158 PRINCIPII EPISTEMOLOGIC E

159
Inglehart, R . & Welzel, C. (2005). Cultural Change and Democracy: The Huma11 Developme/1/
Sequence. New York, Cambridge: Cambridge University Press. În P. Iluț (coord.) În căutare de principii. Epistemologie și metodologie socială aplicată (pp. 159-
Jackson, F. (1982). Epiphenomenal Qualia. Philosophical Quarterly, 32, pp. 127-136. 179). Iași: Polirom
Jackson, F. (1986) . What Marry did n't know. Journal of Philosophy, 83, pp. 291-295.
Jackson, F. (1998). Postscript on Qualia . În Mind, Methods and Conditionals. Selected Essays.

6. Doctrina simţului comun critic ca platformă

Lond ra : Routledge.
Kant, I. ([1781]2009) . Critica rafiunii pure. Bucureşt i: Editura Univers Enciclopedic.
epistemologică a cercetării sociale
Kerlinger, F.N. & Lee, H.B. (2000). Foundations ofbehavioural research (editia a IV-a). Hoit, 1
New York : Harcourt Co llege Pub lishers .
Kuhn, T. (2008). Structura revolufiilor ştiinjifi ce. Bucureşti: Editura Humanitas.
Levine, R. (2003) Purple Haze. The Puzzle ofConsciousness. Oxford : Oxford University Press. Mihai Stelian Rusu
Lyotard, J .F. (1979) . La condition postmoderne. Paris : Les Editions de Minu it.
Marion, J .-L. (2008) . The Visible and the Revealed. New York: Fordham University Press.
McGuire, W.J. (1997) . Go ing beyond the banalities of Bubba psychology: A perspectivist
social psychology. În C. McGarty & S.A. Haslam (eds.), The Message of Social Psychology
(pp. 221-237). Oxford: Blackwell.
Meyers, R.A . (ed .) (2010) Encyclopedia ofComplexity and Systems Science. New York: Springer. 11 1 Sub zodia postmodernului:
Nagel, T. (1974) . What Is It Like toBe a Bat? The Philosophical Review, 83(4), pp . 435-450. . provocarea scepticismului epistemologie
Nagel, T. (2012) . Mind and Cosmos. Why the Materialist Neo-Darwinian Conception of
Is Almost Certainly False ? Oxford : Oxford University Press.
Neuman, W.L. (2009). Social Research Methods: Qualitative and Quantitative Approaches ' uuoaşterea, în cel mai pur sens epistemologie, a redeveni~ ~n câmp de l~ptă, inte-
(editia a VII-a) . New York: Allyn & Bacon . l
1
tuală. Doctrina scepticismului filosofic radical, cu rădăcm1 c~re coboara pană la
Nicolescu, B. ([1996]1999). Transdisciplinaritatea . Manifest. Iaşi : Editura Polirom. 1', 1rhon, actualizată de David Hume, a revenit în forţă pe scena mtel~ctuală ~ontem­
N icolescu, B. (2009). Ce este realitatea ? laş i : Ed itura Junimea. l"'r:mă. Scepticismul radical s-a reîncarnat în programul postmodermst de dl~olv:r~
Place, U.T. (1956) . Is Consciousness a Brain Process? British Journal of Psychology, 47,
pp. 44-50. , paradigmei iluministe a cunoaşterii sociale" (S~idm~n, .1:94, P· 2) . Perfecţwnan
Place, U.T. (1960). Materialism as a Scientific Hypothesis . Philosophical Review, t" \ ce p Nietzsche a numit "arta neîncrederii" ŞI rad1cahzand ceea ce J.-F. Lyota~d
pp . 101-104. ,· u ~nnit .:mefienţa în metanaraţiuni" ' programul postmodernist .aflat a.ctualme~te m
Popper, K. (1998) . În căutarea unei lumi mai bune. Bucureşti: Editura Humanitas.
Prigogine, I. (1997) . End of Certainty. New York : The Free Press - Simon and Schust. 1 o~ 111repudieze
n expans iune a hiperbolizat îndoiala până la cotele sale ter~ma~e:.m care aJ~~g=
orice pretenţie legitimă la cunoaştere . Pendulul atltudum faţă de ştun!a
Scott, P. (2006) . The Transformation of the Idea of a Un ivers ity. În F. Inglis (ed .), Education
and the Good Society (pp. 88-105). Basinkgstoke: Palgrave Macmillan. .
1
deplasat de la poziţia ce indica "Vechiul Deferenţialisn~:·, atât de preg~a~t ~?,
,11 rederea totală a iluminiştilor în ideea progresului cunoaştem, c~tre ,~No)ul ~~~ .s~ţ ..
1
1
Searle, 1. ( 1980) . M inds, Brains and Programs. Beltavioral and Brain Sciences,
1
, caracterizează etosul postmodern (Haack, 2003) . Problematt~a (lm P 0 ~~ It .
11
pp. 417-457.
Searle, 1. (1993). The Problem of Consciousness. Social Research, 60(1), 3- 16. 111t0aşterii a fost reinstalată, via postmodernism, în ca~ul agendet de.zbatenlor;pls;
Shiner, L. ([ 1988]2009) . Deserted Cities of the Heart . Michigan : Subterranean Press.
,, lltnlogice. În formulele de esenţă tare, epistemolognle. de .extracţie ~ostm? er~
Smart, J .1. C. (1959). Sensations and Brain Processes. Philosophical Review, 68, pp. 141 -156.
Smith, P. (2004). The quite crisis. How Higher Education Is Failing America ? New York: duc pretenţiile de cunoaştere la simple manifestări ale ·:vo.mţ~l de putere: Socw.logta
Anker Publishing, John Wiley & Sons. '" l emporană, atrasă în siajul traiectoriei colecti.':'e a d\SCiphnelor umamste, ~ mtra~
Stangor, C. (2007). Research Methods for the Behavioral Sciences (editia a III-a). Boston, • 1fl ndul său sub zodia postmodernului. Infiltraţnl~ postmoderne au permeat m pro
MA : Houghton Mifflin Company. 1\ll lt.ime cunoaşterea sociologică, deasupra sa ajungand să planeze un tulburător semn
Thagard, P. (2012) . The Brain and the Meaning of Life. New Jersey: Princeton University Press.
Wallers tein, I. (1998). The Heri tage of Sociology. The Promise of Social Science. În Presidential il du biului radical. · · 1· n
Address, XI"' World Congress of Sociology. Montreal : Montreal University Press. Pe acest fundal, ideea axială a lucrării de faţă susţine că d~ctnn~ .sm1ţu Ul co~m V

Wason, P.C. (1960). On the fa ilure to eliminate hypotheses in a conceptual task. Quarterly III it: deşi nesatisfăcătoare filosofic din motive ce urmează a fi clan fi~~ te, repre.z~nta
Journal of Experimental Psychology (Psychology Press) , 12(3) , pp . 129-140 . ' •lll)i cea mai bună fundaţie epistemologică pentru demararea cercetanlor empmce.
Weathington, B.L., Cunn ingham , C.J .L. & Pittenger, D .P. (2010). Research Methods for tltc•

