Sunteți pe pagina 1din 2

Poezia postbelică.

După Al Doilea Război Mondial, literatura română a fost clasificată, în primul rând după
principiul generaţionist şi mai puţin după criterii estetice, aşa cum se întâmplase până atunci.

Evoluţia literaturii româneşti este strâns legată de contextul istoric şi de aceea criteriul temporal
este extrem de relevant. După încheierea războiului, în perioada 1945-1947, se manifestă trei
direcţii diferite de afirmare a poeziei:

1. Grupul de poeţi din jurul revistei „Albatros ” (Geo Dumitrecu, Costant Tonegaru, Ion
Caraion) Lirica lor este impregnată de subiectivism, de ironie, de încercarea de a
descoperi lirismul în lucruri obişnuite (Geo Dumitrecu1), considerate nepoetice; limbajul
ales este unul cotidian, banal; poezie se îndepărtează de meditaţie şi se apropie de
concret. („E puţin/ceea ce spun/ Dar pot să spun orice./Cred că pot să spun. Aş
putea să arăt/cum creşte iarba, cum se -nalţă un zid,/cum se nasc cai de
lemn/dintr-o iapă de lemn... Pot să spun...” Aş putea să arăt cum creşte
iarba)
2. Poezia suprarealistă, manifestată plenar în operele lui Gellu Naum, Virgil Teodorescu,
Gherasim Luca, afirmă cu tărie necesitatea automatismului ca singură soluţie pentru
rezolvarea “antinomiilor2 din om ”(Spectrul logevităţii. Gellu Naum3, Virgul Teodorescu)
Sprarealismul românesc este anticipat de revistele “urmuz ” şi „Alge”. Neo-suprarealiştii
susţineau "eliberarea expresiei umane de sub toate formele" (Critica mizeriei, Gellu
Naum, Paul Păun și Virgil Teodorescu.)
Andre Breton propune dicteul automat 4ca procedeu artistic suprarealist. De aceea poezia
sta sub semnul imaginarului, al spontaneităţii, al autenticităţii.

1
Vol. “Libertatea de a trage cu puşca” 1946
2
Antinomie-Contradicție aparent insolubilă între două teze, două legi sau două principii (filozofice), care se exclud
reciproc și care totuși pot fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de convingător
3
Vol. Vasco da Gama, Culoarul somnului
4
Formă practică de scriitură aplicată în mod voluntar şi afirmată programatic de către suprarealişti prin care se
urmărea notarea fluxului spontan al gândirii, nemediate raţional. Teoretizată în “Primul manifest al
suprarealismului” (1924), semnat de André Breton, această formulă a scrierii automate îşi are punctul îndepărtat
de plecare în teoria platoniciană a inspiraţiei, centrată pe forţa de revelare a ideilor gândirii „pure”, nesupuse
controlului exterior al preceptelor morale sau al dogmelor ideologice şi estetice. Prin d.a. este exersată capacitatea
imaginativă creatoare, este pusă în practică revenirea progresivă şi iterativă „la sursele imaginaţiei poetice”
(Breton), cu scopul de „a rămâne la ele”. Revista Astra, nr.4.3 Dictionarul avangardelor, Rodica Ilie
3. „Cercul literar de la Sibiu” reuneşte, în acelaşi segment temporal cu celelalte manifestări
poetice amintite mai sus, poeţi ca Radu Stanca şi Ştefan Augustin Doinaş, care îşi propun
o „resurecţie a baladei”, susţinută în manifestul cu acelaşi titlu, publicat în anul 1945. Ei
îşi propun cultivarea mitului şi optează pentru rigoarea formală, contestată atât de
puternic de poeţii de la „Albatros”

Perioada cuprinsă între anii 1948- 1960 a fost marcată de tirania politicului în literatură.
Perioada proletcultistă se caracterizează prin afirmarea ideologicului şi anularea esteticului.
Accentul cade pe elogiul clasei muncitoare, a proletariatului, într-o lirică rudimentară, facilă.
Proletcultismul aruncă poezia românească în conul de umbră al realismului socialist 5,
interzicând, în acelaşi timp, opera poeţilor interbelici (considerată „degradantă”, „iraţională”,
”dezumanizantă”, „morbidă”) sau publicarea integrală a operelor lui Eminescu, deoarece creaţia
acestuia „nu numai că a împărtăşit şi propagat o filosofie idealistă şi un pesimism contagios, dar
a şi compus versuri ce poartă semnele periculoase ale formalismului decadent” În 1948 apare un
volum de peste 500 de pagini, intitulat „Publicaţii interzise” în care sunt menţionate 8779 de
titluri. Numeroase cărţi sunt retrase din librării sau biblioteci şi arse. „Stilul” proletcultist este
caracterizat de utilizarea unui limbaj popular, accesibil, care să oglindească lupta de clasă, ura
faţă de exploatatori şi formarea „omului nou”, un individ indoctrinat, uşor manevrabil fară spirit
civic, fără simţ al responsabilităţii, care să accepte cultul personalităţii Conducătorului (demiurg,
am de geniu, om de ştiinţă de reputaţie cel puţin naţională. Strateg, erou între eroii neamului,)
Ex. „Lucrare scrisă: Lenin”, „De ziua tovarăşului Stalin”, „Fiul patriei” etc.

Generaţia 60’ propune o reafirmare a esteticului prin raportare la lirica interbelică. Cel mai
important exponent al Generaţiei 60’ este Nichita Stănescu, poetul „necuvintelor”

5
În anul1934, la congresul Uniunii scriitorilor din Uniunea Sovietică, Andrei Jdanov, membru alBiroului politic alPC al URSS, ţine
o cuvântare prin care defineşte trăsăturile esenţiale ale realismului socialist, de aici înainte singura formă de literatură admisă
în Uniunea Sovietică. Aşa cum reiese din statutul Uniunii scriitorilor adoptat la acest congres, artistul trebuie să realizeze
o„reprezentare istorică adevărată a realităţii concrete în dezvoltarea ei revoluţionară... în conformitate cu sarcina
transformărilor ideologice în mintea oamenilor şi educării oamenilor muncii în spiritul socialismului.” Astfel, operele artistice
trebuie să fie destinate maselor populare, pentru a le educa în spiritul comunist. Caracteristic pentru realismul socialist este aşa
numitul„erou pozitiv”, care - prin comportamentul său - trebuie să fie modelul„omului de tip nou”, cetăţeanului societăţii
comuniste.