Ciclul lung al politicii globale şi al statului-naţiune

George Modelski

I. Ciclul lung: concepte de bază1

Să definim un ciclu drept un pattern recurent în viaţa (sau funţionarea) unui sistem.
Conceptul presupune că după o anumită perioadă de timp, sistemul revine la punctul său de
pornire, reînsuşindu-şi o stare manifestată într-un stadiu anterior. Dacă această manifestare are
loc regulat şi în cadrul unui pattern potenţial predictibil, ea poate fi, în mod adecvat, numită ciclu
sau perioadă. Ciclurile, de obicei, se diferenţiază de tendinţe2.
Sistemul, a cărui viaţă sau funcţionare o observăm, este sistemul politic global 3. Acesta
poate fi definit drept instituţiile şi aranjamentele necesare managementului problemelor şi
relaţiilor globale, sau drept structurile managementului interdependenţei globale. Acest sistem a
luat naştere în jurul anului 1500, şi este prezent şi astăzi 4; prin urmare, el acoperă pământul ca o
singură unitate politică şi ne direcţionează atenţia de la preocupări obişnuite şi exclusive precum
afacerile şi evenimentele europene, spre modele de interdependenţă, care sunt de talie
intercontinentală, oceanică şi globală. Din punct de vedere politic, el trebuie analizat separat de
sistemele create pentru managementul interdependenţei de la oricare nivel, altul decât cel global,
şi anume: sistemele politice locale, ale oraşelor, satelor sau provinciilor; sistemele politice
naţionale, precum ale Franţei, Japoniei, Etiopiei; sistemele politice regionale cu accente diverse
(securitate, religie etc.), cum ar fi cele ale Europei sau ale Lumii Musulmane. Din punct de
vedere funţional, el trebuie distins de alte structuri globale, cum ar fi comerţul mondial (comerţul
pe distanţe mari), sau cultura. De vreme ce întreaga lume îi este provincie, sistemul global nu are
preocupări teritoriale speciale şi, astfel, este esenţialmente nonteritorial; de vreme ce,

1
Pentru periodicitate şi fluctuaţii politice în afacerile internaţionale vezi Quincy Wright, A Study of War (Chicago:
University of Chicago Press, 1942), p. 1271-76.
2
Pentru definiţii clare vezi Joseph A Schumpeter, Business Cycles (New York: McGraw-Hill Co. 1939), vol. I,
p.200.
3
Pentru conceptul de sistem politic global vezi George Modelski, Principles of World Politics (New York: The Free
Press, 1972), cap. 13. Ceea ce trebuie luat în vedere este faptul că sistemul politic global implică întrebări
referitoare la alocarea autorităţii (cine guvernează?) şi la producţia de servicii publice (pentru ce scop?) cu ţin de
procesul global şi nu de cel naţional sau cel local.
4
Această dată este larg acceptată ca un punct critic, ex. în lucrarea lui William McNeil, The Rise of the West
(Chicago: University of Chicago Press, 1963), Secţiunea III; sau cea a lui Ludwig Dehio, The Precarious Balance
(New York: Knopf, 1962).
relaţionează şi reglementează arterele şi mecanismele tranzacţiilor de rază lungă, are un caracter
predominant maritim şi, de curând, aerian şi spaţial.
Sistemul politic global (pe scurt sistemul global), ca principalul nostru punct de referinţă
şi al cărui comporatament este obiectul acestei analize, încă de la începutul său, a fost lipsit de
acea autoritate centrală care să domine lumea. Nu este şi nici nu a fost vreodată un stat modial
( sau o structură imperială precum modelul roman) al cărui centru să supravegheze cu autoritate
toate celelalte sisteme politice ale lumii, şi care, să managerieze, nu numai interdependenţa la
nivel global, dar şi asupra sistemele naţionale, locale şi regionale care se află, din abundenţă, în
această lume. În acest sens, lumea ca întreg, a rămas, până în prezent, o entitate politică
descentralizată căreia îi lipseşte o autoritate prioritară.
Această stare de fapt –evidenta nonexistenţă a unui stat mondial- a determinat câţiva
observatori să conchidă că lumea duce lipsă totală de organizare politică şi că adevăratele
elemente de coeziune şi ordine, în lumea modernă, datorează totul economiei. Immanuel
Wallerstein a pus problema în mod clar în următorul paragraf din studiul său recent, Sistemul
Mondial Modern:5

Spre sfârşitul secolului al cinsprezecelea şi începutul secolului al şaisprezecelea, a luat fiinţă ceea
ce am putea numi o economie mondială europeană. Nu era un imperiu ... era un gen de sistem
social pe care lumea nu l-a cunoscut cu adevărat până acum şi care reprezintă trăsătura
definitorie a sistemului global modern. Este o unitate economică, dar nu şi una politică ... este o
economie globală deoarece legăturile de bază dintre părţile sistemului sunt de natură economică.

Pentru Wallerstein, conceptul crucial pentru înţelegerea formării acestei “economii

modiale” este capitalismul. Pentru el, “capitalismul şi economia mondială sunt feţe diferite ale
aceiaşi monede”6. Nu putem vorbi despre nici o suprasimplificare a argumentului său, atunci
când spunem că poate fi rezumat în generalizarea istorică faptul că “sistemul global a fost creat
de capitalism”.
Cu toate acestea, un analist politic poate găsi dificil de acceptat argumentul după care,
dacă sistemul duce lipsă de un stat mondial sau imperiu, atunci el este lipsit de orice organizare
politică sau că aceste legături politice găsite nu pot fi văzute ca legături de bază sau elementare.
Absenţa unui stat mondial nu indică, nicidecum, o absenţă a orcărui fel de organizare politică, ci

5
I. Wallerstein, The Modern World System: Capatalist Agriculture and the Origins of the European World Economy
in the 16th Centurz (New York: Academic Press, 1974), p.15.
6
I Wallerstein, “The Rise an Future Demise of the World Capitalist System: Concepts for Comparative Analysis”,
Comparative Studies in Society and History, 16:4 (Sept. 1974), 391.
mai degrabă sugerează prezenţa unui alt tip de structurare politică. Poate însemna, foarte
probabil, o intensificare a activităţilor şi preocupărilor politice (luând, spre exemplu, forma
războaielor). Absenţa imperiului mondial este perfect compatibilă cu aranjamentele politice care
lasă uneori managamentul interdependeţei globale aproape în întregime în grija unei singure
unităţi, pe când alteori, managementul poate fi, sau larg împărţit, sau poate cădea într-o stare de
derivă.
Entităţile dominante din sistemul global le vom numi puteri mondiale 7. Un exemplu de
putere modială istorică este Marea Britanie: în secolul XIX, ea a menţinut o structură a ordinii
mondiale care, spre sfârşitul perioadei sale, a ajuns sa fie numită Pax Britannica. Într-o manieră
mai tehnică, putem defini puterile mondiale drept acele unităţi care monopolizează (în sensul de
control a mai mult de jumătate) piaţa de menţinere a ordinii în stratul global al interdependenţei.
În cazul Marii Britanii, ne-am referi la controlul mărilor şi la o capacitate relaţionată cu prima de
a forma afacerile globale. Pentru a aniticipa argumentul căutat, într-o manieră care va contrasta
clar cu concepţia lui Wallerstein, noi argumentăm că, în lumea modernă, “o succesiune de puteri
mondiale modelează sistemul global”.
A argumenta că puterile mondiale au creat şi menţinut sistemul global nu înseamnă a
respinge rolul economiei, comerţului, finanţelor şi băncilor din aceeaşi perioadă şi din aceeaşi
arie de interdependenţă globală. Iar argumentul nu e facut nici cu scopul de a intra într-o
argumentare potenţial sterilă cu privire la importanţa relativă a factorilor economici şi politici. La
originea şi funcţionarea sistemului global, comerţul, finanţele şi ulterior industria au jucat, fără
îndoială, un rol important, însă aceşti factori nu au fost niciodată singurele legături ale
sistemului. Pentru că, în cazul în care vom privi spre politica acestor chestiuni, ar reieşi ca fapt
dominant că centrul focalizator activ al organizaţiilor globale a fost întotdeauna o putere
mondială, iar identitatea, valorile şi resursele acelei puteri au modelat întinderi mari de
experienţă globală modernă.
Acum să ne reîntoarcem asupra conceptului de ciclu ca model recurent al
comportamentului şi să identificăm trăsătura predominantă a sistemului global supus unei
schimbări recurente a ocupării rolului de manager al sistemului. Putem observa, aşa cum vom şi
prezenta în continuare în detaliu mai mare, din 1500, patru state au jucat, pe rând, un rol
dominant în managementul interdependeţei globale şi, prin urmare, ele intră în descrierea unei