1)l'J.vo ltarea Reslii SC 1 or mane

Această lucrare a f~st pas~bilă pri;o6;~~i;~i 'f~;~~~~t~:e;;:~ ~~~:;~,g~:~l
0
~;~~~:~' î~e~~;;~\
Behavioral and Social Sciences. Hoboken, New Jersey : John Wiley & Sons, Inc.
*** (2010). Ethical Principles of Psychologists and Cade of Conduct. Disponibil la http: 11
www. apa. org/ethics/code/principles. pdf. .. d · ·nterna•ionaltzare
·
tiiO ICClU 1Ul
· pQSI)lW /107 11 · 5/S/76841 ' cu titlul "Studii doctora1e mo erne · 1 '
*** (2013) . Codul deontologie al profesiei de psiholog cu drept de liberr1 tn·ot tid1 . Document •
~ 1 illtcrdisc iplilllllllill l' "
r . . . i\n' ' i O ibil 1 lll L) ' //WW\ .l'UUS i .ro/ .
 Implicită în această idee este convingerea că sociologia, ea de a 111 ·1 orice ~~ii 1 tl'nqie conlelltpotatt. la scepticismul avansat de David Hume. Chiar dacă , judecat
empirică, practică cu necesitate un "oportunism epistemologie " (cf Einstein, 1 1tp<1 canoanele stricte ale logicii, argumentul este iremediabil falacios, acesta poate
citat de Sokal şi Bricmont, 1998, pp. 60-61), în sensul că trece cu mare lejeri f1Il co ndiţionat într-o epistemologie funcţională pentru investigaţia empirică sub forma
peste dificilele, şi posibil irezolvabilele, probleme filosofice referitoare la ce , '1111/IOnsensism-ului critic.
cunoaşterea, dacă este posibilă şi cum anume este posibilă aceasta. l' rosectura doctrinelor filosofice păstrează spre a fi disecate analitic o serie nume-
O serie de clarificări preliminarii cu privire la scepticism şi paleta de specii ' , ~ ~. de "cadavre epistemologice", care au sucombat în faţa provocării sceptice.
care această doctrină se tipologizează sunt necesare pentru evitarea unor 1'· 111ru scopurile analizei de faţă, doar doctrina simţului comun (în diversele sale
neînţelegeri. Cel puţin trei nuanţe de intensităţi graduale pot fi identificate ca al ,,"utulări) va beneficia de atenţie specială.
tuind forme distincte de scepticism: a) scepticismul practic, cea mai mundană fo 1.ovitura epistemologică percutată de Hume (1739) în Tratatul asupra naturii
de incredulitate cotidiană specifică activităţilor actorilor ordinari în viaţa obişnuilft ••111111e a demolat filosofic orice posibilitate de cunoaştere. Concepţia expusă de Hume,
acestora . Datorită caracterului său "ordinar" şi ubicuu, această formă slabă de 11 L' îl conduce spre concluzii sceptice radicale cu privire la raţiune, simţuri şi cunoaş-
ticism este cu totul neinteresantă filosofic; b) scepticism metodologie, mult 1• I L', era de o extracţie sceptică mult prea tare pentru a nu suscita o opoziţie fermă.
metodic şi organizat decât omologul său de simţ comun. Dacă scepticismul l'tllna şi cea mai reactivă aversiune faţă de concluziile sceptice susţinute de Hume
se manifestă în arealul lumii-viaţă (Lebenswelt), scepticismul metodologie 1 1 aparţinut conaţionalului său Thomas Reid. Exponentul Şcolii scoţiene a bunului
sfera cunoaşterii ştiinţifice, unde atitudinea îndoielii metodice este o premisă co 1111\ (Scottish School of Common Sense), Reid a replicat scepticismului humean
tivă şi o normă comunitară (Merton, 1973); c) scepticismul filosofic, cea mai t•ltlltr-un apel filosofic la simţul comun. După cum se va vedea imediat, contraofen-
specie a gândirii sceptice, care neagă posibilitatea cunoaşterii. Întrucât primele tva filosofică la adresa scepticismului prin invocarea simţului comun este departe de
de scepticism (practic şi metodologie) nu prezintă provocări majore pentru , li satisfăcătoare. După cum remarca şi J. van Cleve (2008), "Reid este celebru
terea sociologică, doar această ultimă expresie a scepticismului filosofic intră 1,, 11tru răspunsul pe care îl dă scepticului. Dacă ridiculizarea este un răspuns, atunci
vizorul lucrării de faţă.
, 11 certitudine are unul" (p. 286). Din păcate pentru antisceptic, ridiculizarea, cari-
' tlurizarea ori ironizarea, chiar şi cele de cea mai ·bună calitate satirică, rămân total
11l'levante filosofic. Arsenalul argumentativ, fundamentat pe doctrina simţului comun,
6. 2. Avataruri ale gândirii sceptice l" ' care Reid îl mobilizează împotriva scepticismului, este alcătuit din patru piese de
şi reactia simţului comun tt ' t. istenţă (Magnus, 2008) : a) argumentul nebuniei, potrivit căruia scepticismul
11111nean este reprezentativ pentru ceea ce T. Reid (2001, p. 68) numeşte "sminteală
111 · ta fizică" (methaphysical lunacy); b) argumentul facultăţilor naturale, potrivit
Scepticismul postmodernist, ajuns dominant în Weltanschauung-ul academiei ",.",' "''""
, . ruia fiinţele umane sunt înzestrate cu anumite capacităţi perceptive şi abilităţi de
porane, se înscrie în prelungirea unei foarte potente tradiţii intelectuale. Nu ar
111(ionare suficient de eficiente pentru a furniza cunoaştere credibilă; c) argumentul
deloc exagerat dacă am caracteriza istoria filosofiei ca fiind istoria tentativelor (
ttcputinţei, potrivit căruia, din cauza naturii psihice a fiinţei umane, nici măc~r cel
ate) de refutare a scepticismului (Greco, 2008, p. 6). Forţa rezistivă a scepticismu
tnai dogmatic sceptic nu poate să nu creadă în simţurile sale; altfel spus, este .Impo-
1-a determinat pe B. Russell (1 948) să afirme că scepticismul, deşi "imposibil
tbil din punct de vedere psihologic să rezişti cu stoicism tentaţiei realismulUI (teza
logic", rămâne totuşi "irefutabil logic" (p. 9). Până în prezent, răspunsurile
1pă rată şi de B. Russell) ; d) argumentul angajamentului practic, potrivit cărui~ :iaţa
la adresa concluziilor sceptice au înregistrat eşecuri notabile în demonstrarea
ro tidiană, prin întreaga sa suită inevitabilă de necesităţi concrete, este suficie~tă
a ceea ce este intuitiv psihologic, şi anume absurditatea doctrinei sceptice.
pentru infirmarea scepticismului. Este evident, pentru or~ce indivi~ _:ersat în ~~hmca
degeaba, în concepţia lui T. Nagel (2009, p. 130), istoria filosofiei este plină
. trgumentării, că strategia refutaţionistă articulată de Reid eşueaza m destabihzarea
"cadavre epistemologice". Filosofic, suntem puşi în situaţia incomodă de a ne
~cepticismului . .
cu ideea că problema sceptică este insolvabilă, iar cunoaşterea nu este posibilă.
Apelul la simţul comun împotriva concluziilor logice a fost drastic ta~~t de
ce trebuie afirmat răspicat este că investigaţia empirică nu este afectată de incapac
lmmanuel Kant ([1783) 1987), în prefata scrisă la Prolegomenele sale, ca fnnd o
tatea filosofiei la adresa scepticismului. Dacă argumentele invocate împotriva
~ lratagemă argumentativă sterilă. Mai mult, refugierea f}losofică în bastionul sim~u­
ticismului formulate în filosofie nu au forţă refutaţională, acest lucru se ua,,v ..~aL.• •
lui comun reprezintă un act de comoditate intelectuală. In loc să atace problematica
exigenţelor specifice câmpului filosofic. Aduse în cadrul de referinţă sociologic, une
~ceptică la nivelul raţiunii, adversarii lui Hume, patronaţi de T. Reid, "au găsit [ ... )
dintre acestea sunt justificati ve la adresa cercetării empirice. În această categorie ·
un mijloc mai lesnicios pentru a se împotrivi fără pic de înţelegere, şi anu~e apelu~
