PERIOADA PAŞOPTISTĂ. Caracterizarea personajului Alexandru Lăpuşneanul.

Relaţia cu vornicul Moţoc

I. Încadrare în context şi în operă:
Costache Negruzzi este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai perioadei pașoptiste. Alexandru Lăpușneanul este prima nuvelă istorică din
literatura română și este considerată astăzi capodopera generației pașoptiste. Publicată în primul număr al revistei „Dacia literară”, nuvela respectă recomandările
lui Mihail Kogălniceanu din articolul „Introducţie”.
Alexandru Lăpușneanul este personajul principal al operei, un personaj eponim care reprezintă tipul domnitorului crud și tiran, al cărui
comportament scoate în evidentă obsesia puterii. Deși prin titlu se realizează o trimitere la un personaj cu atestare istorică, intenția autorului este aceea de a crea
un personaj excepțional, care să ilustreze omul radical, romantic.
Este prezentat în relație cu vornicul Moțoc, unul dintre personajele secundare ale nuvelei, boierul care reprezentase capul trădării şi al pierderii
tronului în prima domnie. Conflictul (secundar) dintre cele două personaje debutează rapid şi are ca miză dorința de răzbunare a domnitorului. Spre deosebire de
Alexandru Lăpușneanul, care este un personaj complex, Moțoc este un personaj care nu evoluează, fiind construit pe o dominantă morală. Trăsăturile care îl
individualizează, lașitatea, viclenia, fățărnicia, redau imaginea boierului corupt, trădător. La baza relației dintre cele două personaje se află un procedeu specific
prozei romantice, antiteza. Aceștia ilustrează cuplul romantic caracter puternic-caracter slab.
II. Prezentarea statutului social și moral:
Din punct de vedere social, Alexandru Lăpușneanul este domnitorul Moldovei, surprins în timpul celei de-a doua domnii. Aceasta este pusă sub
semnul dorinței de răzbunare pe boierii trădători din cauza cărora pierduse prima domnie, dorință care capătă contur încă din primul capitol, moment în care
domnitorul se întoarce în țară cu oaste străină pentru a-și recupera tronul. Capitolele II și III îl prezintă pe Lăpușneanul în ipostaza de domnitor al Moldovei,
moment în care domnitorul își pune în aplicare planul diabolic de răzbunare împotriva boierilor. Ultimul capitol, a cărui acțiune se petrece după patru ani, îl
prezintă pe domnitor într-o nouă ipostază. Marcat aparent de remușcare, acesta ia decizia de a se călugări și primește numele de Paisie. Când își revine, însă,
decide să-și reia statutul de domnitor, amenințând pe toată lumea cu moartea, motiv pentru care este otrăvit.
Din punct de vedere moral, motto-urile nuvelei evidențiază evoluția personajului de la luciditatea cu care își impune voința în fața boierilor care îl
întâmpină la intrarea în Moldova („Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu!”) la sugestia nebuniei de pe final („De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu!”).
Evoluția morală a personajului este consecința domniei prin teroare. Experiența trădării face din Lăpușneanul un domnitor crud, cinic, răzbunător, cu o inteligență
diabolică și o plăcere a vărsării sângelui. Duse la extrem, acestea vor duce la degradarea personajului care pe final se apropie de nebunie.
