Matila Ghyka

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Matila Ghyka
Matila Ghyka.jpg
Matila Ghyka în uniformă diplomatică (1934)
Date personale
Nume la naştere Matila Costiescu Ghica Modificați la Wikidata
Născut 13 septembrie 1881
Iaşi, România
Decedat 14 iulie 1965
Londra, Regatul Unit
Înmormântat Gunnersbury Cemetery[*] Modificați la Wikidata
Părinţi Matila Costiescu,
Maria Ghyka
Căsătorit cu Eileen O’Conor
Copii Maureen Ghyka (1920 – 1979)
Roderick Ghyka (1923 – 1978).
Naţionalitate Flag of Romania.svg român
Cetăţenie Flag of Romania (1965-1989).svg România Modificați la Wikidata
Ocupaţie ofiţer de marină, diplomat, estetician, scriitor, matematician, inginer, istoric
Activitate
Domiciliu România Modificați la Wikidata
Alma mater Université libre de Bruxelles[*]
École supérieure d'électricité Modificați la Wikidata
Organizaţie Universitatea Californiei de Sud[*] Modificați la Wikidata
Premii Ordinul Regal Victorian în grad de cavaler comandor[*]
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Matila C. Ghyka (n. 13 septembrie 1881, Iaşi – d. 14 iulie 1965, Londra) a fost un ofiţer de marină,
diplomat, estetician, scriitor, matematician, inginer şi istoric român. A intrat în diplomaţie în 1909,
ajungând la rangul de ministru plenipotenţiar. A demisionat din serviciul diplomatic după numirea
generalului Ion Antonescu ca prim-ministru. După război a fost profesor de estetică la două
universităţi din Statele Unite ale Americii. Este cunoscut îndeosebi pentru lucrările sale privitoare la
numărul de aur şi proporţiile ideale în artă şi în natură.

Cuprins
1 Copilăria şi studiile
2 Cariera de ofiţer de marină
3 Călătoria în Persia
4 Aducerea în România a unor vedete torpiloare fluviale
5 Intrarea în diplomaţie
6 Primul Război Mondial
7 Căsătoria
8 Reluarea activităţii diplomatice
9 Activitatea didactică
10 Opera
10.1 Teoriile estetice ale lui Matila Ghyka
10.2 Colaborarea cu Salvador Dalí
10.3 Influenţa lucrărilor de estetică ale lui Matila Ghyka
11 Ultimii ani
12 Lucrări
12.1 Volume publicate
12.2 Traduceri
12.3 Prefeţe
12.4 Articole (selecţie)
13 Cronologie
14 Note
15 Legături externe
Copilăria şi studiile
Tatăl său, Matila Costiescu, a fost ofiţer, calitate în care a luptat în Războiul de Independenţă, ca
sublocotenent în Regimentul al 3-lea de artilerie. După luptele de la Plevna a fost decorat de ţarul
Alexandru al II-lea al Rusiei cu Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa IV-a.[1] Bunicul său a fost
colonelul de artilerie Anton Costiescu. În 1855-1856 Carol Davila îl însărcinase pe praporgicul
(sublocotenent în armata ţaristă/rusă) Anton Costiescu cu predarea Istoriei medicinii la nou
înfiinţata Scoală de Chirurgie din Bucureşti.[2] În noaptea de 11 februarie 1866, când avea gradul
de căpitan, Anton Costiescu fusese unul din cei trei ofiţeri care s-au dus la domnitorul Alexandru
Ioan Cuza, silindu-l să semneze actul de abdicare.[3]. Ulterior se distinsese inventând un echer
grafometru sau cuadrant de campanie pentru reglarea tirului.[4] Colonelul Costiescu era şi un
francmason activ fiind iniţiatorul reconstituirii Marii Loji Naţionale a României.[5]Anton Costiescu
a fost membru al lojii masonice „Înţelepţii din Heliopolis” din Bucureşti.[6]

Mama sa era Maria Ghyka [n. 1860], fiica beizadelei Constantin Ghyka (1828-1874), fiul cel mare
al ultimului domnitor al Moldovei înainte de unirea Principatelor, Grigore al V-lea Ghica, şi al
Ecaterinei (Catiţa) Balş (1835-1913).[7] Aşadar, Matila Ghyka a fost strănepotul, din partea mamei,
al lui Grigore Alexandru Ghica, care ca domnitor al Moldovei a fost denumit Grigore al V-lea
Ghica, ultimul domnitor al Moldovei (1854-1856), înainte de Unirea Principatelor.

Mezalianţa dintre Maria Ghyka şi Matila Costiescu a fost încheiată în grabă şi desfăcută tot în
grabă, având în vedere că părinţii săi au divorţat la puţin timp după naşterea lui Matila. Copilului i
s-a dat prenumele tatălui, dar nu şi numele de familie al acestuia,el fiind numit de la început Matila
Ghyka,[8]înfiat de Grigore Ghika, o rudă a mamei sale. El a fost crescut de mama sa în casa bunicii
sale Ecaterina Ghyka, născută Balş, petrecând majoritatea timpului la Iaşi şi stând în timpul verii şi
toamna la conacul familiei Balş de la Dumbrăveni. Învaţă franceza în familie şi germana cu
guvernante bucovinene. Mai târziu, Matila a fost adoptat de un unchi al său, Grigore Ghyka (1867-
1940), fratele vitreg (care n-a avut copii) al mamei sale, pe care l-au întîlnit prima dată pe timpul
studiilor pariziene şi care i-a dat numele şi titlul de prinţ [9](detalii despre numeroasa familie Ghyka
precum şi despre locurile unde a trăit prinţul român, se pot găsi în lucrările profesorului Mihai Sorin
Rădulescu).

În septembrie 1891 Matila Ghyka pleacă la Paris cu mama sa, fiind înscris ca intern la şcoala
“Sainte Anne” din Saint Ouen (o suburbie a Parisului) a ordinului catolic Saint François de Sales,
scoală de nivel liceal, cu condiţia strictă ca el să nu fie convertit la catolicism. După un an, Maria
Ghika afla că fiul ei trecuse la catolicism. Deşi mama sa se instalase la Paris, fiind intern, Matila o
vedea de obicei doar în zilele de Duminică. În 1895 se decide să urmeze o carieră de ofiţer de
marină şi se înscrie la Colegiul Maritim din insula Jersey din Insulele Anglo-Normande. Colegiul
era organizat de călugării iezuiţi, care fuseseră obligaţi să părăsească teritoriul Franţei în urma noii
legi din 1880 privitoare la laicizarea învăţământului francez. Deşi situată pe un teritoriu sub
administraţia coroanei britanice, şcoala era specializată în pregătirea candidaţilor pentru o carieră în
marina militară franceză. Astfel, pe lângă faptul că şcoala îşi urma programa de învăţământ pentru
examenul de bacalaureat, ea punea accentul pe cursuri adâncite de matematică, disciplină esenţială
pentru admiterea în Şcoala Navală. În 1897, Matila Ghyka este admis, la limita de vârstă, ca elev-
aspirant la Şcoala Navală Franceză din Brest, institutie de rang universitar, transcrisă uneori ca
Academia Navală.
Cariera de ofiţer de marină
În 1899 Matila Ghyka termină Şcoala Navală şi se angajează în marina franceză cu gradul de
aspirant, primul grad de ofiţer în marina militară, fiind repartizat pe fregata "Iphigénie", o fregată cu
pânze, dotată şi cu un motor auxiliar. Comandantul navei era Henri-Louis Manceron, (1848-1917),
avansat ulterior la rangul de contra-amiral, şef de stat major al marinei militare franceze [10][11]

Prima misiune a fregatei a fost o călătorie în Martinica unde nava a staţionat timp de trei luni în
portul Saint Pierre pentru paza insulei. În memoriile sale, Matila Ghyka descrie în mod pitoresc
oraşul şi viaţa societăţii creole din oraşul Saint Pierre, care a fost complet distrus ca urmare a
erupţiei vulcanului Pelée din 1902. La întoarcere, fregata “Iphigénie” participă la manevrele
escadrei de nord a marinei franceze în largul insulei Oléron continuându-şi călătoria până la
Boulogne-sur-Mer, înainte de a ancora în rada portului Brest, la 1 august 1900.

Crucişătorul Elisabeta pe care a servit Matila Ghyka în 1900-1901

Ion Lahovari, ministrul Afacerilor Externe al României şi un prieten al familiei Ghyka, l-a convins
să se întoarcă în ţară şi să se înroleze în marina militară română. La 1 octombrie 1900, Matila
Ghyka se prezintă la Constanţa, fiind repartizat pe crucişătorul „Elisabeta”, singurul crucişător al
marinei române. În memoriile sale, Ghyka se plânge de inactivitatea marinei, crucişătorul stând în
cea mai mare parte a timpului ancorat la chei. În anul următor, Matila Ghyka este staţionat la Galaţi,
unde ia comanda unei canoniere, a cărei misiune era de a supraveghea situaţia de pe ostrovul Bujor
de pe Dunăre, în apropiere de Zimnicea, ostrov care în acea vreme era disputat de Bulgaria şi
România. Conflictul a fost rezolvat în urma schimbării cursului Dunării, care a avut drept
consecinţă alipirea ostrovului de malul românesc.