7
Aceste puteri mondiale controlează sistemul politic global şi deţin capacitatea de a regla alte procese globale (cum
ar fi transportul pe distanţe mari). Însă, ele nu controlează procesele sau sistemele politice naţionale sau locale.
puteri mondiale: Portugalia, Olanda, Marea Britanie şi Statele Unite. Într-un pattern relativ
regulat şi totuşi bine rarefiat fiecare putere mondială a fost urmată de alta, într-un proces ce
reaminteşte de succesiunea regimurilor politice într-un sistem politic lipsit de alegeri
regularizate. Câte un ciclu lung corespunde fiecărei puteri globale, cu excepţia cazului Marii
Britanii, care a experimentat două astfel de cicluri.
Fiecare ciclu, cunoscut până acum, cuprinde şi poate fi spus că provine dintr-o perioadă
de slabă organizare ( uneori aproape de anarhie) care, în cele din urmă, se transformă sau se
dizolvă într-un război global. Războaiele globale sunt “conflicte care determină constituirea
sistemului politic global”8; de întinderi şi consecinţe vaste, ele pot dura pe o perioadă de o
generaţie, iar în final ele dau naştere unei noi ordinii mondiale. O putere mondială reiese din acel
conflict pe o poziţie de avantaj şi astfel, organizează lumea încă din perioada conflictelor, pentru
ca apoi să-şi formalizeze poziţia în negocierile de pace. De-a lungul unei alte generaţii, această
putere îşi va menţine ordinea de bază şi va reprezenta principalul izvor de generare a instituţiilor
care, de multe ori, iau forme transnaţionale. Însă vine acel timp, în care, energia care a construit
această ordine se epuizează, la fel cum orice ordine se epuizează în absenţa unor mecanisme
viguroase de regenerare. Rolul proeminent de putere mondială atrage competitori (alte mari
puteri), iar puterea principală începe să se erodeze. Astfel, sistemul intră în multipolaritate.
Rivalităţile dintre marile puteri cresc şi îşi asumă rolul de competiţie oligopolitică. Pe măsură ce
ordinea se dizolvă, sistemul se îndreptă din nou spre punctul de plecare, cel de minimă ordine.
Acesta, pe scurt, este un model endogen al periodicităţii sistemului global; explicând cum
ciclurile sunt produsele structurii şi proprietăţilor sistemului însăşi, mai degrabă decât produsele
mediului în care opereză. În acest model influenţele exogene şi de mediu ar avea efectul unor
şocuri sau perturbări aleatorii, şi ar putea explica anumite iregularităţi ocazionale. Însă, din 1500,
au avut loc patru cicluri complete, iar al cincelea este în curs. O perioadă medie de ciclu, de puţin
peste 100 de ani, este sugerată de experieţa istorică (cu toate că al doilea ciclu al Marii Britanii
pare să fi fost cel mai lung, cu 130 de ani), iar aceasta este o perioadă care poate fi numită, în
mod justificat, drept lungă9. Acum să trecem în revistă dovezile istorice care ne permit să facem
generalizările cuprinse în acest model.

