Sunteți pe pagina 1din 16

Celula este unitatea de bază structurală, funcțională și genetică a tuturor organismelor vii.

Aceasta a fost descoperită de către Robert Hooke și este unitatea funcțională a tuturor
organismelor vii cunoscute. Este cea mai mică unitate de viață, care poate fi clasificată ca o
vietate și este adesea numită bloc de viață.[1] Unele organisme, cum ar fi cele mai multe
bacterii, sunt unicelulare (constau dintr-o singura celula). Alte organisme, cum ar fi oamenii, sunt
multicelulare.

Oamenii au aproximativ 100 bilioane sau 1014 celule; dimensiunea tipică celulei este de 10µm
iar masa tipică celulei este de 1 nanogram. Cea mai lungă celulă umană este de aproximativ 135
µm și se găsește în cornul anterior din măduva spinării în timp ce celulele granulare din cerebel,
cele mai mici, pot avea circa 4 µm. Cea mai lunga celulă poate ajunge de la degetul de la picior la
partea inferioară a trunchiului cerebral.[2] Cele mai mari celule cunoscute sunt celulele de ou de
struț nefertilizate, care se cântăresc aproximativ 3.3 pfunzi.[3][4]

În 1835, înainte ca teoria finală despre celulă să fie dezvoltată, Jan Evangelista Purkinje a
observat mici "granule", în timp ce privea prin microscop țesuturi de plante. Teoria celulară,
dezvoltată pentru prima oară în 1839 de către Matthias Jakob Schleiden si Theodor Schwann,
afirma că toate organismele sunt compuse din una sau mai multe celule, că toate celulele provin
din celulele preexistente, că funcțiile vitale ale unui organism au loc in interiorul celulelor, și că
toate celulele conțin informațiile ereditare necesare pentru reglarea funcțiilor celulare și de
transmitere a informațiilor pentru următoarea generație de celule.[5]

Cuvântul celulă provine de la cuvântul latin cellula, care înseamnă, o cameră mică. Termenul
descriptiv pentru cea mai mică structură de viață biologică, a fost inventat de către Robert Hooke
într-o carte pe care a publicat-o în 1665, când a comparat celulele de plută pe care le-a văzut prin
microscopul său cu micile camere de locuit ale călugărilor.[6]

Cuprins

1 Definiții

2 Anatomia

2.1 Procariote

2.2 Eucariote
3 Componentele celulare

3.1 Membrana

3.2 Citoplasma

3.3 Materialul genetic

4 Compoziția chimică a celulei

4.1 Substanțe anorganice

4.2 Substanțe organice

5 Proprietăți fiziologice generale

5.1 Metabolismul

5.2 Excitabilitatea

6 Diviziunea celulară

6.1 Diviziunea directă: Amitoza

6.2 Diviziunea indirectă

7 Mitoza

7.1 Cariokineza (diviziunea nucleului)

7.2 Citokineza (diviziunea citoplasmei)

7.3 Importanța mitozei

8 Meioza

8.1 Meioza I

8.2 Importanța meiozei

9 Istoria descoperirii celulei

10 Vezi și

11 Referințe

12 Legături externe

Definiții
Pentru celulă au fost date numeroase definiții. Astfel chiar aceiași autori (Toma C. și Niță Mihaela
în „Celula vegetală”, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1995) dau două definiții diferite în
funcție punctul de vedere din care este abordată problema. Aceste definiții sunt:

„Celula este o unitate morfo funcțională elementară a tuturor organismelor procariote și


eucariote. Ea reprezină un prim nivel de organizare a materiei vii, dotat cu capacitatea de
autoreglare, autoconservare și autoreproducere.”

„ Privită prin prisma teoriei sistemice, celula poate fi definită ca un sistem biologic deschis,
deosebit de dinamic, aflat în relații de echilibru cu mediul înconjurător – în cazul protofitelor și
protozoarelor – sau ca un subsistem când devine parte componentă a unui țesut, organ sau
organismpluricelular.”

Anatomia

Celula eucariotă(stânga) și procariotă (dreapta)

Există două tipuri de celule: procariote și eucariote. Celulele procariote sunt, de obicei,
independente, în timp ce celulele eucariote sunt adesea găsite în organisme multicelulare.