Matila Ghyka a fost apoi detaşat la „Şcoala de Mine şi Torpile” a marinei militare române, care, în
timpul verii, funcţiona la Mahmudia, ceea ce i-a dat prilejul să cunoască frumuseţile Deltei Dunării
şi ale Lacului Razim.

În 1904 Matila Ghyka se hotărăşte să-şi continue studiile şi obţine un concediu în acest scop. El
pleacă din nou la Paris înscriindu-se la „École supérieure d'électricité” – Supélec (Şcoala superioară
de electricitate).[12] Şcoala, care face parte din grupul de instituţii de învăţământ superior cunoscut
sub numele de „Grandes Écoles”, fusese înfiinţată în 1894 de Société Internationale des Électriciens
(Societatea Internaţională a Electricienilor) – în prezent, Société des Électriciens et des
Électroniciens – SEE (Societatea Electricienilor şi Electroniştilor) din Franţa şi este considerată una
din cele mai prestigioase şi selective şcoli ale învăţământului tehnic din Franţa. Fiind absolvent al
Şcolii Navale, o parte din examenele sale au fost echivalate şi Matila Ghyka a reuşit să treacă restul
examenelor necesare în cursul unui an, obţinând diploma de inginer electrician în 1905.

În timpul acestor studii, Matila Ghyka a început să se preocupe de problema influenţei vieţii asupra
legilor fizice care descriau comportarea materiei neînsufleţite. El a avut prilejul să-şi discute
părerile cu Gustave Le Bon, sociolog şi cercetător ştiinţific francez. Cunoscut în special pentru
studiile sale în domeniul ştiinţelor sociale, Le Bon se precupase şi de problema echivalenţei dintre
masă şi energie, publicând diferite lucrări asupra acestui subiect la începutul secolului al XX-lea.
[13][14][15][16] Matila Ghyka i-a expus lui Le Bon teoriile sale asupra interpretării celui de al
doilea principiu al termodinamicii, ţinând seama de diferenţa transcendentală dintre materia
anorganică şi cea organică. Gustave Le Bon a declarat că problema îl depăşea, dar a cerut părerea
lui Henri Poincaré, una din somităţile ştiinţifice ale vremii. Deşi Poincaré considerase că punctul de
vedere al lui Matila Ghyka era corect, acesta nu a reluat decât mult mai târziu şi dintr-o altă
perspectivă preocupările sale cu privire le diferenţa dintre materia vie şi cea neînsufleţită. Este
totuşi de amintit că ipoteza pe care Ghyka i-o enunţase lui Le Bon, a fost emisă şi dezvoltată mai
târziu de alţi cercetători ca James Johnstone în lucrarea „Mecanismul vieţii” [17] şi de Raymond
Ruyer în volumul „Elemente de psiho-biologie” [18]

La întoarcerea în ţară, Matila Ghyka s-a prezentat la Ministerul de Război, unde generalul Iacob N.
Lahovari (Jacques Lahovary), care era ministru interimar la acest minister, l-a numit profesor de
torpile şi de electricitate la şcoala de ofiţeri de marină de la Constanţa.[19]

În anul următor, principele moştenitor Ferdinand şi principesa Maria au decis să facă o croazieră pe
Marea Neagră. În acest scop, vasul de linie Regele Carol al Serviciului Maritim Român a fost
echipat ca yacht regal. Matila Ghyka şi colegul său locotenentul Dan Zaharia au fost numiţi
aghiotanţi ai principelui Ferdinand, fiind însărcinaţi să-l însoţească în croazieră. În cursul călătoriei
yachtul s-a oprit la Ialta, unde principele Ferdinand şi principesa Maria l-au vizitat pe Marele Duce
Aleksei Aleksandrovici.

La întoarcerea din croazieră, comandorul Petre Demetriade, directorul Marinei din Ministerul de
Război, l-a numit pe Matila Ghyka şef al Serviciului tehnic al marinei, nou înfiinţat.

Steaua ordinului Leului şi al Soarelui, conferită lui Matila Ghyka de Şahul Persiei Mozaffar al-Din
Shah Qajar
Călătoria în Persia
În 1906, regele Carol I a decis să-l investească pe şahul Persiei Mozaffar al-Din Shah Qajar cu
ordinul Steaua României cu gradul de mare cruce cu diamante. Decizia a fost luată ca urmare a
vizitei făcute de şah în Europa şi decorarea sa de către marile cancelarii. Ion Lahovary, ministrul
afacerilor străine, a însărcinat o delegaţie condusă de principele George-Valentin Bibescu, văr cu
Anton şi Emanuel Bibescu, căruia i s-a conferit rangul de ambasador extraordinar, să se deplaseze la
Teheran, pentru a-i înmâna decoraţia. Din delegaţie mai făceau parte Matila Ghyka, cu gradul de
locotenent, în calitate de ataşat militar şi George Stoicescu ca ataşat diplomatic. Numirea lui
George-Valentin Bibescu era justificată de participarea sa la un raliu automobilistic în cursul căruia
traversase Persia, ajungând până la Isfahan şi fusese în misiune diplomatică la şahul Persiei.
Gheorghe Stoicescu, care fusese numit de curând secretar de legaţie în cadrul Ministerului
Afacerilor Străine, a avut ulterior o bogată experienţă diplomatică. De asemenea, el era bine
introdus în societatea vremii, însurându-se după câţiva ani cu Simone de Caillavet, nepoata lui
Anatole France; căsătoria nu a durat însă, iar Simone s-a remăritat mai târziu cu scriitorul André
Maurois.[20]

Prima parte a călătoriei de la Bucureşti la Baku a fost făcută cu trenul. Apoi delegaţia a luat un
vapor cu care a ajuns la Bandar-e Anzali Rasht în Persia, unde a fost întâmpinată de reprezentaţii
şahului. De la Rasht călătoria a fost făcută cu landouri, peste noapte înnoptându-se în
caravanseraiuri. Trecând peste munţii Elbrus în apropiere de Rudbar, expediţia s-a oprit la ruinele
castelului Alamut, unde domnise sheikul Hassan-i Sabbah în secolul al XI-lea. În memoriile sale,
Matila Ghyka menţionează că citise în Franţa despre „legenda bătrânului de pe munte şi a castelului
numit Alamout” fără a-şi aminti exact sursa; el se referă la un roman citit pe timpul şcolii pariziene,
fapte regăsite şi în relatarea călătoriilor lui Marco Polo, unde este prezentată legenda.[21]

În timpul drumului de la coasta Mării Caspice la Teheran, avuseseră loc tratative îndelungate cu
reprezentanţii şahului cu privire la protocolul care trebuia respectat. George Bibescu a cerut să se
respecte protocolul urmat cu zece ani mai devreme, când Charles Hardinge, primul lord Hardinge of
Penshurst, îi adusese şahului Ordinul Jartierei. Detaliile fuseseră copiate după protocolul de la
Shahabad, negociat pentru primirea la Teheran a delegaţiei ţarului Petru cel Mare după victoria în
războiul ruso-persan din 1722-23. Detaliile se refereau în special la modul de primire şi la drepturile
delegaţilor străini. Printre altele, bazat pe precedentul stabilit pentru misiunea Lordului Hardinge,
Bibescu a insistat asupra necesităţii decorării tuturor membrilor delegaţie cu Ordinul Leului şi al
Soarelui,[22] cea mai înaltă decoraţie persană, şi anume cu gradul de Marea cruce cu diamante
pentru ambasadorul extraordinar, Steaua cu rang de cavaler comandor pentru ataşatul militar şi cu
Steaua cu rang de comandor pentru ataşatul diplomatic.

Primirea de către şahul Persiei a decurs fără alte incidente şi delegaţia română s-a întors în ţară,
trecând prin portul Batumi, unde îi aştepta crucişătorul Elisabeta.