8
Modelski, Principles, p. 291.
9
Până acum, în măsura care poate fi stabilit, conceptul de ciclu lung al politicii globale, de câteva sute de ani în
lungime, este nou în literatura de specialitate. Wright (A Studz of War, p. 1272) noteză că
II. Ciclul lung: o relatare descriptivă
Spre finalul secolului XV, sistemul mondial era unul dispersat. Fără a fi, totuşi, un vid de
organizare (un şir limitat de bunuri şi persoane treceau din Asia spre Europa de-a lungul unor
rute marine şi terestre), el nu-şi asigura auto-menţinerea şi apărărea împotriva piraţilor. Dispersia
mergea mână în mână cu inabilitatea chiar şi de a vedea în perspectivă, cu atât mai puţin de a
coopera pentru interese comune.
Acest sistem intercontinental de mare distaţă unea comercial China, India, Persia, Egipt şi
centrele dintre acestea şi Europa Occidentală. Sistemul era dispersat în organizare şi cu mare
parte din trafic în mâinile musulmanilor, cu toate acestea, capătul occidental era condus de
Veneţia, care până în secolul XV a reuşit să-şi stabilească un monopol asupra comerţului cu
Alexandria. Veneţia a devenit, de asemenea, în estul Mediteranei, dacă nu chiar în Europa,
puterea majoră şi de atunci a servit drept model pentru puterile ulterioare.
Regii Portugaliei au decis să spargă sistemul şi să preia monopolul profitabil al
veneţienilor. După mai mult de o generaţie de investigaţii şi explorări preliminarii în regiunea
Atlantică şi de-a lungul Africii de Vest, ei au reuşit acest lucru, în 1498. În acel an, Vasco da
Gama, după navigarea în jurul Capului Horn, a ajuns în Calicut, India. În urma unor serii de
campanii navale rapide care au urmat, s-au stabilit un lanţ de baze, iar flotele rivale au fost
înlăturate de pe oceane. Până în 1515, o nouă ordine se instaureză, a cărui coloană vertebrală era
compusa din Carreira Indiei, ruta navală Lisabona-Goa din jurul Sudului Africii, comerţul cu
mirodenii şi avanposturile sale bine poziţionate pentru formarea unui nou sistem mondial.
Condiţiile succesului rapid al Portugaliei au fost o serie de războaie majore concetrate pe zona
Italiei, iar rezultatele lor imediate au dus la minimalizarea drastică a puterii Veneţiei. Sub
presiunea majoră din apropierea sa, oraşul veneţian nu a putut ajuta flotele egiptene şi gujarate
(Gujarati - a member of the people of Gujarat in western India) în Oceanul Indian pentru a-şi
menţine poziţiile împotriva intruşilor. Portugalia s-a ridicat la statutul de putere mondială în
circumstanţe de conflicte severe, de dimensiuni globale.
Prima jumătate a secolului XVI a cunoscut o explozie de energie din partea Potugaliei. În
timp ce spaniolii încă mai cucereau Mexicul şi Peru, Portugalia desfăşura comerţ între Asia şi
Europa şi monopoliza comerţul inter-asian. Portugalia a menţinut contacte cu China şi Japonia, a
exploatat Africa şi Brazilia. Însă, în mod gradual, această activitate a decăzut; în a doua parte a
secolului, numai jumătate din nave plecau dinspre Lisabona, spre deosebire de prima parte a
secolului. Rutele tradiţionale au fost reluate, iar Portugalia însăşi începea să simtă surmenajul
menţienerii acestui sistem extins cu o bază atât de firavă, având o populaţie nu mai mare de trei
milioane şi o casă regală ca principal agent de globalizare. Presiunea a crescut şi din partea
puternicului său vecin dinspre est, iar în 1580, Filip al II al Spaniei a acaparat Portugalia. În timp
ce uniunea a fostmai degrabă personală, decât administrativă, iar flota şi posesiile Portugaliei şi-
au păstrat autonomia, din motive politice practice sistemul global portughez a fuzionat cu
domeniile Habsburgilor spanioli. Pentru o scurtă perioadă de timp, uniunea părea să ridice o
structură intercontinentală de proporţii mari, însă, înfrângerea Marii Armade (1588) a distrus
această iluzie.
Unii analişti privesc secolul XVI ca fiind mai degrabă esenţial spaniol, în ciuda rolului
recunoscut al Portugaliei în perioada primelor explorări şi descoperiri. Wallerstein 10 nu consideră
aria de comerţ a Oceanului Indian ca făcând parte din economia mondială europeană şi
desemnează comerţul atlantic al Spaniei cu Mexic şi Peru ca fiind mai semnificativ. Într-adevăr,
se poate interpreta sistemul ca fiind unul de natură bipolară, deoarece prin Tratatul de la
Tordesillas, lumea întreagă a fost divizată între aceste două puteri; în timp ce Portugalia avea
Estul şi Brazilia, Spania avea colonii bogate pe continetul American. Însă, argumentul împotriva
viziunii lui Wallerstein este că Portugalia a fost prima care a acaparat sistemul mondial
preexistent schimbându-i astfel în mod drastic structura. Spania a operat la marginea sistemului,
niciodată dezvoltând o viziune cu adevărat globală, datorită implicărilor teritoriale obositoare şi
anagajamentelor Habsburgice de lungă durată (ambele sub Carol al V-lea şi Filip al II-lea) pe
continentul European. Bogăţiile din Atlantic au devenit semnificative abia spre sfârşitul de secol;
abia după fuziunea cu Portugalia, în 1580, Spania a preluat un rol global, dar în acel moment era
prea târziu.
Absorpţia în dominionul Habsburgic a sistemului mondial portughez, în loc să-l
întărească, l-a subminat. Pentru câţiva ani înainte de anexarea Portugaliei, Philip al II-lea s-a
menţinut în lupte cu supuşii săi rebeli, din Ţările de Jos. Aceste provincii bogate şi-au obţinut
mare parte din venit prin comerţul cu Lisabona, iar Antwerpen-ul mai avea puţin până să ajungă
centrul bancar şi de distribuţie al sistemului portughez. Însă, atunci când Regele Spaniei a
interzis comerţul rebel, Olandezii au luat măsuri proprii navigând spre Est şi începând să
captureze comerţul cu mirodenii al Portugaliei. Fondarea Companiei Olandeze a Indiilor
Orientale, în 1602, a marcat consolidarea unor eforturi anterioare, iar până în 1609, când
10
Wallerstein, The Modern World System, p. 328.
Provinciile Unite au semnat Armistiţiul de Doisprezece Ani cu noul rege al Spanie şi Portugaliei,
punctele esenţiale ale sistemului global olandez erau deja construite.
În unele privinţe olandezii deţineau o platformă pentru sistemul global, la fel de firavă ca
şi cea a Portugaliei. Populaţia nu era mai mare deât cea a Portugaliei, iar extinderile globale a
Provinciilor Unite au suferit, de asemenea, de pe urma diviziunilor interne; influenţa
Amsterdamului şi Zeelandei a fost serios diminuată de interesele orientate spre provinciile
interne ale orangiştilor. Cu toate acestea, Provinciile, pentru mulţi ani, s-au bucurat de sprijinul
Angliei şi Franţei, potrivnice Spaniei şi pretenţiilor sale de monarhie universală. Astfel, timp de
un secol din Era sa de aur, imperiul olandez şi-a menţinut un pattern al activităţii sale globale, la
fel de, sau poate chiar mult mai îndrăzneţ decât cel al predecesoriilor săi. Flota lor şi-a stabilit
deja superioritatea faţă de cea a rivalilor iberieni, şi fiind fortificată prin doctrina grotiană a
libertăţii mărilor, a devenit baza puterii lor globale. Scriind asupra poziţiei lor din 1660, Alfred
Maham nota: “Acest Stat… a ajuns acum la maximul său de influenţă şi putere – o putere…
bazată numai pe mare şi pe exploatarea acestui element de către marile genii maritime şi
comerciale ai poporului Olandez…”. Olandezii s-au transformat „în transportatorii de marfă ai
tuturor mărilor”11. În aceea perioadă, trei sferturi din navele comerciale ale Europei navigau sub
pavilionul olandez. Controlul asupra comerţului baltic şi aproape monopolul comerţului de
transport al Europei, era fortificat de influenţa în Veneţia, o acaparare solidă asupra comerţului
cu mirodenii al Indiilor şi de interesele substanţiale din Africa şi din Americi. Dupa 1570, prin
control indirect al Sevilliei, Amsterdamul a atras Americile Spaniole în plasa sa şi o poziţie
similară e posibil să fi fost asigurată la Lisabona12. New Amsterdam (1625) în America de Nord,
Curacao (1634) în Insulele Caraibe, Fort Nassau (1612) în Guinea, Capetown (1652) în Africa de
Sud, Batavia, Malacca şi Ceylon în Sud-estul Asiei, cât şi acces exclusiv la Japonia; acestea au
fost câteva dintre nodurile reţelei olandeze. Banca Amsterdamului şi Bursa (1609), Cancelaria
Asigurărilor Marine (1598) şi Schimbul de Grâne (1616) erau alte instituşii centrale ale
sistemului. Universităţile olandeze, artele şi scrierile lor, cât şi instituţiile lor de tipărire (sursa
media de bază a acelor timpuri), au fost, de asemenea, instituţii cu semnificaţii universale.
Poziţia olandeză s-a deteriorat în ultima partea a secolului XVII, pe măsură ce rivalităţile
şi războaiele comerciale s-au dezvoltat, odată ce Anglia şi Franţa au ieşit din Războiul de 30 de
ani, din Europa. Presiunea franceză s-a dezvoltat mai întâi împotriva provinciilor olandeze sub
11
Alfred Maham, The Influence of Sea Power upon History 1660-1783 (New York: Hill Wang, 1957, reeditat din
1890), p.83; ultima propoziţie ese citată din Lefevre-Portalis.
12
F. Braudel, The Mediterranean (New York: Harper & Row, 1972), vol. I, p. 636-42.
dominion spaniol,şi apoi împotriva Provinciilor Unite. O situaţie similară Portugaliei putea să se
desfăşoare, în 1580, în care un vecin mai puternic ar prelua nucleul puterii mondiale, însă,
datorită unui război greu de ţinut ( 1672-78) Ludovic al XIV-lea era încurcat de William al III-
lea. De teama provocată de Revocarea Edictului de la Nantes, William decide să cucerească
Anglia printr-o expediţie peste Canal, extrem de îndrăzneaţă. Victorios din această expediţie, el
crează o alianţă englezo-olandeză ca şi nucleu al rezistenţei europene împotriva aspiraţiilor
Regelui Soare.
Marele război împotriva lui Louis al XIV a durat aproximativ de-a lungul unei generaţii
şi s-a ţinut peste tot în lume, iar finalul său a venit odată cu Tratatul de la Utrecht în 1713.
Olandezii au contribuit substanţial la această luptă, iar preţul plătit de aceştia a fost transferul de
putere globală spre ceea ce a devenit, de curând, Marea Britanie. Pe măsură ce marina engleză a
preluat mare parte a responsabilităţilor de luptă împotriva francezilor pe mare, iar olandezii s-au
concentrat pe luptele de pe uscat, aceştia din urmă, şi-au pierdut avântul expansiunii începând
astfel să sufere de neglijenţe. Instituţiile de bază ale sistemului global britanic, s-au născut din
nevoia de a lupta împotriva francezilor: Parlamentul dominant ca şi centru al sistemului politic
global; Marina, în acel moment reprezentând principalul angajator şi dezvoltator de industrie, cu
un control ferm asupra Canalului Mânecii, Atlanticului şi Mediteranei (prin Gibraltar): iar Banca
Angliei şi Fondul Naţional (1694) drept instrumente ale mobilizării economice şi ale controlului.
Primul sistem global britanic, uneori cunoscut de către istorici drept “Primul Imperiu
Britanic”, a fost ancorat ferm în controlul comerţului mondial. “Era evident în 1713”, scrie John
B. Wolf “că avantajele comerciale asigurate de Anglia îi va garanta o poziţie covărşitoare în
comerţul mondial”13. Olanda, parteneră pe termen lung în război, a rămas legată de sistemul
britanic; chiar şi atunci când Amsterdam-ul şi-a menţinut poziţia sa de centru financiar, puterea
maritimă a acesteia a eşuat în a se menţine la nivelul celei Britanice. Portugalia, din nou aliată, şi
viitor client, avea prin Tratatele de la Methuen, 1703, garantate privilegii importante; comerţul
Lisabona-Londra care începea să prospere a devenit în scurt timp o cursă de extracţie masivă de
aur şi diamante din Brazilia şi alte domenii portugheze, cât şi o cursă de comerţ de contrabandă
cu America Spaniolă. Spania, în cele din urmă a devenit obligată, prin Tratatul de la Utrecht, să-
şi deschidă graniţele coloniale, pentru prima oară, la o porţiune a comerţului britanic. Astfel fără
a-şi asuma controlul direct asupra teritoriilor coloniale a puterilor mondiale precedente, şi-a
plasat suprastructura în care cel mai bun să poate fi preluat de către acesta, într-un nou pattern
13
John b Wolf, The Emergenceof the Great Powers 1665-1715 (New York: Harper, 1951), p.91.
global. În al doilea rând, ca efect al acestei măsuri, poziţia Marii Britanii a câştigat de asemenea
putere, în Asia şi Americi, în ambele zone prin conflict direct cu Franţa. Până în 1763, rolul
Franţei în Canada, Caraibe şi India se apropia de sfârşit, iar Compania Engleză a Indiilor de Est
devenea o mare putere asiatică.
Ascensiunea în comerţul mondial a fost combinată cu o politică europeană de balanţă.
Aceasta însemna că, deşi cuceririle de teritorii de pe Continent erau evitate, greutatea Marii
Britanii putea fi pusă în balanţă pentru a se opune oricărei supremaţii continentale aspirante. În
timp ce Franţa şi alte puteri europene continuau să se implice în afacerile continentale
costisitoare, ele erau tot mai puţin capabile să acţioneze în afara Europei. O balanţă europeană
asigura a acest lucru sa nu aibă loc. Marea Britanie, unită de puţin timp, devenea centrul de
siguranţă din care modificările economice formau încet forţele Revoluţiei Industriale.
Primului sistem britanic îi lipsea o definire clară, deoarece Tratatul de la Utrecht
reprezenta, mai degrabă, un compromis cu Franţa şi Spania, decât o victorie decisivă. Până în
1763, aspiraţiile globale ale Franţei au fost curmate cu succes. Totuşi, Războiul American de
Independenţă a aruncat sistemul în derivă, iar Revoluţia Franceză şi Imperiul Napoleonian, care
a urmat, a pus la îndoială una dintre premisele de bază ale sistemului: balanţa de putere stabilită
în 1713. Astfel, a fost nevoie de o altă generaţie de războaie globale pentru a stabili o nouă
ordine mondială (1814-1815).
Al doilea sistem britanic a repetat mare parte din proprietăţile celui dintâi: balanţa
europeană de putere, acum lăsată în mâna Marelui Concern European; controlul maritim şi o
poziţie de control extra-european al comerţului mondial. În pofida acestor elemente de
similitudine, acesta a reprezentat un ciclu complet nou al politicii globale. Elementele sale de
noutate erau reprezentate de dezvoltarea Londrei drept centrul financiar şi naval al lumii;
superioritatea tehnologică şi industrială, care face din Marea Britanie “Atelierul Industrial al
lumii”, cât şi doctrinele sale politice şi economice, ce include comerţul liber ca o legitimizare a
noului sistem economic.
Al doilea sistem a început să-şi piardă din vigoare, mai întâi în Europa, în primele decenii
ale secolului al XVI-lea. Monopolul industrial al Marii Britanii fiind înfrânt de alţi competitori
europeni precum şi cei americani. Imperiul lui Bismark, alimentat de naţionalism, a pus la
îndoială stabilitatea balanţei europene de puteri. În acea perioadă, printr-un puternic curent
imperialist, toate puterile europene s-au grăbit să-şi maximizeze presiunile coloniale.
 Până în 1900, era clar că Pax Britannica era trecută de apogeul său şi ca ea îşi pierdea
puterea de ordonare. Astfel, lumea se îndrepta, din nou, spre o perioadă de mari războaie care să
lămurească chestiunea puterii globale.
Primul Război Mondial a dat un răspuns provizoriu în vederea stabilirii noului lider
mondial, iar finalizarea lui asigura rolul principal Statelor Unite pentru stabilirea păcii şi
construcţiei noii ordini internaţionale . Însă, Statele Unite nu şi-a asumat rolul, iar vidul de putere
rezultat din lipsa de autoritate atrage după acesta alţi pretendenţi şi alte cataclisme naturale.
Astfel, cele două Războaie Mondiale pot fi văzute ca o perioadă conflictuală, de lungă
durată, timp de o generaţie, care formează ordinea mondială ieşită de după 1945, şi anume,
dominaţia Americană. Statele Unite şi-au câştigat titlul datorită contribuţiei decisive în Coaliţia
Anti-Germană, din ambele războaie, Marea Britanie transferând paşnic responsabilitatea ordinii
mondiale. Ultimul pas al preluării puterii a avut loc în 1947 atunci când Doctrina Truman şi
planul Marshall s-au pus în aplicare, America preluând, astfel, rolul Marii Britanii şi pe timp de
pace.
În momentul actual, sistemul global se află în cel de-al cincelea ciclu lung.