Tabel 1: Comparație între proprietățile celulelor procariote și eucariote

Procariote Eucariote

Tipuri de organisme bacterie, archaea protiste, ciuperci, plante, animale

Dimensiuni ~ 1–10 µm ~ 10–100 µm (spermatozoizi, separați de coadă, sunt mai mici)

Tipul nucleului celular fără nucleu individualizat nucleu cu membrană dublă

ADN circular (în general) cromozomi lineari cu proteine histone

ARN-/sinteza proteinelor cuplat în citoplasmă sinteză de ARN în nucleu

sinteză de proteine în citoplasmă

Ribozomi 50S+30S 60S+40S

Structură citoplasmatică structură simplă structură complexă cu membrane


intracitoplasmatice și citoschelet

Mișcarea celulelor flagel făcut din flagelină flagelară și ciliară făcută de tubulină;
Metabolism anaerob, aerob de obicei aerob

Mitocondria nu are de la una până la câteva mii (cu toate acestea unele duc lipsă de
mitocondrii)

Cloroplaste nu are în alge și plante

Organizare de obicei celule izolate celule izolate, colonii, organisme evoluate multicelulare
cu celule specializate

Diviziunea celulelor diviziune binară (diviziune simplă) Mitoză (pentru celulă somatică)

Meioză (pentru formarea gameților)

Procariote

Structura celulei procariote

Celula procariotă este mai simplă și mai mică decât o celula eucariotă. Este lipsită de nucleu
individualizat, și de cele mai multe organite ale celulei eucariote. Există două tipuri de
procariote: bacteriile si archaea; amândouă au o structură similară. Materialul nuclear al
celulelor procariote constă dintr-un singur cromozom, care este în contact direct cu citoplasma.
La aceste celule, regiunea nucleară nedefinită din citoplasmă se numește nucleoid.

O celulă procariota are trei regiuni arhitecturale:

La exterior, flagel și pilus care se proiectează de pe suprafața celulei. Acestea sunt structuri (nu
sunt prezente în toate celulele procariote) din proteine care faciliteză deplasarea și comunicarea
între celule;

Ceea ce înconjoară celula este învelitoarea celulară. - în general, constând dintr-un perete celular
care acoperă o membrană celulară, totuși unele bacterii au în plus un strat suplimentar de
acoperire numit capsida. Învelișul ofera rigiditate celulei și separă interiorul celulei de mediul în
care se află, servind ca un filtru de protecție. Deși cele mai multe procariote au un perete celular,
există și excepții, cum ar fi Mycoplasma (bacterie) și Thermoplasma (archaea). Peretele celular
este format din peptidoglican la bacterii, și acționează ca o barieră suplimentară împotriva
forțelor exterioare. Acesta previne, de asemenea, celulele de la dezvoltarea exagerată și în cele
din urmă de spargerea (citoliza) din cauza presiunii osmotice împotriva unui mediu hipotonic.
Unele celule eucariote (celule de plante și celule de ciuperci) au de asemenea, un perete celular;

În interiorul celulei este regiunea citoplasmatică care conține genomul celulei (ADN), ribozomi și
diferite tipuri de incluziuni. Un cromozom procariot este de obicei o moleculă circulară (o
excepție este cea a bacteriei Borrelia burgdorferi, care provoacă boala Lyme). Deși nu formează
un nucleu, ADN-ul este condensat într-un nucleoid. Procariotele pot transporta elemente ADN
extracromosomiale numite plasmide, care sunt de obicei circulare. Plasmidele activează funcții
suplimentare, cum ar fi rezistența la antibiotice.

Eucariote

Celula eucariotă. Organite celulare: (1) nucleol (2) nucleu (3) ribozomi (4) vezicule, (5) reticul
endoplasmatic rugos, (6) aparatul Golgi, (7) citoschelet, (8) reticul endoplasmatic neted, (9)
mitocondrie, (10) vacuole, (11) citoplasmă, (12) lizozom, (13) centriol.

Plantele, animalele, ciupercile, mucegaiurile, protozoarele și algele sunt toate eucariote. Aceste
celule sunt de aproximativ 15 ori mai mari decât o procariotă tipică și pot avea volumul de 1000
de ori mai mare. Diferența majoră dintre procariote și eucariote este că celulele eucariote conțin
compartimente legate de membrană în care pot avea loc activități specifice metabolice. Cea mai
importantă dintre acestea este nucleul celular, un compartiment delimitat de membrană, care
adăpostește ADN-ul celulelor eucariote. Acest nucleu dă eucariotei numele ei. Alte diferențe pot
fi:

Membrana plasmatică se aseamana cu cea a procariotelor în funcție, cu diferențe minore în


configurare. Pereții celulelor pot fi sau nu prezenți.