III. Ilustrarea trăsăturilor personajului ales, prin secvențe narative, situații semnificative sau prin citate comentate:
Episodul întâmpinării domnitorului de către patru dintre boieri mari ai țârii devine prilej pentru a evidenția una dintre trăsăturile fundamentale
ale personajului, determinarea. La intrare în Moldova, la Tecuci, Lăpușneanul este întâmpinat de Moțoc, Veveriță, Spancioc și Stroici cu intenția vădită de a-l
face pe domnitor să se întoarcă din drum. Relația tensionată dintre cele două părți este redată cu ajutorul reacțiilor fiziologice. Deși este o fire impulsivă,
Lăpușneanul face eforturi mari pentru a se stăpâni: „silindu-se a zâmbi”, „a căruia ochi scântieră ca un fulger”, „râdea; mușchii i se suceau în râsul acesta și ochii
lui hojma clipeau”. Luciditatea care îl caracterizează în partea de început a nuvelei îl face să își controleze, însă, firea impulsivă. De aceea, el taie rapid încercările
boierilor de a se ascunde în spatele cuvintelor: „A! Nu mă vrea țara? Nu mă vreți voi, cum înțăleg?”. Eforturile boierilor de a-l face să renunțe la revendicarea
tronului se lovesc de determinarea domnitorului, marcată, la nivelul limbajului, de prezența antitezei: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau” și a hiperbolei: „Să mă-
ntorc? Mai degrabă-și va întoarce Dunărea cursul îndărăpt.”. Totodată, pe un ton amenințător, dă de înțeles boierilor că nu există cale de împăcare și că scopul
celei de-a doua domnii este răzbunarea: „Voi mulgeți laptele țării, dar au venit vremea să vă mulg și eu pre voi.” Întrucât nu s-a reușit întoarcerea din drum a lui
Lăpușneanul, Moțoc alege să rămână la urmă pentru a-i întinde o capcană. Pățit, viitorul domn înțelege planul și îi face boierului, prin caracterizare directă, un
portret moral succint: „Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii, ai vândut pre Despot, m-ai vîndut și pre mine”. De aceea, imediat,
vornicul încearcă să smulgă o garanție a propriei siguranțe. În acest moment, prin faptul că îl iartă pe Moțoc, Lăpușneanul dă dovadă de o inteligență diabolică,
întrucât intuiește că masele se vor revolta și că va avea nevoie de un țap ispășitor. Prin contrast, atitudinea slugarnică a lui Moțoc este redată printr-o comparație
sugestivă: „Moțoc îi sărută mâna, asemenea cânelui care, în loc să mușce, linge mâna care-l bate.”
Imediat ce ajunge domnitor pentru a doua oară, Lăpușneanul își expune firea răzbunătoare. Cetățile sunt arse, iar boierii sunt deposedați de averi,
schingiuiți sau uciși la cea mai mică greșeală. Planul de răzbunare împotriva boierilor ne arată un personaj machiavelic, care pune la cale în detaliu strategiile prin
care recuperează puterea și se răzbună pe boierii trădători.
Trăsăturile care îl individualizează pe domnitor, cruzimea și cinismul, sunt evidențiate în cel de-al III-lea capitol, în secvența uciderii celor 47 de
boieri. Ipocrit, prefăcându-se că vrea să se împace cu boierii, Lăpușneanul ține un discurs de împăcare la mitropolie. Toți boierii sunt invitați la un ospăț la curtea
domnească, unde sunt uciși, iar din capetele lor se face o piramidă, după rang, ce constituie „leacul de frică” dat domniței Ruxanda. Episodul stă în întregime sub
semnul contrastului. Există mai întâi un contrast între atmosfera rarefiată de la început (prezentarea așezării la masă, bucatele alese) și ritmul alert din momentul
începerii omorului. Totuși, dincolo de liniștea aparentă de început, anumite detalii vorbesc despre caracterul premeditat al scenei: prezența slugilor înarmate,
băutura care își face efectul sau semnalul reprezentat de uciderea lui Veveriță, invocându-se o ocară imaginară adusă domnitorului. Scena este una şocantă, de o
violenţă dusă la extrem. Totodată, caracterul violent al scenei este evidențiat de intervenția afectivă a naratorului: „Și cu adevărat era groază a privi această scenă
sângeroasă.”, care provoacă imediat imaginația cititorului: „Închipuiască-și cineva într-o sală de cinci stânjeni lungă și de patru lată, o sută și mai mulți oameni
ucigași și hotărâți spre ucidere, călăi și osândiți, luptându-se, unii cu furia deznădejdei, și alții cu aprinderea beției”. Cinismul domnitorului este redat de contrastul
dintre atitudinea sa, care privește întreaga scenă cu răceală, și teama lui moțoc, redată cu ajutorul reacțiilor fiziologice: „El rîdea; iar Moțoc, silindu-se a rîde ca să
placă stăpînului, simțea părul zburlindu-i-se pe cap și dinții săi clănțănind.” Efectele devastatoare ale măcelului sunt surprinse cu ajutorul unor enumerații: „În
lupta și trînta aceasta, masa se răsturnase; ulcioarele se spărseseră și vinul amestecat cu sînge făcuse o baltă pe lespezile salei.” Amestecul vinului cu sângele
sugerează o pângărire a locului.