III. Mecanismele ciclului lung şi statul-naţiune

Lungul ciclu al politicilor globale este produsul a două condiţii: dorinţa de a stabili o
ordine globală; şi proprietăţile speciale şi slăbiciunile necesare ale sistemelor globale pe care
lumea le-a trăit până în prezent. În cel mai elementar sens, ciclurile lungi apar deoarece există un
sistem global susceptibil de asemenea fluctuaţii. Acolo unde nu sunt asemenea aranjamente
instituţionale nu se pot regăsi tipare care să-l caracterizeze. Şi odată ce cunoştinţa despre natura
globului a fost răspândită la mijlocul secolului al XV-lea, iar capacitatea şi organizarea au fost
create pentru a fi capabile să acapareze întregul glob şi să-i reglementeze procesele într-o
manieră deliberată, apoi aproximativ in acelaşi timp, a luat naştere dorinţa de a crea o ordine
globală. Această dorinţă e posibil să fi fost o particularitate a câtorva puţini, la fel cum şi acest
simţ al noilor întreprinderi este rezervat câtorva minţi şi mai puţine. Odată ce aplicabilitatea ei a
fost demonstrată e posibil să fi fost înţeleasă in intregime de şi mai puţine minţi. Dar odată
acţionat conform acesteia şi implementată, au început drastic să se contureze afacerile umane la
scară globală şi e posibil să se fi răspuns la nevoile nearticulate ale multora. Încă din sec al XVI-
lea, dorinţa de a stabili ordinea mondială ar putea fi luată ca atare şi ar trebui protejată în aceeaşi
măsură în care ar trebui sa se acţioneze asupra ei. În forma sa originală este o expresie a unei
dorinţe de a deţine puterea, o dorinţă de a controla şi de a domina, pentru a imprima un model
asupra evenimentelor. Adevărata întrebare devine apoi nu dacă este posibil să existe ordine
mondială, ci, cine o organizează şi în beneficiul cui. Întrebarea este „cine primeşte ce, când şi
cum” în desfăşurarea acelei ordini, o întrebare comună, recunoscută ca fiind esenţial politică.
De asemenea, putem lua ca atare faptul că toate ordinile se deteriorează. În fiecare sistem
cunoscut ordinea este în permanenţă pierdută. Structurile cedează şi trebuie menţinute. Cum
procesele de menţinere şi noile construcţii nu pot fi coordonate complet, progresul fiecărui
sistem este obligat să fie inegal şi să treacă prin stagii succesive de declin şi apoi de restaurare şi
recuperare. Logica acestui argument este identică cu explicaţiile familiare ale periodicităţii în
activitatea economică. Ciclurile afacerilor pe termen lung în particular sunt văzute în general ca
împinse de fluctuaţii în privinţa acumulării de capital. Structura unei ordini mondiale poate fi
văzută ca o formă de infuzie de capital şi ca un produs al inovaţiei şi al investiţiei; dacă este aşa,
schimbările în rata de construcţii şi decăderea în structurile ordinii mondiale pot fi văzute ca
ducând la (posibil accelerate) schimbări în privinţa activităţii politice.