ADN-ul eucariotei este organizat într-unul sau mai multe molecule liniare, numite cromozomi ,
care sunt asociate cu proteine histone. Toate ADN-urile cromozomiale sunt stocate în nucleul
celulei, separate de citoplasma printr-o membrană. Unele organite eucariote, cum ar fi
mitocondriile conțin de asemenea ADN.

Eucariotele se pot deplasa folosind flagelul. Flagelul acestor celule este mult mai complex decât
al procariotelor.

Celulă tipică animală

Celulă tipică vegetală

Tabel 2: Comparație între structurile celulelor animale și vegetale

Celulă tipică animală Celulă tipică vegetală


Organite

Nucleu

Nucleol (în nucleu)

Reticul endoplasmatic rugos

Reticul endolasmatic neted

Ribozomi

Citoschelet

Aparat Golgi

Citoplasmă

Mitocondrii

Vezicule

Vacuole

Lizozomi

Centrozom

Centrioli

Nucleu

Nucleol (în nucleu)

Reticul endoplasmatic rugos

Reticul endolasmatic neted

Ribozomi

Citoschelet

Aparat Golgi (dictiozomi)

Citoplasmă

Mitocondrii

Plastide
Vezicule

Vacuole

Perete celular

Componentele celulare

Toate celulele, indiferent dacă sunt procariote sau eucariote, au o membrană care inconjoară
celula, separă interiorul acesteia de mediul său, reglementează ceea ce trece înăuntru și afară
(permeabilitate selectivă) și menține potențialul electric al celulei. Toate celulele posedă ADN
(materialul ereditar de gene) și ARN (care conține informațiile necesare pentru construirea
diferitelor proteine cum ar fi enzimele, mașinăriile primare ale celulelor). În celule există de
asemenea și alte tipuri de biomolecule. Lista de mai jos conține componentele principale ale
celulei.

Membrana

Citoplasma celulei este înconjurată de o membrană celulară sau membrană plasmatică.


Membrana plasmatică din plante și procariote este de obicei acoperită de un perete celular.
Această membrană are rolul de a separa și de a proteja o celulă de mediul său înconjurător și în
general este formată dintr-un strat dublu de lipide (hidrofil - asemănătoare celulelor de grăsime)
și molecule cu fosfor hidrofil; stratul se numește fosfolipid bistratificat. Integrate în cadrul acestei
membrane sunt o varietate de proteine moleculare care acționează ca și canale și pompe
facilitând mișcarea diferitelor molecule la intrarea și ieșirea din celulă. Membrana are
permeabilitate selectivă, în sensul că poate să fie substanțe (moleculă sau ioni)care pot trece
nestingherite, pot trece într-o măsură limitată sau nu pot trece. Membranele de pe suprafața
celulară conțin de asemenea proteine receptoare care permit celulelor să detecteze molecule de
semnalizare externe, cum ar fi hormonii.

La unele celule, citoplasma prezintă diferite prelungiri acoperite de plasmalemă. Acestea pot fi
temporare și neordonate, cum ar fi pseudopodelor (leucocitele), sau permanente: microvili
(epiteliul mucoasei intestinale, epiteliul tubilor renali), cili (epiteliul mucoasei traheei),
desmozomi - corpusculi de legătură care solidarizează celulele epiteliale.

Citoplasma

Citoplasma acționează în organizarea și menținerea formei celulei; ancorează organitele în loc;


are rol în timpul endocitozei, absorbția de materiale externe, de către o celulă, și citochineză,
separarea celulelor imature după diviziunea celulară; și mută părți din celulă în procesele de
creștere și de mobilitate. Citoscheletului eucariotelor este compus din microfilamente, filamente
intermediare și microtubuli. Există un număr mare de proteine asociate acestora, fiecare
controlând structura unei celule prin îndrumarea, gruparea și alinierea filamentelor.
Citoscheletului procariotelor este implicat în menținerea formei celulei, polaritate și citochineză.

