Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Aceasta a fost descoperită de către Robert Hooke și este unitatea funcțională a tuturor
organismelor vii cunoscute. Este cea mai mică unitate de viață, care poate fi clasificată ca o
vietate și este adesea numită bloc de viață.[1] Unele organisme, cum ar fi cele mai multe
bacterii, sunt unicelulare (constau dintr-o singura celula). Alte organisme, cum ar fi oamenii, sunt
multicelulare.
Oamenii au aproximativ 100 bilioane sau 1014 celule; dimensiunea tipică celulei este de 10µm
iar masa tipică celulei este de 1 nanogram. Cea mai lungă celulă umană este de aproximativ 135
µm și se găsește în cornul anterior din măduva spinării în timp ce celulele granulare din cerebel,
cele mai mici, pot avea circa 4 µm. Cea mai lunga celulă poate ajunge de la degetul de la picior la
partea inferioară a trunchiului cerebral.[2] Cele mai mari celule cunoscute sunt celulele de ou de
struț nefertilizate, care se cântăresc aproximativ 3.3 pfunzi.[3][4]
În 1835, înainte ca teoria finală despre celulă să fie dezvoltată, Jan Evangelista Purkinje a
observat mici "granule", în timp ce privea prin microscop țesuturi de plante. Teoria celulară,
dezvoltată pentru prima oară în 1839 de către Matthias Jakob Schleiden si Theodor Schwann,
afirma că toate organismele sunt compuse din una sau mai multe celule, că toate celulele provin
din celulele preexistente, că funcțiile vitale ale unui organism au loc in interiorul celulelor, și că
toate celulele conțin informațiile ereditare necesare pentru reglarea funcțiilor celulare și de
transmitere a informațiilor pentru următoarea generație de celule.[5]
Cuvântul celulă provine de la cuvântul latin cellula, care înseamnă, o cameră mică. Termenul
descriptiv pentru cea mai mică structură de viață biologică, a fost inventat de către Robert Hooke
într-o carte pe care a publicat-o în 1665, când a comparat celulele de plută pe care le-a văzut prin
microscopul său cu micile camere de locuit ale călugărilor.[6]
Cuprins
1 Definiții
2 Anatomia
2.1 Procariote
2.2 Eucariote
3 Componentele celulare
3.1 Membrana
3.2 Citoplasma
5.1 Metabolismul
5.2 Excitabilitatea
6 Diviziunea celulară
7 Mitoza
8 Meioza
8.1 Meioza I
10 Vezi și
11 Referințe
12 Legături externe
Definiții
Pentru celulă au fost date numeroase definiții. Astfel chiar aceiași autori (Toma C. și Niță Mihaela
în „Celula vegetală”, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1995) dau două definiții diferite în
funcție punctul de vedere din care este abordată problema. Aceste definiții sunt:
„ Privită prin prisma teoriei sistemice, celula poate fi definită ca un sistem biologic deschis,
deosebit de dinamic, aflat în relații de echilibru cu mediul înconjurător – în cazul protofitelor și
protozoarelor – sau ca un subsistem când devine parte componentă a unui țesut, organ sau
organismpluricelular.”
Anatomia
Există două tipuri de celule: procariote și eucariote. Celulele procariote sunt, de obicei,
independente, în timp ce celulele eucariote sunt adesea găsite în organisme multicelulare.
Procariote Eucariote
Mișcarea celulelor flagel făcut din flagelină flagelară și ciliară făcută de tubulină;
Metabolism anaerob, aerob de obicei aerob
Mitocondria nu are de la una până la câteva mii (cu toate acestea unele duc lipsă de
mitocondrii)
Organizare de obicei celule izolate celule izolate, colonii, organisme evoluate multicelulare
cu celule specializate
Diviziunea celulelor diviziune binară (diviziune simplă) Mitoză (pentru celulă somatică)
Procariote
Celula procariotă este mai simplă și mai mică decât o celula eucariotă. Este lipsită de nucleu
individualizat, și de cele mai multe organite ale celulei eucariote. Există două tipuri de
procariote: bacteriile si archaea; amândouă au o structură similară. Materialul nuclear al
celulelor procariote constă dintr-un singur cromozom, care este în contact direct cu citoplasma.
La aceste celule, regiunea nucleară nedefinită din citoplasmă se numește nucleoid.