Traseul navigabil Rotterdam – România şi canalul Regele Ludovic pe care l-a urmat flotila de
torpiloare comandată de Matila Ghyka
Aducerea în România a unor vedete torpiloare fluviale
Prin grija contraamiralului Emanoil Koslinski, comandantul Marinei Militare Române, se
comandaseră în Anglia patru vedete torpiloare, care urmau să fie livrate în toamna anului 1907.[23]
Deoarece erau nave fluviale şi aducerea lor pe mare implica riscuri, locotenent-comandorul Petre
Demetriade, directorul Marinei din Ministerul de Război, prefera soluţia de a le aduce prin sistemul
european de canale navigabile şi, încă înaintea misiunii în Persia, îl însărcinase pe Matila Ghyka să
contacteze autorităţile germane, pentru a stabili, pe de o parte, dacă gabaritele canalelor permiteau
trecerea monitoarelor iar, pe de altă parte, dacă tranzitul unor nave de război era admisibil. În august
1907, guvernul german îşi dăduse acordul, cu condiţia ca navele să nu fie înarmate. Având în vedere
că Matila Ghyka nu era doar ofiţer de marină, ci şi inginer, comandorul Demetriade l-a însărcinat să
se deplaseze în Anglia pentru a face recepţia navelor la şantierele navale Thames Iron Works din
Canning Town, lângă Londra şi pentru a lua comanda flotilei pentru a o aduce la Galaţi.

Călătoria a început în martie 1908. Navele au fost duse până în portul Harwick de unde urma să fie
remorcate pentru traversarea Mării Nordului până la Hoek of Holland, monitoarele fiind improprii
pentru navigaţie maritimă. Din cauza unei furtuni, cablul unuia dintre monitoare s-a rupt şi a fost
necesară toată îndemânarea echipajului român pentru a evita scufundarea navei. În continuare,
flotila a urcat cursul Rinului până la Frankfurt pe Main iar continuând apoi pe Main până la
Bamberg.

Pentru trecerea interfluviului dintre Rin şi Dunăre între Bamberg şi Kelheim a fost utilizat Canalul
Regele Ludwig (Ludwigskanal), care fusese inaugurat în 1843 de Ludovic I al Bavariei. Lungimea
totală era de 178 km şi creasta de află la cota 417 mdM. Canalul avea un total de 100 de ecluze,
dintre care 68 pe versantul dinspre râul Main pentru o diferenţă de nivel de 187 m şi 32 pe versantul
dinspre Dunăre, pentru o diferenţă de nivel de 79 m. În memoriile sale, Matila Ghyka exagerează
apreciind numărul lor la circa 300, dar precizează mai departe "300 cred", dar fără îndoială atât
numeroasele ecluzări cât şi halaj în lungul canalului cu o viteză care nu depăşea 3 km/oră, dădeau
impresia unei călătorii fără sfârşit.

Dunărea era utilizată pentru navigaţie, însă nu fusese amenajată astfel încât pe cursul superior
monitoarele trebuiau din nou remorcate. Totuşi flotila a trecut cu succes prin zona de rapiduri de la
Regensburg şi după două luni de călătorie, cele patru monitoare au ancorat în portul Galaţi. Matila
Ghyka susţine că este primul caz când nave militare au parcurs întreg traseul din delta Rinului până
la gurile Dunării.

Edmond Picard – tablou de Jan Toorop (1885)

Intrarea în diplomaţie
După aceste două călătorii, Matila Ghyka nu se simţea atras de o viaţă de rutină în cadrul flotilei
române de pe Dunăre sau a flotei Mării Negre. De aceea, când comandorul Demetriade s-a
îmbolnăvit grav, fiind nevoit să se retragă din activitate cu câteva săptămâni după revenirea lui
Matila Ghyka în ţară, acesta a decis să-şi găsească o altă activitate, care să-i permită să călătorească
mai mult, optând pentru o carieră diplomatică. Deoarece intrarea în diplomaţie cerea studii de drept,
Ghyka a plecat să-şi dea doctoratul la Bruxelles, absolvirea Scolii Navale din Franţa fiind echivalată
cu o licenţă în ştiinţe. Conducătorul său la Université Libre de Bruxelles-ULB (Universitatea Liberă
din Bruxelles), instituţia de învăţământ superior francofon din Belgia,[24] era profesorul Edmond
Picard, un jurist renumit care fusese preşedintele baroului din Belgia şi membru al curţii supreme.
Prin coincidenţă, Picard fusese şi el marinar, începându-şi cariera în marina comercială. Lucrând
intens pentru a-şi trece examenele şi a-şi termina teza în timpul cel mai scurt posibil, Matila Ghyka
a reuşit să obţină titlul de doctor în drept cu menţiunea magna cum laude în 1909. Pe lângă studiile
juridice, Edmond Picard l-a îndrumat pe Matila Ghyka şi în studiul artelor plastice, învăţându-l să
aprecieze arta flamandă. Influenţei lui Edmond Picard i se datorează preocupările de mai târziu a lui
Matila Ghyka în domeniul esteticii.

Întors la Bucureşti, Matila Ghyka este numit ataşat de legaţie la Legaţia Română din Berlin, ulterior
se înscrie la concursul pentru ataşat de legaţie, respectiv secretar III, la acesta din urmă, clasându-se
al doilea. După un an, în timpul căreia a fost mai activ în saloanele societăţii berlineze decât pe linie
diplomatică, Ghyka şi-a cerut transferul la legaţia română de la Londra, în speranţa unei activităţi
mai interesante. Ministru plenipotenţiar al României la Curtea Saint James era Constantin G. Manu,
cumnatul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino (nababul), şeful Partidului Conservator, care, deşi era
în post de ambasador de peste zece ani, nu învăţase să vorbească engleza, astfel încât rapoartele
lunare ale legaţiei erau redactate alternativ de cei doi ataşaţi, Matila Ghyka şi Anton Bibescu.

Profitând de faptul că, în anul următor (1911), Anton Bibescu fusese numit însărcinat cu afaceri al
legaţiei, Ghyka i-a cerut un concediu neoficial de un an de zile pentru a face o călătorie în jurul
lumii. Plecând cu vaporul la sfârşitul lunii iulie în Statele Unite, Matila Ghyka s-a oprit întâi la New
York. Şi-a câştigat existenţa lucrând la un atelier de reparat automobile şi alte slujbe ocazionale,
printre care şi cea de figurant pentru o producţie cinematografică. Şi-a continuat apoi călătoria până
la San Francisco, de unde a plecat cu vaporul la Yokohama, oprindu-se în Japonia, China şi Ceylon,
după care a ajuns din nou în Europa prin Canalul de Suez.

Crucişătorul Rostislav cu care Matila Ghyka a părăsit Constanţa în timpul primului război mondial
Primul Război Mondial
În iulie 1916, aflând că intrarea în război a României este iminentă, Matila Ghyka a solicitat la
Bucureşti să fie concentrat, deşi, pe baza statutul lui său diplomatic, era scutit de serviciul militar
activ. Prezentându-se la Bucureşti, a primit însărcinarea de ofiţer de legătură între armata română şi
escadra rusă staţionată în portul Constanţa, comandată de amiralul de Veraillon. A luat parte la
misiuni de recunoaştere, atât pe mare, cât şi pe uscat, înainte de declanşarea atacului trupelor
bulgare şi germane din 20 octombrie 1916. În momentul în care linia frontului a fost spartă, la 22
octombrie escadra rusă a părăsit Constanţa, Matila Ghyka rămănând pe bordul vasului amiral,
crucişătorul Rostislav. Exista speranţa ca marina rusă să încerce un atac naval în zilele următoare.
Însă tocmai pe 20 octombrie, o explozie a scufundat cuirasatul Imperatriţa Mariya în rada portului
Sevastopol, ceea ce a împiedecat aducerea la îndeplinire a planului. Matila Ghyka s-a prezentat la
amiralul Aleksandr Kolceak, comandantul flotei Mării Negre. După discutarea situaţiei războiului
naval, Kolceak l-a trimis pe Matila Ghyka în România. Noua însărcinare a lui Ghyka a fost cea de
ofiţer de legătură pe lângă misiunea navală franceză, condusă de marchizul de Belloy. A părăsit
Bucureştii în ziua de 6 decembrie 1916, cu câteva ore înainte de intrarea trupelor germane în oraş,
luându-şi în primire noile însărcinări cu câteva zile mai târziu, la Galaţi. Între timp armata germană
ocupase în totalitate Dobrogea şi partea de sud a Deltei Dunării, până la braţul Sulina. În portul
Galaţi erau ancorate câteva sute de barje cu alimente care fuseseră aduse în timpul retragerii şi
riscau să fie distruse de tirul artileriei germane şi bulgare de pe malul opus. Sarcina forţelor navale
era de a le duce în siguranţă în braţul Chilia, convoaiele trebuind să navige sub protecţia unor
torpiloare în nopţile fără lună pentru a nu fi detectate de artileria inamică de pe malul drept. Matila
Ghyka a avut comanda câtorva din aceste convoaie. Operaţia a fost reuşită înainte de a deveni
imposibilă, ca urmare a minării şenalului navigabil al Dunării şi a accesului în braţul Chilia.
Ulterior, Matila Ghyka a fost numit şef-adjunct al statului major al flotilei române de pe Dunăre,
care se afla în portul Chilia sub comanda amiralului Vasile Scodrea.