Materialul genetic

Există două tipuri diferite de material genetic: acidului dezoxiribonucleic (ADN) și acidul
ribonucleic (ARN). Cele mai multe organisme folosesc ADN-ul pentru stocarea informaților pe
termen lung, dar unii viruși (de exemplu, retroviruși) au ARN ca material genetic. Informațiile
biologice cuprinse într-un organism sunt codificate în secvența ADN sau ARN. ARN-ul este, de
asemenea, utilizat pentru transportul de informații (de exemplu, mRNA) și funcții enzimatice (de
exemplu, ARN ribozomal) în organisme care utilizează ADN pentru codul genetic in sine.
Moleculele ARN de transfer (ARNt) sunt folosite pentru a adăuga aminoacizi în timpul
intepretării proteinelor.

Materialul genetic al procariotelor este organizat într-o moleculă de ADN circular simplu
(cromozom bacterial), în regiunea nucleoidului din citoplasmă. Materialul genetic al eucariotelor
este împărțit în diferite molecule liniare numite cromozomi în interiorul unui nucleu separat, de
obicei, cu material genetic suplimentar în unele organite cum ar fi mitocondriile si cloroplastele.

O celula umana conține material genetic în nucleul celulei (genomul nuclear) și în mitocondrii
(genomul mitocondrial). La om genomul nuclear este împărțit în 23 de perechi de molecule de
ADN liniar numite cromozomi. Genomul mitocondrial este o molecula de ADN circular distinct de
ADN-ul nuclear. Cu toate acestea ADN-ul mitocondrial este foarte mic în comparație cu
cromozomi nucleari.

Materialul genetic străin (cel mai frecvent ADN) poate fi, de asemenea, introdus artificial în
celulă printr-un proces numit sintezare. Acest lucru poate fi trecător, în cazul în care ADN-ul nu
este introdus în genomul celulei, sau stabil, în cazul în care există. Anumiți viruși introduc de
asemenea materialul lor genetic în genom.

Compoziția chimică a celulei

Celula este formată din diferite molecule cu rol diferit. În componența acestor molecule intră
atomi reprezentând 63 elemente chimice. În funcție de proporția în care iau parte la formarea
celulelor, elementele chimice se pot clasifica în:

macroelemente, (elemente prezente în proporție de 98%):

oxigen, (66%)

hidrogen, (10%)

carbon, (18%)

azot, (3,5%)

microelemente, (elemente prezente în proporție de 2%):

calciu, (1,2%)

sulf, (0,9%)

potasiu, (0,15%)

sodiu, (0,15%)

clor, (0,1%)

magneziu, (0,1%)

ultramicroelemente, (elemente prezente în proporție redusă - 0,01%):

iod

fier

mangan

zinc

cobalt, etc.

Substanțe anorganice

Substanțele anorganice, sau minerale, sunt prezente în celulă atât sub formă de molecule, cât și
sub formă de ioni.Ele impregneaza unele membrane , polarizeaza membranele celulare, schimba
proprietatile fizice ale protoplasmei

Substanțe organice
Aceste substanțe sunt cele mai importante, ele luând parte activ la toate procesele intracelulare.

Acizi nucleici;

Glucide;

Lipide;

Proteine.

Proprietăți fiziologice generale

Printre proprietățile care diferențiază materia vie de corpurile lipsite de viață se pot aminti:

Metabolismul

Din substanța intercelulară în celulă pătrund substanțe nutritive: oxigen, glucoză, lipide, apă,
săruri, iar din ea se elimină substanțe sub formă de deșeuri. Substanțele care intră în celulă
participă la procesele de biosinteză. Biosinteza semnifică formarea proteinelor, glucidelor,
lipidelor din substanțe mai simple, ce sunt specifice celulei date. De exemplu, în celulele
mușchilor se formează niște proteine speciale, care le asigură contractilitatea. O dată cu
biosinteza, în celule are loc și descompunerea substanțelor organice. În urma descompunerii se
formează niște substanțe de structură mai simplă. Reacțiile de descompunere decurg cu
participarea oxigenului (reacții de oxidare) și sunt însoțite de degajare de energie. Această
energie se consumă în procesul activității vitale a celulei sub formă de energie chimică, termică,
mecanică. Procesele de biosinteză și descompunere constituie metabolismul.