La exterior, flagel și pilus care se proiectează de pe suprafața celulei. Acestea sunt structuri (nu
sunt prezente în toate celulele procariote) din proteine care faciliteză deplasarea și comunicarea
între celule;
Ceea ce înconjoară celula este învelitoarea celulară. - în general, constând dintr-un perete celular
care acoperă o membrană celulară, totuși unele bacterii au în plus un strat suplimentar de
acoperire numit capsida. Învelișul ofera rigiditate celulei și separă interiorul celulei de mediul în
care se află, servind ca un filtru de protecție. Deși cele mai multe procariote au un perete celular,
există și excepții, cum ar fi Mycoplasma (bacterie) și Thermoplasma (archaea). Peretele celular
este format din peptidoglican la bacterii, și acționează ca o barieră suplimentară împotriva
forțelor exterioare. Acesta previne, de asemenea, celulele de la dezvoltarea exagerată și în cele
din urmă de spargerea (citoliza) din cauza presiunii osmotice împotriva unui mediu hipotonic.
Unele celule eucariote (celule de plante și celule de ciuperci) au de asemenea, un perete celular;
În interiorul celulei este regiunea citoplasmatică care conține genomul celulei (ADN), ribozomi și
diferite tipuri de incluziuni. Un cromozom procariot este de obicei o moleculă circulară (o
excepție este cea a bacteriei Borrelia burgdorferi, care provoacă boala Lyme). Deși nu formează
un nucleu, ADN-ul este condensat într-un nucleoid. Procariotele pot transporta elemente ADN
extracromosomiale numite plasmide, care sunt de obicei circulare. Plasmidele activează funcții
suplimentare, cum ar fi rezistența la antibiotice.
Eucariote
Celula eucariotă. Organite celulare: (1) nucleol (2) nucleu (3) ribozomi (4) vezicule, (5) reticul
endoplasmatic rugos, (6) aparatul Golgi, (7) citoschelet, (8) reticul endoplasmatic neted, (9)
mitocondrie, (10) vacuole, (11) citoplasmă, (12) lizozom, (13) centriol.
Plantele, animalele, ciupercile, mucegaiurile, protozoarele și algele sunt toate eucariote. Aceste
celule sunt de aproximativ 15 ori mai mari decât o procariotă tipică și pot avea volumul de 1000
de ori mai mare. Diferența majoră dintre procariote și eucariote este că celulele eucariote conțin
compartimente legate de membrană în care pot avea loc activități specifice metabolice. Cea mai
importantă dintre acestea este nucleul celular, un compartiment delimitat de membrană, care
adăpostește ADN-ul celulelor eucariote. Acest nucleu dă eucariotei numele ei. Alte diferențe pot
fi:
ADN-ul eucariotei este organizat într-unul sau mai multe molecule liniare, numite cromozomi ,
care sunt asociate cu proteine histone. Toate ADN-urile cromozomiale sunt stocate în nucleul
celulei, separate de citoplasma printr-o membrană. Unele organite eucariote, cum ar fi
mitocondriile conțin de asemenea ADN.
Eucariotele se pot deplasa folosind flagelul. Flagelul acestor celule este mult mai complex decât
al procariotelor.
Nucleu
Ribozomi
Citoschelet
Aparat Golgi
Citoplasmă
Mitocondrii
Vezicule
Vacuole
Lizozomi
Centrozom
Centrioli
Nucleu
Ribozomi
Citoschelet
Citoplasmă
Mitocondrii
Plastide
Vezicule
Vacuole
Perete celular
Componentele celulare
Toate celulele, indiferent dacă sunt procariote sau eucariote, au o membrană care inconjoară
celula, separă interiorul acesteia de mediul său, reglementează ceea ce trece înăuntru și afară
(permeabilitate selectivă) și menține potențialul electric al celulei. Toate celulele posedă ADN
(materialul ereditar de gene) și ARN (care conține informațiile necesare pentru construirea
diferitelor proteine cum ar fi enzimele, mașinăriile primare ale celulelor). În celule există de
asemenea și alte tipuri de biomolecule. Lista de mai jos conține componentele principale ale
celulei.
Membrana
La unele celule, citoplasma prezintă diferite prelungiri acoperite de plasmalemă. Acestea pot fi
temporare și neordonate, cum ar fi pseudopodelor (leucocitele), sau permanente: microvili
(epiteliul mucoasei intestinale, epiteliul tubilor renali), cili (epiteliul mucoasei traheei),
desmozomi - corpusculi de legătură care solidarizează celulele epiteliale.