argumentul simţului comun, elaborat pentru prima oară de Thomas Reid ([1764) 2001 )
la bunul-simf'' (Kant, 1987, p. 50). Kant respinge categoric ceea ce consideră a f1
160 161
 capitu~a~ea s~iritului speculativ al metafizicii în faţa simtului collltlll, co11dammî 11 d
acelaşi tnnp.m_vocarea. a~estuia din urmă "ca pe un oracol ori de dte ori nu ştilll
produc~m n;mic tei~emic pentru a dovedi că avem dreptate" (ibidem). Recursul
bunu~-simţ m soluţiOnarea conflictelor metafizice constituie un "expedient"
nesatisfăcător.
Cu. toată. opoziţia kantiană împotriva recursului la bunul-simţ în tranşarea d ·
tel~r filoso:Ice, pe c~re filosoful iluminist german o considera o manevră argun
~ati vă puenlă, doctnna filosofică a . simţului comun a fost constant revigorată
Istoria gândirii f~Ios?fice. În secolul XX, <?.E. Moore s-a remarcat ca principal
exponent al doctnne1 commonsensism-ului. Intr-o succesiune de trei articole "'"''""'"''•
r.ăsfirate într-un interval temporal de patru decenii, G.E. Moore şi-a propus să
hzeze "Refutarea idealismului" (1903), să dezvolte "0 apărare a simţului com un
(1925) şi să producă o "Dovadă pentru lumea externă" (1939). Poziţia lui Moore
at~activă pri~1 i~tuitivitatea şi claritatea conţinutului argumentativ ale programului
epistem?logic, 111 care apără "concepţia de simţ comun asupra lumii" (the
s:nse Vtew ofthe w~rld). Raţionamentul elaborat de Moore se desfăşoară astfel: "
sa demonstrez, de pildă, că există două mâini umane. Cum? Ridicându-mi ambele
mâini !i sp~~d, în timp ce fac w1 gest oarecare cu mâna dreaptă, «Aici am o mână»
adăugand, m timp ce :ac un gest oarecare cu stânga, <<Şi aici am o alta». Iar [... )
asta, am demo~s~ra~ tpso facto existenţa lucrurilor externe" ([1939) 1962, p. 144
Sarmul o?tologiei Simţul~i comun, în versiunea mooreană, rezidă în extrema simpl
~ate a raţwnamentelor pnn care se "demonstrează" existenţa realităţii externe
Ia f~rma silogistică: "uite o mână", "uite îrică o mână" deci realitatea există. '
P.retmde că p~in aceasta a adus o "dovadă perfect riguroasă" pentru existenţa luc
nlor aflate dmcolo de noi. Cu aceeaşi nonşalanţă cu care este dovedită ex ·
ont~logică a lumii exterioare, Moore apără simţul comun împotriva scepticismu
radical, concluzionând că suntem pe deplin justificaţi epistemic să avem
absolută în adevărul unor enunţuri truistice formate pe calea simţului comun. Tentati
de r~fut~re ~ sc,epticismulu~ via simţul comun orchestrată de Moore prezintă
orăn calitative m comparaţie cu apelul la nebunie la care recurge T. Reid, însă
luat după standarde filosofice, procedeul este fie o farsă argumentativă fie 0
specioasă. Cum în materie de farse argumentative nu există standarde obiective
e:~luare : ca,lităţii, :apt p~ntru care îmi suspend judecata cu privire Ia această po
biiitate, ramane de mvest1gat alternativa în care raţionamentul lui Moore este
defect logic. Diagnosticul tehnic este petitia principii (begging the question)
con,stă în ero~rea clasică de a afirma prin concluzii tocmai conţinutul premisei.
V l~1 concluzie, t:za sceptică rezistă cu brio ofensivei filosofiei simţului comun,
care~ argu~e~te, m mare lor majoritate, sunt descalificante filosofic. Nu putem con-
cluzi~?.a mmi? .altceva decât imunitatea filosofică a doctrinei sceptice. În aceste
condiţn: sce~ticismul pare a fi inevitabil. Strict filosofic, aşa şi este. Epistemolog
pare a fi echip~tă cu un unghi de fugă spre scepticism, a cărui consecinţă ultimă
"~olapsul sceptic complet" (Williams, 2008, p. 81). Inclusiv D. Hume a eludat conclu-
Zllle sale sceptice practicând un "biperspectivalism" (idem, p. 102), care presupunea
162
ltlparea gândirii filosofice în contextul vieţii cotidiene, deoarece gândirea riguros
1dn sofică împinge în cele din urmă la "totala prăbuşire a credinţei" (ibidem, p. 103).
lu~~, chiar dacă scepticismul este inevitabil filosofic, investigaţia empirică găseşte o
,1/e de scăpare epistemologică din concluzia scepticismului filosofic în doctrina
1111 ibilă a simţului comun critic.
Înainte de a intra în detalii, se impune clarificarea semantică a conceptului de
1mţ comun", a cărui semnificaţie este nu doar problematică, ci chiar evazivă. După
lllll arată R. Holton (1997), noţiunea modernă de "simţ comun" moşteneşte toate
1111b iguităţile acumulate de vechea concepţie medievală de sensus communis, care a
l11.olvat şi amalgamat trei dimensiuni distincte ale gândirii greceşti : a) koinos nous,
ulică facultăţile mentale comune împărtăşite de toţi oamenii care nu sunt sever inca-
l'·lcitaţi intelectual; b) koine aisthesis, adică aparatul perceptiv comun tuturor oame-
"tlor, echipamentul senzorial standard cu care este dotat organismul uman; c) koine
. 1/lloia, adică sistemul de credinţe, idei şi concepţii luat ca de la sine înţeles într-o
111umită comunitate. Simplificând şi mai mult, putem vorbi despre două semnificaţii
111ajore ale simţului comun : a) principii de raţionare funcţionale şi eficiente în solu-
llllllarea problemelor practice ale vieţii cotidiene, care presupun îmbinarea armonioasă
' facultăţilor mentale cu care este echipat intelectul uman, cu informaţiile recoltate
prin mijlocirea aparatului senzorial; şi b) corpusul de adevăruri autoevidente accep-
t.lle necritic deci dogmatic, într-o anumită societate. Poziţia pe care o voi apăra în
l' le ce urmează afirmă că sociologia, ca de altfel orice investigaţie empirică , pentru
1 ev ita concluziile paralitice înspre care conduce logic doctrina sceptică , trebuie să
u·cepte ca puncte de plecare ambele ipostaze ale simţului comun : i) să ia ca fiind
dl· la sine înţelese anwnite principii elementare ale simţului comun (fără a face concesii
1faţă de extravaganţele bunului-simţ care vin sub forma clişeelor, stereotipiilor etc.),
, 1, de exemplu, existenţa realităţii externe, acurateţea şi fidelitatea simţurilor ca
111strumente epistemice etc. ; ii) să accepte că raţionalitatea ştiinţifică vine în prelun-
llrea raţionalităţii practice, iar că logica procedurală a ştiinţei este esenţialmente similară,
.h,:şi superioară epistemic, logicii procedurale prin care operează simţul comun. Ideea
·IL' for ţă rezidă deci în concepţia că ştiinţa se bazează pe acelaşi sensus communis
logicus de care dispune şi omul practic, diferenţa fiind una de grad, şi nu de substanţă.
c, .3. Depăşirea sociologică a scepticismului epistemologie
111 raport faţă de filosofie, a cărei raţiune de a fi constă tocmai în practicarea cu
1 11 ax imă rigoare a principiului "omnibus dubitandum", sociologia este o disciplină
t!oxatică. Caracterul doxatic al sociologiei, în cont·rast cu filosofia, se manifestă prin
o~ceea că cea dintâi, ca metodă de investigaţie empirică, îşi permite luxul epistemo-
logie de a lua ca fiind de la sine înţelese o serie de fapte profund problematice în
r:împul filosofiei . Printre problemele cu o considerabilă încărcătură de controversă,
pe care sociologia se vede nevoită să le ignore deliberat se numără: solipsismul,