Excitabilitatea

Această proprietate a materiei vii este reprezentată prin capacitatea oricărui corp viu de a
răspunde, în mod activ, la unele modificări în mediul său de viață și, în general, la orice acțiune
care îi tulbură echilibrul. Factorii de mediu care provoacă în celula vie tulburări reversibile sunt
numiți excitanți. În celulele excitate se schimbă viteza proceselor de biosinteză și de
descompunere a substanțelor, consumul de oxigen și temperatura. Celulele își îndeplinesc
funcțiile lor firești numai în stare de excitație. Celulele grandulare produc și secretă anumite
substanțe, cele musculare se contractă, în celulele nervoase apare un semnal electric foarte slab
numit impuls nervos, care se propagă pe membranele celulare.

adaptabilitatea
Diviziunea celulară

Diviziunea (în latină divisio, divisionis = diviziune, împărțire) se realizează pe două căi:

- directă (amitoză)

- indirectă (mitoză și meioză).

Diviziunea este procesul prin care o celulă ajunsa la maturitate (celula mamă) va da naștere la
doua celule identice (celulele fiice) care vor avea cromozomi identici cu aceasta.

Diviziunea directă: Amitoza

Diviziunea amitotică este caracteristică procariotelor. Ea reprezintă diviziunea care are loc fără
fus de diviziune. Se poate întâlni și la unele eucariote cum ar fi: unele ciuperci (drojdiile), alge
albastre verzi (alga Pleurococcus - verzeala zidurilor), celule maligne, celule pe cale de
regenerare, în gale (țesuturi ale plantelor).

Amitoza la procariote decurge astfel:

cromozomul bacterian se atașează de peretele celulei divizându-se și formându-se astfel doi


cromozomi identici;

apariția celor 2 cromozomi fie va determina creșterea celulei; între cromozomi fie se va stabili un
perete despărțitor ce îi va separa în final;

separarea cromozomilor și formarea celor două celule fiice.

Amitoza poate decurge prin două moduri:

prin clivare: apariția unui perete transversal sau longitudinal la nivelul ecuatorial al celulei mamă,
avansarea acestuia prin membrana celulară și peretele celular, până la formarea celor două
celule fiice;

prin ștrangulare: apariția unei ștrangulări la nivelul zonei mediane a celulei mamă, avansarea
acesteia prin membrana celulară, citoplasmă și nucleu, până la formarea celor două celule fiice.

Diviziunea indirectă
Diviziunea indirectă se realizează în prezența fusului de diviziune. Fusul de diviziune se formează
din centrozom. Fusul de diviziune este format din fibre polare (mențin distanța dintre cei doi poli
ai celulei) și kinetocorale(de acestea se atașează centromerii cromozomilor). Fusul de diviziune
asigură distribuția echilibrată a cromozomilor în cele două celule fiice.

Diviziunea indirectă este de două tipuri:

Mitoza: diviziune ecvațională/equațională;

Meioza: diviziune reducțională.

Mitoza

Mitoza este diviziunea prin care din celula mamă iau naștere două celule fiice cu numărul de
cromozomi egal cu cel al celulei mamă.

Mitoza presupune:

Diviziunea nucleului: Cariokineza/Cariochineza;

Diviziunea citoplasmei: Citokineza/Citochineza.

Cariokineza (diviziunea nucleului)

Are 4 faze:

1) Profaza:

celula este în stare diploidă;

are loc diviziunea centrozomului, astfel încât spre fiecare pol al celulei să se deplaseze câte unui;

se dezorganizează membrana nucleară și nucleolul;

cromatina se fragmentează, se condensează și se spiralizează;

cromozomii încep să se individualizeze, putând fi astfel observați la microscopul optic;


se formează fusul de diviziune alcătuit din fibre polare și kinetocorale (fibre de natură proteică).

2) Metafaza:

celula este în stare diploidă;

cromozomii sunt individualizați la maxim, observându-se foarte bine la microscopul optic;

cromozomii bicromatidici se află în planul ecuatorial al celulei, în placa metafazică;

la sfârșitul acestei faze are loc clivarea cromozomilor bicromatidici.

3) Anafaza:

celula este în stare tetraploidă (are 4 seturi de cromozomi monocromatidici);

spre fiecare pol al celulei se îndreaptă câte două seturi de cromozomi;

deplasarea cromozomilor spre polii celulei se face pasiv prin scurtarea (contractarea) fibrelor
kinetocorale.

