
orientată spre rezolvarea intereselor personale „18
2. Este cunoscut că preocupările despre bunul mers al cetății, mecanica puterii,
analiza comparată a formelor de guvernare etc., există încă din Antichitate și că o
perioadă de timp cercetarea proceselor politice s-a corelat cu demersurile
întreprinse de filosofia politică, istorie, drept etc. Cu toate că, între aceste domenii
există puncte de convergență, uneori s-a ajuns chiar până la presiuni hegemonice
și subordonarea științei politice. Acest fapt, ulterior a determinat apariția unor
reacții concretizate în separarea științei politice de dreptul public, filosofia politică
și istorie și deschiderea sa către psihologie, antropologie, sociologie, economie,
matematică, cibernetică, teoria informației etc.
M. Dogan consideră că s-a produs o fragmentare a disciplinelor în subdomenii
specializate ceea ce a determinat apariția domeniilor hibride. Acestea au
împrumutat concepte, teorii, metode (matematică, statistică, logică) de la alte
discipline. De exemplu: de la filosofii greci antici au preluat noțiunile: anarhism,
consens, democrație, libertate, pluralism etc.; din antropologie: nepotism,
patriarhat etc.; din psihologie: atitudine, comportament, personalitate etc.; din
sociologie: circulația elitelor, clasă socială, clasă muncitoare, legitimare, mass-
media etc.; din economie: alocarea resurselor, produs național brut, diminuarea
profitului etc.; din teologie: charismă etc.; de la jurnaliști și politicieni:
imperialism, socialism, sindicalism, lobby, propagandă etc.

1 8 L.Șăineanu, Dicționarul universal al limbii române, vol.IV, Mydo Center, Iași, 1996, p.110.
 Dintre domeniile hibride menționăm: istoria politică, geografia politică, antropologia
politică, sociologia politică etc. Vom analiza contribuțiile geografiei politice la
descrierea și interpretarea unor realități politice.
Geopolitica este o disciplină integratoare, deoarece nu este numai conştiinţa geografică
a statului, ci şi conştiinţa potenţialului statelor, scoasă în evidenţă de către guvernare. Pe
scurt, geoguvernarea se referă atât la forţe şi tendinţe controlate şi dirijate la nivel
naţional şi internaţional cu ajutorul instrumentelor proprii statelor, cât şi la presiuni şi
dispoziţii care depăşesc actorii statali. Aceste probleme au devenit un motiv de
îngrijorare pentru decidenţii politici.
Totodată, au modificat agenda diplomatică, devenind acum o nouă prioritate ce ar
trebui gestionată folosind şi alte căi (nemilitare) de soluţionare: negociere, anchetă,
bune oficii, conciliere, arbitraj, cale judiciară, mediere internaţională, intervenţii
umanitare etc.19
Într-una dintre cărţile sale, Henry Kissinger20 a evidenţiat că în epoca globalizării, a
dezvoltării tehnologiei informaţionale, aspectele legate de teritoriu şi suprafaţă, poziţie
geografică, vecinătate şi graniţă, populaţie, bogăţii naturale etc., reprezintă puncte de
referinţă necesare pentru o analiză de tip geopolitic. În opinia sa, datorită lipsei
reperelor, abordările globale apar fără substanţă, relevanţă şi realism.
Noua geopolitică, susţine Geoffrey Parker, reprezintă aplicarea geografiei şi a
metodei geografice la problemele internaţionale. Această abordare însă îngustează
obiectul geopoliticii care este dominată de: geoeconomie, geoistorie, geostrategie,
geocultură21.Termenul de geoeconomie a fost propus de autorul american Edward
Luttwak. În concepţia sa, aceasta studiază îmbinarea dintre logica conflictului şi
activităţile comerciale între graniţele proprii. În acest caz, statele formulează reguli şi
iau măsuri pentru a le proteja.
La rândul ei, geoistoria analizează relaţia dintre geografie şi viaţa indivizilor de-a
lungul timpului.

1 9 Teodor Frunzetti, Soluționarea crizelor internaționale, Institutul European, Iași, 2006, p.160
2 0 Henri Kissinger, Diplomația, Bic All, 2002, 2002, pp.612-637
2 1 Paul Dobrescu, Geopolitica, Comunicare ro., București, 2003, pp.9-45.
 În schimb, geostrategia cercetează puncte, zone, întinderi cu semnificaţie militară,
comercială având în vedere şi potenţialul de control al diverselor regiuni.
În contextul afirmării globalizării, geoeconomia şi geopolitica nu se mai opun ci
se află în relaţii de interdependenţă. De asemenea, are loc o modificare a naturii statului,
iar în opinia lui Samuel Huntington22 se conturează predominanţa „blocurilor
geoculturale”(….) asupra celor comerciale. Influenţa structurilor geoculturale a fost
latentă în timpul Războiului Rece. Reapariţia lor însă a generat noi zone de conflict.
Cea mai relevantă dintre ele care reprezintă „axul central al lumii politice” este cea
dintre Occident şi restul civilizaţiilor. Se apreciază că această situaţie reprezintă o
reapariţie a grilei bipolare specifică Războiului Rece şi totodată, este asemănătoare cu
cea preconizată de întemeietorii geopoliticii.
În continuare, prezentăm consideraţiile lui Gearóid Ó Tuathail asupra evoluţiei
istorice a geopoliticii. Analizăm pe rând următoarelor etape: 1.geopolitica imperială; 2.
geopolitica Războiului Rece; 3. geopolitica noii ordini mondiale; 4. geopolitica
mediului.
1. Geopolitica imperială reprezentată de clasicii geopoliticii, de la Friedrich
Ratzel – cu Lebensraum (spaţiul vital)- la Nicholas Spykman- cu Teoria ţărmurilor-, a
formulat aparatul conceptual al doctrinei şi a susţinut „obiectivitatea” demersului
întreprins.
2. Geopolitica Războiului Rece axată pe o bază ideologică, reprezentată de George
Kennan (din spaţiul capitalist) cu- Politica îngrădirii-( prin intermediul careia exprimă
datoria puterilor oceanice, -în acest caz a Statelor Unite-, de a îngrădi extinderea
puterilor comuniste, în speţă a Uniunii Sovietice), Andrei Jdanov (din blocul comunist)
şi de oamenii politici-Harry Truman, Leonid Brejnev- ale căror elaborări geopolitice
divizează lumea în două blocuri. Aceştia au fost, în mod special, interesaţi de căile de
control reciproc.
3. Geopolitica noii ordini mondiale studiază o nouă eră, o lume a păcii, a libertăţii, a
jusţitiei, în care naţiunile din Est, Vest, Nord şi Sud pot convieţui şi progresa împreună.
În această etapă au apărut concepte noi, precum geoeconomia, geocultura, s-a redefinit

2 2 A se consulta, Samuel Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Antet, București, 1997.
obiectul şi problematica geopoliticii. Dacă în plan politic, specialiştii sau oamenii
politici au făcut aprecieri mai puţin realiste atunci când au visat la o nouă perioadă fără
ameninţări, în pace şi stabilitate, în schimb, în plan teoretic, geopolitica a cunoscut o
efervescenţă deosebită ca urmare a încercărilor de reconfigurare a obiectului de studiu şi
a redefinirii ariei tematice. În această perioadă au avut contribuţii remarcabile:
 Mihail Gorbaciov cu- noua gândire politică-;
 Francis Fukuyama cu-sfârşitul istoriei-;
 Edward Luttwak cu-geoeconomia statului-;
 George Bush cu-noua ordine mondială impusă de SUA-;
 Lideri ai G8, Fondul Mondial Internaţional, Organizaţia Mondială a Comerţului
cu –liberalismul transnaţional/neoliberalismul-;
 Strategii din cadrul Pentagonului şi ai NATO cu indicarea măsurilor pentru-
state-problemă, state cu potenţial de ameninţare nucleară, teroriste-;
 Samuel Huntington cu -ciocnirea civilizaţiilor.

4. Geopolitica mediului a regândit importanţa mediului natural şi a impactului acestuia

asupra calităţii vieţii pe Terra. Cele mai grave probleme ecologice, cum ar fi: poluarea,
degradarea mediului etc., se situează ori la graniţele naţionale, ori le depăşesc pe
acestea.
Noua geopolitică diferă de vechea concepţie deoarece are o altă abordare şi
viziune. Aceasta se situează la interacţiunea dintre configuraţiile politice (care cuprind
caracteristici sociale, psihologice, culturale) şi cele spaţiale ( ce conţin indicatori sociali
care au o bază geografică).

Fenomenele, deciziile, acțiunile politice pot fi explicate nu doar prin factori politici
ci și prin intervenția unor elemente non-politice. De aceea, știința politică are nevoie de
stabilirea unor contacte dinamice, deschise și creative cu celelalte științe sociale.