\cepticismul epistemologie radical, problematica humeană a cauzalităţii, problema
163
induqiei (formulată tot de D. Hume) etc. Excesul de refkxivitull' t: pistemologid\
ar face decât să condamne sociologia la o stare paralitică, împotmolind orice tentat
de cunoaştere empirică în chestiuni ezoterice de natură filosofică imposibil de des lu
Diferite forme de investigatie pot fi ierarhizate în functie de profunzimea cu <.:
sondează "credinţele naturale", adică propozitiile pe care sunt dispuse să le ia
fiind de la sine înţelese, fără să necesite o tratare suplimentară. Filosofia, ca mc
de investigaţie pur analitică, prezintă maximumul de incisivitate şi indiscreţie fa(:'l
asumpţiile pe care este gata să le accepte ca justificate. Prin aceasta, filosofia
tică dovedeşte o politică epistemologică ce ar putea trece sub numele de "
zero" faţă de supoziţiile pe care alte discipline le acceptă ca neproblematice.
Aplicăm aici o logică relatională: sociologia este doxatică în raport cu
în aceeaşi manieră în care simţul comun nesistematizat este doxatic fată de
Există, aşadar, o triadă ierarhică între filosofie, sociologie şi cunoaşterea comună,
funcţie de susceptibilitatea de a adopta credinţele naturale : cunoaşterea spontani
individului ordinar face cele mai mari concesii doxatice ; sociologia nu este
să adere la toate axiomele care fundamentează cunoaşterea de simţ comun, însă
obligată să accepte necritic "atitudinea ontologică naturală" asupra lumii exterioar
în schimb, filosofia se hrăneşte din cultivarea controverselor elementare şi din
blematizarea autoevidentului. Filosofia este "forumul în care concepte
care sunt luate ca fiind de la sine întelese în alte discipline şi în viata de zi cu zi s
puse sub semnul întrebării şi clarificate" (Kosso, 2011, p. ix). Aceasta este şi
îmbrătişată deP. Berger şi T. Luckmann ([1966] 2008): "[Omul obişnuit]
«realitatea>> şi «cunoaşterea>> ca fiind date. Sociologul nu poate face aşa ceva.
Pe de altă parte, filosoful este obligat, tot din motive profesionale, să nu ia nimic
fiind de la sine înteles. [... ] În schimb, sociologul nu poate face acelaşi lucru" (p.
Concluzia este că filosofia depinde cognitiv de specularea controverselor
taie (care în mare măsură, din cauza imposibilităţii de utilizare a metodei "v'""'''m
tale în tranşarea disputelor intelectuale, nu se pot rezolva), în timp ce sociologia
de fapt toate investigatiile empirice) este obligată să adopte o strategie
epistemologie, prin luarea ca dată şi neproblematică a realităţii pe care o trans
în obiectul său de studiu.
Cu toate că, în caracterizarea sociologiei ca disciplină doxatică în comparatie
filosofia, am recurs la conceptul lui P. Bourdieu (1999) de doxă, trebuie 'u"u~"-'' "•1
că doctrina sociologului francez nu este preluată ad litteram. În sensul fixat
Bourdieu, "doxa epistemică" este semnalată de faptul că "gânditorii lasă la s
negândit presupoziţiile gândirii lor" (p. 164). În acest sens, simţul comun este
guru! prins în "somnul" doxatic despre care vorbeşte Bourdieu. În privinţa "v•-•v•vl','"'-
situaţia este radical diferită : aici nu este nici pe departe vorba de o incapacitate
conştientizare a fundaţiei asumpţionale care sprijină gândirea sociologică, ci d
contră, este vorba despre o plasare deliberată a presupoziţiilor în clasa
"luate-ca-atare" din motive pragmatice, dar justificabile cognitiv. Gândirea "v•-•v••v-•-
gică este conştientă de faptul că mare parte din asumpţiile sale fundationale
problematice filosofic, însă optează raţional şi deliberat, în deplină cunoştinţă de
164
1
u,l , să le accept . l' a ncproblematice sociologic. În ca.z.contrar, demersul. so.ciolo-
1 cpri n definiti e empiric) s-ar dizolva în filosofie anahtlcă, ceea c~ ar c01n~~de cu
1· 11 ,1rea investigaţiilor factuale. Aceasta este justifi~~r~a pr~gmatică. Justificare.a
· ill l i vă constă în argumentarea că, deşi face concesn filosoft~.e, ~un~aş~~r~a. soci-
1, , .,~:a prezintă un anumit grad de garanţie în privinţ~ validităţi~, fidehtăţu. ş~ mere-
1
I 111 ce îi pot fi acordate, chiar dacă nu satisface deph~ toate e:Igenţele soh~Itate ~e
1 1, 1 ofie. Ca urmare, sociologia este o disciplină doxatlcă doar m raport cu filoso~I~,
11 1
a( iunea pentru care deţine această calitate nu ~ste ne~onştientiz~rea presupoziţi­
I· II l'are 0 fac posibilă, ci o strategie epistemologică dehberat angaJată .
1. Doctrina simţului comun critic
lihlsofia, în pofida programului iniţiat de T. Reid, nu poate fi fundamentat~ pe si~ţ~l
" un. în schimb, ştiinţa nu numai că îşi găseşte sprijin în simţul comun, CI este mmic
111
""' ' mult decât 0 extensie rafinată a acestuia. Este adevărat că în secol~! al X~III-lea,
, lit ru Reid şi contemporanii săi, ştiinţele încă nu au părăsit matca filos~fiei; astf~l
1
afirmaţiile lui Reid şi pledoaria sa energică pentru a~~zarea c~noaş~e~u pe temeha
111
t(ului comun rămân valabile în cazul ştiinţelor empmce, nu msă ŞI m cel al filo-
.,lici . .. .
Ca reacţie la ceea ce a etichetat a fi "sminteala metafizică" a conclu~u 1or s~epti~e :
1" care nu le-a putut accepta, Reid a avansat programul e~iste~ologi~ al filosofiei
lllt(ului comun. După cum am argumentat mai s~s, do~tn?a sim~ulm c~mun. este
111 l'l'ic ientă în combaterea scepticismului pe plan filosofic, msă pnntr-? mf~zie d.e
11 ticism, concepţia lui Reid poate fi covertită în eşafodajul epistemologi~ almv~st~~
.. l(iei empirice. Concepţia lui Reid este radicală: . "omul ~are a descopent cel d111tai
1
frigul îngheaţă apa şi că căldura o transformă 111 vapon a procedat pe baza. acelo-
' ''i i principii generale şi urmând aceeaşi metoqă prin care Ne:-·'ton a G H V a R S H a , W  legea
'lavitaţiei şi proprietăţile luminii" (Reid, 2001, p. 12) . Mai . ~ult, Re1d afirmă că
,,•gulae philosophandi specifice procedurii. met~dol.ogice al·e· ştu~1ţelor ~u. sun~. altceva
·Il-cât "maxime de simţ comun şi sunt practicate m fiecare ZI 111 ~Iaţa ~ot.Id.I~nă . (2001:
p 12) . Aşadar, "filosofia [naturală] nu are altă rădăcină decat pr111CI?ule Simţu~m
, 'omun: creşte din ele şi îşi trage seva din ele; tăiată de această .rădăc111ă, o~orur.tle
ale ofilesc, seva sa se usucă, iar ea [filosofia naturală] mo~re ŞI putrezeş~e (Reid,
'001, p. 19). lgnorând analogiile organiciste care au. fasc~nat. pentru atata vreme
1il osofia şi sociologia, concepţia lui Reid privilegiază epistemic st.mţul com~n ca sursă
pcrtinentă şi credibilă de cunoaştere . Ştiinţa nu este altceva decat o secreţie a bunu-
l u i-simţ. . . ă d' ă ·
Osatura a ceea ce Reid numeşte sensus communis este constitUit 111 nou "pn.n-
l ipii prime ale adevărurilor contingente", categorie. în care plase~~ă ade~ăr~n~e
l'l11pirice. Reid creează 0 categorie şi pe~tru ~devărur.tle "necesare ŞI Im~tabtle , 111
l'are introduce axiomele matematice, logice ŞI gramaticale. Pentru s~opunle .de faţă,
interesul va cădea exclusiv asupra principiilor prime ale adevărunlor cont111gente,
165
 100
PRINC!Pl! EPISTEMOLOGJCE
])()( "''RI N1\ Sl~ ll JILUI COM UN ClUJ IL: \...f\ 1' LA1 rVKIVIr. w-,.., • .__, .,.~~~~·~· .... 167
care pot fi fixate ca fundaţie doxat · v •