După Revoluţia din Rusia în februarie 1917 operaţiile navale cu marina militară rusească au fost
complet oprite, iar relaţiile cu puterile occidentale deveniseră de imporanţă deosebită pentru
guvernul român. De aceea, în iunie 1917, Matila Ghyka a fost numit ataşat naval la Londra, post
nou înfiinţat. După semnarea Tratatului de Pace de la Bucureşti legaţia română de la Londra s-a
aflat într-o situaţie dificilă, încercând să convingă aliaţii că România avea intenţia de a reintra în
război, de îndată ce circumstanţele o vor permite. După încheierea armistiţiului la 11 noiembrie
1918 legaţia română din Londra şi-a reluat funcţiunile obişnuite.

Căsătoria
La 27 noiembrie 1918, Matila Ghyka s-a însurat cu Eileen O'Conor (n. 1897), fiica fostului
ambasador al Regatului Unit la Constantinopol şi la Sankt Petersburg Sir Nicholas Roderick
O'Conor of Dundermott (d. 1908) şi a doamnei Minna Margaret Hope-Scott (d. 1934). Ceremonia
religioasă a avut loc la catedrala catolică The Church of the Immaculate Mary, cunoscută sub
numele de Brompton Oratory din Londra, acolo unde s-au căsătorit şi alte celebrităţi, precum
Stéphane Mallarmé, Edward Elgar sau Alfred Hitchcock. Familia Ghyka a avut doi copii: Maureen
Rose Fearga Ghyka (3 august 1920 – 25 august 1979) şi Roderick Ghyka (21 decembrie 1923 –
august 1978).

Reluarea activităţii diplomatice

Deşi a lucrat în cadrul Ministerului Afacerilor Străine şi a avut însărcinări în cadrul diferitor legaţii
române, Matila Ghyka nu a avut o activitate diplomatică susţinută, funcţiunile sale fiind mai mult
legate de relaţii publice sau culturale, exceptând stagiul său în ţările nordice. Misiunile sale
diplomatice au fost întrerupte de perioade în care fie era pus în disponibilitate, la cerere, fie era
rechemat la Bucureşti. A fost numit mai întâi ca ataşat de legaţie la Berlin, apoi din 1911 la Londra,
unde este avansat secretar de legaţie.

În decembrie 1918 Matila Ghyka a fost numit ca ataşat de legaţie la Roma pentru şase luni de zile,
începind cu prima zi a anului următor.[25] În 1919, Matila Ghyka a fost trimis în misiune în Statele
Unite ale Americii, pentru a organiza repatrierea emigranţilor români, în marea lor majoritate
transilvăneni, care doreau să beneficieze de posibilitatea de împroprietărire ca urmare a reformei
agrare. În 1921 a fost numit ataşat de legaţie la Madrid, unde şeful legaţiei era George Cretzianu,
dar, după un an, legaţia a fost desfiinţată din motive bugetare, Matila Ghyka fiind rechemat la
Bucureşti. În 1924 a fost numit consilier de legaţie la Varşovia, dar după un an a cerut punerea în
disponibilitate şi s-a instalat la Paris unde a locuit câţiva ani.

În timpul şederii la Paris a intrat în cercul scriitorilor francezi, întreţinând relaţii de prietenie cu Paul
Valéry, Léon-Paul Fargue, Marcel Proust, Antoine de Saint-Exupéry, Laurent de Sercey, André
Beucler, Lucien Fabre, Louise Leveque de Vilmorin şi alţii. Tot în această perioadă a început să
scrie lucrările sale de estetică, publicând în 1927, la Paris, prima sa lucrare Esthetique des
proportions dans la nature et les arts (Estetica proporţiilor în natură şi în artă).

Având în vedere experienţa sa atât în probleme navale cât şi în domeniul dipomatic, în 1928 Matila
Ghyka a fost numit consilier al delegaţiei române la Comisia Europeană a Dunării, care îşi avea
sediul la Viena. După un an a fost rechemat la Bucureşti, luând postul de adjunct al şefului direcţiei
protocolului din Ministerul Afacerilor Străine.
Matila Ghyka cu familia în 1935
În 1931, după urcarea pe tron a regelui Carol al II-lea, Matila Ghyka a fost numit ministru
plenipotenţiar al României la Stockholm. Noul său post implica, pe lângă reprezentanţa în Suedia, şi
acoperirea relaţiilor diplomatice cu Finlanda, Norvegia, Olanda şi Danemarca unde România nu
avea legaţii.

În acelaşi timp şi-a continuat scrierile în domeniul esteticii, dezvoltând-şi ideile în diferite lucrări,
cea mai importantă fiind Numărul de aur - Rituri şi ritmuri pitagorice în dezvoltarea civilizaţiilor
occidentale publicată în 1931 cu o prefaţă de Paul Valéry. În 1933 a ieşit de sub tipar singurul său
roman,Pluie d'Etoiles (Ploaie de stele), care, deşi nu a avut succesul internaţional pe care l-au avut
lucrările sale de estetică, a cunoscut mai multe ediţii în Marea Britanie şi cronici favorabile.

După o altă întrerupere a activităţii sale, în toamna anului 1936 a fost numit adjunct al lui Vasile
Grigorcea, ministrul plenipotenţiar al României la Curtea Saint James (Londra). Sosirea sa în
Regatul Unit a coincis cu abdicarea regelui Edward al VIII-lea. Principala misiune a legaţiei era să
determine schimbarea opiniei publice engleze care, după demiterea lui Nicolae Titulescu în 1936, îi
era defavorabilă regelui Carol al II-lea. Deşi vizita regelui Carol al II-lea la Londra în 1938 s-a
desfăşurat într-o atmosferă cordială, România nu a reuşit să obţină armamentul de care avea nevoie.
[26]. Tensiunile create de apropierea politică de Germania au avut drept consecinţă schimbări în
personalul legaţiei române de la Londra. În 1938, după vizita regelui în Regatul Unit, Vasile
Grigorcea a fost rechemat şi pentru câteva luni Matila Ghyka a îndeplinit funcţia de însărcinat cu
afaceri. După numirea lui Viorel Virgil Tilea ca ministru plenipotenţiar la Curtea Saint James
(numirea a fost promulgată la 15 ianuarie 1939) Matila Ghyka este rechemat. După doar câteva
luni, Grigore Gafencu, noul ministru al afacerilor străine, se decide să-l trimită înapoi la Londra, ca
adjunct al ministrului plenipotenţiar pentru probleme culturale. Numirea a fost aprobată de regele
Carol al II-lea abia în august 1939, Ghyka prezentându-se la post cu câteva zile înainte de începerea
celui de-al doilea război mondial. Cariera diplomatică a continuat până în 1940, când demisionează.

Deşi era majoritatea timpului în străinătate, Matila Ghyka îşi menţinea prezenţa în viaţa culturală
din România. Astfel, participă la înfiinţarea revistei Simetria, acţiune iniţiată de arhitectul George
Matei Cantacuzino. Ghyka face parte din comitetul de redacţie al revistei, împreună cu Octav
Doicescu, Paul Emil Miclescu (primul număr are pe frontispiciu - toamna 1939), mai târziu întrând
în comitetul de redacţie şi Tudor Vianu, Marica Cotescu, Haralamb Georgescu, Titus Evolceanu,
Ştefan Constantinescu, Mac Constantinescu [27][28]Revista Simetria a fost cea mai bună publicaţie
de teorie a artei din literatura noastră de specialitate (cf.Mihai Dim. Sturdza, op.cit.).

În iulie 1940, imediat după venirea la putere a guvernului Ion Gigurtu, Viorel Tilea este rechemat,
dar refuză să se întoarcă în România şi îşi dă demisia din cadrul Ministerului Afacerilor Străine.
După preluarea puterii de Ion Antonescu, Matila Ghyka demisionează şi el din cadrele ministerului,
„la a doua plecare a regelui Carol al II-lea”. Împreună cu un grup redus de diplomaţi ai legaţiei de la
Londra se formează un Comitet Naţional Român, organizat la Londra, (unde Matila Ghyka era unul
dintre vicepreşedinţi, după 1940), care nu a reuşit însă să atingă statutul guvernelor în exil ale ţărilor
ocupate de puterile axei.[29]

Activitatea didactică
În timpul războiului, din cauza bombardamentelor, Matila Ghyka a părăsit Londra, locuind întâi
lângă Melrose în Scoţia, apoi la Oxford sau în Lincolnshire.