Ultimul capitol marchează începutul declinului lui Alexandru Lăpuşneanul. Obsesia puterii, plăcerea vărsării sângelui, setea nepotolită de
răzbunare vor face ca, pe final, personajul să înnebunească. Din nou, reacţiile fiziologice scot în evidenţă apropierea personajului de patologic: „căzu răsturnat
pe spate, hârcâind de turbare și de mânie.” Trezindu-se din letargie şi descoperindu-se călugărit, devine paranoic şi are un acces de furie care îl face să vadă un
complot împotriva sa, lucru ce îl va determina să ameninţe cu moartea pe fiul şi pe soţia sa. Moare otrăvit, ilustrând un destin descendent, departe de orice fel de
dimensiune morală.
IV. Tehnici de construcție a personajului:
În construcția protagonistului, autorul utilizează caracterizarea directă, realizată prin autocaracterizare („Boieri dumneavoastră! De la venirea mea cu
a doua domnie și până astăzi, am arătat asprime către mulți; m-am arătat cumplit, rău, vărsând sângele multora.”) și prin intervențiile cu caracter moral ale
naratorului care judecă de multe ori comportamentul domnitorului („el nu avusese vreme a-și dezvălui urâtul caracter”). Cel mai important mijloc de
caracterizare indirectă rămân faptele domnitorului dublate de reacții fiziologice: „Râdea; mușchii i se suceau în râsul acesta și ochii lui hojma clipeau.”.
Limbajul personajului reprezintă și el un important mijloc de caracterizare indirectă. Firea impulsivă a domnitorului este evidențiată adesea de insulte: „muiere
nesocotită”, „boaită fățarnică”. Un alt mijloc de construcție a personajului îl reprezintă prezentarea antitetică, procedeu specific prozei romantice. Personajul este
situat în antiteză cu domnița Ruxanda, alături de care alcătuiește cuplul romantic înger-demon. Apariția sa devine prilej de a introduce în text o voce a rațiunii și a
umanității. Prin raportare la ea, personajul lui Negruzzi își expune latura malefică.
Un rol important în construcția personajului o are și raportarea acestuia la conflictul principal al operei: acela dintre domnitor și boierii trădători.
Miza conflictului o constituie dorința limitării influenței boierilor și impunerea autorității domnești. Acesta se conturează rapid, încă din primul capitol, și are la
bază dorința de răzbunare a domnitorului față de boierii trădători. Mijloacele alese de Lăpușneanul sunt sângeroase: schingiuiri, deposedări de avere, omoruri.
Conflictul se finalizează în capitolul al III-lea prin pedepsirea celor 47 de boieri, la ospățul de la curtea domnească. Rolul acestuia este de a expune latura diabolică
a domnitorului, felul în care toate acele trăsături care îl definesc: dorința de răzbunare, plăcerea vărsării sângelui, cinismul, cruzimea, duse la extrem, duc la
apropierea sa de nebunie.
Aşadar, prin personajul Alexandru Lăpuşneanul, Negruzzi caută să ilustreze latura demonică a romantismului. Reușita cea mai importantă o
constituie crearea unui personaj romantic, excepțional, ale cărui trăsături fac din el un om radical.