cea de factură t" .. V . . tca pentru Investigaţia empirici'( (inclusiv pc! Doctrina sim(ului comun cri tic (criticat commonsensism), formulată de C.S. Peirce
1850, pp. 359-j;~~ţ;fica). Lista celor nouă principii este următoarea (Reid, (17 · 1'1110), după cum îi arată şi numele, se inspiră masiv din concepţia lui Reid, căreia
11h1sofu l american îi ataşează un mult mai pronunţat spirit critic. Pe lângă o serie de alte
1. Fi~care.lucru de care sunt conştient există. IJil' rc nţe faţă de viziunea consacrată, probabil că cea mai importantă constă în aceea

2. Gand~nle de c~re su~t conştient sunt gândurile unei fiinţe pe care o numesc s· ,J .,adeptul doctrinei bunului-simţ critic se mai deosebeşte de bătrânul filosof scoţian
propna mea nun te ŞI propria mea persoană. " J•IIJJ valoarea mare pe care o atribuie îndoielii, cu condiţia ca ea să fie metalu l greu
3. Acele lucruri pe care m· 1 · 1 11obil propriu-zis, şi nu un fals sau un înlocuitor de hârtie" (Peirce, 1990, p. 214).
4. Propria mea identitate pJe e amii~lt~sc I~ mod distinct s-au petrecut cu adevărar
A •

K. Popper îl urmează îndeaproape pe Peirce şi în adeziunea acestuia Ia doctrina

A . rsona a ŞI existenţa mea continuată sunt reale
5. v~~~i~n anumit grad de putere asupra propriilor acţiuni şi asupra dete;minaţii
JJJJ(ului comun . La fel ca precursorii săi, Popper (1979) susţine că "ştiinţa, filosofia,
•.111direa raţională trebuie să înceapă de la simţul comun" (p. 33). Întrucât nu putem
6. Facult~ţile naturale, prin care distingem adevărul de eroare nu sunt f: 1 .
' t't.a la baza cunoaşterii noastre o fundaţie absolut sigură, după cum pretindea
7. Anumite trăsături al 1 . , a acwa 1lt•scartes să obţină prin aplicarea metodică a îndoielii hiperbolice, singura soluţie
• A· e aspectu UI, sunetelor vocii şi gesturilor corpului indică
• • •
•• le s ă pornim în investigaţie de la punctul de plecare reprezentat de simţul comun.
mrte gandun ŞI drspoziţii ale minţii.
111 prin utilizarea riguroasă a criticii şi a metodei încercării şi eliminării-erorii, ceea
8. p~·tem .acord~ o .?arecare consideraţie mărturiei umane în chestiuni
1 rezultă este simţul comun " fie modificat printr-o corecţie, fie depăşit şi înlocuit
~ rar şr autontăţu umane în chestiuni de opinie.
1

h· o teorie " (1979, pp. 33-34). De la "realismul simţului comun", prin metoda critică,
9. In fenfiom:nel~ naturii, ceea urmează să fie este foarte probabil să semene cu 11 "s imţul comun iluminat" (p . 34), acesta este modelul în trei reprize avansat de
ce a ost m Circumstanţe similare.
l'•' r>per. Fundaţia simţului comun ca punct de plecare epistemologie nu este imobilă
1 in var i abilă. Ea este necesară ca dispozitiv de lansare a cunoaşterii, care trebuie să
Prin form~lare~ acestei liste elementare de principii ale simţului comun 11hă un astfel de punct de plecare. Ca rezultat al rafinărilor, revizuirilor şi corecţiilor
a'şlază co teămel~e epistemologică menită să permită investigaţia empirică
f r osoteaz prm decret . atribuie
Postulatel . . .
t . . .. .
În fapt,
. aces or pnncipu caracterul de postulate axioma
,
1
11t:cesive, fundaţia simţului comun se transformă în platformă mobilă a simţului
•Hnun critic.
e.ontolog~ce ale lUI Reid asertează existenţa lumii externe (1) a sinelui Sistematizând concepţi ile lui Peirce şi Popper, Susan Haack (2003) şi-a adus
a trec~tulm (:), a Identităţii personale (4), a altor minţi (7). Celelalt; t l q>ortul propriu rafinându-le în ceea ce a denumit provocator "Manifestul simţului
excepţia celUI de-al cin .1 . pos u ate,
sunt d . cr e~, care stabileşte o versiune limitată a liberului-arbi tt >mun critic" ("The Critica! Common-Sensist Manifesta"). În această declaraţie
. e natură epi~temologică, afirmând cognoscibilitatea naturii fizice şi a ce p 10gramatică, Haack afirmă răspicat, evocându-1 pe Reid, că "investigaţia ştiinţifică
;oci?~na~e. Iar ultrmul principiu constitutiv simţului comun oferă o justificare • ~ t e continuă cu cea mai ordinară investigaţie empirică din viaţa de zi cu zi" (2003,
ru m Ucţle, pusă sub semnul dubiului de D Hunle Necesi'tav a f' . p 24) . Mai mult decât atât, ştiinţa nu dispune de nicio "metodă ştiinţifică" sau pro-
fi f b· · · I menţwnat
1 o:o re. vor I~ld, decretarea de postulate axiomatice este profund pro tl' dură inferenţială exclusive sieşi, care să îi asigure validitatea şi adevărul propozi-
put~nd fi considerată. chiar un act discreţionar. Însă, pentru disciplinele'"'' ~··"·:u u.• tti lor pe care le dezvoltă. Cercetarea mundană, animată de necesităţile inerente vieţii
obligate să facă an~mi.te concesii doxatice, este sigur ca aceste propoziţii să fie lumeşti, nu diferă esenţialmente de metoda procedurală util izată în ştiinţe. Întrucât
ca. atare:. fără o ad~~CI~e suplimentară a problematizării lor. Sociologia, ca de ll lt:toda sa este metoda simţului comun iluminat (în versiunea popperiană) sau a sim-
~~~~:c~it~~1ţă care. IŞIV fixează ca obie.ct de studiu realitatea factuală (obiectivă lt dui comun critic (în varianta peirceană), ştiinţa nu este "privilegiată epistemologie",
tulate d ~· ·~e~ute sa accepte fundaţia asumpţională constituită din principiile
'i doar "distinsă epistemologie" (Haack, 2003, p. 23). Metoda utilizată de ştiinţe se
ti istinge de metoda investigaţiei empirice spontane a individului ordinar aflat în cir-
~ .ei. ŞI să. se fundamenteze pe dublul realism (ontologic şi epistemol
a 1 d octnnei simţulUI comun. lll tns tanţele vieţii cotidiene doar printr-o mai mare precauţie în urmarea paşilor

Ideea pe care o voi apăra în cele ce urmează afirmă cav T Rei'd , procedurali, atenţie exagerată acordată detaliilor, măsurători de o înaltă precizie şi
dre t t are 111 esenta p!.!rs istenţă stoică (Haack, 2007, p. iv). La care se adaugă şi avantajele epistemice
de pa e, atat 111 ce~a ce priveşte modul de lucru al ştiinţei, cât şi în privi~ţa a elulu
A A •

t onfe rite de faptul că cercetarea ştiinţifică se derulează într-o comunitate de investiga-

Tot~~w;':~enta e~Istemologic cunoaşterea ştiinţifică pe "principiile simţului c:mun" Im i, care prin complementaritatea talentelor şi a cunoştinţelor specializate îşi compen-
Reid , n r~ a evita unele complicaţii generate de anumite probleme din filosofia 1 ~cază reciproc lipsurile personale, rezultatul de ansamblu fiind unul în care idiosincraziile
, cwn~ I, de exemplu, aderarea sa Ia "realismul naiv"
a 
 a a a a X   a a  L F ~~e ~ărei d:numire şi linii directoare au fos~ t:~:~:o~~:~~~c~~~~ ;~;;~~
. . .
~i ca renţele individuale sunt parţial corectate. Haack insistă asupra faptului că "toţi
lt: rce tătorii empirici serioşi - istorici, detectivi, jurişti sau literaţi etc. - îşi folosesc
, Im ultenor elaborate de K .R. Popper (1979) şi S. Haack (2003) . tllt ag inaţia pentru a formula o ipoteză care, dacă este adevărată, ar explica un fenomen
166
 108
PRINCIPII EPISTEMOLOGIC'E
l)()( " II{IN/1 , MŢ l J I.UI COMUN L.KIJH.. LI\ ,.L/"\ll · v•~"'n w• •v• ~· ·· ---- - - --
169
sau eveniment enigmatic . vor că t t b
A. ti . . ' u a oate pro ele relevante pc care le pot găsi . Nu doar epistcmologii profesionişti observă similitudini marcante între cele două.
IŞI vor~ olost J~deca~a pentru a decide dacă să accepte sau nu conjectura să o m' Sokal şi J. Bricmont (1998), ambii fizicieni, argumentează în favoarea poziţiei că
ficeb sa 0 _resp_t~gă ŞI să pornească de la capăt, ori să descifreze cum să 'facă ros t
tllll(a derivă din "raţionalitatea practică" la care recurg indivizii în situaţii obişnuite
pro e mat decisive:'. (2007, p. iv). Şi în această concepţie, Haack este fidelă me,
1· viaţă . Insistând asupra faptului că între cele două moduri de cunoaştere (comună
. generale ~ cercetăm, teor~tizat~ de Peirce ca o secvenţă compusă din trei moment
1 11iinţifică) nu există deosebire de substrat, ci doar de grad, conclud că "istoricii,
a) a~~uTa, sau re:rod~cţia, pnn care investigatorul, confruntat cu o situaţie pro
t. ll'etivii şi instalatorii - într-adevăr, toate fiinţele umane - folosesc aceleaşi metode
l
mattc~l' ormpu.leaza o Ipoteză care, dacă este adevărată, ar explica starea actualii
ucrun or · eirce numeşte abduct· t' d t. bază ale inducţiei, deducţiei şi evaluării probelor ca şi fizicienii şi biochimiştii"
6.469 1 74 . . . tia "ratiO~are . ela consecvent la antecedent" (1 '1' S6). Desigur, nu poate fi vorba despre un "excepţionalism sociologic" în acest sens.
. ' ·. ) ' b! de~ucJta.' pnn care sunt Identificate consecinţele observabile em
ne ce denvă logic dm conJectura propusă (1958 6 470) . ) . d . . 1. turi de istorici, detectivi şi instalatori, sociologii sunt la rândul lor agenţi episte-
test · . . ' · , c tn ucJta, care IIIH i ce recurg la acelaşi "utilaj cognitiv" (Burke, 1990, p. 26: outillage mental)
area Ipoteze! pnn verificarea dacă consecinţele observaţionale ce decurg din
s~~t ~~nfor~e cu realita~ea. Abducţia, deducţia şi inducţia nu sunt exclusive me:tocll 1" 11tru formarea de credinţe despre realitatea socială.
ştunţiftce, CI sunt parte mtegrantă din gândi rea naturala~" . d' . In sfera epistemologiei sociale, teza continuităţii dintre cunoaşterea produsă la
1'tă" · d' · · .A " on 111 "raţwnarea . uiVl'lul conştiinţei comune şi cunoaşterea de natură ştiinţifică a fost formulată expli-
ţ
c_ _ a ~n .'.VIZll?r aflaţi m rolul de investigatori empirici în cele mai prozaice si t
n a 1e VIeţu ordmare. '' de T. Rotariu şi P. Iluţ (2006). Ca dovadă a unei modestii epistemice asumate cu
. Opinia că între simţul comun şi metoda ştiinţifică exi;tă doar diferenţe de nua J•IIVire la pretenţiile ridicate de disciplina sociologică, dar şi ca o recunoaştere a
1
~ 1 nu de substanţă, este larg acceptată în cercurile populate de filosofii ştiinţei. De pil l11lităţilor gnoseologice ale actorului social, autorii apreciază necesară accentuarea