PUTEREA POLITICĂ
 1. Politica ca activitate dinamică, procesuală presupune mecanisme decizionale specifice
dependente de formele pe care le îmbracă puterea. Există mai multe perspective de abordare a
puterii: instituţională, behavioristă, sociologică etc. Perspectiva instituţională identifică puterea cu
puterea de stat, adică cu forma sa publică realizată cu ajutorul instituţiilor guvernării. Totodată, nu
diferenţiază politicul de juridic, dar elimină elementele neinstituţionale şi subiective. Perspectiva
behavioristă tratează puterea din punct de vedere al comportamentului. De aceea, puterea este definită
drept capacitate individului sau a unui grup de indivizi de transformare în direcţia dorită a
comportamentului altor indivizi sau grupuri. H. Lasswell şi A. Kaplan consideră puterea ca „formă
specială a exercitării influenţei”. Este vorba de capacitate unui individ sau grup de interese (fără funcţii
oficiale) de a exercita presiuni asupra celorlalţi care deţin puterea, influenţându-le astfel
comportamentul şi deciziile politice. Perspectiva sociologică analizează puterea ca fenomen
macrosocial şi o defineşte drept „ansamblul proceselor şi rolurilor sociale prin care sunt efectiv luate şi
executate acele decizii care angajează şi obligă întreg grupul”(J.W. Lapierre).
În ceea ce priveşte tendinţele manifestate frecvent în lucrările despre putere, s-au observat
atât excese de analiză asupra mecanismelor concrete, practice de manifestare a puterii cât şi excese de
analiză conceptuală, de căutare de modele care au ca efect identificarea puterii cu alte categorii ale
politicii, precum: guvernare, influenţă, autoritate, decizie. Analiza conceptuală asupra puterii surprinde
ambivalenţa constitutivă a acesteia. În acest context, tratăm puterea ca esenţă şi ca relaţie. Descriind
puterea ca esenţă, admitem existenţa a două postulate: 1. există o natură abstractă, întotdeauna aceeaşi
a puterii; 2.puterea este o entitate deţinută de anumite persoane care o posedă ca forţă. Această forţă
este localizată fie în nişte principii, fie în persoana şefului acceptat de comunitate.
Puterea în general este o relaţie de conducere-supunere (execuţie). În timp ce în regimurile
politice totalitare puterea a recurs la mijloace de constrângere fizică şi psihică şi/sau manipulare, în
regimurile politice democratice puterea poate utiliza mijloace de convingere şi stimulare a participării
cetăţenilor la procesul politic.
Puterea ca relaţie implică următoarele aspecte: - puterea între două persoane se poate confirma în
funcţie de circumstanţe; - întâlnirea cu puterea atunci când voinţa celuilalt o contracarează pe a mea; -
sentimentul că dispun de putere asupra mea şi asupra celuilalt. Aceasta poate fi o iluzie; - puterea este
amestec de consimţământ şi constrângere; - puterea este un fenomen curent întâlnit în familie, şcoală,
biserică etc.;
Puterea poate fi exercitată în mai multe feluri:1. ameninţarea cu forţa (băţul); 2. schimbul de
putere (târgul); 3. crearea obligaţiilor (sărutul). Prima formă stă la baza puterii unui stat, dar rareori se
exprimă direct. De obicei, instituţiile coercitive ale statului (poliţia, armata), ne pedepsesc atunci când
încălcăm legea. Această situaţie poate fi ilustrată în formula: A îi spune lui B, fă ce-ţi cer eu, ori o
păţeşti! A doua formă de exercitare a puterii o reprezintă schimbul de putere şi poate fi exprimată în
formula: A îi spune lui B: dacă faci ce-ţi cer fac şi eu pe urmă ceva ce vrei tu! Astfel, când cetăţeanul
plătitor de taxe simte că statul îl protejează, se supune mai uşor şi regimul respectiv capătă stabilitate.
Al treilea mod de exercitare a puterii este crearea obligaţiilor şi poate fi exprimat în formula: A îi spune
lui B: fă ce-ţi cer pentru că mă iubeşti, mă respecţi sau îmi eşti devotat indiferent din ce motiv! Este
vorba de puterea afectivă care poate mobiliza masele în direcţia sacrificiului, a morţii pentru o cauză
superioară.
În fond ce este puterea ? Ea poate fi rezultatul raporturilor distincte care se stabilesc între
membrii unei colectivităţi A apărut din nevoia organizării şi conducerii comunităţii pentru asigurarea
coeziunii membrilor în vederea realizării scopurilor societăţii. Pentru Max Weber puterea este şansa
actorului politic de a-şi impune voinţa sa altui agent politic. În opinia lui Robert Dahl: puterea lui A
asupra lui B este capacitate lui A de-a obţine ca B să facă ceea ce nu ar fi făcut fară intervenţia lui A.
Ce este de fapt puterea politică ? Puterea nu este politică prin sine însăşi ci devine politică prin
relaţia politică dintre guvernanţi şi guvernaţi. Puterea politică se referă la relaţiile de organizare şi
conducere generală a societăţii. Datorită acestui fapt, orice putere politică oferă anumite orientări
diverselor sectoare particulare ale societăţii prin elaborarea de politici economice, culturale, familiale
etc. Ca urmare a competiţiei politice, puterea politică angajează pe toţi membrii unei societăţi. Puterea
politică pentru a se realiza şi-a instituţionalizat relaţiile cu o serie de instituţii politice: stat, partide
politice etc. care la rândul lor au organisme specializate pentru exercitarea puterii (parlament, guvern).
Toate relaţiile politice de putere sunt reglementate juridic sub forma legilor. Puterea politică în plan
intern asigură echilibrul diferitelor colectivităţi ce alcătuiesc societatea şi compatibilitatea activităţilor
care se desfăşoară în interiorul ei. Putere politică în plan extern are scopul de-a organiza alianţele şi
apărarea în raport cu exteriorul. La nivelul societăţii globale, puterea politică are capacitatea de decizie
şi control şi este consolidată de autoritatea şi influenţa aparatului de conducere. Consolidarea şi
menţinerea puterii se realizează prin folosirea eficientă a tuturor mijloacelor economice, sociale,
politice şi ideologice.
___________________________________________________________________________

”În trecut, ordinea internațională era bazată fie pe hegemonie, fie pe un sistem de balanțe de putere.
Hegemonia a apărut prima. În lumea antică, ordinea însemna imperii....Cei ce trăiau în interiorul
imperiilor beneficiau de ordine , cultură și civilizație....În afara imperiilor erau barbarii, haosul și
dezordinea.... .Statele mici și nu imperiile au fost cele care s-au dovedit a fi forțele cele mai dinamice
în lume” (Cooper, p.33).
Competiția dintre statele mici ale Europei a luat uneori forma războiului. ”Pe de o parte, exista
riscul ca războaiele să scape de sub control și sistemul să se prăbușească în haos. Pe de altă parte, exista
riscul apariției unei singure puteri, care să cîștige toate războaiele și care apoi să impună o ordine de tip
hegemonic. Soluția la această dilemă a fost balanța puterii, care însă nu a lucrat însă nici atît de
automatic așa cum se crede uneori”....Tot cu balanța de putere a sosit și principiul rațiunii de stat.
Machiavelli a fost cel dintîi în avansarea ideii că statele nu trebuie supuse acelorași constrîngeri morale
ca și indivizii” (Cooper, p.35).
Într-adevăr, principiul balanței puterilor își conținea propriului neajuns deoarece susține Robert
Cooper ”sistemul creat de acest principiu era unul în care războaiele erau întotdeauna pe punctul de a fi
declanșate. Sfîrșitul acestui sistem a survenit datorită a cel puțin trei factori.
Primul a fost reprezentat de unificarea Germaniei în 1871 .....restrîngerea ambițiilor Germaniei cu
ajutorul a două puteri: Statele Unite și Rusia.
Al doilea factor a fost generat de....schimbările tehnologice (sf. sec. al XIX lea)..”mutarea revoluției
industriale în teatrele de război”. La începutul sec. al XX lea, prețul războaielor a crescut fiind greu de
suportat.
Al treilea factor a fost cauzat de: politica democratică și politica maselor
Anul 1919 a marcat sfârșitul ideii sistemului balanței puterii
În timp ce ”Războaiele desfășurate în perioada 1914-1945 au dus nu doar la distrugerea sistemului
balanțelor de putere europene, ci și la distrugerea imperiilor europene” (Cooper, p.38) , perioada de
după al doilea Război Mondial până la căderea comunismului le-a favorizat așa cum susține tot
Cooper: ”Războiul Rece a adus laolaltă sistemul balanțelor de putere și cel imperial, transformînd
lumea într-un întreg, unificată și concentrată în jurul unei confruntări pentru supremația totală și supusă
unei singure balanțe a terorii” (Cooper, p.41)

Astăzi, elementul esențial al geopoliticii este puterea militară americană

În opinia lui Susan Strange puterea poate fi definită astfel:
” capacitatea unei persoane sau a unui grup de persoane de a afecta rezultatele prin care (pentru că)
preferințele lor au prioritate asupra preferințelor altora” (p.34)
De asemenea, puterea poate fi definită la nivel local, național, internațional în termeni de resurse
materiale, umane, resurse materiale și umane sau capacități, voință (voința și pricepere în
folosirea de resurse umane și materiale).
Pentru Klaus Knorr (Putere și bogăție; economia politică a puterii internaționale) în analizarea
elementelor constitutive ale puterii statelor în relațiile internaționale posesia resurselor sau capacităților
este doar o față a monedei.
Kenneth Waltz a demonstrat în urma analizei capacităților nucleare a celor două superputeri din anii
70 că este necesară distincția dintre folosirea puterii și folosul puterii. Cele două state nu aveau mare
nevoie să folosească puterea pentru a atinge alte scopuri decât propria securitate; ambele vroiau să fie
văzute că o au. După opinia lui Waltz, statele puternice nu au fost întotdeauna capabile să-și prevaleze
preferințele lor asupra celorlalți.Ex. aparține lui Waltz: deciziile care au încheiat Războiul din Golf
luate de Statele Unite și aliații săi au demonstrat că deși au folosit o copleșitoare putere militară
împotriva Irak-ului, totuși nu au realizat toate rezultatele dorite (cum ar fi înlăturarea lui Saddam
Hussein). Cînd ajunge la rezultate, ”Puterea este numai o cauză printre altele, față de care nu poate fi
izolată” a afirmat Waltz (p.36).
Puterea în relațiile cu alte state sau puterea relațională susține Susan Strange nu este singurul
factor.
Puterea hegemonilor, de ex., puterea Statele Unite în anii 70 și 80. ”Fie considerând puterea
pierdută a Statelor Unite, fie cea în creștere a Japoniei, dovezile folosite încă aveau de-a face numai cu
puterea derivată din resurse, nu cu capacitatea de a influența rezultatele” (p.39).