Tabelul 1
Lungul ciclu: fapte de baza
Putere Conflictele Inţelegere Inovaţii Punct de reper
mondială globale iniţiale legitimizatoare instituţionale
Portugalia Razboaiele Tratatul de la Organizaţia de Anexarea Spaniei
italiene(1494- Tordesillas cercetare si (1508)
1517) (1494) descoperire Razboaiele
Reţeaua globală de religioase‚ Suveranit
baze ate (1576)
Carreira de India
Antwerpen entrepot

Provinciile Razboaiele 1609- 12 ani de ‚Mare Razboaiele cu Anglia

unite ale spaniole (1579- pace cu Spania librum’,Schimbul Razboaiele cu Franta
olandezilor 1609) liber (1672-1678)
Razboiul de Banca din Revoluţia engleză
 independenţa Amsterdam, Bursa
olandez
Marea Razboaiele 1713 Tratatul de Independenţa
Britanie franceze (1688- la Utrecht Statelor Unite
(prima) 1713) Ludovic al Impărţirea Poloniei
XIV-lea Revoluţia franceză
Marea 1792-1815 1814-1845. Cursa navala anglo-
Britanie (a Paris.Viena germană
doua) Imperialism
Revoluţia rusă
Marea depresie
Statele Unite Razboaiele 1919.Versailles
ale Americii germane (1914- 1945. Yalta, San
1918), 1939- Francisco,
1945 Postdam

Dar în ciuda acestor considerente generale şi cu toate că experienţa istorică este limitată,
nu este necesar să concluzionăm că toate sistemele mondiale trebuie să fie inerent supuse
fluctuaţiilor pronunţate ale lungului ciclu, care este un tipar de evenimente ce include un război
mondial sever. De fapt vom susţine că anumite tipuri de ordine dispersată pot fi mai puţin supuse
unei astfel de instabilităţi semnificative 14. Întrebările operative devin atunci cele aferente
proprietăţilor sistemelor globale; ciclurile lungi sunt rezultatul unor anumite caracteristici
cruciale ale aceloraşi sisteme.
Să luăm în considerare, în detaliu, proprietăţile celor cinci ordini globale pe care tocmai
le-am descris: originea lor şi experienţa acumulată în războiul mondial; monopolul puterii care a
stat la baza acestora; specificitatea funcţională pe care au reprezentat-o şi alunecarea în
teritorialitate, lucru pe care nu au putut să-l evite.
Sistemele ordinii mondiale pe care le ştim au luat naştere dintr-o mare explozie de
activitate, care a fost atât creativă cât şi distructivă şi care a fost legată de condiţiile conflictului
14
Cf. G. Modelski, “World Order-keeping”, în Geoffrey Goodwin şi Andrew Linklater, eds., New Dimensions of
World Politics (Londra: Halsted Press, 1975, p. 54-72); John K. Galbraith argumentează că sistemul de piaţă, ca şi
clasica combinaţie de firme competitive, cât şi monopolurile pe scară mică, sunt în general stabile. Fluctuaţiile...
sunt autolimitatoare şi eventual se corectează de la sine. Sistemul de planificare (al corporaţiilor mari)... este, prin
moştenire, instabil. Economics and the Public Purpose (Boston: Houghton Mifflin, 1973), p. 179.
global şi violenţei pe scară largă. Fiecare a avut originile sale şi îşi trage identitatea dintr-un
război mondial. Fiecare se trage din instituţii şi aranjamente falsificate fie în timpul, fie în
imediata încheiere a acestor războaie. Fiecare dintre aceste războaie, a fost în schimb un conflict
al marii expansiuni geografice, de lungă durată şi de o duritate considerabilă, cu numeroase
victime. În ultimii 200 de ani asemenea conflicte globale au generat aproape trei sferturi din
victimele înregistrate în toate războaiele. Într-un sens mai important, aceste războaie au avut de
asemenea caracterul unor razboaie civile, cunoscute pentru caracterul lor sângeros. Războaiele
italiene care au inaugurat istoria modernă pot fi văzute, cu puţină imaginaţie, ca o continuare a
câtorva secole de rivalitate dintre Veneţia şi Genova. Războiul olandez de independenţă a fost in
mod clar un război civil. Dintr-o experienţă mai recentă, războiul francez şi cel german au avut
loc între grupurile conducătoare şi populaţia unită prin legături strânse ( ne putem aminti de inter
alia – William al III-lea a fost vărul lui Ludovic al XIV-lea iar Wilhelm al II- lea a fost nepotul
reginei Victoria). Deci impactul lor asupra conştiintei umane şi a spiritului uman, gata să facă
faţă multor dezastre, a fost în mod clar profund.
Războaiele mondiale nu sunt tărâmuri propice pentru ordinea mondială. În cea mai
simplă formulă, războaiele mondiale au produs o ordine care a generat mai multe războaie şi,
într-un mod neobişnuit dar important, s-a menţinut. Analizele politice generale sugerează faptul
că sistemele politice naţionale, al căror drum spre prezent trece prin conflicte civile violente, nu
înlătură uşor poverile unei asemenea moşteniri15. Asemenea sisteme politice sunt marcate de
polarităţi şi rupturi, de aşteptările unei mai mari violenţe, de lipsa participărilor în luarea
deciziilor şi de lipsa de consideraţie pentru interesele unor segmente largi ale populaţiei. Ele tind
să fie lipsite de caracteristici care să incurajeze conservarea liniştită şi reînnoirea timpurie.
Marile războaie şi uriaşele descărcări de energie pe care acestea le-au generat au fost catalizatorii
sistemelor globale; dar, odată ce energia s-a consumat, aceste sisteme au avut puţine mecanisme
pentru reîncărcarea bateriilor proprii şi, din contră, au fost încă sub influenţa dezastrelor timpurii.
Inevitabil, au căzut în ruină.
Problemele structurale de menţinere a unei ordini globale sunt legate de a doua
proprietate de bază a sa, monopolul puterii globale. Având originea în conflictele globale,
următoarele ordini globale au avut tendinţa să se bazeze pe o distribuţie a puterii militare care a
manifestat un grad ridicat de concentrare în capacitatea militară pentru scopuri mondiale. Pentru
primele patru sisteme globale acest lucru a însemnat, în esenţă, o preponderenţă a puterii navale
15
Robert A Dahl, Modern Political Analysis, a treia ediţie, (Englewood Cliffis, N.J.: Prentice Hall, 1976), p.88-89.
şi capacitatea de a organiza şi, când este necesar, de a interzice comunicaţiile maritime. Britanicii
au ridicat această cerinţă la statutul de artă înaltă, inventând o doctrină a ,,comenzii pe mare” pe
care, mai târziu, Mahan a redefinit-o drept puterea mării, şi au creat ca regulă depăşirea flotelor
rivale în construirea navelor, cu o diferenţă substanţială16. În sistemul global contemporan
controlul Statelor Unite asupra oceanului, aerului şi spaţiului electromagnetic a fost până de
curând predominant în mod unic 17.
Monopolul (care nu este niciodată absolut dar necesită un control substanţial asupra
sistemului relevant) aduce avantaje. Acest lucru presupune ca posesorii acestuia să acumuleze
beneficii mai mari decat ar face-o în mod normal într-un sistem mai dispersat. În trecut, aceste
avantaje au gravitat în jurul unei securităţi mai mari decât cea obisnuită (care poate fi reinvestită
în capacitatea pentru o organizare şi productivitate mai mare); accesul preferenţial la, o
cunoaştere mai bună a, şi puterea de cumpărare mai mare în tranzacţii şi telecomunicaţii
(aducând o îmbunătăţire adiţională prin comerţ şi servicii), cât şi o capacitate de a stabili regulile
în afacerile mondiale. În fiecare ciclu, asemenea beneficii au ajutat la crearea unei „ere de aur”
pentru puterea mondială, făcând-o un obiect de respectat, de aclamare şi imitaţie: „un model de
dezvoltare”.
Avantajele monopolului atrag de asemenea rivalitate şi concurenţă. Aşadar, în timpul său,
fiecare putere mondială se confruntă cu necesitatea de a concura cu alte mari puteri, fiind dornică
şi pregatită să obţină poziţia globală. Sistemul global se transformă dintr-un sistem unipolar într-
unul bipolar şi multipolar. Superioritatea iniţială câştigată în conflictele mondiale nu poate şi nu
are cum să reziste deoarece atrage inevitabil centre de putere rivale. Sistemul global care e trecut
de stadiul de înflorire, devine arena unei rivalităţi oligopolistice, în care, un număr de puteri mari
se zbat să-şi maximizeze (de obicei pe termen scurt) avantajele, iar consideraţiile pe termen lung
ale intereselor lumii devin din ce în ce mai mult secundare. În ultimele etape ale celui de-al
doilea sistem britanic, această fază a devenit cunoscută drept un ,,imperialism”, dar procese
paralele pot fi de asemenea observate în altele. Împânzite cu perioade de ciocnire, abaterile rivale
în creşterea animozităţii şi a competiţiei pe viaţă şi pe moarte, pot eventual ajunge la anarhie.
Mai mult decât atât, elementele care legitimează monopolul în aranjamentele mondiale au
decăzut în mod constant. Regele Portugaliei s-a autoproclamat în scurt timp „lordul cuceririi,