~~~; ~ lucrare ~e se doreşte a fi o introducere standard în metoda ştiinţifică P.

1 adoptă '?ee~ nucleară a doctrinei simţului comun critic : "Metoda' ştiinţi
d1 1i că "în domeniul socioumanului, distanţa dintre cunoaşterea comună şi cea şti­
'"(lfică este mai mică decât în zonele specifice altor ştiinţe (în speţă, ale naturii)"

~~ est~ ~uit" d1fentă de_ modalităţile de învăţare despre lume pe care le folosim t1111a riu şi Iluţ, 2006, p. 14). Această concepţie gradualistă se situează la antipodul
d:;ţa zdmc~ (p: 1). Diferenţa majoră între ştiinţă şi simţ comun rezidă pe lâ l11ttrinei formulate de triada franceză Descartes-Durkheim-Bourdieu. R. Descartes
ni. erenţ~le .Identific:t~ de S · Haack, în caracterul explicit şi deliberat cu c~re 11 701] 2004) a conceput metoda sa a îndoielii hiperbolice ca mijloc de protecţie
I de _ştunţă urm~aza 111deaproape secvenţialitatea prescrisă de normele metodolog 1111potriva "erorii radicale" încorporate în "perspectiva de simţ comun asupra lumii".
1
nvesttgatorul ordmar: pus în situaţia de a descifra o enigmă empirică, în mod . 1 v11cându-l pe Descartes, atât în conţinutul discursului, cât şi în titlul atribuit mani-
~~se bazeaz~ pe acelaşi. proces de probare şi raţionare ca acela pe care oamenii de şti '' ·!ului său metodologie, E. Durkheim şi-a elaborat întregul său program al unei
I urmează mtr-o mameră mult mai explicită" (Kosso 2011 p 1) Natura d -b · ••1 iologii ştiinţifice împotriva psihologiei (care prezenta pericolul reducţionismului)
a ope r
'1 .. . . ' ' . . e11 erati
r r~ .;~m or ştnnţtfi~~· caracterul public al acestora, care asigură transparenţa 1 " si mţului comun (care ameninţa cu trivialitatea). Una dintre cele mai importante
r~p Ica 1 Jtat~a cerc_etăru, precum şi încetineala cu care se derulează investigaţia l'"·scripţii făcute de Durkheim ([1895] 2002, p. 52) în celebrele sale Reguli ale
e ementele diferenţtatoare ale ş~iin_ţei de simţul comun. Pe baza acestor constatări ,,,·todei sociologice este înlăturarea concepţiilor comune, a acelor notiones vulgares
p: KosAso (2011) a~ertează "co?t111uttatea dintre ştiinţă şi bunul-simţ" (p. 3), ('{)Jnl' tl''~ 111 praenotiones identificate de F. Bacon ([1620] 1957) drept idoli ai bunului-simţ.
~aud: mtr-o tonalitate normativă, că "nu ar trebui să existe nicio tensiune între li d 111ai radical în contestarea capacităţilor epistemice ale conştiinţei comune, P. Bourdieu
!le duectoare ale şti~nţei şi cele ale simţului comun" (p. 2). •III{. (1991, p. 13) militează pentru o "vigilenţă epistemologică" cu privire la "soci-
. ~~ntru a caractenza relaţia de intimitate epistemică ce subzistă între simţul .,Jogia spontană" fundamentală pe "iluzia cunoaşterii imediate" furnizate de simţul
ŞI ştunţă J. Dewey (1938 p i .. ) ti 1 · · ·
(th . '. l if . ' . u a ormu at "pnncipml continuumului cercetării "'nun. Plasându-se în continuarea frontului deschis de Durkheim, Bourdieu denunţă
e pnn_ctp e _ the ~ontmuum ofinquiry). Filosoful american pledează pentru
0
lt·ctul corupător al prenoţiunilor şi elaborează chiar "tehnici de rupere" de acestea.
terea existenţei unei funda t 1 ·ă· A
A ~ ~ . . " meu a e mut ţi m structura investigaţiei" ( 1938 79) Probabil însă că poziţiile radicale, situate în extremităţile continuumului pe care
nnpartaşJtă de simţul co ·d ·· . ' p. •
d . . . . mun ŞI e ştunţă. Diferenţa separatoare între cele două tipuri l'""'e fi întinsă disputa cu privire la relaţia dintre simţul comun şi ştiinţă, au fost
Ae mv~stigaţie ţ111e doar de obiectul care devine punctul de focalizare a cercetării uloptate şi apărate argumentativ de matematicianul J. Bronowski, respectiv de bio-
Insă, dmcolo de toate deosebirile ce ţin de natura obiectului abordat cercetarea [ ] . l••pu l L. Wolpert. Contrastul flagrant dintre cei doi, care poate fi interpretat ca pre-
o structură comună sa f ·d · ' " ··· a
AA . u un Ipar I ent1c: iar această structură comună este a licat 111Lându-se chiar sub forma unei antinomii, este vizibil imediat din titlurile cărţilor
atat 111 sn~ţul comun, cât şi în ştiinţă" (Dewey, 1938, p. 101). Iar filosoful b~itan i . 1 lor doi, în care îşi prezintă poziţia: J. Bronowski (1960) îşi numeşte lucrarea SimJul
~ N · AWhit:hea~ (1917) întăreşte raportul intim dintre cele două forme de cunoaştcr • o1111tn al ştiinJei (The Common Sense of Science), în timp ce volumul senmat de
a Irmand ca "ştunţa este înrădăcinată[ ... ] în întregul aparat al gaAnd· ·· d · ..
(p. 112). Iru e simţ comun 1 Wolpert (1994) poartă titlul Natura nenaturală a ştiinJei (The Unnatural Nature
168 ·•1 Science). În linia trasată deja de pragmaticii Peirce şi Dewey, J. Bronowski (1960)
170 l't<.tl~l..-ll'll U l'l;:, l l! IVIULU\.JI\ ' 1;
argumentează că "ştiinţa nu este o activitate specială" (p. 118), ntclodclc sale pn
durale fiind esenţialmente inspirate din raţionalitatea practică funcţională în contcx
vieţii cotidiene. Aşadar, ştiinţa, înţeleasă ca strategie investigativă, şi nu ca stoc
adevăruri, emerge direct din simţu l comun. Datorită acestei intime afinităţi, Bro
afirmă că "ştiinţa nu este un simţ special" (p. 11), ci doar o perfecţionare a si
natural. La cealaltă extremă, L. Wolpert (1994) evaluează poziţia naturalistă asu
ştiinţei expusă de Bronowski ca fiind nu doar nesustenabilă, ci şi înşelătoare.
punctul său de vedere, ceea ce particularizează radical ştiinţa (atât ca strategic
investigaţie, cât şi ca rezultate obţinute) este tocmai natura sa "nenatural
Contraintuitivitatea este, pentru Wolpert, caracteristica decisivă a ştiinţei. Compară
numeroase concepţii ştiinţifice din lunga istorie a ştiinţei (a cărri origine o
în Grecia antică, mai exact în "uriaşul salt al lui Thales") cu înţelegerile ordina
Wolpert argumentează că majoritatea ideilor ştiinţei sunt complet potrivnice
terii comune. De exemplu, ideea că pământul se roteşte în jurul soarelui este
contraintuitivă, ca de altfel şi numeroase idei referitoare la mişcare : gândirea
consideră că starea naturală a obiectelor este cea staţionară, în timp ce fizica, î
de la Galilei, a demonstrat că starea naturală a unui obiect este de fapt mişcarea
o viteză constantă (exemplele pot continua, întotdeauna însă gândirea "naturală" t1i
diagnosticată c;:a defectă în raport cu teoriile ştiinţifice). În urma inventarului
Wolpert ( 1994) conchide că "sunt rare excepţiile de la regula că toate ideile ştiinţi
sunt contrare simţului comun" (p. 5), concluzie al cărui corolar este enunţul că"
ceva se potriveşte cu simţul comun, aproape sigur nu. este ştiinţă" (p. 11). Cu
ultimă afirmaţie, Wolpert dihotomizează la maximum relaţia dintre ştiinţă şi s
comun, între care stabileşte un raport de excludere mutuală.
Un edificator plus de claritate asupra întregii discuţii I-ar aduce acceptarea
tincţiei propusă de A. Sokal şi J. Bricmont (1998) dintre "abordarea fundamenta
a cercetării şi "concluziile cercetării" ştiinţifice. Desfăşurată analitic mai pe
avem o deosebire majoră între : a) metoda procedurală, modalităţile inferenţia l e
tehnicile de testare/probare, pe de o parte ; într-un cuvânt : metodologia
nală; şi b) rezu ltatele sau concluziile cercetării empirice, pe de altă parte. Doctr
simţului comun critic se restrânge la a face analogii doar în privinta metodolo
operaţionale specifice investigaţiei empirice mundane, despre care afirmă că
esenţialmente similară (cu deosebirile menţionate deja) cu cercetarea ştiinţi
Commonsensism-ul critic nu susţine, sub nicio formă, că rezultatele acestui mod
investigaţie inspirat din cunoaşterea comună trebuie să fie conforme aşteptărilor
simţ comun ori să confirme maximele constitutive ale acestuia. Dimpotrivă, admi
posibilitatea ca, aplicând metoda de cercetare ştiinţifică, fundamentală pe prînei
simţului comun, să conducă la rezultate total contraintuitive. După cum constată Sok 1
ş i Bricmont (1998): "Conflictul [cu simţul comun] este la nivelul concluziilor, nu 1
nivelul abordării fundamentale" (p. 56). Concluziile ce violează simţul comun nu
înseamnă că logica procedurală şi metoda inferenţială sunt speciale şi inaccesibil
cunoaşterii ordinare. Totodată, doctrina simţului comun critic acceptă ca punct d
pornire premisele furnizate de realismul de simţ comun: existenţa realităţii exterioar ,
l)()("llllN i\ TJ.IŢIIL\11 C'UMUN Ll<.llll..-1..-f\ rL/\l1'V""''"' ._., • u·~--·~-~~·-·· ...
171
"
1111
oscibilitatt.:a principială a acesteia, încrederea în datele receptate prin aparatul
, ll t.Orial etc. . .
Dacă acceptăm distincţia dintre metodologia operaţională şi rezultatele mve~tlga-
lll 1, devine transparent că disputa s-a purtat la nivelul rezu~tatelor la c~re aJunge
11111 \a. Concluziile contraintuitive ale ştiinţei pot fi în răspăr ax10melor de s1~nţ com.un
olt cunoaşterii cotidiene. Logica procedurală însă, adică ceea ce am n~m1~ ~ntenor
1111 IOdologia operaţională, responsabilă de producerea rez~ltatelor contram~mttve.' este
1 11
\i almente identică . Privită din acest unghi, antinomia pe care B.o~1:d1eu o. ms~a­
" .t t.ă între simţul comun şi metoda ştiinţifică apare nu doar ca art1f1ctală, CI ch1ar
'' plasată şi supralicitată. . . . . .. . . ,
Probe solide în sprijinul ideii că logica naturală angaJată de. mdt~IZll ~rac:tcl ~~
ltL umstanţele vieţii de zi cu zi este structural similară, .evld~nt mfenoara cah-
d:?i
' tttv, cu logica ştiinţei pot fi prelevate din psihologia ~ogmţtel soctale, care a dezvol-
ti modelul agentu~ui epistemic obişnuit ca savant na1v.
" ) . Modelul savantului naiv în psihologia cogniţiei sociale
t.kca vectorială care defineşte întregul program de cercetare din psihologia cogniţiei
, l iale rezidă în conceptualizarea individului ca agent epistemic motivat să ~u~o~sc~,
mţeleagă şi să explice mediul în care trăieşte. Co~ceput în această ma~t~ra, mdl-
1