Robert Keohane definește puterea hegemonilor prin ”controlul asupra materiilor prime, controlul
asupra resurselor de capital, controlul asupra piețelor și avantajul competitiv în producția de bunuri de
mare valoare....El trebuie să fie mai puternic decât orice altă țară și în aceste dimensiuni luate ca întreg”
(Keohane, 1984: 32,34).
Robert Gilpin (Economia politică a relațiilor internaționale) a evidențiat rolul hegemonului în
creșterea economică. De asemenea, a afirmat că rolul de hegemon al Marii Britanii în sec. al XIX
lea, al Statelor Unite în secolul al XX lea au rezultat din puterea lor economică (posesia unei piețe
mari asigura putere datorită influenței asupra creditului și asupra valutei hegemonului, puterea de a
bloca accesul în piață, flexibilitatea și mobilitatea puterii economice a hegemonului) .
Și el și Keohane au considerat că lipsa de inventivitate și de resurse au favorizat declinul puterii
economice britanice în sec. al XIX lea și că aceleași cauze explică scăderea puterii economice a SUA,
în favoarea Japoniei dar și a Europei. ”Amble pierderi au subminat atât voința hegemonului cât și
capacitatea sa de a administra sistemul” (p.41).
Susan Strange susţine urmăroarele: „puterea este încă văzută în primul rând drept capacităţi, ca o
proprietate a persoanelor sau a statelor-naţiune ca societăţi organizate, nu ca o trăsătură a relaţiilor, nu
ca un proces social afectând rezultate – felul în care sistemul operează în avantajul unora şi în
dezavantajul altora şi pentru a da prioritate mai mare unor valori sociale în favoarea altora” (p.41).
Alţi autori au insistat pe slăbirea puterii hegemonice prin formarea blocurilor contra-hegemonice
– A. Gramsci (bloc istoric în contextul Italiei), în timp ce pentru Robert Cox (Producţie, putere, ordine
mondială) blocul istoric este format şi acţionează la nivel naţional și transnațional.
_______________________________________________________________________

Suveranitatea şi controlul sunt trăsăturile puterii politice. Puterea politică este putere suverană
susţine J.W. Lapierre. Suveranitatea reprezintă calitatea puterii de instanţă superioară. Puterea suverană
este unică, indivizibilă, inalienabilă. Controlul se referă la ansamblul procedeelor şi mijloacelor
economice, politice, ideologice, morale care decurg din resursele şi valorile acestei puteri şi fac
posibilă reglarea mecanismelor societăţii globale dinamice potrivit imperativelor puterii. Statul
reprezintă instrumentul principal al puterii politice. De asemenea, este cel care asigură realizarea
deciziilor şi exercitarea funcţiei de control.
2. Tratarea teoretică şi practică a puterii a evidenţiat relaţionările sale cu alte concepte, cum ar fi:
autoritatea, influenţa etc. Autoritatea se referă la :”dreptul de a îndeplini unele acţiuni incluzând
dreptul de a face legi şi toate drepturile secundare implicate în conducere. Autoritatea trebuie deosebită
de putere care este înţeleasă ca abilitate de a impune supunerea”(Mihaela Miroiu, Adrian Miroiu, Ghid
de idei politice, 1991, p.12). Autoritatea se manifestă atunci când este recunoscut de către subordonaţi
dreptul superiorilor de a da ordine. Totodată recunoaşterea autorităţii unei persoane nu înseamnă
acordul automat la ordinile primite de la aceasta.
În continuare, prezentăm una dintre clasificările consacrate asupra tipurilor de autoritate ce
aparţine sociologului german Max Weber (1864-1920):
Tipuri Explicaţie
1. Tradiţională - se bazează pe tradiţii;
- este caracteristică societăţii premergătoare statului;
- poate fi exercitată de o singură persoană (monarh, papă, patriarh)
sau de un grup de oameni (nobili, preoţi) a căror drept de
conducere este acceptat de ceilalţi membrii ai societăţii.
Exemplu: monarhia (formă de guvernământ).

2. Charismatică - farmecul personalităţii;

- forţa ideilor pe care le propagă;
- mobilizarea maselor.
Exemplu: Christos.
3. Legal-raţională - supunere în faţa legii, a principiilor. Într-o societate raţională este
necesară existenţa legilor şi menţinerea ordinii.
În mod frecvent, autoritatea este analizată din două perspective:1.a legitimităţii (îndreptăţirii); 2. a
efectivităţii (a existenţei de fapt). Legitimitatea se referă la puterea de drept. Totodată, folosim termenul
de legitimitate atunci când oamenii acceptă validitatea unei legi şi utilizăm noţiunea de lege, în
măsura în care o acţiune respectă legea. Prezenţa legitimităţii garantează ordinea socială şi traiul
comun al cetăţenilor, în timp ce absenţa sa cauzează apariţia despotismului care la rândul său
declanşează violenţa.
 Sunt situaţii când autoritatea se impune de fapt deşi este lipsită de legitimitate (autoritate
bazată pe forţă). Până la recunoaşterea autorităţii legitime este necesară existenta autorităţii efective
care să organizeze procesul de confirmare a legitimităţii (revoluţia română din decembrie 1989). Există
şi autoritate legitimă neefectivă care este incapabilă să rezolve singură problemele cu care se
confruntă. A.P. Iliescu apreciază că mai corect este să analizezi diversele grade de legitimitate şi de
eficacitate decât să faci o diferenţiere clară între regimuri legitime şi eficace.
Autoritatea presupune organe sau persoane care iau decizii, un anumit grad de impunere a
deciziilor luate, o anumită putere poliţienească, militară, un grad de centralizare şi o anumită
organizare(instituţii, reglementări, tehnici) necesară exercitării ei. Excesul de autoritate conduce la
autoritarism , un regim nedemocratic în care autoritatea îşi impune discreţionar voinţa în ciuda
absenţei consensului majorităţii. Dictatura şi totalitarismul sunt forme acute de autoritarism, în
care se reprimă abuziv drepturile şi libertăţile cetăţenilor, se alterează tradiţiile, instituţiile, structurile
sociale şi economice şi se instaurează conducerea unipersonală sau oligarhică. Nu se transformă în
totalitarism orice formă de autoritarism. Se manifestă un tip de autoritarism care respectă unele drepturi
şi libertăţi ale oamenilor, instituţii, tradiţii etc., dar guvernanţii folosind unele practici manipulative,
satisfac de fapt preferinţele lor şi prea puţin pe cele ale cetăţenilor pe care-i reprezintă. În timp ce
excesul de autoritate nu este bun tot aşa nici lipsa de autoritate care conduce la anomie, anarhie,
dezordini sociale, creşterea infracţionalităţii şi conflicte sociale.
În mod curent, vorbim despre putere când ne referim la diferite poziţii într-un guvern, despre
legitimitate atunci când susţinem un regim politic şi despre autoritate când analizăm prestaţia unei
persoane.
Operaţionalizarea conceptului de putere susţine Cristian Pîrvulescu introduce conceptele
corelative: autoritate şi legitimitate. Alţi cercetători mai includ: influenţa, prestigiu, forţa. De
exemplu, au influenţă doar acei membri ai unui sistem politic care încearcă prin orice mijloc să aibă un
cuvânt de spus în ceea ce priveşte deciziile susţinute de guvern. Influenţa politică este distribuită inegal
între aceşti membri. Totodată se manifestă diferenţe între indivizi datorate manierei în care folosesc
resursele politice. Cu cât un politician se află mai aproape de vârful piramidei cu atât îi este mai uşor
să-şi impună punctul de vedere, adică are o influenţă politică mai mare.
3. Există numeroase clasificări ale puterii. Vom analiza: puterea individualizată,
instituţionalizată şi cea personalizată.
Puterea individualizată este o formă de putere politică care este exercitată de un singur om care
odată ajuns la conducere datorită şansei sau curajului şi în absenţa reglementărilor de drept, nu respectă
nici o normă, ajungând să exercite puterea în mod discreţionar. Acest tip de putere se deosebeşte de
puterea anonimă caracteristică societăţilor primitive unde deciziile se iau în comun de către membri
comunităţii.
 Puterea instituţionalizată Instituţionalizarea puterii favorizează trecerea puterii de la guvernanţi la
stat. În aceste circumstanţe, puterea politică trebuie să respecte instituţiile şi să se supună principiilor
normative, în timp ce statul devine suport al puterii.
Puterea personalizată are în vedere oamenii care ajută la funcţionarea puterii abstracte a
instituţiilor. De exemplu, sistemul mass-media a făcut posibil ca instituţiile statului, elitele politice să
fie cunoscute de către membri comunităţii.
În opinia lui S. Tămaş se manifestă următoarele tipuri de putere: bugetară, instituţională,
discreţionară, de numire, concurenţă, excepţională, exclusivă, publică.
În acest context, analizăm conceptul de separare a puterilor în stat. Este cunoscut că în regimurile
nedemocratice, conducătorii îşi impun deciziile făcând abuz de putere. În regimurile democratice
puterea se exercită prin respectarea principiului separări puterilor în stat. Această doctrină a fost
formulată iniţial în lucrările lui Locke şi Montesquieu. Principiile de bază sunt următoarele:
„1. Puterea executivă, legislativă şi judecătorească sunt conferite prin Constituţie unor persoane
şi instituţii diferite.
2. Organismele guvernării sunt considerate autonome şi legale. De exemplu, legislativul nu poate
înlocui executivul şi nici executivul să dizolve legislativul.
3. Nici un organism al guvernării nu poate exercita în principiu puterile acordate prin
Constituţie altor organisme (de exemplu, legislativul nu-i poate delega în întregime puterile
executivului; sau nu-i poate conferi o putere legislativă).4.Judiciarul acţionează independent
de influenţa politică şi se bucură de securitate faţă de putere. Are capacitatea de a declara
legislaţia ca neconstituţională” (M. Miroiu, A.Miroiu, Ghid de idei politice, 1991, p.80).
4. În opinia lui A.P.Iliescu problema de bază a politicii nu este cine trebuie să
conducă oricine va conduce va fi tentat să abuzeze) ci cum poate fi limitată puterea, abuzul de putere
(K. Popper). Puterea se limitează atunci când este dispersată. Mijloacele de limitare a puterii au în
vedere restrângerea mandatelor politice a unor partide politice, lideri şi „dispersia puterii între diferite
instituţii şi între diferiţi lideri; dispersia puterii între organe centrale şi locale; dispersia puterii între
instituţii guvernamentale şi instituţii nonguvernamentale (rolul activ al unor ONG-urilor, al societăţii
civile, al asociaţilor cetăţeneşti, etc); dispersarea puterii între cei ce exercită temporar puterea şi cei ce
o critică sau contestă (admiterea rolului contestării politice, al criticii, al protestului popular, etc);
dispersarea puterii prin admiterea unor „câini de pază”, (watchdogs), adică a unor instituţii care
supraveghează exercitarea puterii, o critică, fac propuneri de îmbunătăţire etc.- instituţii cum sunt cele
ale mass-mediei; organizaţiile cetăţeneşti, ONG-urile, etc.); negocierea soluţiilor, compromisul,
cooperarea, amendarea permanentă a politicilor, adaptarea lor conform intereselor exprimate şi
promovate de diverse grupuri [….]” (A.P. Iliescu, Introducere în politologie, pp.39-40).Acelaşi autor
conchide că de la mijloacele prin care se poate limita puterea rezultă trăsăturile de bază ale
democraţiei moderne.
___________________________________________________________________________