Citoplasma
Materialul genetic
Există două tipuri diferite de material genetic: acidului dezoxiribonucleic (ADN) și acidul
ribonucleic (ARN). Cele mai multe organisme folosesc ADN-ul pentru stocarea informaților pe
termen lung, dar unii viruși (de exemplu, retroviruși) au ARN ca material genetic. Informațiile
biologice cuprinse într-un organism sunt codificate în secvența ADN sau ARN. ARN-ul este, de
asemenea, utilizat pentru transportul de informații (de exemplu, mRNA) și funcții enzimatice (de
exemplu, ARN ribozomal) în organisme care utilizează ADN pentru codul genetic in sine.
Moleculele ARN de transfer (ARNt) sunt folosite pentru a adăuga aminoacizi în timpul
intepretării proteinelor.
Materialul genetic al procariotelor este organizat într-o moleculă de ADN circular simplu
(cromozom bacterial), în regiunea nucleoidului din citoplasmă. Materialul genetic al eucariotelor
este împărțit în diferite molecule liniare numite cromozomi în interiorul unui nucleu separat, de
obicei, cu material genetic suplimentar în unele organite cum ar fi mitocondriile si cloroplastele.
O celula umana conține material genetic în nucleul celulei (genomul nuclear) și în mitocondrii
(genomul mitocondrial). La om genomul nuclear este împărțit în 23 de perechi de molecule de
ADN liniar numite cromozomi. Genomul mitocondrial este o molecula de ADN circular distinct de
ADN-ul nuclear. Cu toate acestea ADN-ul mitocondrial este foarte mic în comparație cu
cromozomi nucleari.
Materialul genetic străin (cel mai frecvent ADN) poate fi, de asemenea, introdus artificial în
celulă printr-un proces numit sintezare. Acest lucru poate fi trecător, în cazul în care ADN-ul nu
este introdus în genomul celulei, sau stabil, în cazul în care există. Anumiți viruși introduc de
asemenea materialul lor genetic în genom.
Celula este formată din diferite molecule cu rol diferit. În componența acestor molecule intră
atomi reprezentând 63 elemente chimice. În funcție de proporția în care iau parte la formarea
celulelor, elementele chimice se pot clasifica în:
oxigen, (66%)
hidrogen, (10%)
carbon, (18%)
azot, (3,5%)
calciu, (1,2%)
sulf, (0,9%)
potasiu, (0,15%)
sodiu, (0,15%)
clor, (0,1%)
magneziu, (0,1%)
iod
fier
mangan
zinc
cobalt, etc.
Substanțe anorganice
Substanțele anorganice, sau minerale, sunt prezente în celulă atât sub formă de molecule, cât și
sub formă de ioni.Ele impregneaza unele membrane , polarizeaza membranele celulare, schimba
proprietatile fizice ale protoplasmei
Substanțe organice
Aceste substanțe sunt cele mai importante, ele luând parte activ la toate procesele intracelulare.
Acizi nucleici;
Glucide;
Lipide;
Proteine.
Printre proprietățile care diferențiază materia vie de corpurile lipsite de viață se pot aminti:
Metabolismul
Din substanța intercelulară în celulă pătrund substanțe nutritive: oxigen, glucoză, lipide, apă,
săruri, iar din ea se elimină substanțe sub formă de deșeuri. Substanțele care intră în celulă
participă la procesele de biosinteză. Biosinteza semnifică formarea proteinelor, glucidelor,
lipidelor din substanțe mai simple, ce sunt specifice celulei date. De exemplu, în celulele
mușchilor se formează niște proteine speciale, care le asigură contractilitatea. O dată cu
biosinteza, în celule are loc și descompunerea substanțelor organice. În urma descompunerii se
formează niște substanțe de structură mai simplă. Reacțiile de descompunere decurg cu
participarea oxigenului (reacții de oxidare) și sunt însoțite de degajare de energie. Această
energie se consumă în procesul activității vitale a celulei sub formă de energie chimică, termică,
mecanică. Procesele de biosinteză și descompunere constituie metabolismul.
Excitabilitatea
Această proprietate a materiei vii este reprezentată prin capacitatea oricărui corp viu de a
răspunde, în mod activ, la unele modificări în mediul său de viață și, în general, la orice acțiune
care îi tulbură echilibrul. Factorii de mediu care provoacă în celula vie tulburări reversibile sunt
numiți excitanți. În celulele excitate se schimbă viteza proceselor de biosinteză și de
descompunere a substanțelor, consumul de oxigen și temperatura. Celulele își îndeplinesc
funcțiile lor firești numai în stare de excitație. Celulele grandulare produc și secretă anumite
substanțe, cele musculare se contractă, în celulele nervoase apare un semnal electric foarte slab
numit impuls nervos, care se propagă pe membranele celulare.
adaptabilitatea
Diviziunea celulară
Diviziunea (în latină divisio, divisionis = diviziune, împărțire) se realizează pe două căi:
- directă (amitoză)
Diviziunea este procesul prin care o celulă ajunsa la maturitate (celula mamă) va da naștere la
doua celule identice (celulele fiice) care vor avea cromozomi identici cu aceasta.