În 1941 a publicat o Cronologie a Istoriei României al cărei scop era să facă cunoscute argumentele
istorice care justificau revendicările României asupra teritoriilor pe care le pierduse în 1940,
lucrarea fiind redactată în limba franceză, dar a aparut în traducere englezească. De asemenea, a
continuat să lucreze la lucrarea Tour d'horizon philosophique (Tur de orizont filozofic), apărută în
1946 şi a colaborat la revista La France Libre editată de André Labarthe şi Raymond Aron.
Articolele scrise de Ghyka nu erau toate legate de război; de exemplu, unul dintre acestea se referea
la viziunea analogică şi compoziţia simfonică la Stéphane Mallarmé şi la Marcel Proust[30]

Fiica sa, Maureen, se angajase în Corpul auxiliar feminin al Forţelor Aeriene Women's Auxiliary Air
Force-WAAF iar, după ce a împlinit 17 ani, fiul său, Roderick s-a înscris în corpul geniştilor englezi
Royal Engineers.

În 1945, i s-a oferit lui Matila Ghyka posibilitatea să predea Estetica, Semantica şi Filosofia
ştiinţelor la University of Southern California ( Universitatea Californiei de Sud), Los Angeles,
profesorul titular plecând în concediu pe doi ani. Deoarece catedra de estetică făcea parte din
Departamentul de Filozofie al Universităţii, Matila Ghyka a ţinut şi prelegeri de Filozofie a ştiinţei
şi de Semantică. Ghyka arată că, în acea perioadă, şcolile americane considerau semantica o ramură
a pozitivismului logic promovat de Cercul de la Viena, pe care nu-l agrea, considerându-l o variantă
secundară a materialismului dialectic. În consecinţă, Ghyka a introdus în cursurile sale şi elemente
metafizice, transformându-l într-un curs de simbolism, concentrându-se asupra teoriei matematice a
ritmurilor în literatură, teorie elaborată de omul de ştiinţă român Piu-Şerban Coculescu (cunoscut şi
sub pseudonimul Pius Servien) [31][32][33]

La terminarea acestui contract, în 1947 a fost numit profesor de estetică, de istoria artelor şi de artă
a Extremului Orient, la Mary Washington College din Fredericksburg, Virginia, Departamentul de
Arte Frumoase, unde prietenul său, pictorul Julien Binford, pe care îl cunoscuse la Paris, era
profesor de pictură. Printre alte persoane cu care a fost legat în perioada în care a stat la
Fredericksburg, se numără Emil Schnellock şi Milton Stansbury. A fost, ocazional, lector la
Institutul Francez din Londra şi conferenţiar la Şcoala de Ştiinţe Slavistice şi Est-europene din
Oxford.(Mihai Dim. Sturdza, op.cit.)

În acelaşi timp, Matila Ghyka a continuat să scrie, publicând volumul Sortilèges du verbe, prefaţat
de Léon-Paul Fargue, prefaţa cunoscând mare vizibilitate în epocă.

Opera
Teoriile estetice ale lui Matila Ghyka
Dintre lucrările lui Matila Ghyka ies în evidenţă cele din domeniul esteticii. Teoriile estetice ale lui
Matila Ghyka pornesc de la analiza valabilităţii principiului al doilea al termodinamicii, în cazul
proceselor biologice, problemă care îl preocupa încă din perioada în care studia pentru obţinerea
diplomei de inginer. Acest principiu, enunţat de matematicianul german Rudolf Clausius, se
exprimă din punct de vedere matematic prin următoarea relaţie, aplicabilă unui sistem închis care
trece printr-o transfomare arbitrară:

{\displaystyle {\frac {dS}{dt}}\geq 0} {\displaystyle {\frac {dS}{dt}}\geq 0}

unde

S este entropia sistemului şi

t este timpul.
Cu alte cuvinte, într-un sistem izolat, energia se transformă, trecând de la un potenţial mai ridicat la
unul mai scăzut, energia degradându-se în mod continuu pe măsură ce entropia creşte. O altă
definiţie a principiului al doilea al termodinamicii, pe care Matila Ghyka o prefera, este cea
probabilistică, enunţată de Ludwig Boltzmann, conform căreia un sistem izolat trece totdeauna
dintr-o stare mai puţin probabilă la o stare având o probabilitate mai ridicată.[34] Matila Ghyka
susţinea că a doua lege a termodinamicii nu putea fi considerată universal valabilă şi anume că se
aplica doar la sistemele fizico-chimice. În momentul în care în sistem apărea viaţa, chiar sub forma
ei cea mai simplă, chiar dacă aparent sistemul este aparent un sistem închis, legea nu mai putea fi
valabilă, deoarece orice element biologic era capabil să ridice potenţialul energetic. Punctul de
vedere că principiul al doilea al termodinamicii nu se aplică organismelor vii a fost susţinut şi de
alţi oameni de ştiinţă. Teoria a fost dezvoltată de fizicianul austriac Erwin Schrödinger, laureat al
premiului Nobel (1933), care a arătat că viaţa se nutreşte din entropie negativă sau negentropie.[35]

Fiind mai puţin interersat de procesul fizic în sine, Matila Ghyka s-a concentrat asupra diferenţele
dintre formele materiei anorganice şi cele ale fiinţelor vii. În analiza sa, el pleacă de la principiul
acţiunii minime, definit de Leonhard Euler şi William Rowan Hamilton. El arată că formele
anorganice, în general formele sistemelor cristaline, sunt determinate de principiul lui Dirichlet,
conform căruia condiţia necesară şi suficientă ca un sistem închis să fie stabil este ca energia sa
potenţială să fie minimă (sau să treacă printr-un minim în cursul unei transformări). Aplicat la
formele cristaline (sau la sistemele anorganice în general), un corp tinde să ia acea formă care are
energia superficială minimă, ţinând seama de forţelor care acţionează asupra corpului respectiv.

În consecinţă, în sistemele anorganice trebuie să apară forme bazate pe figuri sau corpuri având o
simetrie cubică, hexagonală sau cuboctaedrică, exemple de forme complexe ale unor asemenea
simetrii fiind florile de gheaţă sau fulgii de zăpadă. În studiile sale, chimistul olandez Frans Maurits
Jaeger a comparat formele specifice sistemelor anorganice şi celor organice, arătând că în regnul
animal şi cel vegetal se poate constata o preferinţă pentru simetria pentagonală, care duce la forme,
cum sunt icosaedrul şi dodecaedrul, care apar în scheletele fosilizate de radiolaria, dar care nu sunt
niciodată prezente în sistemele minerale.[36] Studiile matematice ale lui Matila Ghyka prezintă o
demonstraţie a constatărilor lui F.M. Jaeger, unul din motivele principale fiind că unghiurile de la
vârfurile acestor forme nu sunt compatibile cu o partiţie regulată a spaţiului.

Fulgi de zăpadă, exemple ale formelor specifice sistemelor anorganice

Scoţând în evidenţă aceste diferenţe, Matila Ghyka se concentrează asupra formelor specifice lumii
organice, bazându-se pe studiile lui Theodore Andrea Cook şi D'Arcy Thompson. Ambii considerau
că factorul determinant pentru forma unui organism este evoluţia acestuia. În urma analizei diferitor
scoici, ei arată că creşterea lor poate fi descrisă prinr-o spirală logaritmică, curbă care descrie
creşterea homotetică (numită de D’Arcy Thompson creştere „gnomonică”) a organismului. Cook
compară spiralele din natură cu cele ale diferitor opere arhitectonice, în particular cu scara în spirală
a castelului de la Blois, atrăgând atenţia asupra analogiei dintre ele. Pe baza unei analize
matematice, Cook arată că proporţiile armonice ale naturii, care se regăsesc şi în artă, se bazează pe
utilizarea corectă a numărului iraţional ( {\displaystyle \Phi } {\displaystyle \Phi }), denumit
„numărul de aur”;

{\displaystyle \Phi ={\frac {1+{\sqrt {5}}}{2}}\approx 1.6180339887\dots \,} {\displaystyle \Phi

={\frac {1+{\sqrt {5}}}{2}}\approx 1.6180339887\dots \,}
[37][38] Cook atribuie simbolul ( {\displaystyle \Phi } {\displaystyle \Phi }) matematicianului
american Mark Barr, simbolul reprezentând iniţiala sculptorului Phydias. Legitatea formelor
naturale este pusă în evidenţă de forma spirală a scoicilor marine care respectă seriile numerelor
Fibonacci (descoperite în secolul al XIII-lea de matematicianul Leonardo din Pisa, poreclit
Fibonacci), în care termenul de ordinul n al seriei este determinat prin formula:

{\displaystyle F_{n}={{\Phi ^{n}-(1-\Phi )^{n}} \over {\sqrt {5}}}={{\Phi ^{n}-(-1/\Phi )^{n}}

