Maria Stuart

Maria Stuart, cunoscută în literatura engleză de specialitate sub numele de Mary I

of Scotland (Mary I a Scoţiei; n. 8 decembrie 1542, Linlithgow, Regatul Unit – d. 8
februarie 1587,[1][2][3][4][5] Fotheringhay Castle[*], Regatul Unit) (n. 8
decembrie 1542 — d. 8 februarie 1587), a devenit regină a Scoţiei în 1542, pe când
avea doar o săptămână. Mary a decedat prin decapitare în Anglia, după o lungă
încarcerare în Turnul Londrei, fiind acuzată de conspiraţie şi trădare împotriva
verişoarei sale Regina Elisabeta I a Angliei. Datorită acuzaţiilor, judecăţii şi
condamnării sale, respectiv a sfârşitului său, a ajuns să fie cunoscută ca una
dintre monarhii cu cel mai tragic destin din istorie.

Tatăl ei, Iacob al V-lea (engleză James) era nepot a lui Henric al VIII-lea, ceea
ce a încurajat-o pe catolica Maria să emită pretenţii la tronul Angliei. Mary
fusese educată în Franţa şi se căsătorise cu moştenitorul tronului Franţei în 1558.
După moartea acestuia, în 1560, Maria s-a întors în Scoţia, unde nu a fost agreată
de popor. S-a căsătorit cu Henric Stuart, Lord Darnley. Darnley, însă, a fost ucis,
probabil de bărbatul cu care Maria s-a remăritat după un timp, James Hepburn
Bothwell. În 1568 a abdicat în favoarea fiului ei Iacob al VI-lea, şi s-a refugiat
în Anglia.

Cuprins
1 Copilăria şi domnia timpurie
1.1 Tratatul de la Greenwich
1.2 Viaţa în Franţa
1.3 Pretenţia asupra tronului Angliei
2 Regină a Franţei (1559-1560)
3 Întoarcerea în Scoţia
4 Arbore genealogic
5 Biografii istorice şi analize
6 Mary I of Scotland în cultura populară şi scrieri
7 Note
8 Legături externe
Copilăria şi domnia timpurie

Atât Maria cât şi tatăl ei s-au născut la Palatul Linlithgow.

Maria s-a născut la 8 decembrie 1542 la Palatul Linlithgow din Scoţia ca fiica
regelui Iacob al V-lea al Scoţiei şi a celei de-a doua lui soţii, Maria de Guise. A
fost singurul copil legitim al lui Iacob care a supravieţuit; Maria s-a născut
prematur.[6] O legendă populară, scrisă de John Knox, afirmă că Iacob, auzind pe
patul de moarte că soţia lui a dat naştere unei fetiţe, a exclamat: "Cu o fată a
venit, cu o fată va trece"[7]

Casa Stuart care era originară din Bretania a câştigat tronul Scoţiei prin
căsătoria lui Marjorie Bruce, fiica lui Robert Bruce, cu Walter Stewart, al 6-lea
Înalt Stolnic al Scoţiei. Din acest motiv Iacob a spus că tronul a venit cu o
femeie şi o femeie va fi responsabilă pentru pierderea coroanei. Această declaraţie
şi-a dovedit adevărul mai târziu, dar nu prin Maria a cărui fiu de fapt a devenit
regele Angliei. Sofia de Hanovra, fiica Elisabetei Stuart a devenit moştenitoarea
reginei Anne a Marii Britanii iar fiul ei George a devenit rege al Marii Britanii,
înlocuind Casa de Stuart în Anglia.

Maria a fost botezată la biserica St.Michael, situată în apropierea palatului, la

scurt timp după naştere. Zvonurile s-au răspândit sugerând că Maria este fragilă şi
slăbită; la 14 decembrie, la 6 zile după naştere, tatăl ei a murit în urma unui
colaps nervos în urma înfrângerii în bătălia de la Solway Moss, iar Maria a devenit
regină.[6] Cum Maria nu era majoră, Scoţia a fost condusă de un regent până când
Maria urma să devină adult.
Încă de la început, au existat două poziţii diferite prin care se pretindea tronul:
moştenitorul James Hamilton, al 2-lea Conte de Arran îşi susţinea cererea pe baza
dreptului său ereditar şi o altă cerere a venit de la Arhiepiscopul de St Andrews,
David Beaton. Cu toate acestea, Arran a devenit regent,[8] până în anul 1554 când
mama Mariei i-a succedat.[9]