Diviziunea amitotică este caracteristică procariotelor. Ea reprezintă diviziunea care are loc fără
fus de diviziune. Se poate întâlni și la unele eucariote cum ar fi: unele ciuperci (drojdiile), alge
albastre verzi (alga Pleurococcus - verzeala zidurilor), celule maligne, celule pe cale de
regenerare, în gale (țesuturi ale plantelor).
apariția celor 2 cromozomi fie va determina creșterea celulei; între cromozomi fie se va stabili un
perete despărțitor ce îi va separa în final;
prin clivare: apariția unui perete transversal sau longitudinal la nivelul ecuatorial al celulei mamă,
avansarea acestuia prin membrana celulară și peretele celular, până la formarea celor două
celule fiice;
prin ștrangulare: apariția unei ștrangulări la nivelul zonei mediane a celulei mamă, avansarea
acesteia prin membrana celulară, citoplasmă și nucleu, până la formarea celor două celule fiice.
Diviziunea indirectă
Diviziunea indirectă se realizează în prezența fusului de diviziune. Fusul de diviziune se formează
din centrozom. Fusul de diviziune este format din fibre polare (mențin distanța dintre cei doi poli
ai celulei) și kinetocorale(de acestea se atașează centromerii cromozomilor). Fusul de diviziune
asigură distribuția echilibrată a cromozomilor în cele două celule fiice.
Mitoza
Mitoza este diviziunea prin care din celula mamă iau naștere două celule fiice cu numărul de
cromozomi egal cu cel al celulei mamă.
Mitoza presupune:
Are 4 faze:
1) Profaza:
are loc diviziunea centrozomului, astfel încât spre fiecare pol al celulei să se deplaseze câte unui;
2) Metafaza:
3) Anafaza:
deplasarea cromozomilor spre polii celulei se face pasiv prin scurtarea (contractarea) fibrelor
kinetocorale.
4) Telofaza:
se formează, în final, doi nuclei fii/două nuclee fiice, fiecare având același număr de cromozomi
ca și celula mamă.
Se finalizează cu cele două celule, fiecare având același număr ce celule cu celula mamă.
La celulele plantelor, citokineza se realizează printr-o placă celulară ce se formează prin unirea
peretelui celular cu membrana celulară.
Placa celulară se dispune la nivelul ecuatorului celulei mamă între cele două nuclee fiice, în final
separându-le.
Importanța mitozei
Meioza
Este procesul prin care, dintr-o celulă mamă iau naștere 4 celule fiice, fiecare având numărul de
cromozomi redus la jumătate față de celula mamă.
1) Etapa reducțională (meioza I): în această etapă, celula se divide formând două celule fiice cu
numărul de cromozomi redus la jumătate; această etapă este heterotipică.
Între meioza I și meioza II are loc o interfază scurtă fără sinteză de ADN, deoarece cromozomii
sunt deja bicromatidici.
Meioza I
Profaza I
are loc diviziunea centrozomului, astfel încât spre fiecare pol al celulei să se deplaseze câte unul;
se formează fusul de diviziune alcătuit din fibre polare și kinetocorale (fibre de natură proteică);
cromozomii omologi se grupează în perechi numite bivalenți sau tetrade cromozomiale;
cromozomii omologi ai bivalentului fac schimb reciproc de gene (proces numit crossing-over);
Metafaza I
Anafaza I
deplasarea cromozomilor spre polii celulei se face pasiv prin scurtarea (contractarea) fibrelor
kinetocorale;
Telofaza I
se formează, în final, două celule fiice, fiecare având numărul de cromozomi redus la jumătate
față de celula mamă.
După finalizarea meiozei I are loc meioza II. Astfel, fiecare dintre celulele fiice rezultate în meioza
I intră în meioza II.
Profaza II;
Metafaza II;
Anafaza II;
Telofaza II.
La sfârșitul telofazei are loc și citokineza, iar în final, din cele două celule fiice haploide (exemplu:
n=2 cromozomi bicromatidici) intrate în diviziune, rezultă 4 celule fiice haploide (exemplu: n=2
cromozomi monocromatidici).
Importanța meiozei