Primele scrieri isto r ice româneşti se prezintă sub forma analelor sau cronicilor legate între ele nu

prin logica dezvoltării isto r ic e , ci prin simpla succesiune cronologică.

Cronicile sînt scrise, pînă la sfîrşitul s'ecolului al XVI-lea in slavonă, pe atunci limba oficială a statului şi
a bisericii

Centrele producţiei istoriografice sînt curtea domnească şi mînăstirile ; se consideră, în g en eral, că

primele cronici au avut un caracter oficial, fiind redactate la curte, din ordinul domnitorului.

O problemă mult controversată est'e aceea a datării pr imelor cronici

Se poate presupune că îndată după întemeierea statelor feudale Tara Românească si Moldova s-a ivit
necesitatea consemnării succinte a unor' evenimente importante

Cea dintîi realizare a istoriografiei româneşti este Cronica lui Ştefan cel Mare, scrisă la curtea
domnitorului, din porunca şi sub supravegherea sa 2•

17-1527). Cronica lui Ştefan cel Mare, devenită Cronica Moldovei, în urma adausurilor făcute,
privitoare la epoca anterioară ca şi la evenimentele ce au urmat, a constituit baza pentru alcătuirea
altor cronici, în realitate variante mai mult sau mai puţin asemănătoare ale prototipului. Cel mai
apropiat de versiunea iniţială - prin mijlocirea căruia ni se păstrează mai fidel cronica amintită a lui
Ştefan cel Mare - este Letopiseţul de la Bistriţa

Dacă pînă spre mijlocul secolului al XVI-lea autorii cronicilor rămîn anonimi, începînd cu această
perioadă, identitatea lor ne este cunoscută. Ei nu fac decît să continue, tot la porunca domnilor,
vechiul letopiseţ al Moldovei.

Primul şi cel mai important dintre ei este Macarie, egumen al mînăstirii N eamţu in 1523 şi episcop de
Roman în 1531, mort în 1558. El scrie din porunca lui Petru Rareş, copiind pentru evenimentele
dintre 1504-1525 o versiune a vechiului letopiseţ şi, de aici înainte, pînă la anul 1551, redactînd
partea sa proprie.

In sfîrşit, al treilea cronicar moldovean insemnat din secolul al XVI-lea, Azarie, ultimul care scrie în
slavonă, îşi redactează cronica între anii 1574-1577, la porunca lui Petru Şchiopul. El copiază vechiul
letopiseţ, apoi cronica lui Macarie şi redactează singur perioada 1551-1574.

Dacă vechea istoriografie moldovenească poate fi considerată şi reconstituită cu o anumită precizie,

in cazul Ţării Româneşti lacunele sînt mai mari decît operele ce ni s-au păstrat.

Letopiseţul Cantacuzinesc, o compilaţie alcătuită spre sfîrşitul secolului al XVII-lea, cuprinde istoria
Ţării Româneşti de la începuturile sale, prezentată' destul de vag şi greşit pentru secolele XIV-XV, dar
cu date mult mai precise, care presupun o cronică în limba slavonă, pentru secolul al XVI-lea.

Viaţa şi traiul Sfîntului Nifon

La comanda lui Neagoe Basarab (15121521) şi a boierilor Craioveşti, călugărul Gavril de la Muntele
Athos a alcătuit biografia amintită, care cuprinde şi o serie de date istorice privind Ţara Românească
între anii 14961521.
!nvăţăturile lui Neagoe Basarab

Cînd apare însă prima cronkă a Ţării Româneşti, de la întemeierea statului, cu alte CUIVinte cind S-'a
adăugat analelor aminitite larga introducere acoperind intervalul dinbre 1290 (legendarul
"desoălecat" al lui Negru Vodă) şi începutul secolului XVI-lea?

P. P. Panaitescu considera că prima istorie completă a Ţării Româneşti a f@st alcătuită abia în vremea
lui Matei Basarab, spre mijlocul secolului al XVII-lea

combinaţii cărturăreşti, de unde şi legenda lui Negru Vodă), alţi cercetători înclină spre o dată mult
anterioară: pe la 1525, deci în acelaşi timp cu cronica lui Radu de la Afumaţi, care ar forma astfel
partea finală a unei lucrăd mai ample, sau în vremea lui Alexandru Mircea (1568-1577).

La sfîrşitul secolului al !XVI-lea, epopeea lui Mihai Vite�azul (1593-1601) şi-a găsit ilustrarea înr--o
cronică oficială de curte, alcătuită de logofătul Teodosie Rudeanu. Nici aceasta nu s-a păstrat în
original

Ar fi, în acest caz, prima lucrare istorică scrisă în limba română. Problema este însă con tro:verş_ată ;
în timp ce unii cercetători (printre care şi P. P. Panaitescu) susţin ideea originalului românesc, alţii (1.
C. Chiţimia, G. Mihăilă) consideră mai plauzibilă, mai potrivită cu stadiul istoriografiei vremii,
existenţla unei versiuni în limba slavă

Domnia lui Mihai Viteazul este prezentată şi de o altă cronică, favorabilă dar nu oficială, consiiderată
în general a fi Cronica Buzeştilor,

Alta problema- priveşte reflectarea domniei lui Vlad Ţepeş (1456-1462) în istoriografie.

au circulat îlllSă cîteva cronici germane, precum şi una în limba rusă.