Tratatul de la Greenwich

Unchii Mariei Stuart, ducele François (aici pictat de François Clouet) şi

cardinalul Charles au avut o influenţă decisivă asupra noului rege al Franţei,
Henric al II-lea.
Regele Henric al VIII-lea al Angliei a propus căsătoria dintre Maria şi fiul său,
Prinţul Eduard, sperând într-o uniune între Scoţia şi Anglia. La 1 iulie 1543, când
Maria avea şase luni, s-a semnat Tratatul de la Greenwich, prin care s-a promis că,
la vârsta de zece ani Maria se va căsători cu Eduard şi se va muta în Anglia, unde
Henric va putea supraveghea creşterea ei.[10] Tratatul punea condiţia că cele două
ţări vor rămâne distincte legal şi că, în cazul în care cuplul nu va avea copii,
uniunea temporară se va dizolva.[11]

Cardinalul Beaton a ajuns la putere din nou şi a început să propună un pact pro-
catolic pro-francez, care l-a înfuriat pe Henric.[12] Beaton voia s-o trimită pe
Maria în siguranţa castelului Stirling. Regentul Arran s-a opus mutării însă a
renunţat când susţinători armaţi ai lui Beaton s-au adunat la Linlithgow.[13]
Contele de Lennox a escortat-o pe Maria şi pe mama ei la Stirling la 27 iulie 1543
împreună cu o armată de 3500 de oameni.[14] Maria a fost încoronată la capela
castelului la 9 septembrie 1543.[15]

Cu puţin timp înaintea încoronării Mariei, comercianţii scoţieni care se îndreaptau

spre Franţa au fost arestaţi de către Henric iar bunurile lor au fost confiscate.
Arestările au provocat furie în Scoţia şi Arran s-a alăturat lui Beaton şi a
devenit catolic.[16] Tratatul a fost respins de Parlamentul scoţian în decembrie.
[17] Refuzul căsătoriei şi reînnoirea alianţei dintre Scoţia şi Franţa l-au
determinat pe Henric să pornească "Rough Wooing", o campanie militară destinată să
impună căsătoria dintre Maria şi Eduard. Forţele engleze au făcut o serie de
raiduri pe teritoriile Scoţiei şi Franţei.[18] În mai 1544, Contele englez de
Hertford (mai târziu Duce de Somerset) a intrat în Edinburgh şi scoţienii au dus-o
pe Maria la Dunkeld pentru siguranţă.[19]

În mai 1546, Beaton a fost ucis de protestanţi,[20] şi la 10 septembrie 1543, la

nouă luni după decesul regelui Henric al VIII-lea, scoţienii au suferit o
înfrângere grea în Bătălia de la Pinkie Cleugh. Maria a fost trimisă la Inchmahome
Priory pentru trei săptămâni şi s-a apelat la ajutorul Franţei.[21]

Regele francez, Henric al II-lea, a propus unirea Franţei şi Scoţiei prin căsătoria
tinerei regine cu fiul său în vârstă de trei ani, Delfinul Francisc. Cu promisiunea
ajutorului militar francez şi un ducat francez pentru el însuşi, Arran a fost de
acord cu căsătoria.[22] În februarie 1548, Maria a fost mutată, din nou pentru
siguranţa ei, la castelul Dumbarton[23] Englezii au devastat în urma lor încă o
dată Scoţia, sechestrând oraşul strategic Haddington. În iunie, a sosit mult
aşteptatul ajutor francez şi s-a preluat controlul asupra Haddington. La 7 iulie
1548, Parlamentul scoţian a aprobat căsătoria dintre Maria şi Francisc prin
Tratatul de la Haddington.[24]

Viaţa în Franţa

Maria la vârsta de treisprezece ani.

Maria în vârstă de cinci ani a fost trimisă în Franţa pentru a petrece următorii
treisprezece ani la curtea franceză. Flota franceză trimisă de Henric al II-lea şi
comandată de Nicolas de Villegagnon a navigat cu Maria de la Dumbarton la 7 august
1548 şi a ajuns o săptămână mai târziu la Roscoff sau Saint-Pol-de-Léon în
Bretania.[25] Ea a fost însoţită de propria ei suită din care făceau parte şi doi
fraţi vitregi nelegitimi şi cele "patru Marii", patru fete de vârsta reginei, toate
pe nume Maria, fiice ale unora dintre cele mai nobile familii din Scoţia: Beaton,
Seton, Fleming şi Livingston.[26] Lady Janet Stewart, care era mama Mariei Fleming
şi sora vitregă a tatălui Mariei Stuart, a fost numită guvernantă.[27]

Vivace, frumoasă şi deşteptă (conform spuselor contemporanilor), Maria a avut o

copilărie promiţătoare.[28] La curtea Franţei ea a fost favorita tuturor, cu
excepţia soţiei regelui Henric al II-lea, Caterina de Medici.[29] Maria a învăţat
să cânte la lăută şi virginal[30], era competentă la proză, poezie, echitaţie,
vânătoarea cu şoimi, lucrul de mână şi a învăţat franceza, italiana, latina,
spaniola şi greaca.[31]

