Exilul românesc - I.

Privire generală

Exilul oamenilor de cultură români începe în perioada 1945-1949, o dată cu prigoana regimului
comunist, aflat în faza sa stalinistă, împotriva a tot ce reprezenta „trecut burghezo-moșieresc”. Cei
mai mulți oameni de cultură care au părăsit România prin exil au aparținut lumii literelor, unde
cenzura opera la modul cel mai concret, pe textul literar, nelăsând o altă posibilitate celor ce doreau
să își exprime crezurile artistice și sociale clar și la lumina zilei. Cifrele arată că, în perioada 1972
– 1989, au părăsit teritoriul României peste 200 de oameni de litere, un procent de 12% din toți cei
existenți pe teritoriul țării și cu mult mai mare decât în orice țară comunistă a acelei vremi.
Câteva delimitări de termeni se cer a fi făcute atunci când se vorbește despre exil. În primul rând,
nu există o echivalență de sens între emigrare și exil, emigrarea purtând în primul rând o conotație
economic-financiară, exilulavând în schimb valențe de ordin politic, ideologic și liberă
exprimare. Cauzele exilului nu fac referire la nicio componentă material-economică, ci țin de
discriminare, urmărire, amenințări, chiar închisoare.

La polul opus celor ce au ales exilul/ autoexilul se află reprezentanții disidenței românești, adică
oamenii de cultură care au ales să rămână în țară, s-au supus, au protestat în tăcere, au scris
literatură de sertar: jurnale,memorii, biografii, creații în proză sau versuri. De multe ori, disidenții
români au practicat un exil interior, ce a razbătut în scrierile lor prin scris subversiv, revendicare
a dreptului individual, interpretări religioase proprii. Conștiința și spiritul erau în acest caz exilate
în trup.

Diaspora este un termen care provine din vocabularul istoriei bisericii și definește dispersarea unei
etnii în lume. Deși de multe ori se face referire la oamenii de cultură români exilați ca făcând parte
din diaspora românească, încadrarea lor în acest cerc terminologic este greșită înainte de
finalizarea fenomenului exilului românesc. Diaspora presupune existența unor legături constante
și a unor raporturi normale cu țara de origine, ceea ce este cunoscut că nu a putut fi posibil în
relație cu România regimului comunist, decât cu rare excepții de relaxare a normelor rigide de
închidere față de lumea occidentală, excepții datorate intereselor propagandistice ale regimului
ceaușist, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Mircea Eliade.
Azilul politic are la origine o idee de îndepărtare temporară de țara de origine, datorată unor
probleme de natură politică, urmată de revenirea în țară la ameliorarea sau dispariția problemelor.
Mulți dintre exilații culturii române au crezut inițial că absența lor din România va fi întinsă doar
pe o perioadă de câțiva ani, neluând în calcul din start condiția de exilat.
Teoretic, putem vorbi despre o încheiere a exilului oamenilor de cultură română de abia în 1996,
când în România apare alternanța la guvernare. Deși încheiat istoric, efectele exilului românesc ca
fenomen nu încetează încă a își produce efectele pentru cultura română contemporană.
Exil în comunism: Enescu şi Brâncuşi

Festivalul "George Enescu", desfăşurat anual la Bucureşti, a ajuns în 2011 la ediţia a XX-a.
Manifestarea este dedicată celui mai important compozitor român din secolul trecut, George
Enescu (19 august 1881, Liveni, Botoşani - 4 mai 1955, Paris).
George Enescu a fost contemporan cu alţi români care s-au afirmat în perioada interbelică, precum
Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu sau Mircea Eliade. Cu toţii au fost afectaţi de schimbările
politice ale vremii, fiecare ajungând în exil.
Perioada interbelică marchează pentru George Enescu începutul unui permanent periplu între
România, Franţa şi Statele Unite.

George Enescu a făcut mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele
din Philadelphia (1923) şi New York (1938).
Activitatea sa pedagogică a căpătat importanţă considerabilă, printre elevii săi numărandu-se
violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux. În 1927, George Enescu devine
profesorul de vioară al celebrului dirijor american Yehudi Menuhin.