\over {\sqrt {5}}}\,,} {\displaystyle F_{n}={{\Phi ^{n}-(1-\Phi )^{n}} \over {\sqrt {5}}}={{\Phi
^{n}-(-1/\Phi )^{n}} \over {\sqrt {5}}}\,,}
Secţionarea unei linii în conformitate cu proporţia de aur. Raportul dintre lungimea totală a+b şi
segmentul mai lung a este egal cu raportul dintre lungimea acestuia a şi lungimea segmentului mai
scurt b.
Problemele proporţiilor matematice au fost studiate încă din antichitate, prima lucrare cunoscută în
domeniu fiind Elementele lui Euclid[39] Studiind diferitele modalităţi de împărţire a unei drepte în
două segmente, Euclid a numit „proporţie divină” acea secţionare în care raportul dintre lungimea
totală şi segmentul mai lung este egal cu raportul dintre lungimea acestuia şi lungimea segmentului
mai scurt. Proporţionalitatea respectivă a fost adoptată în diferite lucrări ale lui Platon sau ale
filozofilor şcolii neopitagorice care, bazaţi pe faptul că raportul respectiv era un număr iraţional
putând fi exprimat prin fracţia continuă:

{\displaystyle \Phi =1+{\cfrac {1}{1+{\cfrac {1}{1+{\cfrac {1}{1+\ddots }}}}}}}

{\displaystyle \Phi =1+{\cfrac {1}{1+{\cfrac {1}{1+{\cfrac {1}{1+\ddots }}}}}}}
dădeau numărului diferite simnificaţii mistice. Fiind singurul număr a cărui fracţie continuă conţine
doar cifra „1”, numărul a fost definit ca „cel mai nobil număr iraţional”.[40] Termenul de „proporţia
de aur” ca denumire a numărului {\displaystyle \Phi } {\displaystyle \Phi } a fost introdus abea în
1835 de către matematicianul german Martin Ohm.

Problema proporţiilor optime nu a fost însă legată numai de numărul {\displaystyle \Phi }
{\displaystyle \Phi }. Încă din antichitate artiştii au căutat să definească omul perfect, primul
exemplu de prezentare a unei asemenea reguli fiind Canonul lui Policlet, exemplificat prin sculptura
Doryphoros (Purtătorul de suliţă). Nu a rămas însă nicio redactare a acestui canon, iar sculptura ne
este cunoscută doar prin copii datând din epoca romană, ale căror proporţii diferă, astfel încât nu
permit o definire matematică exactă a recomandărilor lui Policlet. Arhitectul roman Vitruviu a avut
făcut şi el recomandări cu privire la proporţiile recomandabile ale construcţiilor şi s-a referit la
analogia cu proporţiile corpului omenesc, dar nici lucrările lui nu prezintă date matematice exacte.
Deşi Matila Ghyka citează aceste lucrări, el nu le leagă direct de numărul de aur.

Problemele proporţiilor lucrărilor de artă a fost reluată în timpul Renaşterii. Una din lucrările
menţionate adeseori în prezentarea proporţiilor optime ale lucrărilor de artă este De Divina
Proportione de Luca Pacioli, ilustrată de Leonardo Da Vinci.[41] În această lucrare apare pentru
prima oară figura omului vitruvian, desenat de Leonardo după textul lui Vitruviu,[42], considerat ca
model al proporţiilor ideale ale operelor de arhitectură. Totuşi este de remarcat că lucrarea lui
Pacioli nu menţionează în niciun fel numărul {\displaystyle \Phi } {\displaystyle \Phi }. În general,
este greşit să se facă o echivalenţă între „numărul de aur” şi „proporţia divină” renascentistă,[43] a
lui Luca Pacioli. În dezvoltarea teoriei proporţiei de aur în perioada Renaşterii, Matila Ghyka
acordă mai mult credit studiilor corpurilor regulate publicate de Piero della Francesca [44] şi de
Albrecht Dürer.[45]

Deşi nu există o identitate matematică între proprorţiile omului vitruvian şi numărul

{\displaystyle \Phi } {\displaystyle \Phi }, faptul că valorile sunt foarte apropiate a determinat pe
unii cercetători să continue efectuarea diferitor măsurători antropometrice. Psihologul german Adolf
Zeising este primul cercetător care a încercat generalizarea celor două concepte, mergând pâna la a
afirma că „proporţia de aur” este un principiu universal atât în natură cât şi artă, idee reluată ulterior
de Ghyka. Totuşi, în argumentaţia sa, Zeising prezintă elemente cantitative atît din lumea
anorganică (cristale minerale) cât şi din cea organică.

Matila Ghyka acordă o importanţă mai mare studiilor artistului american Jay Hambidge care a
efectuat un studiu statistic detaliat al dimensiunilor corpului omenesc, bazat pe măsurarea mai
multor sute de schelete existente în facultăţile de medicină, eliminând astfel devierile, uneori doar
de ordinul milimetrilor, datorite muşchilor, pielii sau părului. Matila Ghyka arată că aceste
măsurători au dovedit că proporţiile corpului uman sunt bazate pe numărul {\displaystyle \Phi }
{\displaystyle \Phi }.[46]

În afară de considerentele matematice şi de cele estetice care stau la baza numărului de aur, Matila
Ghyka le mai ia în considerare şi pe cele de ordin psihologic. El se bazează pe studiile efectuate de
fizicianul german Gustav Fechner, fondatorul psihofizicii, o ştiinţă având drept obiect măsurarea
fenomenelor psihologice. Fechner a încercat să cuantifice percepţia estetică. Matila Ghyka citează
testele efectuate de Fechner cu privire modul de percepere a proporţiilor dreptunghiurilor.
Experienţa a arătat că majoritatea subiecţilor au considerat că dreptunghiurile respectând proporţia
de aur sunt preferabile din punct de vedere estetic faţă de alte dreptunghiuri.[47]

Dintre lucrările mai recente despre secţiunea de aur, care stau la baza gândirii lui Matila Ghyka, mai
sunt de menţionat cele ale lui Heinrich Emil Timerding care, analizând modul în care principiul
secţiunii de aur a fost aplicat, insistă asupra faptului că „secţiunea de aur este doar un caz particular
al unei reguli mai generale, cea a recurenţei aceloraşi proporţii în elementele unui întreg”.[48][49]

Analizând toate aceste elemente, lucrările de estetică ale lui Matila Ghyka, începând cu Estetica
proporţiilor în natură şi în artă şi terminând cu lucrările scrise în timpul când era profesor în Statele
Unite, sintetizează aceste puncte de vedere şi construiesc o teorie coerentă a proporţiei de aur. Încă
din 1927,a Matila Ghyka arăta:

„Atât în cazul animalelor cât şi în cel al plantelor, pare să existe o preferinţă marcată pentru simetria
pentagonală, o simetrie legată clar de secţiunea de aur şi necunoscută în lumea materiei inerte. ”
— Matila C. Ghyka, Estetica proporţiilor în natură şi în artă[50]
Matila Ghyka a interpretat numărul de aur ca reprezentând un secret fundamental al universului şi
considera că acest număr este înrădăcinat în fiinţa umană şi în general în materia vie, care îşi
manifestă preferinţa pentru proporţiile legate de acest număr în moduri foarte variate. În mod
particular, din punct de vedere estetic, oamenii preferă proporţiile numărului de aur oricăror altor
proporţii. Faptul că diferite opere de artă şi lucrări arhitectonice, de la piramidele din Egipt şi
templele Greciei antice la catedralele gotice respectă proporţiile respective, fără a fi fost
dimensionate în mod conştient pentru respectarea acestor proporţii, se datoreşte unui simţ înnăscut
pentru aceste proporţii. Deşi susţine că numărul de aur este de regăsit în toate manifestările materiei
vii, analizele sale se concentrează asupra utilizării lui în operele de artă, amintind doar în treacăt alte
asemenea manifestări, de exemplu necesitatea „comodulării” în muzică.

Ghyka utilizează termenul de simetrie în sensul iniţial al acestei noţiuni, anume definirea unei
proporţii plăcute din punct de vedere estetic. În prezentarea sa, el arată importanţa „simetriei
dinamice” descrise de Jay Hambridge. Faţă de simetria statică caracterizată prin dreptunghiuri
având raportul laturilor egal cu: {\displaystyle {\tfrac {1}{2}}} {\displaystyle {\tfrac {1}{2}}},
{\displaystyle {\tfrac {2}{3}}} {\displaystyle {\tfrac {2}{3}}}, {\displaystyle {\tfrac {3}{4}}}
{\displaystyle {\tfrac {3}{4}}}, etc. (pe care Luca Pacioli le numeşte „proporţii discrete”), simetria
suţinută de Matila Ghyka este bazată pe dreptunghiuri dinamice, având raportul laturilor egal cu
{\displaystyle {\sqrt {2}}} {\displaystyle {\sqrt {2}}}, {\displaystyle {\sqrt {3}}} {\displaystyle
{\sqrt {3}}}, {\displaystyle {\sqrt {5}}} {\displaystyle {\sqrt {5}}}, cu numărul de aur
{\displaystyle \Phi =1.618\dots \,} {\displaystyle \Phi =1.618\dots \,}, cu rădăcina patrată a acestuia
{\displaystyle {\sqrt {\Phi }}=1.272...),} {\displaystyle {\sqrt {\Phi }}=1.272...),} sau cu pătratul
acestuia {\displaystyle \Phi ^{2}=2,618.....} {\displaystyle \Phi ^{2}=2,618.....} [51][52]. Este de
remarcat că standardul ISO 216 (bazat pe standardul DIN 476 din 1922) a adoptat raportul
{\displaystyle {\sqrt {2}}} {\displaystyle {\sqrt {2}}} pentru formatele de hârtie.[53]

În opoziţie cu această cerinţă estetică de bază se află curentele care se opun acestei proporţionalităţi,
pe care o înlocuiesc cu module aritmetice statice, aşa cum este cazul curentului academist din arta
franceză a secolului al XVIII-lea. Ca un exemplu specific al acestei „fosilizări a artei”, Ghyka
citează teoriile şcolii „a-geometrice” lansate de pictorul Léon Bazile Perrault.