tdul nu manifestă o pasivitate cognitivă ori o indiferenţă compre~ens1;a faţă de
•IIIÎversul său cotidian, ci din contră, depune eforturi intelectuale maJore m vederea
" pânirii cognitive a evenimentelor din imediata sa proximitate. . . .
Primul care a propus un astfel de model al individului ca agent ep1stem1c activ,~
"'~t George Kelly (1955) în ceea ce a numit "psihologia constr~ctelor. p.ersonale .
llltpotriva modelelor pull & push, care au dominat im~ginarul ?s1h?log1e1 (m~delul
11" de factură behavioristă, mizând totul pe capacitatea stunuhlor exterm de .a
1 ::~~el~ comportamentul uman, în timp ce modelul "push" ~nsis~a pe forţa detern:u-
11,111tă a dorinţelor şi nevoilor interne de a împinge într-o d1recţ1e sau alt~ c~n~mt~
IH'rsoanei), G. Kelly (1955) a propus tipul ideal al individ~l~i c~. "sav~n~ u~ctptent.
1p. 12). Respingând ideea că fiinţa umană este inertă cogmtlv, fund vt~t1~a pro~n=
tlllr instincte sau a circumstanţelor situaţionale , G. Kelly pr?~un~ o .v~zmne .ac:tva
•'l toseologic a omenirii, care "nu este o gloată de spectato~t tmp1~t:1ţ1 c~ .as1st.a 1~
pcctacolul creaţiei" (p. 19), ci din contră, este alcăt~ităv dt~ part1ctpanţ1 unphc~ţ~
' ucrgic în cunoaşterea şi facerea lumii. G. Kelly aprectaza ca ~utarea sa ~onc~p~!O.
u,dă este, pentru psihologie, analogă Reformei lansate de Martm ~uther 111 re.l.1g1e .
.l\m putea să înlocuim concepţia că oamenii de şti~nţă sunt separaţi de .oam:nu care
1111
fac ştiinţă şi, precum reformaţii care insistă că ftecare om este.?r~P,,nul sau preo~,
.a propunem că fiecare om este, în propriul său fel, .un om..devştunţa (p. 5~. A~Ol,
plt.:când de la constatarea că "scopul ultim al om~lm ~e ştunţa este să ~rez~că ŞI să
ontroleze" (p. 5), G. Kelly atribuie şi individulUI ordmar, profan sau late dm pu~~t
1
k vedere ştiinţific aceleaşi aspiraţii, finalităţi şi mobiluri: de a prognoza cogmuv
1
 ~ H . ll" u ,~, cr t .,:, J CJVlU LUUl L:l.i
IJOC rt<I N/\ 1 \Ji .LJI \ · ~ ~·· . ~·
desfăşurarea evenimentelor cu sco ul d
IM VIVI U I ' '" . . . . - - .. - --
173
înconjoară. p e a controla ambianta soc iona turală " uitiv de functi onare a ş tiinţei. "Savantul incipient" al lui Kelly devine "psihologul
În cadrul teoriei despre cogniţia UI .. " '' v" al lui Heider. Dincolo de sintagma lingvistică există însă aceeaşi concepţie
în viaţa sa cotidiană similar modulu' .nană, edi~Icată de G. Kelly, individul 11h s ta n ţială a individului ca analist raţional care scrutează regularităţile pe care le
, d I m care acţwnează s t l,
ran reprezentări interpretative d l avan u m laborator : ela ·li~ crvă în realitate, cu scopul de a le detecta structura lor cauzată.
corespund în mare măsură ipotez:~pre urne ("constructe" în jargonul lui Kelly) ca Prin centrarea pe psihologia naivă sau a simţului comun, adică pe modul în care
constructele omului ordinar s t or avansate de omul de ştiinţă. Tocmai de 1111livizii înţeleg intuitiv realitatea înconjurătoare, direcţia teoretică deschisă de F. Heider
· • un un gen de surogat ·
a les tmand cont şi de faptul că fi . pentru Ipotezele ştiinţifice 1 dovedit a fi una extrem de fertilă, iar programul de cercetare pe care l-a inaugurat
ca ~ uncţia ambelor este acee d [; ' 11 1\:oria atribuirii, unul generativ, progresiv şi euristic (în sensul lui Lakatos, 1978) .
re se urmareşte controlarea fenomenelor S. . . . a e a ace prognoze
tele, pe care Kelly le def' t . 1111Ilantăţ!le nu se opresc aici . 1 1 1 t1ătoa rea contribuţie majoră în acest domeniu le aparţine lui E . Jones şi K . Davis
meş e ca moduri de · ·
în faţa realităţii exact în aceeaşi ·~lanie ă , a mte~preta lumea" (p . 9), sunt testa '1 %5), a căror teorie a inferenţei corespondenţei (theory of correspondent inference)
"tribunalului experienţei" d ~ . r m care Ipotezele ştiinţifice sunt supu 1 rontinuat să fructifice asumpţia individului ordinar ca om de ştiinţă în miniatură ,
1 ' upa expresia celebră a lui w v Q · 1 111n1ivat cognitiv să explice cauzat comportamentul celorlalţi. Potrivit teoriei lui Jones
~u t, acestea sunt revizuite în urma inv . .. . . . ume (1951 , p . 38).
mstanţe empirice. Procedural vorb' d ahdăru sau extmse pentru a cuprinde şi a 1 1)avis, indivizii inferează existenţa unei corespondenţe între comportamentul unei
"structură a cercetării" c
m , omul cotidian u rmeaz ă acelaşi tipar 1" rsoane şi un factor dispoziţional, în urma unei calculaţii mentale care ia în consi-
t , . ' um spune J. Dewey ca şi om 1 d .. , ·lnare cinci seturi de informaţii: a) libertatea acţiunii; b) efecte neobişnuite (non-com-
estand Ipoteze, cântărind apoi probele , d' . u e ştunţă, dezvoltând teor
s· . 111 ve erea adjud ~ .. . ,,ltl/1 effects); c) indezirabilitate socială; d) relevanţă hedonică; e) personalism.
mgura diferenţă notabilă pe care Kell o . , ecaru sau respmgerii acestora
şi ipotezele/teoriile gândirii şC t'f' y ad~Ite mtre constructele gândirii Ifei, dacă individul constată: (a) că un comportament a fost liber ales de către
nn~I Ice constă m precizia . ~v ... u ...
C onstructele prin intermediul ~ . . . .. supenoară a celor din Hlorul social, şi nu impus de către concursul de împrejurări ori executat sub ordinul
. carora mdiVIZII dau se 1' ~ .. . 1111 perativ al cuiva sau sub constrângerea forţei; (b) că acel comportament produce
mmentele viitoare se caract . ~ . ns rea ltaţu ŞI prognozează
. enzeaza pnntr-o mai 1 .. ' ll'cte neobişnuite care sunt specifice acelui comportament; (c) că acţiunea întreprinsă
Ipotezele ştiinţei în sensul că d' .. mare "e asticitate" comparativ
· · ' pre Icţule ce derivă d ' • •.t e contrară normelor sociale; (d) că acel comportament are consecinţe importante
Imprecise decât cele ce decurg 1o . d. . m constructe sunt mult
cele două subzistă o profundă s. ~~~ di~ Ipoteze. Dincolo de această diferenţă IH'II tru propria persoană a individului observator; şi (e) că respectiva aqiune a fost
O 1 . . Imi Itu me structurală ' d irecţionată cu intenţie înspre a-i produce beneficii sau pagube personale, atunci
mo Ogla dmtre individul ordinar i .. .
de Fritz Heider (1958) cel ş omul de ştunţă a fost preluată şi tnd ividul va infera un factor dispoziţional drept cauză a comportamentului.
ă .
s devmă una dintre cele mai at
' care a aşezat această co
.
· •
nceptie m centrul a ceea ce a ajun
O adăugare suplimentară la corpusul teoretic cu privire Ia fenomenul atribuirii a
fi ractive zone de cerceta d ' . lost realizată de Harold Kelley (1967) prin articularea modelului covariaţiei. Întrucât
enomenul atribuirii . Conceptualizând fiin a ~ , re m psillOlogia socială:
'onceptualizează individul ca fiind înzestrat cu un sistem cogntiv ce dispune de un
pus de G. Kelly, F. Heider (1958) 1 ~ţ dumana m note identice cu modelul pro-
m f . .. p eaca e la aceeaşi a . . . l'l'hipament computaţional capabil să ruleze operaţii calculatorii similare analizei de
o Ivaţl cogmtiv să prezică şi . sumpţie că mvlzivii sunr
'J , prm aceasta să control variantă ANOVA, teoria lui H . Kelley poartă denumirea alternativă de "modelul
care I populează. Indivizii se conect ~ '. eze sectorul de realitate pe
te .. d . eaza teoretic Ia lumea ca , . , i\NOVA" (Hogg şi Vaughan, 2011, p. 83). Analiza rulată de indivizi ia în calcul trei
oru e Simţ comun prin care ex ,. ă fi re n Impresoară, dezvolta 11puri de informaţii: a) consistenJă : informaţiile de acest tip permit să se analizeze
alizeze relaţiile cauză-efect ca e p IC enomenele naturale şi încearcă să conceptu-
f; 'l ' , r guvernează fenomene! dacă frecvenţa cu care se produce un comportament este întotdeauna asociată cu un
anll Iară lor. In arealul sociouman . d' . . . . e ce se petrec în realitatea .111 umit stimul; dacă un comportament este întotdeauna asociat cu un anumit stimul,
e l' . . ' m IVIZu resimt nevoi ..
xp Icaţn cauzale cu privire la act' 'J . a cogmtivă de a produce .!Lunci avem o consistenţă ridicată, dacă nu, avem o consistenţă scăzută; b) distinc-
~mm e sememlor lor d d ·
a comportamentului uman ca pret d' , e a ecnpta structura cauza14 tivitate: informaţii prin care se observă dacă individul analizat reacţionează la un
M · ' u m necesar pentru d· · .
ai concret, indivizii obişnuiţi sunt d' . . pre Icţia ŞI controlul acestora. ' ingur stimul specific (distinctivitate ridicată) sau reacţionează în acest fel la numeroşi
unii celorlalţi indivizi explicându 1 pr~ Ispuşi să facă atribuiri ale cauzalităţii aqi- ' fimuli (distinctivitate scăzută); c) consens: informaţii cu ajutorul cărora se determină
. ' - e acţmnea fie prin fact · d · ··
persona1ltatea individului) fie . ~ . . . on ISpoziţionali (ce ţin de dacă persoana analizată reacţionează solitar la un anumit stimul (consens scăzut) sau dacă
· d' . ' prm1acton Situaţwnali (c t' d .
m !VIdului). Evident în infera . . e ~m e Circumstanţele externe 11umeroase alte persoane reacţionează în mod similar la acel stimul (consens ridicat) .
. . ' rea cauzei (dispozitional~ . .
epistemic ordinar rulează mental . d -~ . a on Situaţională), agentul H . Kelley (1967) asertează că în viaţa de zi cu zi, fiecare individ este capabil să
al . .l o sene e operaţmm cog .t. b
gontmi ogici şi pe indiciile pe l . lli IVe, azate pe anumiti organizeze informaţiile provenite din cele trei surse de date (adică, variabile), urmând
, t care e extrage dm med' 1 . l
m r-o manieră analogă unui om d t" ă m socia ' comportându-sc t· a printr-o analiză de covarianţă să determine dacă acţiunea este cauzată de factori
·h 1 · e ş unt · Ceea ce F He 1'd (1958
"pst 0 og1a de simt comun" sau ·h . . ,,' er , p. 5) numeşte di spoziţionali ori situaţionali. Într-o formă tabelară, ceea ce indivizii procesează
"psi o1ogia naivă nu diferă radical de regimul il uplicit se prezintă în felul urm ~ tor:
172
 UO "II( INi\ SI M T ULU I COMUN CRI T IC CA PLA J'l~ UKM A t. Pl::> J c MU L UIJl L. A ... 1. 1J

