„Nu este țară în hotarele lumii civilizate în care „gura lumii“, „gura satului“ să aibă mai

multă trecere ca în țara noastră! Cele mai multe din convingerile noastre sunt întemeiate pe
„zvonul public“ și numai foarte puține pe dovezile adunate de noi personal. Se zice „lumea
zice“; și dacă „lumea zice“, românul, individual luat, pare că înțelege că tot așa trebuie să zică
și el. Mai ales în lumea țărănească „gura satului“ este obârșia tuturor convingerilor. În „gura
satului“ se revarsă negreșit, gura lui Ion, gura lui Gheorghe, gura lui Petre și a altora, dar o dată
ce acestea sunt vărsate, individualitatea lor s-a șters: „gura satului“ contopește pe toți țăranii
laolaltă, în același vad sufletesc. Și tot așa și la oraș, opinii personale foarte puține.”

Sunt de părere că pentru noi a ajuns să conteze mai mult ceea ce crede „gura lumii”
decât ceea ce credem noi. Înainte să facem ceva, ne gândim la cum suntem percepuți, ceea ce
nu este întotdeauna un lucru rău, deoarece trebuie să ne punem oarecum în pielea celorlalți în
momentul în care spunem ceva, trebuie să ne cântărim cuvintele cu grijă, însă uneori se
exagerează. Ajungem să nu ne mai bucurăm de unele lucruri deoarece „lumea spune că…” și
astfel ajungem să nu mai credem în noi, ci să credem mai mult în ceea ce spun cei din jur. Ne
este frică să fim noi înșine deoarece vom fi judecați de ceilalți și preferăm să devenim niște
copii pentru a nu ne diferenția. Consider că mulți dintre noi tindem să ne pierdem din identitate
în momentul în care facem parte dintr-un grup. De multe ori, pentru a nu fi luați în vizor, nu ne
mai spunem gândurile, ci acceptăm ideile celorlalți, chiar dacă am avea o opinie diferită. Din
punctul meu de vedere, „gura lumii” nu este doar în mediul rural, ea accentuându-se din ce în
ce mai mult în mediul urban, fiind totodată mult mai dăunătoare.

„Pe vecinul de lângă tine îl vezi și îl judeci după faptele sale și totuși este așa de greu să
știi ce suflet are!”

M-am oprit doar asupra acestei fraze, deoarece mi s-a părut întotdeauna foarte interesant
cum putem judeca o persoană fără ca măcar să știm ceva despre ea, și totodată să trăim lângă
anumite persoane toată viața, să avem impresia că le cunoaștem, dar de fapt să nu știm nimic
despre aceste persoane. Ne este mai ușor să punem etichete celor din jur, decât să ajungem să
îi cunoaștem cu adevărat. Lăsăm prima impresie să ne influențeze total, fără ca măcar să ne
gândim să acordăm o a doua șansă, ceea ce este greșit de cele mai multe ori. Ajungem atât de
absorbiți de viața cotidiană, încât nu ne mai cunoaștem între noi, ci doar avem impresia că o
facem.

Miu Maria – Daniela

„Psihologia poporului român” – C-tin R. Motru