Max Weber, Robert Dahl consideră că resursele sau capacităţile sunt căi ineficiente pentru
judecarea puterii relative deoarece este mai mult puterea asupra adică autoritate (putere structurală)
decât puterea de la alţii care contează.
Distincţia dintre putere relativă şi putere structurală este relevantă. „ În relaţiile cu alţii, este
mult mai greu să ne gândim la putere ca fiind exercitată în mod inconştient de o parte asupra alteia, fără
vreo intenţie deliberată. Dar când ne gândim la putere în termenii puterii asupra structurilor, este mai
uşor să înţelegem că sunt afectate relaţiile existente în interiorul acelor structuri ........Deoarece Statele
Unite au putere structurală, ele nu pot face altceva decât să domine relaţiile cu alţii. Fie şi prin simpla
lor prezenţă influenţează rezultatele.
”...principalul rezultat al acestei puteri structurale a fost o răsturnare de la state la piețe în
balanța puterilor” (Susan Strange, p. 48)
Joseph Nye (Obligat să conducă) a operat distincția dintre putere tare și putere moale pe care le
consideră în mare echivalente cu puterea coercitivă, relațională și puterea indirectă, structurală.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Regimul politic

2. În literatura de specialitate sunt multiple interpretări care au în vedere definirea sistemului și

regimului politic. Astfel, sistemul politic reprezintă unul dintre elementele de bază ale
modelului teoretic denumit sistemism, introdus în anii
' 70-'80 ai secolului al XX lea, sub impactul teoriei generale a sistemelor și dezvoltarea
ciberneticii.
Abordările variate au generat următoarele definiții:
a. sistemul politic reprezintă interacțiunile politice și instituționale care determină
deciziile.Acestora li se supun indivizii și colectivitățile;
b. sistemul politic exprimă exercițiul puterii care rezultă din practica instituțională dominantă.
Astfel, pune în evidență deosebirile dintre prevederile constituționale, practica politică și
dinamica vieții politice;
c. sistemul politic este rezultatul tuturor structurilor politice și în acest context, relevă rolul
 partidelor politice în raport cu instituțiile statale.
Unul dintre meritele perspectivei sistemist-structuraliste elaborată de D. Easton este surprinderea
corelațiilor dintre sistemul politic și sistemul social global, în sensul că sistemul politic este un
subsistem al sistemului social global. De asemenea, înțelegerea regimului politic ca sistem politic redus
la sfera decizional-guvernamentală.
În schimb, cealaltă abordare, cea funcționalistă care aparține lui G.Almond apreciază că sistemul
politic este conceput ca realitate care coincide cu sistemul social global, este un cosistem compus
dintr-o structură politică (instituții politice, clanuri, rude) și cultură politică
(”set de convingeri și sentimente care determină atitudini și comportamente caracteristice unei
comunități umane în raport cu care se poate evalua eficacitatea unor inițiative politice și gradul de
loialitate partizană a cetățenilor”, G.Almond, S.Verba, Cultura civică).
În timp ce, noțiunea de sistem politic este mai cuprinzătoare pentru că include pe lîngă instituții,
tradiții istorice, context cultural, valorile societății , structurile economice și sociale, conceptul de
regim politic este mai restrîns, în componența sa intră doar instituțiile fundamentale.
În cadrul aceluiași sistem se manifestă regimuri politice tranzitorii ale căror modificări pot fi
explicate prin înțelegerea schimbării și transformării. Totodată, stabilitatea politică nu înseamnă
imobilism. Aceasta este legată de schimbare care însă are un ritm de transformare mai lent deoarece în
componența sistemului politic intră ”forțele profunde ale comportamentelor și ale valorilor” susține V.
Măgureanu (Studii de sociologie politică, 1997, p.149).
Capacitatea unui regim politic este dată de adaptarea sa la schimbare socială și la conjunctură. Alain
Rouquié diferențiază următoarele tipuri de schimbare: continuu/discontinuu; pașnic-violent;
echilibrat/dezechilibrat; fundamental/marginal; accelerat/lent; intern/extern.
2.Regimul este un mod de guvernare sau de organizare a puterii politice. Exemple: a) monarhia; b)
republica; c) dictatura.
 Monarhia (etimologia: monos=singur, arché=conducere) este o formă de
guvernamânt în care puterea supremă aparţine unei singure persoane, monarhul (rege, împărat, ţar, şah
etc.). Monarhul deţine putere datorită liniei dinastice (virtutea ereditară). Mandatul este limitat în timp.
Tipuri de monarhie:
a1) absolută - se manifestă în perioada feudală; puterea este exercitată de către monarh;
a2) limitată - se reduce rolul monarhiei datorita apariţiei Parlamentului;
a3) constituţională – se limitează puterile monarhului prin Constituţie;
a4) în sistem modern – suveranul domneşte, nu guvernează; deţine funcţii ceremoniale
( exemple: Anglia, Norvegia, Olanda, Suedia);
a5) în zilele noastre – a fost înlocuită monarhia cu republica.
  Republica (etimologia: res publica=treburi publice) este o formă de guvernare în care
cetăţenii deţin şi exercită puterea supremă prin reprezentanţii aleşi (Parlament, preşedinte).
Republica este „ forma logică a democraţiei” (G. Mazzini).
Tipuri de republică:
b1) democratică – formă de funcţionare a regimului politic în care se realizează dreptul poporului de a
se guverna pe sine însuşi. Se bazează pe maximum de consens şi minimum de constrângere.

Elemente cheie:
Reprezentativitatea şi pluralismul permit rezolvarea conflictelor sociale pe căi deschise şi negociabile.
Dificultăţi: raportul dintre legitimitate şi eficacitate. Nevoia de consimţământul celor guvernaţi.
Acest consimţământ ţine de performanţa guvernanţilor în rezolvarea problemelor economice, sociale,
în înfăptuirea ordinii şi justiţiei.
Apar două momente:
B1’- pentru a fi eficienţi aplică politica pe placul populaţiei (populişti). Pot să nu fie eficaci
şi să pună în pericol democraţia.
B1” – pentru a fi performanţi aplică politici nepopulare. Un efect ar fi pierderea consimţământului
maselor.
b2) fascistă (etimologie: fascis=mănunchi, nuiele care înconjurau securea. Era folosită în Roma antică
de consuli, dictatori, magistraţi.
În sens restrâns, regim instaurat în Italia (1922-1943), în Spania, Ungaria.
Regim înlăturat după al doilea război mondial.
Idei de bază: - respinge valorilor liberale;
1. nu este de acord cu doctrina socialistă ;
2. consideră naţiunea valoare supremă;
3. dă întîietate interesului colectiv;
4. eliminarea raselor inferioare etc.
b3) totalitaristă
Teze: - statul controlează toate aspectele vieţii sociale şi individuale;
5. interzice critica;
6. statul se menţine datorită poliţiei politice;
7. susţine monopolul partidului unic;
8. în economie introduce planificarea centralizată etc.

c) Dictatura este un regim politic în care puterea este deţinută de către o persoană sau un grup restrîns.
Pentru obţinerea legitimităţii recurg la invocarea unor stări excepţionale ca: - intrarea ţării în criză
economică; - pericolul izbucnirii unui război. Legitimitatea este susţinută prin plebiscit sau elaborarea
unei noi Constituţii.
Obţinerea puterii dictatoriale se realizează prin: - mijloace neconstituţionale;
- violenţă;
- restricţii minime din partea puterilor
legislative, judiciare în măsura în

care ele funcţionează independent .