Matila Ghyka nu se limitează la definirea numărului de aur sau a secţiunii de aur. El dezvoltă din
punct de vedere matematic teoria numărului de aur, arătându-i toate implicaţiile geometrice.
Pornind de la figurile geometriei plane care respectă regulile secţiunii de aur, în particular
pentagonul şi pentagrama, el trece la prezentarea corpurilor platonice care se supun aceloraşi reguli:
tetraedrul, cubul, octaedrul, dodecaedrul şi icosaedrul. El mai arată modul în care diferitele figuri
elementare se combină în cadrul unei opere de artă, astfel încât să creeze o „euritmie” şi prezintă
analize armonice complexe ale diferitor construcţii din antichitatea clasică, din perioada gotică şi
din perioada barocă.

În studiile sale cu privire la umplerea spaţiului cu figuri geometrice, Matila Ghyka a constatat că,
dacă un spaţiu plan poate fi umplut complet cu triunghiuri echilaterale egale, aceasta nu mai era
posibil într-un spaţiu tridimensional, utilizând tetraedri regulaţi (piramide ale căror patru feţe sunt
triunghiuri echilaterale). Pentru umplerea spaţiului, Ghyka a imaginat corpuri semi-regulate,
formate dintr-un semioctaedru şi un tetraedru regulat, lipite pe o faţă triunghiulară, pe care le-a
denumit „saboţi”. Ilustrarea teoriilor lui Ghyka a fost prezentată în sala dedicată matematicii din
muzeul Palais de la Découverte (Palatul Descoperirilor) unde numele lui Matila Ghyka apare
împreună cu cel al lordului Kelvin, într-o vitrină anume.[54]

Lucrările lui Matila Ghyka îmbină o analiză matematică adâncită cu studii estetice şi studii
psihologice, deschizând calea pentru numeroase cercetări ulterioare. Lucrarea Le Nombre d'or
continuă în oarecare măsură gândirea lui Paul Valery despre morfologia în materie şi în artă.

Colaborarea cu Salvador Dalí

Matila Ghyka l-a cunoscut pe Salvador Dalí în 1947, la Los Angeles, la un dineu dat de Helen
Wills, fosta campioană de tennis de la Wimbledon, a cărei fotografie o utilizase pentru ilustrarea
volumului său, Le Nombre d’Or. Pictorul s-a arătat interesat de teoriile estetice ale lui Matila Ghyka
şi au urmat o serie de întâlniri la reşedinţa lui Dalí de la Monterey. În biblioteca personală a lui Dalí
se păstrează două din volumele de estetică publicate de Ghyka. Dintr-o scrisoare a lui Matila
Ghyka, păstrată în biblioteca lui Dali, rezultă că volumele îi fuseseră date pictorului cu puţin timp
după ce se cunoscuseră în California.[55] Ambele volume conţin numeroase adnotaţii.[56] făcute de
Dalí.

Dalí nu avea cunoştinţele necesare pentru a înţelege întreg substratul matematic al teoriilor lui
Ghyka. De aceea, cei doi au colaborat pentru definitivarea unora dintre tablourile la care Dalí lucra
în acea vreme. Dintre acestea, este de menţionat Leda atomica, pentru care Ghyka a calculat
proporţiile pentagonului în care este înscrisă figura principală a tabloului. Formula de calcul a fost
scrisă de Dalí în partea inferioară a tabloului, în colţul din dreapta. În volumul său 50 de secrete ale
artizanatului magic (50 Secrets of Magic Craftsmanship) există mai multe desene care arată modul
în care a fost conceput tabloul Leda Atomica. Unul dintre acestea prezintă forma finală a tabloului
peste care este suprapus un pentagon şi cercul circumscris. Deşi desenul este, fără îndoială, realizat
după terminarea tabloului, el are rolul de a demonstra gândirea matematică pe care se bazează
tabloul.[56][57]

Un alt tablou bazat pe teoriile lui Matila Ghyka este Madona de la Port Lligat, realizat şi el în 1949.
Tabloul respectă o construcţie geometrică precisă, figura Madonei fiind încadrată într-un triunghi
aşezat peste dreptunghiul format de tabernacul, proporţiile formelor geometrice respectând teoriile
estetice ale lui Ghyka. Liniile diagonale se intersectează pe un ochi al pruncului Isus care este situat
în centrul tabloului.[58]
În 1955, Dalí a pictat Cina cea de Taină, o evocare a tabloului lui Leonardo Da Vinci având aceeaşi
temă. Proporţiile generale ale tabloului respectă regulile „secţiunii de aur”, aşa cum au fost definite
de Matila Ghyka. Isus Christos nu este aşezat la masă cu ucenicii, ci este reprezentat în partea
superioară a tabloului, deasupra unui dodecaedru suprapus peste o imagine a golfului din Port
Lligat. Tabloul cuprinde şi alte elemente ale secţiunii de aur: grupul ucenicilor în rugăciune
formează o linie de pentagoane regulate.[59]

Tratatul lui Salvador Dalí 50 de secrete ale artizanatului magic (50 Secrets of Magic Craftsmanship)
conţine, în ultima parte, un rezumat al lucrărilor lui Ghyka. Formele corpurilor platonice, descrise
de Ghyka, sunt prezentate ca forme artistice esenţiale, Dalí recomandându-le elevilor săi să
construiască machete ale acestor corpuri, similare cu structurile pe care le construise Leonardo, dar
suficient de mari pentru ca modele vii să poată poza în interiorul lor.[56]

Vioara executată de Johann Goldfuß în concordanţă cu proporţiile secţiunii de aur elaborate de

Matila Ghyka
Influenţa lucrărilor de estetică ale lui Matila Ghyka
Teoriile lui Matila Ghyka au influenţat numeroşi esteticieni şi artişti care i-au preluat principiile şi
le-au aplicat sau dezvoltat. Această influenţă s-a remarcat însă şi în numeroase alte domenii, printre
care arhitectura şi muzica.

Teoria numărului de aur, expusă de Matila Ghyka l-a inspirat pe arhitectul francez Le Corbusier, al
cărui ţel era să creeze proporţii armonice în spaţiile de locuit, şi a aplicat teoria la proiectarea
apartamentelor din blocuri de locuinţe. Deşi Le Corbusier nu avea cunoştinţele necesare înţelegerii
teoriilor matematice ale lui Ghyka, el a fost capabil să înţeleagă, în mod intuitiv, sensul ilustraţiilor
pe care Ghyka le prezenta. Profesorul Andrea Speiser de la Universitatea din Zurich a încercat să-i
prezinte demonstraţiile matematice aplicate la ornamentele egiptene şi la muzica lui Bach şi
Beethoven, dar Le Corbusier a acceptat valabilitatea teoriei consistenţei dintre operele de artă şi
natură, recunoscând însă că partea matematică îl depăşea.[60] În 1947 Le Corbusier a conceput
clădirea Secretariatului Naţiunilor Unite din New York, raportul dintre înălţimea şi lăţimea clădirii
de 39 de etaje fiind foarte apropiată de numărul de aur 1,618 indicat de Ghyka [61]. De asemenea
proporţiile de aur au fost utilizate de Le Corbusier în proiectarea bisericii Notre Dame du Haut de la
Ronchamp.

Designerul olandez Axel Vervoordt a proiectat şi executat din mahon Ghyka's Cofee table, pornind
de la teoriile cuprinse în cartea sa, The Geometry of art and life (un compendiu în l.engleză al
lucrărilor de estetică ale lui Matila Ghyka), NY, 1946.