Viitoarea ei cumnată, Elisabeta de Valois, i-a devenit prietenă apropiată.[32]

Bunica ei maternă, Antoinette de Bourbon, a avut o influenţă puternică asupra ei în
timpul copilăriei.[33] şi a acţionat ca principalul ei sfătuitor.[34]

Portrete ale Mariei arată că ea avea capul mic de formă ovală, gâtul lung şi
graţios, părul castaniu luminos, ochii căprui sub sprâncene arcuite fin, pielea
netedă şi palidă, fruntea înaltă şi trăsături regulate şi ferme. A fost considerată
un copil frumos şi, mai târziu, ca femeie, izbitor de atractivă.[35] În copilărie
s-a îmbolnăvit de variolă dar acest lucru nu i-a marcat trăsăturile.[36]

Maria era elocventă şi mai ales înaltă pentru standardele secolului al XVI-lea (ea
a atins o înălţime de 1,80 m);[37] în timp ce fiul şi moştenitorul regelui Henric
al II-lea, Francisc, era bâlbâit şi anormal de scund. La 4 aprilie 1558, Maria a
semnat un acord secret prin care lăsa Scoţia şi pretenţia ei asupra tronului
Angliei, coroanei Franţei în cazul în care va muri fără moştenitori.[38] Douăzeci
de zile mai târziu, ea s-a căsătorit cu Delfinul la Notre Dame de Paris şi Francisc
a devenit rege consort al Scoţiei.[39][40] Nunta a reprezentat un eveniment
important al Parisului deoarece în 200 de ani era prima dată când Delfinul se
căsătorea la Paris.

Pretenţia asupra tronului Angliei

După moartea fiicei regelui Henric al VIII-lea al Angliei, regina Maria I a
Angliei, în noiembrie 1558, ea a fost succedată de sora ei vitregă, Elisabeta I. În
conformitate cu A Treia Legea de Succesiune, trecută în 1543 de către Parlamentul
Angliei, Elisabeta era moştenitoarea Mariei I a Angliei; de asemenea, ultimul
testament al lui Henric al VIII-lea a exclus dinastia Stuart de la succesiunea
asupra tronului englez. Cu toate acestea, în ochii multor catolici, Elisabeta era
nelegitimă, şi Maria Stuart, ca descendentă senior a surorii mai mari a lui Henric
al VIII-lea, era regina de drept a Angliei.[41]

Henric al II-lea al Franţei i-a proclamat pe fiul său cel mare şi pe nora lui, rege
şi regină a Angliei, şi blazoanele lor au fost modificate cu armele regale ale
Angliei.[42] Pretenţia ei asupra tronului englez a fost un punct sensibil peren
între Maria Stuart şi Elisabeta I.[43]

Când Henric al II-lea a murit la 10 iulie 1559 din cauza rănilor suferite într-un
turnir, Francisc în vârstă de 15 ani a devenit rege al Franţei, iar Maria, în
vârstă de 16 ani, regină consort a Franţei.[44] Doi dintre unchii Mariei, Ducele de
Guise şi Cardinalul de Lorena, erau acum dominanţi în politica franceză,[45] şi s-
au bucurat de o ascensiune numită de unii istorici la tyrannie Guisienne.[46]

Regină a Franţei (1559-1560)

Francisc al II-lea al Franţei şi Maria

După căsătorie, Maria şi soţul ei au locuit în apartamentele regale de la Saint-
Germain. Potrivit obiceiului, Maria i-a cerut Dianei de Poitiers (metresa regelui
Henric al II-lea), un inventar cu bijuteriile primite de la rege pentru a le
recupera.

Temperamentul regelui şi sănătatea sa nu-i permiteau să îndeplinească necesităţile

vieţii cotidiene, cu atât mai puţin el nu putea guverna. Astfel, încoronarea lui
programată iniţial pentru duminică 17 septembrie 1559, a trebuit să fie amânată cu
o zi în mod excepţional din cauza bolii sale. Astfel, Francisc al II-lea a fost
primul rege care n-a fost încoronat într-o zi de duminică. Ascultând de sfatul
soţiei sale, le-a dat putere unchilor ei de Guise. Francisc a declarat
Parlamentului că a dat Ducelui de Guise controlul armatei în timp ce Cardinalul a
preluat administrarea şi finanţele. În teorie, mama sa, Ecaterina de Medici,
trebuia să fie întotdeauna consultată, dar autoritatea reală a revenit fraţilor de
Guise, care au devenit lideri ai regatului. Ecaterina a început să nutrească
ranchiună împotriva Mariei.[47].