Tipuri de dictatură:- militară;
-civilă;
- religioasă.
Alte tipuri de regimuri politice: - militar- puterea politică este preluată şi exercitată de cadre
militare. Poate fi dictatorial sau cu caracter
democratic
- parlamentar –regim monarhic sau republican în care
Parlamentul deţine rol prepondorent
- prezidenţial- în prima variantă: preşedintele este
preşedintele
republicii şi şef al
guvernului
- în a II a variantă: un preşedinte și
un prim-ministru cu rol
secundar
- reprezentativ – poporul guvernează prin intermediul
reprezentanţilor aleşi prin proceduri
electorale;

- semiprezidenţiale – variantă de regim republican, îmbină

regimul prezidenţial cu cel
parlamentar;
- preşedinte ales prin vot universal,
cu puteri proprii;
- un prim-ministru şi un guvern
responsabil în faţa Parlamentului;
 - unanimitar - propriu sistemelor totalitare;
- lipsește pluralismului politic;
- partid, ideologie unică;
- societate omogenă lipsită de clivaje de
clasă, etnice, rasiale etc.;
- control asupra mijloacelor de comunicare
etc.
2.
Cum are loc persistenţa ori căderea regimului ? Specialiştii propun următoarea schemă: criza;
prăbuşirea; tranziţia; instaurarea; consolidarea.
Criza: definiţii: - provocare, totalitatea problemelor pe care sistemul politic trebuie să le
înfrunte;
- situaţie marcată de dificultăţi serioase ce survin în activitatea
sistemului politic ajungînd până la situaţia extremă de destabilizare şi
chiar cădere.
Fiecare din aceste definiţii e necesar să fie interpretată în funcţie de context.

Tipuri de criză: endogenă şi exogenă

Criza endogenă se produce: - cînd un regim îşi pierde treptat legitimitatea;
- cînd îşi reduce pînă la dispariţie eficienţa şi eficacitatea în
executarea deciziilor politice;
- cînd anumite probleme devin nerezolvabile pentru actorii
politici şi/sau partidici care alcătuiesc baza regimului încît
unii dintre aceştia ajung să solicite colaborarea şi contribuţia
din partea grupurilor sau formaţiunilor antisistem.
De exemplu, criza regimului sovietic (Fisichella, 2002)

Criza exogenă se referă la războiul internaţional urmat de înfrîngerea militară. Exemple:

regimul naţional-socialist în Germania sau regimul autoritar fascist în Italia.
Utilizarea noţiunii de legitimitate este problematică dacă se face referire la regimurile politice
nedemocratice (de exemplu, crizele politice în regimurile comuniste ungar, cehoslovac, polonez) sau la
regimul sovietic în perioada lui Stalin şi pînă în anii `80 ai secolului al XX lea. Toate aceste referiri
reflectă carenţe de legitimitate
Criza poate provoca prăbuşirea şi transformarea regimului politic.
Prăbuşirea regimului politic este o tranziţie discontinuă care se caracterizează prin grad ridicat de
violenţă şi prin radicalitate.
Criza poate determina transformarea regimului. În acest caz, se manifestă tranziţia continuă care este:
- mai lentă;
- eşalonată;
- violenţa este redusă sau absentă;
- secondată în mod concret, prin intervenţii legale de regimul precedent şi
de subiecţii săi semnificativi (grupuri, partide, conducătorul charismatic), trece la un altul nou
şi diferit.
Tranziţia, sub aspect politic se caracterizează prin contrapunerea a două sau mai multe grupări
politice care nu sunt capabile, pe parcursul unei anumite perioade de timp, să se impună în mod
hotărât şi deplin.
În cazul în care regimul precedent şi noul regim nu se impun poate izbucni războiul civil.
Instaurarea noului regim are loc atunci cînd coaliţia de actori politici dispune în sfârşit de
monopolul constrângerii, adică; a) şi-a instalat subiecţii proprii în roluri principale de autoritate; b) şi
cînd a format structurile de bază ale noului regim.
Instaurarea noului regim constă: - în asumarea guvernării; - şi se încheie atunci cînd acest lucru se
consideră realizat (Fisichella, p.135).
Consolidarea constă în luarea puterii.
Noul regim se consolidează în felul următor: (Morlino, 1981, 1986, citat de Fisichella)
1. distruge anumite structuri ale vechiului regim şi/sau transformă vechile structuri
conform modalităţilor, programelor, ideologiilor promovate de noii lideri ajunşi la
putere şi/sau completează activitatea de creare a structurilor şi normelor noi;
2. extinde şi perfecţionează domeniul guvernativ asupra resurselor coercitive (inclusiv
asupra celor economice sau de influenţă);
3. demonstrează eficacitatea decizională şi efectivitatea noilor structuri şi eventual lărgește
şi sporește gradul de legitimitate internă şi internaţională a noului regim.
Reconsolidarea are loc atunci cînd un regim intrat în criză reuşeşte să depăşească problemele
revăzînd componenţa coaliţiei dominante precedente şi recucerind legitimitatea, eficacitatea şi eficienţa
(Fisichella, p.135).
În regimurile democratice este necesar să ţinem cont de distincţia dintre democraţia împlinită şi
democraţia consolidată (Juan J. Linz şi Alfred Stepan).
Tranziţia democratică împlinită are următoarele trăsături:
9. a atins un suficient grad de consens asupra procedurilor necesare instaurării unei
guvernări alese;
10. accede la putere ca urmare a rezultatului în alegerile libere şi transparente;
 11. guvernarea aleasă deţine de facto autoritatea asupra deciziilor referitoare la politici
noi;
12. puterile executivă, legislativă, judiciară aprobate de noua democraţie nu trebuie să
împartă de iure (de drept) atribuţiile proprii cu alte instituţii.
Democraţia consolidată se caracterizează prin:
13. existenţa statului;
14. coexistenţa a cinci arene care să interacţioneze între ele:
15. condiţii favorabile pentru dezvoltarea unei societăţi civile libere şi active;
16. o societate politică relativ autonomă şi apreciată în mod favorabil;
17. legislaţie respectată- garanţii legale pentru libertatea cetăţenilor;
18. o birocraţie statală care ar putea fi angajată de guvernarea democratică nouă;
19. o societate economică instituţionalizată.

STATUL

3. Termenul de stat provine din latinescul status care înseamnă: poziţia în picioare,
continuitate, permanenţă şi stabilitate. De-a lungul istoriei omenirii, trei etape importante au marcat
evoluţia concepţiilor despre stat: prima, a stadiului preagricol , în care grupuri mici de culegători sau
vănâtori nu şi-au pus problema existenţei unei instituţii stabile care să menţină ordinea; în cel de-al
doilea, al stadiului agricol au existat nişte state mai slabe sau mai puternice dar şi destule comunităţi
care nu au trăit în state; în al treilea stadiu, în epoca industrială, statul s-a consolidat ca formă de
organizare a oamenilor, puţini oameni trăind în afara sa.
Hobbes, Spinoza, Machiavelli au pus bazele teoriei laice a statului.
Odată cu secolul al XVI lea, se ia în seamă un element necesar al constituirii statului
teritoriul. Această abordare a corespuns intereselor guvernanţilor de unificare şi consolidare a
dominaţiei lor asupra populaţiei care îl ocupa.
Pacea de la Westfalia, din 1648, a impus concepţia potrivit căreia teritoriul este delimitat de
frontieră. Apoi, luarea în consideraţie a naţiunii a reprezentat un alt factor care a contribuit la
apariţia statelor moderne.
Suveranitatea este un alt element necesar în constituirea conceptului de stat. Generată de revoluţia
burgheză, s-a manifestat sub două forme: suveranitatea populară şisuveranitatea naţională. Prima
formă de suveranitate a fost teoretizată de J.J. Rousseau, în sensul că: „toţi indivizii au dreptul la
sufragiu, îl exersează pentru a vota fiecare lege”(cf. C. Pârvulescu, p.42). Conform acestei
concepţii statul are următoarele dimensiuni: naţiunea, teritoriul, autoritatea politică suverană
(autoritate publică sau puterea organizată statal). Suveranitatea naţională a fost preferată de
revoluţionarii francezi de la 1789. Se referă la o entitate morală diferită de indivizii care o compun
şi care dispune de voinţă proprie.