16
Pentru standardul de două puteri ca o decizie britanică de conducere, vezi Kendall Moll, The influence of History
upon Seapower 1865-1914 (Standford Research Institut , 1969), p.11
17
date asupra trendurilor în concentrarea de putere, de după 1945, pot fi găsite în Modelski, World Power
Concentrations (Morristown, N.J.: General Learning Press, 1974).
navigaţiei şi comerţului Etiopiei, Indiei, Arabiei şi Persiei”. Acesta a început să excludă toate
celelalte puteri şi vasele lor din cea mai mare parte a oceanului planetar şi să ceară licenţe pentru
toate vasele de comerţ din Orient; el şi-a bazat autoritatea pe Bulele Papale ( Romanus Pontifex
1455, reconfirmat mai tarziu) şi pe tratatele cu Spania (Tordesillas 1494). Dar fiecare din
urmatoarele puteri globale au fost mai puţin exclusiviste în cererile lor, companiile monopoliste
de comerţ olandeze şi engleze ale secolelor XVII-XVIII fiind succedate în secolul XIX de
doctrina universalistă a Comerţului Liber. Deşi legitimarea competiţiei era în creştere,
oportunităţile pentru monopol se restrângeau.
A treia caracteristică importantă a ordinilor lumii trecute priveşte specificitatea lor
funcţională, şi anume, baza lor slab specializată. Acest fapt ţine parţial de rolul important jucat
de motivele economice şi de politici în toate sistemele globale. Exploratorii timpurii au căutat
frenetic şi hotărât şi au răscolit mari parţi ale lumii pentru aur; apoi ei au comercializat mirodenii
şi alte valori. În secolul al XIX-lea aceştia au mers mai departe cu dorinţa de a face lumea o piaţă
sigură pentru bumbacul Manchester şi pentru petrolul folosit la aprinderea lămpilor din China.
Accentuarea problemelor economice au mers în tandem cu implemetarea cu forţa a practicilor
monopoliste şi cu obţinerea avantajelor cu ajutorul unei puteri superioare; a fost de asemenea şi
reacţia la lipsa de accentuare a celorlalte elemente necesare unor sisteme politice stabile,
dezvoltarea legăturilor de simpatie şi solidaritate, şi a unui consens cultural. Absenţa
transparenţei instituţiilor politice a însemnat în schimb că există zone de inflexibilitate şi
incapacitate pentru ajustările obţinute şi o predispoziţie mai degrabă spre o oscilaţie bruscă decât
spre o evoluţie lină. Slaba specializare a stimulat inegalităţile şi în unele cazuri a adăugat
fragilitate şi instabilitate.
În final, este deriva în teritorialitate. În concepţia sa pură, puterea globală se referă la
funcţiile globale şi la dorinţa şi abilitatea de a rezolva problemele globale. În aspectele sale
concrete acest lucru înseamnă o capacitate pentru mobilizarea de mari resurse, asigurând
mobilitatea pe distanţe lungi şi operând sisteme complexe de comunicare. Însa toate activităţile
de acest tip cer noduri sau baze şi câteva zone centrale, acestia nu au nevoie să-şi extindă
controlul teritorial în stil imperial.
Esenţa puterii globale, aşadar, este controlul funcţional al reţelei. Este împlinirea
funcţiilor globale la maxim cu poveri teritoriale minime. Aspectul său negativ este acela că
politicile sunt special formate să minimalizeze complicaţiile teritoriale. Devreme, în perioada
modernă guvernarea engleză (posibil bazata pe experienta venetiana) a dezvoltat regula evitării
achiziţionărilor continentale iar acest lucru, mai mult decât orice altceva, a făcut posibil insuşirea
rolului de balansier european şi, în consecinţă, insuşirea celui de putere globală. Unui stat-insulă
i s-a părut uşor să adopte asemenea politici. Într-un sens pozitiv portughezii au sesizat imediat
posibilităţile de a controla reţeaua; sistemul de baze creat de Albuquerque pe baza instrucţiunilor
de la Lisabona i-a ajutat. Dar chiar şi ei au încercat să ţină prea multe baze şi astfel au epuizat
puterea umană şi navală în încercări fără rost de a le păstra. Spaniolii au lansat direct în cucerirea
teritorială, şi dacă pământul pe care l-au semănat i-a ajutat, nu i-a lăsat să se lanseze în programe
globale. Olandezii şi companiile engleze din estul Indiei, încet dar neînduplecat au crescut în
mecanismele regulii teritoriale. Anglia a forţat profund primul său sistem prin încercarea de a
ţine coloniile americane. Când al doilea sistem global al său a fost pus sub presiune, după 1870, a
căutat din nou refugiu în teritorialitate şi pentru un timp a preferat să acapareze zone mari de
pămant în Africa şi în alte părţi. Imperiul britanic arăta bine pe hartă dar amortizarea spiritului de
ordine mondială nu a putut fi redobândită prin asemenea irelevanţe.
Teritorialitatea este ultimul inamic al puterii globale. Este un răspuns defensiv la
provocarea rivalitaţii oligopolistice. Păstrează forme şi iluzia de control, de teritoriu sau de oraşe,
unde esenţa nu mai poate servi la un scop util. Apărarea de poziţii fixe şi alte frontiere distante
consumă disproporţionat resursele şi seacă vitalitatea din reţeaua globală. Duce înapoi spre
fuziunea dintre nivele 18, confuzia globalului cu naţionalul sau obligaţiile locale, duce spre
conflict cu lideri naţionali şi locali şi contribuie la climatul general de animozitate şi confuzie.

Pînă aici (stabilit azi 24.11.2019)

Rolul statului naţiune. În sistemele ordonate cunoscute ale lumii, naţiunea stat a
ocupat consecvent, poziţia cheie în două moduri: toate puterile lumii au fost state naţiune şi în
funcţionarea sistemului global statele naţiune au jucat rolurile cele mai importante.
Aşa cum am văzut, ordinile succesive ale lumii, au fost fiecare create de o putere
mondială. Puterile mondiale au fost toate la rândul lor state naţiune. Portugalia a fost ‚‚prima
dintre statele naţiune moderne europene’’19. Ea şi-a obţinut graniţele naţionale în jurul anului
1249, şi-a consolidat identitatea naţională în războaie cu maurii şi Castilia(1383-1411), mult mai
devreme decât Spania, de exemplu, care nu a reuşit să atingă acea condiţie până în secolul XVI.