începuturilor istoriografiei româneşti în Transilvania. Desigur, aici existau condiţii specifice, pătura
dominantă, în cea mai mare parte, nefiind românească. Istoriografia medievală prerentîndu-se. în
esenţă ca o expresie a clasei feudale, este lesne de înţeles că în Transilvania literatura istorică
românească nu avea aceleaşi posibilităţi de manifestare ca în Moldova şi Ţara Românească

Exista totuşi şi în Transilvania o nobilime românească, după •cum ern: organizată şi biserica
ortodoxă. În aceste medii se putea produce - chiar dacă la un nivel mai modest 'decît de partea
.cealaltă a munţilor - o anumită istoriografie

Exista totuşi şi în Transilvania o nobilime românească, după •cum ern: organizată şi biserica
ortodoxă. În aceste medii se putea produce - chiar dacă la un nivel mai modest 'decît de partea
.cealaltă a munţilor - o anumită istoriografie. Este presupunerea lui Ioan Lupaş care, st:Jud.iind
croni·oa latinească (Chronicon Dubnicense), păstrată dn secolele XV-XVI la familia nobiliară Dragfy,
de origine română, a ajuns la concluzia că ultima parte, privitoare la anii 1473-1479 (în care se
vorbeşte, spre deosebire de cronica ungară oficială a lui Bonfini, elogios despre victoria lui Ştefan cel
Mare la Vaslui) ar fi scrisă de cineva de la curtea voievodului transilvănean Bartolomeu Dragfy, poate
chiar de un român. Desigur, şi aceasta este o simplă ipoteză, ca şi încadrare,<ţ în istoriografia
românească transilvăneană a lucrării amintite despre Vlad Ţepeş.
În ce priveşte istoriografia bisericească, se poate porni de la cronioa mai tîrzie, scri-să în lim�
română, de· popa Vasile de la biserica Sf. Ni·colae din BraŞov, în prima jumătate a secolului al XVII-
lea.

putem cu greu vorbi despre o istoriografie română transilvăneană înainte de secolul XVII. Existenţa ei
rămîne însă posibilă, cercetările vor aduce poate noi lămuriri.

lămuriri. Cronidle slavo-române din secolele XV-XVI constituie izvoare importante pentru cercetarea
istoriei noastre medievale. Intilnim în ele numeroase ştiri interne, pentru care nu .posedăm altă
documentaţie: răscoale, conflicte între diferite grupări, raporturile domnului cu boierii, familiile
domneşti etc. Se găsesc, de asemenea, date privind organizarea societăţii feudale, diferite instituţii,
armata, dregătoriile. Ideile politice sau religioase ale cronicarilor sînt interesante pentru cunoaşterea
mentalităţii oamenilor acelor vremi

Pe de altă parte, trebuie desigur ţinut seama de faptul că letopiseţele nu sînt opere obiective ; de
multe ori viziunea asupra evenimentelor este deformată de diferite interese, de clasă, politice sau
personale, sau pur şi simplu din pricina ignoranţei autorului. ln măsura posibilă este bine deci, ca
datele· şi interpretările oferite de cronici să fie comparate cu alte izvoare. In orke caz, o critică
permam:�ntă a textelor se impune.

Cronicile româno-slave au intrat mai tîrziu în circuitul ştiinţific decît cronicile .redactate româneşte
din secolele XVII-XVIII . Faptul este explicabil, dat fiind că descoperirea şi descifrarea lor necesitau
eforturi şi cunoştinţe sporite.

Primul istoric român care s-a ocupat cu cercetarea lor a fost Bogdan Petriceicu Hasdeu. El a publicat
şi comentat în "Arhiva istorică a României", în 1867, Cronica moldo-polonă (de fapt, reeditare după o
ediţie mai veche polonă).

Pasul decisiv în cercetarea începuturilor istoriografiei româneşti a fost fă.cut de Ioan Bogdan, care a
tipărit majoritatea vechilor letopiseţe inedite. In Vechile cronice moldoveneşti pînă la Urechia,
lucrare apărută in 1891, el a adus la lumina zilei Letopiseţul de la Putna, cronica lui Macarie şi cea a
lui Eftimie; în 1895 a publicat Letopiseţul de la Bistriţa, iar în 1909 cronica lui Azarie.

In felul acesta a înviat o întreagă epocă a culturii româneşti, pînă nu cu mult înainte aproape complet
necunos.cută. Cu toate cercetările întreprinse, lacunele sînt încă numeroase ; viitorul mai poate
aduce, eventual, interesante descoperiri.