Cercetările antropologice au evidenţiat existenţa societăţilor fără stat a căror autoritate

constă în forţa unor obiceiuri, superstiţii, credinţe, urmate apoi de concentrarea puterii în persoana
unui şef .
Apariţia şi consolidarea statului impune ideea instituţionalizări, a transferului puterii de la
persoana guvernanţilor la cea a statului.
Statul în opinia lui Max Weber (Economie et societe, 1971, t.1, p.57) este o organizaţie
politică obligatorie cu operaţiuni continue atâta timp cât personalul său administrativ menţine cu
succes pretenţia de monopol asupra folosirii legitime a forţei fizice în scopul întăririi ordinii sale.
Ordinea administrativă şi legală a statului modern poate fi schimbată prin legislaţie.
Pentru Hans Kelsen statul este un instrument de constrângere care poate fi raţionalizat cu
ajutorul dreptului.
Marxiştii interpretează statul ca element de constrângere care foloseşte puterea unei clase
pentru asuprirea celorlalte.
Analiza sistemică apreciază că statul este un ansamblul deschis care are schimburi intense cu
mediul.
Analizând forma statului, avem în vedere modul de organizare a puterii de stat, structura şi
funcţionarea organelor sale de conducere. Aceasta se poate realiza ca formă de guvernământ
(monarhia sau republica), ca regim politic (totalitatea instituţiilor, a practicilor, a valorilor
caracteristice ale comunităţii politice) şi ca structură de stat (stat unitar, federal, confederal).
În ceea ce priveşte mecanismele statului pe care le foloseşte pentru funcţionarea sa, ne
referim la ansamblul organelor de stat (autorităţi publice). De asemenea, avem în vedere
parlamentul, guvernul, justiţia, etc. şi forţele de constrângere (armată, poliţie, închisori, etc.).
Rezultă că statul poate fi definit ca „mod de organizare al puterii politice pe un anumit
teritoriu şi în cadrul unei anumite comunităţi umane (popor, naţiune) ce poate recurge legitim la
 constrângere pentru a asigura coordonarea societăţii”(C. Pârvulescu, op.cit. , p. 42).
O altă accepţiune asupra statului este cea de reprezentare instituţională a voinţei poporului, a
celui care oferă mijloacele de a acţiona eficient în situaţii normale sau extreme pentru a asigura
apărarea sau bunăstarea tuturor precum şi drepturile diferitelor grupuri minoritare. Pe baza
Constituţiei, statul ca organizare raţională construieşte strategii de permanentizare a ordinii şi de
perfecţionare a omului.
4. În concepţia lui Ph. Braud, ( în Sociologie politique, LDYG, 1996, p.86), funcţiile şi organele
de stat sunt următoarele:
Funcţii Organe de stat
1. Legislative - Parlament (legi în sens strict: legi
organice şi ordinare (Legea
învăţământului).
- Guvern (reglementări autonome;
ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă).
- Curţi supreme (hotărâri de
principiu; principii noi cu
valoare de lege.

2. Executive - Parlament (măsuri individuale

excepţionale, de ex.- ridicarea imunităţii).
- Guvern (metodologii de
aplicare: măsuri individuale- hotărâri
de Guvern; ordinele miniştrilor.
- Administraţie (metodologii de aplicare
măsuri individuale, operaţii efective).

3. Juridice - Parlament (legi de amnistie).

- Guvern şi administraţie (recurs extraordinar
- Autorităţi judiciare (recurs în contencios, în
administraţie).

3. Trăsăturile statului sunt următoarele: 3.1. controlul şi monopolul asupra mijloacelor violente; 3.2.
teritorialitatea; 3.3. suveranitatea; 3.4. constituţionalitatea; 3.5.domnia legii şi exercitarea puterii
impersonale; 3.6. îndeplinirea funcţiilor şi responsabilităţilor statului;
3.7. autoritatea şi legitimitatea; 3.8. cetăţenia; 3.9. impozitarea.
3.1.Statul este singura instituţie din societate care are dreptul de folosire a forţei; controlează şi
coordonează legitimitatea folosirii forţei.
3.2. Statele sunt entităţi geografice sau geopolitice, ocupă un spaţiu fizic clar definit asupra căruia
exercită autoritatea legitimă.
3.3. Analizat din perspectivă istorică, statul apare odată cu conceptul de suveranitate. Un stat nesuveran
nu este stat în adevăratul sens al cuvântului. Dacă J. Bodin susţine suveranitatea monarhului,
contractualiştii vorbesc de suveranitatea populară ca model de legitimare a puterii politice, în timp ce
după Revoluţia franceză se trece la suveranitatea naţională, poporul devine naţiune în cadrul statului
naţional unitar. În acest context, suveranitatea se materializează în cadrul puterii etatice în dreptul de a
iniţia şi utiliza forţa în mod legitim.
Răspunzând la întrebarea: cine este suveran în stat ?, unii specialiştii deosebesc caracterul suveran al
puterii în stat de suveranitatea de stat. În timp ce în primul caz se are în vedere problema
suveranităţii în interiorul unei comunităţi, măsura în care aceasta este bine organizată şi posedă o
ierarhie a guvernanţilor; în al doilea caz se referă la statul-naţiune cel care are supremaţia asupra
tuturor grupurilor în societate.
Conceptul de suveranitate are o serie de trăsături generale: 1. caracter exclusiv; 2. caracter
inalienabil; 3. caracter independent. Prima caracteristică evidenţiază faptul că
într-un singur stat funcţionează numai o putere suverană şi nu două. Caracterul inalienabil se referă la
faptul că statul în numele suveranităţii sale îşi organizează puterea, stabileşte funcţiile, ponderea lor şi-
şi orientează activităţile economice, sociale, culturale. Puterea de stat suverană „este unică în graniţele
sale şi ca urmare nu poate fi împărţită cu nici o altă putere din exterior sau din interior”(Zăpîrţan, 1992,
Repere în ştiinţa politicii, p.128). Caracterul independent se referă la existenţa de sine stătătoare a
statului şi la respectarea independenţei celorlalte state.
Aceste trăsături conferă suveranităţii un caracter obiectiv.
Organizarea teritorială a populaţiei care trăieşte în limitele frontierei de stat este expresia suveranităţii
sale.
3.4. Constituţia este documentul care creează sau cel puţin asigură existenţa statului.
 Ordinea politică contemporană nu înseamnă guvernarea după bunul plac al oamenilor ci
guvernarea după legi.

3.6.Administraţia publică este instituţia care aduce la îndeplinire funcţiile şi responsabilităţile

statului. Pentru a realiza aceste deziderate, administraţia trebuie să aibă o bună organizare,
funcţionari competenţi, disciplină, legislaţie şi o aplicare consecventă a acesteia. De
asemenea, au rămas valabile consideraţiile lui M. Weber care a susţinut că: - diviziunea exactă
a sarcinilor; - aplicarea metodică a regulilor care guvernează afacerile oficiale ale statului,
 fără a implica motivaţii personale; - recrutarea funcţionarilor publici pe baza competenţei
potenţiale sau dovedite; - respectarea şi subordonarea faţă de autoritatea superiorului asigură
funcţionarea eficientă a aparatului administrativ. Nu putem omite eşaloanele superioare ale
funcţionarilor publici, a celor aflaţi la conducere care fac politică în spatele uşilor închise sau
sunt prezenţi la negocieri şi sunt sfătuitorii politicienilor.
3.7. Un stat nu poate fi puternic dacă cetăţenii săi nu recunosc autoritatea instituţiilor
statului, a statului şi a legilor sale.
3.8. Cetăţean este individul care are dreptul de a participa la viata comunităţii.
Deţinătorul cetăţeniei are drepturi şi îndatoriri, libertăţi şi constrângeri, puteri şi
responsabilităţi în cadrul societăţii.
3.9. Taxele plătite regulat de persoane şi unităţi economice produc venituri care sunt
cheltuite în scop public. Aceste venituri formează bugetul de stat care finanţează sectoarele
productive şi mai puţin productive ale statului. Aceste servicii pe care statul le oferă
cetăţenilor în schimbul impozitelor se numesc bunuri publice.
 La întrebarea cât de mare trebuie să fie rolul statului în societate, gândirea politică răspunde că
există mai multe interpretări care aparţin concepţiei liberale, conservatoare, anarhiste, de
stânga, etc.
Conform liberalismului, statul garantează regulile formale, legile imparţiale (apărarea
proprietăţii; respectarea contractelor), lasând individului libertatea de acţiune câtă vreme respecta
libertăţile celorlalţi. Interesele economice ale oamenilor se realizează prin intermediul
mecanismelor pieţei. Statul este arbitru care urmăreşte păstrarea neutralităţii faţă de cetăţeni şi
are sarcina de-a asigura apărarea legii. În opinia liberalilor statul care îndeplineşte ţeluri concrete
(ajută grupuri defavorizate, rezolvă probleme sociale, etc.), ajunge la abuzuri. Liberalii moderaţi
acordă statului un rol de completare în economie, în sensul de furnizor de bunuri economice pe
care piaţa nu le poate oferi (aer curat, apă potabila, apărare naţională, educaţie, etc.).
Libertarienii susţin înlocuirea statului minimal sau a statului paznic (cel care realocă anumite
resurse în favoarea celor defavorizaţi) cu statul ultraminimal în care este protejat numai
cetăţeanul care şi-a plătit „protecţia şi politicile de constrângere”(Robert Nozick, Anarhie, stat,
utopie, Humanitas, Bucureşti, 1997). În opinia lui John Gray, soluţia necesară lumii moderne nu
este statul minimal ci statul limitat, statul cu putere şi atribuţii limitate.

Concepţia conservatoare despre stat

Pentru conservatori „condiţiile reale, împrejurările, particularităţile locale sunt decisive”

(A.P.Iliescu, op.cit., p.79). Rolul guvernării este cel de rezolvare a problemelor şi situaţiilor locale
 şi nicidecum folosirea unor algoritmi politici. Strategia de bază este axată pe pragmatism, pe

acţiunea elastică, nu pe soluţia obligatorie aplicată automat, indiferent de context. Un reprezentant

de seamă al conservatorismului este Edmund Burke.