18
Modelski, Principles, pp. 173 ff, 284-85.
19
C. R. Boxer, The Portuguese Seaborn Empire 1415-1825 (New York: A: A: Knopf, 1969), p. 4.
Statul olandez, uitat în război civil cu monarhia spaniolă, s-a lansat ca o putere mondială imediat
după formarea instituţiilor naţionale de bază. Anglia, de asemenea, şi-a format identitatea în lupta
Elisabetei împotriva lui Filip, chiar dacă, Britania nu apărea pe deplin realizată până când ea nu a
fost gata să guverneze valurile de la începutul secolului XVIII. SUA sunt printre cele mai vechi
şi mai de succes state naţiune ale lumii. Astfel, statele naţiune definesc identitatea sistemelor
mondiale succesive.
Aceasta este dovada empirică pentru a accepta asocierea de bază dintre statele naţiune şi
puterea mondială. Analize suplimentare sugerează că asocierea a fost una cu două laturi. Statul
naţiune a condus la o putere mondială, adică aceasta este stabilirea de succes a unui sistem
politic naţional efectiv, ca în cazul Portugaliei, Olandei şi a Marii Britanii, a fost precondiţia
pentru o acţiune mondială de succes. Statul naţiune s-a dovedit a fi singura organzaţie capabilă
de a conduce această activitate şi apoi de a susţine operaţiile de amploare la distanţe mari la o
scală mondială. A fost încercată şi o coordonare papală, dar s-a văzut tendinţa sa de a organiza
mai degrabă cruciade; oraşe state singure, ca Veneţia (destul de importantă în estul
mediteranean), imperii continentale puternice, ca cele a habsburgilor, dinastia Ming sau Imperiul
Mughal, dar acestea la rândul lor nu au putut reuşi. Statele naţiune au mobilizat resursele şi, de
asemenea, au furnizat coerenţa, motivaţia şi tăria cerute pentru asemenea ambiţii şi iniţiative
măreţe. Pe când, atât olandezii, cât şi englezii în etapele lor iniţiale, s-au bazat în anumite
încercări ale lor pe companiile comerciale, acestea aveau de asemenea, identitaţi naţionale clare ,
erau îndeaproape coordonate şi reprezentatau doar un set din elemente utilizate, eforturile
militare şi navale la fel ca şi organizaţiile administrative fiind greu de separat de ele.
Dar această asociere a mers, de asemenea şi în cealaltă direcţie. Puterea mondială, la
rândul său, a întărit acele state care au ajuns la ea comparativ cu toate celelalte organizaţii
politice. Pe deasupra, alte state care concurează în jocul politicii mondiale au dezvoltat forme de
organizare similare şi dificultăţi similare, ele au devenit la rândul lor state naţiune, într-o reacţie
defensivă, fiind forţate să rezolve problema sau să se confrunte cu o putere mondială, aşa cum
Franţa s-a confruntat cu Spania şi mai tîrziu cu Marea Britanie, sau în emiterea succesului şi a
eficacităţii evidente, aşa cum Germania a urmat exemplul Marii Britanii în devenirea unei
Weltmacht, sau aşa cum Petru cel Mare a reconstruit Rusia pe viziuni şi exemple olandeze.
Astfel, Portugalia, Olanda, Marea Britanie şi SUA au devenit state naţiune, dar şi Spania, Franţa,
Germania, Rusia şi Japonia.
 Cel mai scurt răspuns la întrebarea ‚‚de ce acestea au reuşit acolo unde mare parte din
eforturile europene de a construi state au eşuat?’’20, este că ele erau fiecare puteri mondiale sau
puteri care au luptat cu sau împotriva acestora.
Un proces de răspândire a fost astfel iniţiat, şi al treilea său stadiu (după globalizare şi
contestare) a fost universalizarea acestei forme de organizare politică ca fiind cea mai viabilă şi
cea mai dezirabilă la nivel intermediar. Nu numai că aceste puteri majore care au concurat între
ele au fost selectate ca state naţiune, dar ele au devenit, de asemenea, modele de imitat pentru
întreaga lume, indiferent de nevoi, condiţii speciale sau necesităţi.
În cauzalitatea directă sau indirectă, acest proces al formării politice(are mai mult de
peste o jumătate de mileniu) a produs cea mai vitală tendinţă poltică seculară: emergenţa statelor
naţiune ca organizaţie dominantă în politicile mondiale. Gradual, dar la o rată constantă a
creşterii, numărul statelor naţiune şi greutatea lor relativă în societate a urcat în ultima sută de ani
până când aproape întreaga lume a ajuns să fie acoperită cu ele; şi astfel procesul trebuie în
curând să stagneze. Este un proces care cel mai bine poate fi descris ca o curbă a creşterii
exponenţiale care acum se netezeşte, în cadrul căruia au loc suişuri şi coborâşuri, cât şi fluctuaţii
aleatorii, dar care luată ca întreg, poate fi văzută ca un produs de bază al operaţiei sistemului
mondial. Cam atât despre tendinţa seculară. Dacă ne uităm mai îndeaproape la proprietăţile
sistemului mondial care este apreciat pentru periodicitatea sa (pe care am analizat-o mai sus),
putem observa că ele, de asemenea, depind toate de puterile mondiale care sunt state naţiune. Cu
alte cuvinte, ciclurile puternice sunt atribute ale faptului că unităţile care contează pentru cicluri
sunt statele naţiune. Statele naţiune s-au dovedit a fi cele mai eficiente unităţi pentru a lupta în
razboiul mondial, alte organizaţii competitive au fost scoase afară. Unitatea de bază a ordinii
mondiale a devenit mai bine fixată, astfel încât să supravieţuiască unui conflict mondial.
Profiturile puterilor mondiale câştigate datorită monopolului, le revin membrilor unui stat
naţiune, nonmembrii fiind excluşi. Această excludere şi inabilitatea structurală de a redistribui
eficient procedurile statusului mondial sunt stimulentele majore ce determină rivalii să intre în
competiţie.
Identitatea naţională a politicii mondiale deseori circumscrie relaţia de solidaritate, ea se
poate extinde şi la elemente non-naţionale cum ar fi canalele de comunicare, educaţia şi cultura ,
poate stabili împrumuturi de putere şi flexibilitate sistemului mondial. Din acest motiv,
20
Charles Tilly, The Formationa of National States in Western Europe (Princeton Univerity Press, 1975), p.38; o
întebare la care Tillz dă un răspuns complex, cea mai importantă parte din aceasta fiind cea de a avea succes în
război.
specializarea pe probleme politice şi economice face chiar şi înţelegerile avantajoase mutuale să
pară opresive sau explotatoare.
Pentru statele naţiune, confuzia dintre controlul teritorial şi siguranţa naţională este în
particular uşor de făcut. Puterile mondiale au tendinţa să se transforme în state colonialiste, încă
ca state naţiune ele au mari dificultăţi în asimilarea domeniilor coloniale şi sunt obligate să
continue presiunea anticolonialistă. Statele cu misiuni mondiale care au eşuat să apere frontierele
mai îndepărtate au devenit imperii stagnante care încearcă în zadar să ţină barbarismul la porţi.
Menţinerea bazelor (Singapore pentru Marea Britanie sau protecţia rutei către India) începe să fie
văzută ca o prioritate ireductibilă după ce cea mai valoroasă viaţă a lor a trecut. În tensiunea
dintre funcţionalitate şi teritorialitate a statelor naţiune descrisă de Stein Rokkan, acesta
considerând că: ‚‚în fapt, o agenţie imobiliară’’ este în mod curios predispusă de a ceda tentaţiei
de a se ţine de pământ.