Corectitudinea teoriilor lui Matila Ghyka a fost pusă în evidenţă şi în muzică. Un prim studiu care
identifica existenţa numărului de aur în muzică fusese făcut de muzicologul rus L. Sabaneev în
1925, analizând muzica Studiilor lui Frédéric Chopin.[62] Mai târziu, Roy Howat a efectuat o
analiză a duratei, ritmului, armoniei, relaţiilor dintre diferitele teme muzicale şi alte elemente ale
muzicii lui Claude Debussy, demonstrând că structurile muzicale din piesele pentru pian Reflets
dans l'eau şi L'isle joyeuse, precum şi din poemul simfonic La mer respectă proporţiile definite prin
numerele lui Fibonacci, şi că organizarea muzicii după diferite scheme geometrice contribuie la
efectul dramatic realizat.[63] Deşi niciunul dintre compozitori nu a urmărit includerea proporţiilor
secţiunii de aur în muzica lor, existenţa acestor proporţii arată că Matila Ghyka era îndreptăţit să
considere că ele reprezintă un element incorporat în sentimentul estetic al oamenilor.

Pe de altă parte, numărul de aur a fost utilizat şi în construcţia de instrumente muzicale. Astfel, în
1969, lutierul Johann Goldfuß a construit o vioară ale cărei dimensiuni respectau proporţia de aur.
Aceste proporţii elimină anumite efecte de rezonanţă şi asigură o uniformitate mai pronunţate a
intensităţii sunetelor. Proporţii legate de numărul de aur şi de teoriile lui Ghyka se regăsesc în marea
majoritate a instrumentelor cu coarde [64].

La doar cîţiva ani de la dispariţia lui Matila Ghyka, revista Secolul XX publică o primă traducere
din opera sa, iar în notele care însoţesc traducerea faimosului volum a lui Wellek şi Waren, Teoria
literaturii, Sorin Alexandrescu îl prezintă pe acesta, ca şi pe Pius Servien, ca precursori ai lui Garrett
Birkhoff în demersurile de constituire a unei estetici matematice. În România, reconsiderarea operei
sale s-a datorat în cea mai mare masură profesorului Solomon Marcus care, în diferite ocazii,
publicaţii şi volume, a evidenţiat fertilitatea teoriilor lui Matila Ghyka, citând aici studiul din
volumul Din gândirea matematică românească, apărut în 1975, dar nu numai. Revistele Secolul XX,
Arta, Ramuri au fost principalii vectori în aducerea în actualitate a numelui prinţului român. Nume
de prestigiu din era postbelică, precum Petru Comarnescu, Eugen Schileru, Tudor Vianu, Alexandru
Rosetti, Mihai Ralea, Zoe Dumitrescu-Buşulenga i-au făcut vizibilă statura sa intelectuală sau i-au
amintit numele. Esteticieni români, precum V. E. Maşek, Lucian Dragomirescu sau profesorul
arhitect Adrian Gheorghiu s-au aplecat asupra operei sale, iar tinerii critici de artă i-au amintit
numele atunci când expoziţiile pe care le prezentau, aveau legătură cu structurile de ordine
demontate de Matila Ghyka. De abia în 1981 o primă selecţie din opera sa a văzut lumina tiparului
în limba ţării de baştină, cu titlul Estetica şi teoria artei sub îngrijirea profesorului timişorean Ion
Iliescu, traducere de Traian Drăgoi. După apariţia acestei lucrări, au apărut comentarii datorate lui
Paul Caravia (despre memoriile prinţului), M. N. Rusu, Ion Ianoşi, Titu Popescu, Vasile Cornea
despre opera lui Matila Ghyka. În anii din urmă, la Iaşi, în 2006, doamna Georgeta M. Dominte a
susţinut prima teză de doctorat în filosofie care are ca obiect exclusiv opera prinţului Ghyka, Matila
C. Ghyka şi frumosul vizual (Repere în Istoria filosofiei şi Artelor Plastice), publicată într-un masiv
volum în chiar oraşul natal al lui Matila Ghyka.

Istorici precum Victor Valeriu Dobrinescu, Mihai Sorin Rădulescu, Georgeta Filitti, Silviu Marian
Miloiu, Sorin Arhire, M. N. Rusu, Florin Manolescu, Mihai Pelin, Horia Nestorescu-Bălceşti s-au
ocupat de activităţile sale diplomatice, de călătoriile sale sau de genealogia familiei. Istorici militari,
precum comandorul Marian Mosneagu sau doamna Mariana Păvăloiu, în publicaţii de o circulaţie
mai restrânsă, s-au referit la evenimente specifice activitaţii lor, care au vizat şi ofiţerul de marină
Matila Ghyka. Editurile „Curtea Veche” şi „Univers Enciclopedic” au tradus câte două titluri,
respectiv un titlu, din opera prinţului român. Nu trebuie neglijate eforturile profesoarei ieşene
Florica Câmpan, care în lucrările de popularizare (şi istorie) a matematicii, referirile la Matila C.
Ghyka sunt frecvente. Dicţionarele şi enciclopediile mai recente, inclusiv cele specializate în
masonerie, îl amintesc în puţine rânduri, dar doar atît. Iar la apariţia în româneşte a lucrărilor sale,
comentariile din presă au preluat ad litteram informaţiile din memoriile lui Mircea Eliade despre
ultimii ani ai vieţii prinţului, fără a le supune judecăţii critice.

Ultimii ani
Deşi se cunoaşte foarte puţin, prinţul Matila C. Ghyka a colaborat intens în timpul războiului şi
după aceea la publicaţii de prestigiu din Statele Unite ale Americii, Franţa, Belgia, Algeria (pe
timpul ocupării Franţei de către germani) şi Anglia (se cunosc cam 30 de publicaţii apărute în ţările
mai sus citate), abordând teme politice de actualitate, probleme de filosofie, estetică ş.a.m.d.

În timpul vieţii, Matila Ghyka a obţinut diferite distincţiii. Era cavaler al Royal Victorian Order
(K.C.V.O.) şi fusese decorat cu Ordinul Coroana României şi cu Crucea Militară (Military Cross) a
Regatului Unit, Legiunea de Onoare franceză şi altele.

În 1950, în vârstă de aproape 70 de ani, s-a retras în Europa, trăind pentru mai mulţi ani la
Chapelizod, o mică localitate la vest de Dublin, Irlanda. După o viaţă în timpul căreia avusese
prilejul să se bucure de toate onorurile, ultimii 15 ani ai vieţii au fost trişti. Lipsit de resurse
materiale, Matila Ghyka a fost nevoit să-şi câştige existenţa trăind din expediente. A făcut diferite
traduceri (vezi lista lucrărilor publicate), a scris sub pseudonim romane poliţiste (informaţie
nedocumentată, ca şi aceea că a colaborat cu Walt Disney, datorate lui Mircea Eliade) şi chiar a fost
nevoit să facă munci manuale (singurele referinţe în această problemă sunt ale lui Mircea Eliade, nu
ştim cât de sustenabile).[26]

În necrologul pe care l-a publicat în 1965, Mircea Eliade menţionează că, la vârsta de 75 de ani, lui
Matila Ghyka îi fusese dat să cunoască viaţa unui student sărac, trăind din expediente, adică
acceptând orice fel de muncă - intelectuală sau manuală - ca să-şi poată ţine zilele.

„Nu ştiu cine poartă răspunderea acestei nevrednicii strigătoare la cer: autorul neuitatului Le
Nombre d’Or să fie silit, la bătrâneţe, să facă pachete la Bon Marché (pachete cu hârtie colorată,
căci era săptămâna Crăciunului...!). Sunt sigur însă că el, Matila Ghyka, nu s-a plâns niciodată.
Nimănui!”
— Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii [65]

Mormântul lui Matila Ghyka şi al soţiei sale la cimitirul Gunnersbury Cemetery, Londra, înainte de
restaurare
[66]

Soţia sa, Eileen, a murit la 10 februarie 1963. Doi ani mai târziu, în ziua de 14 iulie 1965 la Londra,
a murit şi Matila Ghyka. Soţii Ghyka sunt înmormântaţi în cimitirul Gunnersbury din Londra,
mormântul fiind restaurat prin grija istoricului de artă Dr. Radu Varia, putând acum aprecia
diferenţa dintre starea mormântului, înainte şi după restaurarea de la finele anului 2010.

Cei doi copii ai lui Matila Ghyka au murit relativ tineri. Fiul său, Roderick Ghyka, actor din
întâmplare, cu studii în Marea Britanie, a plecat în Statele Unite unde a jucat ca actor în două filme:
The Battle of Love's Return (1971) şi The Divine Obsession (1976), primul, o comedie romantică,
al doilea un film pentru adulţi, ambele regizate de Lloyd Kaufman[67].

Roderick Ghyka a murit în 1978, iar sora sa, Maureen, care a lucrat după război la diverse instituţii
internaţionale la Paris, în 1979. În ceea ce priveşte descendenţii direcţi, familia lui Matila Ghyka s-a
stins.

Cele mai multe referinţe despre viaţa lui Matila Ghyka, se găsesc in lucrările profesorului Mihai
Sorin Rădulescu, iar cei interesaţi de ultima perioadă a activităţii sale diplomatice, trebuie să
citească ce a scris profesorul Sorin Arhire.