Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Pe 6 septembrie 1946, George Enescu – „Prinţul Viorii” – şi soţia lui, Prinţesa Maria
(Maruca) Cantacuzino-Enescu (născută Rosetti-Tescanu), plecau definitiv din România. Noul
regim ce abia începea să se instaleze începuse deja să le constrângă (şi să le restrângă) existenţa.
Fuga lor a îmbrăcat, în aceste condiţii, trăsăturile unui adevărat complot, pus la cale, încă din
1945, de Yehudi Menuhin. Pentru a înşela vigilenţa regimului, genialul elev al lui Enescu a
aranjat un turneu de concerte, care urma să înceapă în Franţa şi apoi să treacă Oceanul. Dar,
pentru a obţine dreptul de a susţine aceste spectacole, Enescu a trebuit să fie prezent pe o altă
scenă de concert, cea a Moscovei. Aşa se face că, înainte de fuga în America, el şi-a interpretat
inegalabila-i muzică în chiar inima fierbine a „duşmanului”, URSS. Între timp, cât de discret a
putut, Prinţesa a vândut o parte dintre mobile, bijuterii, tablouri, pentru a strânge banii cu care să
poată supravieţui în străinătate până când... până când s-ar fi întors lucrurile pe pământul
României (nimeni nu ştia atunci că n-avea să treacă decât un an până când însuşi Regele Mihai
va fi nevoit să apuce calea exilului).
Dar să revenim la acea zi de 6 septembrie 1946. Enescu şi Maruca şi-au făcut bagajele –
nici prea multe, nici prea puţine, să nu bată la ochi –, au încărcat câteva cufere cu haine, cărţi,
partituri... Vioara – nelipsita vioară! S-au îndreptat către Constanţa, acolo unde îi aştepta vaporul,
cu cuşeta pregătită, ca să pornească în lungul şi tragicul drum al exilului. Împreună cu ei a plecat
din Bucureşti şi avocatul şi prietenul familiei, Romeo Drăghici, căruia îi împărtăşise taina acelui
drum sfâşietor.
George Enescu avea 65 de ani. Maruca – 68. Vârste la care meritau să trăiască tihnit,
bucurându-se de ceea ce strânseseră într-o viaţă de om. Dar din agoniseala lor rămăsese doar o
sumă infimă de bani, ascunsă undeva, ca să le fie de ajuns pentru o viaţă nouă. O viaţă pe care,
de obicei, o iau în piept tinerii. În portul de la Marea Neagră, înainte de a urca pe puntea exilului,
puntea destinului, Enescu avea să-i mărturisească prietenului său: „Cred că nu mă mai întorc”.
Suspină şi adăugă: „Ce ştii, mata, coane Romică, câtă suferinţă e în mine! Dar voi munci. Voi
munci până în ultima clipă a vieţii mele”. Era conştient că, după o viaţă de glorie, urma un declin
(cel puţin material, sufletesc) pe care nu-l prevăzuse nicicum. „Totuşi, voi muri în nevoie...”, îşi
prezice el viitorul. Şi tot despre sărăcie avea să-i vorbească, dincolo de Ocean, la New York, şi
preotului de origine română Vasile Haţeganu: „Am ajuns la mila oricui, plin de datorii. Sunt
cerşetor în lume”.
„Sunt cerşetor în lume...” – aceasta era marea durere a Prinţului Viorii. Acum, să nu ni-l
imaginăm pe George Enescu cântând la vioară, la un colţ de stradă, aşteptând pomana aruncată
de trecători în pălăria răsturnată. Nu. Yehudi Menuhin – sir Yehudi Menuhin – reuşise să obţină
pentru maestrul său intrarea în Statele Unite, documentele şi vizele necesare, precum şi o serie de
contracte, la faimoasa „Mannes Music School”, unde urma să dea lecţii de interpretare (master
classes). Nu era însă acesta capătul de drum pe care îl visase Enescu pentru el şi pentru Maruca,
marea iubire a vieţii lui.