IV. Faze ale lungului ciclu

Durata medie a celor mai cunoscute cicluri istorice a fost undeva în jurul a 100 de ani.
Mai mult, din anumite motive nu foarte evidente, ciclurile au coincis aproape exact cu secolele
istorice, aşa că fiecărui secol recent (ex: sec XIX) îi corespunde un ciclu distinct ( a doua
Britanie). Un secol este viaţa a trei generaţii, şi dacă stăm să privim înăuntrul secolelor pentru a
găsi dovada unui sindrom Buddenbrooks am putea spune că o generaţie construieşte,
urmatăoarea consolidează, iar a treia pierde controlul.
Pentru scopurile noaste analitice lungul ciclu va fi divizat în două faze: faza ascendentă şi
faza descendentă. Faza ascendenta îşi are sursele în dezordinea şi dezintegrarea din care un
razboi mondial origineaza. Elementele creative şi constructive ale războiului, construirea sa pe
baza solidarităţii şi coaliţiei, definirea scopurilor comune şi globale care ies la suprafaţă şi
proiectele şi atingerea scopurilor aparţin de asemenea fazei ascendente.
O înţelegere post-război (ex: cel de la Viena) are rolul de a ratifica pentru cele mai multe
părţi ceea ce deja s-a întâmplat, dar de asemenea, marchează sfârşitul formal a unei perioede de
război susţinut. Faza ascendentă continuă pentru un timp, pe trecutul unei generaţii, doar pentru a
trece prin epuizarea graduală a energiei. Problemele mondiale rămân nesoluţionate sau sunt
purtate mai departe odată cu apariţia noilor lideri şi competitori; conflictele iau naştere deoarece
noii lideri nu par să ofere soluţii. Într-un anumit punct, curba începe să descrească până la un
anumit moment în care dezintegrarea autorităţii şi proporţia limitată de interese duc la o nouă
conflagraţie mondială. Aspectul distructiv al acestui proces marchează cel mai scăzut punct a
unei lungi faze descendente.
Statele naţiune acţionează diferit, şi prin contrast, se îndreaptă către cele două faze ale
lungului ciclu. În faza ascendentă, puterea mondială răspunde la problemele globale, creează noi
guverne naţionale sau instituţii de tranziţie şi satisface cele mai importante nevoi ale membrilor
unui sistem mondial. În consecinţă, adresarea acestor probleme revine altor state. În plus,
condiţiile acestei dezordini şi dezintegrări caracteristice fazei anterioare a declinului au
demonstrat inadecvarea şi slăbiciunea statelor mici, în special inabilitatea lor de a rezista în faţa
întorsăturilor dificile ale insecurităţii mondiale şi în faţa presiunilor imense ale marilor războaie.
Asemenea condiţii conduc direct la ceea ce Eduard Hallet Caar a numit criza autodeterminării,
care se îndoieşte de viabilitatea statelor naţiune. Sau cum John Hertz a pus problema 15 ani mai
târziu afirmând: ‚‚ca o problemă ce contează, înţelesul şi funcţionarea unităţii de bază protective,
însăţi suveranitatea statelor naţiune...devine îndoielnică’’. Un răpuns pozitiv şi înţelept cu privire
la dezordinea mondială apare ca fiind ceea ce Walter Lippman (scriind în acelaşi timp cu Eduard
Hallet Caar) vede ca pe o alianţă a marilor puteri21.
Dar procesul poartă în el seminţele propriei disoluţii. În timp ce statele naţiune în general
păreau pentru un timp a fi irelevante, posibil chiar şi distructive pentru ordinea mondială (nu au
început marile războaie ca şi dispute între cei mici?), puterile care construiesc şi susţin această
ordine mondială sunt tot statele naţiune. De fapt, puterea mondială este ea însăşi cea mai perfectă
naţiune stat dintre toate şi cea mai imitată, din acest motiv, statele naţiune nu au devenit de fapt
niciodată complet irelevante. Puterea mondială, pe deasupra, este în mod funadamental subtilă
deoarece este slab instituţionalizată, statele naţiune chiar şi atunci când acestea sunt puteri
mondiale, nu sunt mijloacele cele mai favorabile pentru a aborda problemele complexe ale
sistemului mondial (dar numai cele mai simple dintre ele, cea de a purta un război). Puterea
mondială, în cele din urmă, susţinută de o naţiune dominantă nu poate fi sprijinită, în drumul ei
lung, doar de oamenii acelei naţiuni, lucru sugerat de către analiştii monarhiei universale
spaniole încă de la începutul secolului XVIII, afirmând că: ‚‚în relaţiile cu alţi oameni, o
asemenea putere trebuie să-i satisfacă şi să le ofere un interes în continuitatea şi stabilitatea
întregii naţiuni.’’

21
E. H. Carr, Conditions of Peace (London: Macmillan, 1942), cap. 3; şi Nationalism and After (Londra: Macmillan,
1945); John H. Hery, “Rise and demise of territoial state”, World Politics, 9:4 (1957), 473-93.
 Pe când capacitatea puterilor mondiale de a se confrunta cu problemele lumii decade într-
o perioadă de pace generală, creşterea complexităţii relaţiilor necesită suportul altor state naţiune
şi astfel, ele încep să-şi asume noi funcţii şi responsabilităţi tot mai mari. Ele recapătă puterea
asupra loialităţii populare, ele devin liderul în rezolvarea problemelor şi în timp securitatea este
sporită, abilitatea lor de a menţine pacea pare cât de cât adecvată.
În al doilea rând, în timp ce poziţia de monopol a puterii mondiale se erodează gradual,
competiţia pentru statusul mondial şi pentru conducerea regională se stabileşte între alte state
naţiuni. Cererile inovcate în numele oponenţilor puterii mondiale sunt forme variate de
naţionalism. Competiţia puterilor majore pentru suportul în rândul puterilor mai mici ia forma
unei naţiuni construite reciproc- planurile ajutorului străin se dezvoltă în planuri pentru
reconstruirea sistemului politic naţional. Această rivalitate oligopolistică conduce direct la
întărirea tuturor statelor naţiune şi la intensificarea naţionalismului peste tot în lume.
Modelul nostru, aşadar, precizează că rolul şi proeminenţa statului naţiune în sistemul
mondial va fi diferit în funcţie de faza lungului ciclu. În faza ascendentă acel rol va avea tendinţa
de a se diminua, iar în faza descendentă va tinde să crească. Această propoziţie are statutul unei
ipoteze teoretice şi necesită validarea înainte de a fi în întregime acceptată ca reprezentând o
generalizare empirică despre ciclurile timpurii sau ca predicţie fermă despre viitor.

V. Viitorul politicilor mondiale

A rămas să examinăm implicaţiile acestei analize asupra viitorului politicilor mondiale.
Viitorul care este relevant în acest context este următorul sfert de secol, următorii 25 de ani până
în anul 2000. Viitorul statelor naţiune, în analiza noastră sunt produsul a două procese, un trend
istoric secular şi un ciclu lung, la rândul lor ambele procese ar putea fi văzute ca modele ale
funcţionării sistemului mondial.
Tendinţa seculară istorică a proliferăriii la nivel mondial a statelor naţiune atinge limitele
cantitative a aşezărilor sale geografice. Dacă această tendinţă poate fi descrisă de o creştere
logistică a curbei, atunci secolul XX se află acum în acea porţiune scăzută a curbei. Creşterea
calitativă şi intensivă s-ar putea să continue încă, dar acoperirea fizică a suprafeţei globale
limiteză în mod evident acest proces. Pentru tendinţa istorică, stadiul creşteriii rapide s-a
încheiat. Dacă, aşa cum am argumentat, crearea statelor naţiune a fost produsul modului de
funcţionare al sistemului mondial, la fel cum şi funcţionarea acelui sistem era legată odată de
statele naţiune, atunci abordarea completă a acelui proces, cel puţin în unele privinţe, trebuie să
aibă, de asemenea, repercursiuni asupra sistemului mondial.
Dar în prezent, obiectul cercetării noastre a fost ciclul lung privit ca fiind un alt
determinant posibil al statelor naţiune în politica mondială. Am arătat că statele naţiune joacă un
rol crucial în funcţionarea lungului ciclu şi reprezintă o caracteristică a acestuia, şi am subliniat
argumentul conform căruia faza acelui ciclu determină poziţia relativă a statului naţiune. Dacă
acceptăm modelul lungului ciclu şi ne mulţumim cu raportarea sa empirică atunci trebuie să
concluzionăm că, la momentul actual, sistemul mondial a trecut sau este pe cale să treacă de faza
ascendentă şi e posibil ca deja să fi intrat în faza descendentă. Dacă ar fi aşa, atunci modelul
nostru ar prezice pentru următorul sfert de secol o proeminenţă crescută pentru statele naţiune şi
creşterea naţionalismului unită cu confruntările şi animozităţile puterilor majore. Încercările de a
înfrunta problemele mondiale ar fi făcute, în primul rând, prin raportarea la soluţii naţionale.
Având limitele cu care acţiunea naţională se confruntă cu nivel mondial, previziunile pentru
soluţii substanţiale nu ar apărea ca fiind prea strălucite, de aici probabilitatea creşterii acestor
decăderi în balanţa ordinii mondiale.
Cam atât ar putea fi prezis despre modelul nostru. Dar, acest model teoretic nu este mai
mult decât o explicaţie despre funcţionarea sistemului mondial pe care îl ştim şi l-am
experimentat de peste câteva secole. De aceea nu putem exclude posibilitatea, oarecum redusă
am putea crede, a schimbărilor în acel sistem suficient de uşor de trecut pentru a modifica
propriul său modus operandi. Am putea remarca în paranteze că punctul în care sistemul trece la
fiecare fază ascendentă la faza descendentă ar putea fi favorabil reconstituirii structurale,
deoarece este un moment în care forţele contradictorii sunt pe cale să se balanseze. Sistemul ar
putea fi îndreptat cu uşurinţă în altă direcţie.
Nu avem nici o modalitate de a prezice care ar putea fi noua direcţie, cu excepţia faptului
că ar putea fi mutată în afara sistemului prezent care se bazează prea mult pe progresul
războaielor globale şi găseşte dificil să fixeze tipare mai stabile de dezvoltare. Dar o asemenea
restructurare ar afecta, de asemenea, rolul naţiunii stat şi ar putea să îl diminueze semnificativ.
Cu toate acestea, predicţiile noastre sunt interpretabile. În forma sa trecută, naţiunea stat va
câştiga forţă în viitorul apropiat, dar am putea avea totuşi o surpriză.