Concepţia anarhistă despre stat

Prima reacţie anarhistă a fost generată de teza statului minimal. În opinia unor anarhişti nici un
stat nu este bun pentru individ, deoarece nu se ocupă de nevoile omului. Alţi anarhişti susţin că
statul se amestecă prea mult în treburile cetăţeanului

 PARTIDE POLITICE

1. Activitatea politică se realizează atât prin intermediului statului şi a organismelor subordonate

acestuia cât şi printr-o vastă structură de instituţii extrastatale. Dintre acestea, partidele politice sunt
cele mai vechi. Ele apar în statele greceşti Sparta, Atena şi în Imperiul Roman şi sunt constituie de
oameni politici remarcabili ca Cicero, Pompei, Cezar, etc. Derivat din latinescul pars-partis, termenul
de partid se referă la o grupare de oameni constituită în mod voluntar, atrasă de aceleaşi interese,
scopuri ce acţionează în comun pe baza unui program în vederea realizării acestuia.
Semnificaţia şi ponderea partidelor politice a variat în funcţie de orânduirile sociale. În
accepţiunea modernă, partidele politice apar odată cu societatea capitalistă. Apariţia şi impunerea
partidelor politice a fost favorizată pe de o parte de lupta antifeudală a burgheziei şi pe de altă parte
de lupta clasei feudale care şi-a creat propriile partide politice pentru a-şi menţine privilegiile în
ofensiva împotriva burgheziei. În multe ţări, apariţia partidele politice a fost generată de realizarea
unor sarcini ale luptei de eliberare naţională, de constituire şi consolidare a statului naţional.
Trăsăturile partidelor politice sunt următoarele:
1. se constituie şi acţionează pe baza voluntarismului, a liberului consimţământ al
membrilor săi;
2. problema puterii constituie obiectivul fundamental al activităţii oricărui partid politic;
3. dispune de o structură organizatorică şi de conducere, de organe proprii centrale şi
locale; un rol important îl au regulamentele, statutele şi codurile;
4. îşi desfăşoară activitatea pe baza unui program politic care reflectă interesele şi
aspiraţiile grupului social, al clasei al cărui produs este partidul respectiv. În general,
programul se fundamentează pe o ideologie (liberalism, neoliberalism, conservatorism,
neoconservatorism, social-democraţie, democrat-creştin) şi orientează activitatea
partidului;
5. în denumirea lor poate fi inclusă sau nu titulatura partid; acest termen poate fi înlocuit
cu noţiunile de: asociaţie, convenţie, front, juntă. Uneori introducerea unor noţiuni ca
democrat-creştin, liberal, ţărănesc, etc., pot să evidenţieze baza lor doctrinar-ideologică,
compoziţia socială, dar nu în mod automat sau obligatoriu;
6. marea mobilitate socială indică faptul că sunt subsisteme politice deschise în care pot
intra sau ieşi membrii. În interiorul lor pot apare diverse grupuri care dinamizează,
conservă, propun un nou program sau o altă doctrină politică având ca efecte ieşirea în
afara partidului, scindarea sau apariţia unui alt partid politic.
4. 2.Multitudinea de funcţii pe care le îndeplinesc partidele politice se
datorează
5. faptului că sunt instituţii politice a căror scop este câştigarea puterii şi a
căror rol este organizarea şi conducerea societăţii.
6. Funcţia politică a partidelor aflate la putere se referă la constituirea,
organizarea şi funcţionarea instituţiilor statale principale (parlament,
guvern), în luarea şi aplicarea deciziilor, în conducerea vieţii social-politică.
7. Funcţia politică a partidelor aflate în opoziţie are în vedere revenirea la
putere, monitorizarea activităţii politice, influenţarea celor de la putere, informarea
opiniei publice în legătură cu unele disfuncţionalităţi, cu unele decizii
neconstituţionale ale guvernanţilor şi propunerea unor măsuri legale, reparatorii şi
eficiente pentru membrii comunităţii
8. Funcţia de organizare şi conducere include pe lângă îmbunătăţirea
activităţilor de organizare şi conducere şi pe cea de atragere de membrii,
simpatizanţi politici. De asemenea, are în vedere formarea şi pregătirea propriilor
cadre pentru activităţile în partid, în condiţiile în care sunt sau revin la
putere.
 Funcţia teoretico-ideologică este mult mai activă în perioada campaniei electorale. Obiectivele
ei sunt următoarele: - dezvoltarea şi adaptarea modelului doctrinar la condiţiile social-politice, la
sarcinile partidului; - elaborarea programului, a strategiei şi tacticii politice a partidului;- organizarea şi
conducerea luptei ideologice împotriva altor partide şi formaţiuni politice.
 Funcţia civică, formativ-educativă şi patriotică are în vedere atât membrii cât şi simpatizanţii
partidului. De obicei, activitatea partidelor poate contura cultura politică a societăţii sub cele trei
dimensiuni ale sale: a. cognitivă - partidul reprezintă o sursă de informare cu privire la problemele
naţionale; b. afectivă – implicarea la activităţile de partid creşte sentimentul de participare civică şi
apartenenţă la comunitatea politică; c. evaluativă – partidele indică obiectivele şi criteriile pentru
aprecierea realităţilor social-politice, creează programe, formulează ideologii.
 Sintetizând cele afirmate despre trăsături şi funcţii, propunem analizarea uneia dintre
numeroasele definiţii asupra partidelor politice: „ un partid politic este o organizaţie durabilă,
constituită atât la nivel naţional şi local, vizând cucerirea şi exercitarea puterii şi căutând în virtutea
acestui ţel, să obţină sprijin popular” ( Roger –Gérard Schwartzenberg, Sociologie politique, Éditions
Montchrestien, Paris, 1990, p.71). Constatăm, că Schwartzenberg este de părere că orice partid politic
se defineşte prin următoarele coordonate: a. continuitatea organizaţiei; b. caracterul naţional; c.
tendinţa de a exercita puterea; d. căutarea unei susţineri populare:
 a. organizarea durabilă a partidului depăşeşte durata de viaţă a conducătorilor lui. Acest aspect
evidenţiază diferenţa partidelor politice de clici sau clientelă ce dispar o dată cu cei care le-au format;
 b. partidul are o organizare completă, atât la nivel central cât şi la nivel local. Acest fapt îl
diferenţiază de alte organizaţii politice şi grupurile parlamentare simple care există numai la nivel
central;
 c. Conducătorii naţionali şi locali demonstrează că au voinţă politică, deoarece posedă
capacitatea de a cuceri şi exercita puterea politică singuri sau împreună cu alţii şi nu numai de a
influenţa puterea. Acest criteriu deosebeşte partidele politice de grupurile de presiune;
 d. partidele politice au nevoie de susţinere populară, în special în perioada alegerilor. Din acest
motiv, este necesar să mobilizeze membrii şi simpatizanţii. De asemenea, este necesară elaborarea unui
program politic, a strategiei şi tacticii partidului pentru cucerirea şi exercitarea puterii şi pentru
funcţionarea instituţiilor statului. Acest criteriu relevă că în timp ce partidele politice participă la alegeri
şi la viaţa parlamentară, despre cluburile politice nu se poate spune că au asemenea roluri politice.
 În seria personalităţilor româneşti care au studiat sistematic problematica partidelor politice,
amintim pe: Dimitrie Gusti, P.P. Negulescu, A.D. Xenopol, D. Drăghicescu, M. Manoilescu, O.
Trăsnea, G. Voicu, M. Nedelcu, A. Cioabă, etc.
În Constituţia română, dreptul de asociere reprezintă una dintre modalităţile prin care în diverse
forme, cetăţenii pot acţiona folosindu-se de toate competenţele pe care le deţin pentru a promova unele
interese colective. Dreptul de a forma partide politice se înscrie în acest drept de asociere.
 În Constituţia României, după căderea regimului comunist, a fost stipulat dreptul de a forma
partide politice (drept de asociere). În 1990, doar 250 de membrii formau un partid politic. Această
hotărâre a favorizat apariţia a peste 100 de partide. A urmat fixarea unui prag electoral de 3%
(obţinerea unui minimum de 3% din voturile alegătorilor), mărirea numărului de membrii (10000 de
membrii fondatori), număr fix de filiale judeţene, înregistrarea partidului la Tribunal, şi reducerea
numărului partidelor politice la mai puţin de 20; după 1996, s-a decis un prag electoral de 5%, ceea ce
a condus la o scădere a numărului de partide.
3.Literatura de specialitate consemnează mai multe clasificări ale partidelor politice în funcţie de
următoarele criterii: poziţia faţă de tradiţie, schimbare, proprietate, dimensiunea, structura,
funcţionalitatea, ideologia lor, etc. De exemplu, împărţirea în partide de dreapta, de centru şi de stânga
îşi are originea în convenţiile impuse în timpul Revoluţiei franceze. Este vorba de poziţia faţă de rege a
celor trei stări: în jurul regelui în Adunarea Stărilor Generale, la dreapta stăteau starea I (clerul) şi a II a
(aristocraţia) şi în stânga sa burghezia şi starea a III a. De obicei, partidele de dreapta sprijină iniţiativa
indivizilor şi raporturile acestora cu statul, susţine mecanismele economiei de piaţă şi acceptă
diferenţierile sociale; în schimb, partidele de stânga ajută clasele şi păturile defavorizate şi acceptă un