4) Telofaza:

cromozomii monocromatidici încep sa își piardă din individualitate, nemaiputând fi observați la


microscop;

cromatina se decondensează și se despiralizează;

fusul de diviziune se dezorganizează;

are loc reorganizarea membranei nucleare și a nucleolului;

se formează, în final, doi nuclei fii/două nuclee fiice, fiecare având același număr de cromozomi
ca și celula mamă.

Citokineza (diviziunea citoplasmei)

Are loc în cadrul telofazei.

Se finalizează cu cele două celule, fiecare având același număr ce celule cu celula mamă.

În celulele animale, citokineza se realizează printr-un șanț de clivare.

La celulele plantelor, citokineza se realizează printr-o placă celulară ce se formează prin unirea
peretelui celular cu membrana celulară.

Placa celulară se dispune la nivelul ecuatorului celulei mamă între cele două nuclee fiice, în final
separându-le.

Importanța mitozei

Asigură formarea embrionului din celula ou.

Asigură creșterea organismelor până la maturizare.

Asigură refacerea țesuturilor lezate sau a părților pierdute.

Meioza

Este procesul prin care, dintr-o celulă mamă iau naștere 4 celule fiice, fiecare având numărul de
cromozomi redus la jumătate față de celula mamă.

Are două etape:

1) Etapa reducțională (meioza I): în această etapă, celula se divide formând două celule fiice cu
numărul de cromozomi redus la jumătate; această etapă este heterotipică.

2) Etapa ecvațională (meioza II): se realizează ca o mitoză în celulele haploide (n).

Între meioza I și meioza II are loc o interfază scurtă fără sinteză de ADN, deoarece cromozomii
sunt deja bicromatidici.

Meioza I

Profaza I

celula este în stare diploidă;

are loc diviziunea centrozomului, astfel încât spre fiecare pol al celulei să se deplaseze câte unul;

se dezorganizează membrana nucleară și nucleolul;

cromatina se fragmentează, se condensează și se spiralizează;

cromozomii încep să se individualizeze, putând fi astfel observați la microscopul optic;

se formează fusul de diviziune alcătuit din fibre polare și kinetocorale (fibre de natură proteică);
cromozomii omologi se grupează în perechi numite bivalenți sau tetrade cromozomiale;

cromozomii omologi ai bivalentului fac schimb reciproc de gene (proces numit crossing-over);

în urma crossing-overului rezultă cromozomi recombinați.

Metafaza I

celula este în stare diploidă;

cromozomii bivalentului sunt individualizați la maxim, observându-se foarte bine la microscopul


optic;

bivalenții se află în planul ecuatorial al celulei, în placa metafazică;

la sfârșitul acestei faze are loc separarea cromozomilor bicromatidici ai bivalentului.

Anafaza I

celula este în stare diploidă (2n);

spre fiecare pol al celulei migrează câte un set de cromozomi bicromatidici;

deplasarea cromozomilor spre polii celulei se face pasiv prin scurtarea (contractarea) fibrelor
kinetocorale;

Telofaza I

celula este în stare haploidă (n);

cromozomii bicromatidici încep sa își piardă din individualitate, nemaiputând fi observați la


microscop;

cromatina se decondensează și se despiralizează;

fusul de diviziune se dezorganizează;

are lor reorganizarea membranei nucleare și a nucleolului;

se formează, în final, două celule fiice, fiecare având numărul de cromozomi redus la jumătate
față de celula mamă.

După finalizarea meiozei I are loc meioza II. Astfel, fiecare dintre celulele fiice rezultate în meioza
I intră în meioza II.

Meioza II decurge ca o mitoză în celule haploide și presupune cariokineză și citokineză.

Meioza II are 4 faze:

Profaza II;

Metafaza II;

Anafaza II;

Telofaza II.

La sfârșitul telofazei are loc și citokineza, iar în final, din cele două celule fiice haploide (exemplu:
n=2 cromozomi bicromatidici) intrate în diviziune, rezultă 4 celule fiice haploide (exemplu: n=2
cromozomi monocromatidici).

Importanța meiozei

Duce la formarea celulelor reproducătoare sexuate (gameți) și asexuate (spori).