Acesta din urmă a fost persoana care l-a convins până la urmă pe George Enescu să emigreze din
România şi i-a intermediat obţinerea azilului politic în Statele Unite.
George Enescu a părăsit definitiv România în 1946. Plecarea sa coincide cu instaurarea regimul
comunist. Plecarea din ţară a fost pregătită în detaliu, după întoarcerea lui George Enescu din
turneul ţinut în URSS, susţine muzicologul Viorel Cosma într-un interviu pentru Formula As.

George Enescu a plecat cu o viză de Statele Unite, acordată de şeful primului guvern comunist din
România, Petru Groza. Muzicianul a avut paşaport diplomatic şi pentru că evita călătoriile cu
avionul, s-a îmbarcat la Constanţa.

Urmărit de agenţi ai Securităţii la Paris

George Enescu a rămas trei luni în Statele Unite. Nu a reuşit să se adapteze pe noul continent, aşa
că şi-a făcut bagajele şi s-a întors definitiv la Paris, mai afirmă muzicologul Viorel Cosma.
Aflat în exil în capitala Franţei, George Enescu a fost urmărit de agenţi ai Securităţii. Activitatea
sa era atent monitorizată de agenţi ai poliţiei secrete care îi raportau direct lui Alexandru Drăghici,
fost şef al internelor.
Aceste informaţii dar şi documente privind urmărirea lui George Enescu de către Securitate au fost
prezentate într-o dezbatere privind exilul muzicianului român, organizată în iunie 2011 la sediul
Centrului Cultural Român de la Londra.
Ioana Voicu Arnăuţoiu, organizatoarea evenimentului, afirmă că pe lângă George Enescu au fost
detaşaţi trei agenţi, Lucia, Bediţeanu şi Ionescu, iar activitatea lor a continuat până în 1954.

Bediţeanu i-ar fi falsificat şi semnătura lui George Enescu, după cum arată documentele citate de
cercetătoare.

Armistiţiu pentru Enescu, război deschis cu Brâncuşi

În 1951, statul roman a dorit să-l aducă pe George Enescu la Săptămâna muzicii româneşti, pentru
a patrona acest eveniment.
George Enescu a acceptat, dar a solicitat ca Academia Română să-i reprimească printre membrii
săi pe Dimitrie Gusti şi Constantin Rădulescu Motru, iar ministerul de interne să o elibereze din
închisoare pe soţia compozitorului Mihail Jora.
Solicitările nu au fost îndeplinite, şi în acelaşi timp starea de sănătate a muzicianului s-a deteriorat.
Planul reîntoarcerii în ţară a eşuat, George Enescu trimiţându-le autorităţilor române o scrisoare
prin care le spunea că nu poate onora invitaţia din cauza stării precare de sănătate.
Dacă George Enescu s-a bucurat de o relaţie oarecum favorabilă cu autorităţile comuniste,
contemporanul său cel puţin la fel de cunoscut, sculptorul Constantin Brâncuşi (19 februarie 1876,
Hobiţa, Gorj - 16 martie 1957, Paris), s-a stins din viaţă fără să îi fie permisă mult dorita întoarcere
în ţară.
Constantin Brâncuşi şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în exil. A plecat la Paris în 1904,
acolo unde s-a şi stins din viaţă după 53 de ani de exil. În 1951 a vrut să-şi doneze cele 230
de sculpturi statului român însă a fost refuzat.

Constantin Brâncuşi a renunţat la cetăţenia română şi a primit-o pe cea franceză în 1952. Trei ani
mai târziu s-a adresat statului român cu cerinţa de a fi repatriat, pentru a fi înmormântat lângă
părinţii săi, în Hobiţa.
Cererea i-a fost refuzată, iar în 1957 Constantin Brâncuşi s-a stins din viaţă la Paris.
În ultimele zile din viaţă s-a spovedit şi s-a împărtăşit unui prelat ortodox din Paris.
Constantin Brâncuşi îi mărturisea Arhiepiscopului Teofil că “mor cu inima tristă pentru că nu mă
pot întoarce în ţara mea.”