Maria Stuart în doliu alb câştigând porecla de La Reine Blanche ("Regina Albă").
Situaţia a fost excelentă pentru familia Guise, dar ei ştiau că Francisc avea o
sănătatea precară care nu-i va permite să trăiască o viaţă lungă, aşa încât toate
speranţele lor stăteau în copilul Mariei. Sănătatea Mariei a fost afectată de
anxietatea din cauza situaţiei delicate a mamei ei din Scoţia. Totuşi, doamnele de
onoare au început să vorbească de simptomele Mariei legate de o sarcină. Familia
Guise a răspândit aceste zvonuri şi în cele din urmă Maria a început să adopte
haine largi purtate de doamnele însărcinate. Ea a înţeles la sfârşitul lui
septembrie 1560 că nu este însărcinată.

La 16 noiembrie, Francisc se plânge de dureri de cap şi de frisoane. Sănătatea în

declin a regelui nu putea fi formalizată de Guise, ca urmare a unei situaţii
interne cu hughenoţii şi au ascuns acest lucru curţii şi ambasadorilor. Totuşi,
boala lui Francisc, localizată în urechea stângă a început să se răspândească la
creier, lucru care i-a cauzat crize frecvente de delir. Familia Guise a făcut tot
ce a putut pentru a-l salva pe rege, succesul lor fiind legat de eventualii copii
ai lui cu Maria. Sub influenţa Cardinalului, în toate bisericile din oraş au avut
loc procesiuni şi întreaga curte s-a rugat însă Francisc a murit la 5 decembrie
1560.

Devenită văduvă, Maria a cedat coroana fratelui mai mic al lui Francisc, tânărul
Carol al IX-lea a cărui mamă a devenit regentă şi i-a cerut un inventar al
bijuteriilor. Maria s-a retras pentru doliu într-o cameră întunecată timp de 40 de
zile. Ea a ales pentru acest lucru mănăstirea Saint-Pierre-les-Damesnote, unde era
stareţă mătuşa ei, Renée de Lorena.

În conformitate cu termenii Tratatului de la Edinburgh, semnat de reprezentanţi ai

Mariei la 6 iulie 1560, în urma decesului Mariei de Guise, Franţa a decis să-şi
retragă trupele sale din Scoţia şi să recunoască drepturile Elisabetei asupra
regatului Angliei. Maria a refuzat să ratifice tratatul.

Maria a purtat doliu succesiv pentru soţul şi pentru mama ei, ale cărui rămăşiţe au
fost aduse de la Edinburgh la Reims. La 14 august 1561, ea a părăsit definitiv
Franţa.

Întoarcerea în Scoţia
Maria a trăit în Franţa de la vârsta de cinci ani şi a avut puţină experienţă
directă a situaţiei politice periculoase şi complexe din Scoţia.[48] Ca un catolic
devotat, ea a fost privită cu suspiciune de către mulţi dintre supuşii ei, ca şi de
către Elisabeta I, verişoara ei de-a doua.[49] Scoţia era sfâşiat între facţiuni
catolice şi protestante iar fratele vitreg nelegitim al Mariei, contele de Moray
era un lider al facţiunii protestante.[50] Spre dezamăgirea părţii catolice, Maria
a tolerat ascendenţa facţiunii protestante şi l-a ţinut pe fratele ei, Lordul
Moray, în calitate de şef al sfătuitorilor ei.[51] Consiliul ei particular format
din 16 oameni şi numit la 6 septembrie 1561 era dominat de lideri protestanţi;
numai patru dintre ei erau catolici.

Maria l-a trimis pe William Maitland de Lethington ca ambasador la curtea Angliei

pentru a pune în discuţie cazul ca Maria să fie numită moştenitoare prezumptivă a
tronului englez. Elisabeta a refuzat s-o numească moştenitoarea ei temându-se că
acest lucru ar fi o invitaţie pentru conspiratori s-o înlocuiască cu succesorul
desemnat.[52]

Maria Stuart şi-a îndreptat atenţia pentru a-şi găsi un nou soţ din regalitatea
Europei. Când unchiul ei, Cardinalul de Lorena, a început negocierile cu Arhiducele
Carol al Austriei fără consimţământul ei, ea a obiectat furioasă şi negocierile au
eşuat.[53] Propria ei încercare de a negocia o căsătorie cu Don Carlos,
moştenitorul aparent instabil psihic al regelui Filip al II-lea al Spaniei, a fost
respinsă de către Filip.[54] Elisabeta a încercat s-o neutralizeze pe Maria
sugerând ca aceasta să se căsătorească cu protestantul englez Robert Dudley, Conte
de Leicester (cumnatul lui Sir Henry Sidney, favoritul reginei), în care Elisabeta
avea încredere şi pe care se gândea că-l poate controla.[55] Planul a eşuat în
parte şi pentru că mirele nu-şi dorea această căsătorie.