rol mai mare al statului în economie, sănătate şi educaţie. Este dificil de stabilit dacă un partid este de
dreapta sau de stânga, întrucât există partide de centru-dreapta sau de centru-stânga, care în anumite
condiţii sunt de acord cu idei de stânga şi în altele cu idei de dreapta.
 În opinia lui M. Duverger, diferenţa dintre partide de cadre şi partide de mase se datorează
aspectului structural-organizaţional şi mai puţin al numărului de membrii. Formarea
partidelor de cadre a fost favorizată de existenţa sufragiului restrâns şi a apariţiei
sufragiului universal. Aceste partide sunt expresia politică a clasei dominante, a
burgheziei, a reprezentanţilor elitelor sociale, a calităţii. Activitatea predominantă este cea
electorală. De aceea, au nevoie de notabili, deoarece au prestigiu, influenţă, avere cu care
contribuie la cheltuielile campaniei electorale. Acest tip de partide sunt descentralizate, slab
organizate, suple şi rolul conducător îl deţin parlamentarii. Partidele liberale şi
conservatoare europene sunt partide de cadre şi se situează la centru şi la dreapta scenei
politice.
Înlocuirea sufragiului restrâns cu votul universal a marcat apariţia partidelor de mase.
În acest partid, sunt votaţi candidaţi care aparţin maselor populare. Acest partid este preocupat de
educarea politică a maselor şi formarea de noi elite. Ele se caracterizează prin centralizare, bună
organizare şi decizii rigide. Formula partidului de masă apărut la sfârşitul secolului al XIX lea şi
începutul secolului al XX lea a fost preluată de partidele comuniste, fasciste, de anumite partide
democrat-creştine şi corespunde lărgirii democraţiei benefică pentru toată populaţia.
Politologul francez J. Baudouin afirmă că partidele de masă prezintă următoarele trăsături:
” Înainte de toate, nu este vorba de partide de notabili, ci de partide de militanţi orientaţi mai mult
spre recrutarea masivă de membrii decât spre constituirea unui capital electoral. Este vorba apoi de
partide puternic structurate şi ierarhizate, care au dat naştere unor roluri politice: apariţia unui
aparat permanent constituit din cadre retribuite de partid şi disponibile, consacrându-şi tot timpul
dezvoltării lui, cristalizarea unui colectiv de militanţi ce execută o activitate socială, dar care îşi
consacră o bună parte de viaţă punerii în practică a hotărârilor partidului. Este vorba, în sfârşit, de
partide bazate pe o intensă cultură a participării, cerând aderenţilor ardoare şi loialitate, şi care
multiplică strategiile în vederea reactivării sentimentului puternic de apartenenţă la partid şi de
completă identificare cu obiectivele sale”.
Alături de partidele de cadre şi cele de masă există şi partidele indirecte sau partide care atrag
tot (catch-all-parties) din care fac parte membrii ai societăţilor de ajutor reciproc, ai sindicatelor,
cooperativelor, asociaţiilor de intelectuali care pe aceste baze îşi alcătuiesc comitete de bază.
Propunerea candidaţilor la alegeri, coordonarea şi subvenţionarea propagandei reprezintă câteva
dintre sarcinile acestor comitete prin intermediul cărora un număr mare de militanţi au calitatea de
membru colectiv participând indirect şi asigurând funcţionarea partidului.
O altă tipologie propusă de Marcel Prélot (Sociologie politique, Dalloz, Paris, 1973, p.440)
 foloseşte un element predominant drept criteriu de diferenţiere a partidelor, cum ar fi: doctrină,
personalităţi individuale remarcabile, regim politic dispărut, mod de structurare a opiniilor
colective şi a cerinţelor democraţiei reprezentative, interesele proprii a unei părţi a colectivităţii
naţionale. Este vorba de următoarele categorii de partide: ideologice (liberale - apără libertatea de
acţiune, exprimare, credinţă, susţin reducerea influenţei statului în economie, etc. -, conservatoare
– sunt de acord cu inegalitatea naturală dintre oameni, importanţa tradiţiei, a stabilităţii, prezintă
riscurile progresului, etc. -, democrat-creştine, - evidenţiază rolul tradiţiei, relaţiile strânse cu
Biserica, importanţa majoră a familiei, proprietăţii private şi a statului - ; agrariene şi/sau de
centru – susţin protejarea agriculturii, a ocupaţiilor tradiţionale, a clasei de mijloc - , socialiste şi
social-democrate, - apără salariaţii, redistribuirea veniturilor în favoarea celor lipsiţi de mijloace,
de proprietate, secularizarea societăţii, dreptul la vot universal, susţin regimul politic democratic şi
pluripartidismul - , comuniste, - controlează toate domeniile societăţii, persoanele particulare,
lichidează inegalitatea socială prin desfiinţarea deosebirilor dintre bogaţi şi săraci, susţin
construirea societăţii fără clase şi diminuează rolul proprietăţii private - , ecologiste, - protejează
mediul înconjurător, pe cetăţeni prin controlarea calităţii produselor consumate şi prin crearea de
noi locuri de muncă, susţin asigurarea dreptăţii sociale -, extremiste de dreapta, - sunt
considerate în afara legii, aduc critici nefondate instituţiilor politice, pluripartidismului, regimului
democratic reprezentativ, încurajează etnocentrismul şi mişcările xenofobe).
Partidele personale apar în jurul unor personalităţi remarcabile care posedă o srie de calităţi:
forţă, influenţă, prestigiu, charismă.
Partidele istorice sunt limitate în timp şi spaţiu întrucât dispar aproape complet ca partide
propriu-zise şi se menţin ca partide de tendinţe fără să mai joace roluri în viaţa socială.
Partidele de tendinţă răspund cerinţelor unor categorii sociale largi. Ţin seama de opiniile lor
pentru realizarea unor necesităţi şi obiective social-politice.
Partidele de interese nu au ca obiectiv participarea la exercitarea puterii ci încearcă să obţină o
poziţie privilegiată pentru categoria socială în numele căreia acţionează.
Sistemele de partide pot fi caracterizate ca un ansamblu structurat de relaţii care îngăduie formarea
unor coaliţii electorale sau post-electorale care cuprind teritoriul unei ţări. Analizăm câteva dintre
acestea.
1.sistemul pluripartidist este format dintr-un număr restrâns sau foarte mare de partide care
participă la viaţa politică şi deţin un rol important atât în formarea guvernului cât şi în activitatea
acestuia. În cazul unui asemenea sistem este necesară coalizarea a doua sau mai multe partide
pentru obţinerea unei majorităţi parlamentare care să permită formarea guvernului. Acest tip de
sistem de partide grupează: a. sistemele bipartidiste şi b. multipartidiste.
a. Sistemul bipartidist este caracterizat prin procesul alternării la guvernare a două partide care
deţin posibilitatea reală de a forma majoritatea guvernamentală şi de a reprezenta o alternativă faţă de
puterea politică. În cadrul sistemului bipartidist poate fi prezent şi un al treilea partid, dar acesta deţine
un rol important numai în cazurile în care paridul majoritar are nevoie de susţinere pentru a obţine
majoritatea. (exemple: M.Britanie, S.U.A. , Canada, Australia).
b. Sistemul multipartidist se caracterizează prin număr mare de partide ce luptă pentru putere
demonstrând forţă electorală şi parlamentară. De obicei, primele două au această forţă mai redusă.
Împreună depăşesc sau nu 50% din opţiunile electoratului. Partidela mari controlează frecvent între 20-
40% din voturi. Un partid atinge rar majoritatea. Coaliţiile se destramă frecvent. Efectele sunt:
instabilitate, alegeri parlamentare anticipate, confruntări ideologice între partide (exemple: Franţa,
Italia, Suedia, Finlanda).
c. Sistemele pluripartidiste sunt: stabile şi instabile. În primul caz, în parlament sunt partide
dispuse, în mod prestabilit, să formeze o coaliţie guvernamentală care să îndeplinească obiectivele
politice a unei ţări. În a doua situaţie, între partidele membre ale unei coaliţii guvernamentale există
neînţelegeri de natură ideologică sau de altă natură.
2. Sistemul monopartidist este caracterizat prin acţiunea unui singur partid legal aflat mereu la
guvernare. Acesta este sistemul preferat de regimurile politice totalitare, cum este cel comunist care
controlează toate domeniile vieţii publice şi private în care nu este posibilă nici o formă de opoziţie
instituţională şi nu este admisă prezenţa altor partide.
3. Sistemul cu un partid dominant se manifestă când acelaşi partid ajunge, în urma votului
democratic la guvernare, deşi în competiţia electorală s-au înscris şi alte partide.Un astfel de sistem
de partide are capacitatea de a mobiliza suficient de multe voturi, obţinând în Parlament un număr
suficient de locuri care-i oferă posibilitatea de a forma guvernul.
Indiferent din ce perspectivă sunt analizate, de ce doctrină sunt influenţate sau ce
personalităţi le întemeiază, în cadrul căror regimuri politice funcţionează, partidele şi sistemele de
partide asigură prin multitudinea de funcţii şi diversitatea formelor de manifestare, la nivel local sau
naţional, alături de alte componente ale sistemului politic organizarea şi conducerea complexităţii vieţii
politice.

suport-de-curs-bazele-stiintei-politice.pdf - pp.22-30

POLITOLOGIE- cap 5,6,7 si 9