174
Tabel 6.1. Analiza ANOVA implicită
u l t· tenţă ( "dacă p atunci q") şi o premisă minoră, pe baza cărora ajunge la concluzia
II'P ICă. Fără a mai intra în detalii tehnice, important pentru scopul lucrării de faţă
It' identitatea structurală, procedurală şi inferenţială între cunoaşterea ştiinţifică şi
'.1 obişnuită, în formarea şi modificarea cunoaşterii. "Savantul incipient" al lui

1 1k ider, "psihologul intuitiv" al lui G. Kelly, "savantul naiv" al lui H. Kelley devin
+ + + 111 rnncepţia lui A. Kruglanski "epistemologullaic". Colecţia de modele caricaturale
1h fiinţei umane, ce realizează o analogie între individul ordinar şi omul de ştiinţă
+ l'''at e fi completată cu imaginea propusă deS . Moscovici şi M . Hewstone (1983), a
Sursa : M. Hogg şi G. Vaughan , 2011, p. 85. avantul amator" (amateur scientist). Toate aceste formule expresive diferite ("echi-
.dl.'nţe enunţiale", în caracterizarea lui P. Iluţ, 2009) ambalează lingvistic aceeaşi
b.De exemplu ' dacă stude n tu 1 X este activ
· mterm1tent
· . la cursul y cu f!uctuat 1·ll·e nucleară: individul ordinar, în calitatea sa de agent epistemic activ, operează
~~t:;:~:~·s~on:pa~~~~e~tul
lui ~denotă c~nsistenţă scăzută,
ceea ce ca un anal fac~ 11 111itiv şi metodologie într-o manieră cvasisimilară omului de ştiinţă .
Desigur, modelul "savantului naiv" a avut parte de o porţie considerabilă de cri-
A . mcmn temei pentru a mfera cauza comportamentului lui X
m sclumb, studentul X este întotdeauna activ la cursul y (consistenţă ridic~tă) llt 1. Ca reacţie la acesta au fost elaborate numeroase concepţii rivale, cel mai direct
•poz.abil fiind modelul "leneşului cognitiv" (Fiske şi Taylor, 1984: cognitive miser).
~~~~~~~;:;;i slt~d;ltu;v X ~ste activ doar 1~ ~ursul Y (distinctivitate ridicată) şi, în
'
l'1ttrivit acestuia, sistemul cognitiv uman, departe de a procesa informaţia respectând
. UI . , ~·
atun de X, sunt activi Ia cursul y (consens ridicat) observata
;: r~:l~l~ăo atnbm~e cauzală externă/situaţională, ce tine de caracteristlcile cursul .tnoanele logicii formale, funcţionează pe baza legii "minimului efort de gândire"
1 Hotariu şi lluţ, 2006, p. 13) şi din acest motiv comite o serie impresionantă de
. . parte, acă studentul X este întotdeauna activ la cursul y (
r~di~atăi' de asemenea, studentul X este activ la toate cursurile (distinctivitate ltl euri cognitive (eroarea fundamentală de atribuire fiind un exemplu clasic). Imaginea
ŞI, I.n pus, ~oa~ st~dentul X este activ la cursul y (consens scăzut) observatorul 111dividului ordinar ca leneş cognitiv este susţinută de un corpus robust de rezultate
rea~za: atnbm.re 111ternă/dispoziţională, ce tine de motivaţia stude~ltului ' perimentale, aşadar contestarea sa pare fără temei real. Răspunsul poate fi dat în
. . elle~ afumă că indivizii efectuează aceste calcule, Ia prima vede;e destul 111111ătorii termeni: fără a nega probele incontestabile care fundamentează modelul
complicate, 111 mod spontan, reuşind fără mari dificultătt' sav se dec'dV t. neşului cognitiv, poziţia pe care o susţin este că între acesta şi imaginea "savantu-
infe t · 1 ~ 1 a asupra na 1111 naiv" nu există o incompatibilitate . După cum indică numele, savantul amator din
ren ei ca~za e pentru care optează. "Savantul incipient" al lui G Kelly reint
pretat ca "psiholog
. " A intuitiv" de către F· Heider' dev·me A .' lm. H'
111 concepţia e lil(a cotidiană este un cunoscător naiv, vulnerabil erorii şi carenţelor în procesarea
t1ll't mnaţiei. Tocmai de aceea imaginea individului ordinar nu este aceea a unui savant
;;:~a~;~~b~~~~:r ::~estrat c~ ab~lit~ţi. comput~ţionale remarcabile. Astfel, in~lusiv
1
p10fesionist, ci a unuia amator, dar care, dincolo de deficienţe, procedează în activi-
1 ~ e prozmce, mdividul ordmar procedează metodic inferenţele
care e electuează respectând o logică statistică. , t.tl ea sa de cunoaştere similar metodologiei operaţionale şi logicii inferenţiale ştiinţifice.
' n upulozitatea mult mai superficială în procesarea cognitivă a informaţiei este cea
epi~~:i:l~~7 ::v;;t;lr~ip~:~v ~:olt. r~reun~l:::~o~~~~~~ teo~ia Ae~isten:ologiei laic~ (la.~ ~ ~·~ponsabilă de producerea miriadei de distorsiuni pe care le comite gânditorul ordinar.
explicarea modului în ca V . . ' care IŞI stabileşte ca obiectiv 1>escoperirea multiplelor bias-uri constitutive gândirii "naturale" obligă la reconcep-
şi ordi ăd . V re se formeaza ŞI presclumbă cunoaşterea umană (ştiinţifici
lualizarea fiintei umane din "animal logic", aşa cum îl caracteriza C.S. Peirce (1877),
de cun~~~intee~~~ti~:a~~l:;~cesul :piste~ic de formare şi achiziţionare a oricărui tip 111 "animal psiho-logic", dar care, în pofida diverselor deficienţe, imită îndeaproape
doua repnze : a) generarea ipotezelor eta ă ini ială î
cunoscător el~borează expl icalii plauzibile ; b) validare: ipot~zelo,'
• 111
c:retbrectul t11ndul de lucru cognitiv al omului de ştiinţă.
~ ap d111 ca_re agentul epistemic testează propriile conjecturi cu intenţia de a dobând:l
mere lanski
(Kru A caz~ 1 A
ere 111 1valoarea acestora .m 111 care supravieţuiesc examinării critice

;~~~~~. n~:u~f~~~:o{~~~~'J.
,
(~~f:;~d::i:~;~sz~~~: ;;p::~~i î~~ ~~~~r:~:~~!r~ir:~~~::~~
ecJsiv I au ovezile care vm în sprijinul acestora Procedur·
ll .6. Concluzii
ce reiese cu forţă din întregul expozeu argumentativ desfăşurat până acum este
inferenţiale atât de natură lo. . ~
1 \:ea
', metoda ştiinţifică derivă din raţionalitatea practică, f1ind o distilare a principiilor de
~t,atrs~ce,/n rol impo~rn~t fiind atribuit cunoaşterii de fundal care limite:~:,t~c:r
de :al.Idare presupune recurgerea la reguli A
1thscrvare, raţionare şi evaluare a probelor disponibile cu care este înzestrat simţul comun.
slil~~~st~~· Icarea eunsticH 111ferenţiale. Agentul epistemic raţionează natural în termeni Metoda operaţională a ştiin(ei poate fi concepută, aşa cum o face S. Haack (2003),
I, care presupune că porneşte de la premisa majoră, utilizează o regulă de drept un apendice al simtului co mun (the long arm of common sense). Caracterul
175
 1 11
RITI C CA PLAI't' UKMA b PI:S 1 t JVIULUulL.f\ ...
!)()('TIHN A SiM'fllT.UT C OMUN C
176
· D cum remarcă şi W.V. Quine şi J.S.
l• ,• rvaţionale inerente cercetătorulm uman. upa nsabil ştiinţelor
V

"distins", însă nu şi "privilegiat epistemologie" al ştiinţei îi esti.! conf ·rit de multi p . d'
1 III tn (2007) mecanismul mărturiei", care este aproape m Ispe . .
1
"ajutoare la investigatie" (helps to inquiry), cu care ştiinta s-a echipat în decu . 1, fio,st"primul şi cel mai de seamă instrument de amplifica.re a .m~utu Ul
evolutiei sale socioistorice, prin care a reuşit să corecteze limitările determinate " 1.1 c, "a · d' t nomia sunt mstru-
1 ,·rvaţional. Telescoapele, microscoapele, radioul ŞI ra Ioas ro . b b'l
logic ale capacitătilor de observare şi rationare umană. Întregul arsenal de '· . , . " ( 68) . ) aiutoare de raJwnare - pro a I
" III • mai recente folosite m acelaşi scop p. , c ':J 1 laţii asupra
instrumente, tehnologii şi protocoale utilizate în denilarea cercetării reprezintă, ltnai util în acest sens este computerul, care permite efectuarea ~or ca cu ,
fapt, extensiuni senzoriale şi prelungiri artificiale ale puterii de rationare. Ast . 'bil de administrat cognitiv ; d) ajutoare la zmpărtă-
11•11 baze de date ce sunt Imposi . tă ..
rationalitatea practică şi procedurile commonsensice de investigaţie sunt corijat lr 't t robelor şi la reglementarea onestităJii intelectuale- natura socială a c~rce ru
perfecţionare. Sensus communis, deşi în principiu bine adaptat epistemic rea li
, : 111 ite concertarea eforturilor individuale, ~rec~m şi ins~i~~i;ea ~n~r;::.~t:~::j~~
pentru a permite desfăşurarea eficientă a activităţii practice, rămâne mult prea
"'''rol intelectual asupra ones~ităţii a~ademice ŞI/~ev~n.un ra~o~~le specifice raţi-
ximativ pentru exigentele ştiinţifice. Mai mult, simtul comun, oricât de opti I •.ll elor investigative permite sistemattzarea meto o ogtei. opera . depăşirea
pentru afacerile cotidiene de ordin pragmatic, este puternic limitat în alonjă " tli tă ii ractice şi "iluminarea" simţului comun pnn cor~ct~re~. ş~ .
ală şi cuprindere cognitivă. După cum remarcă şi S. Haack (2003), "oamenii s lln. tttărflorpsale constitutive. Superioritatea epistemică a ~~rspectiVet ~tnnţ.Iftc~i~i~~~~:
creaturi failibile, imaginaţia noastră, simturile noastre şi capacităţile noastre cognit ll tt(ului comun este conferită, aşadar, de a~an~ajel~ dectăstve cu~n~ ~·~ ~.r;i~: Tocmai
sunt limitate, iar integritatea noastră intelectuală fragilă. [... ] Cu toate acestea, ,, ~ tor adaosuri, şi nu de vreo unică însuşue mstnnsec meto. ei ş n~ ~ . . . .
capabili de cercetare bine derulată ; suntem capabili s~ inventăm mijloace, deş i J, aceea, doctrina simţului comun critic, conştientă de propna sa fatl~bthtate. ŞI d~
înseşi imperfecte şi failibile, de depăşire a limitărilor şi slăbiciunilor noastre natu llnt tlcle sale inerente, pe care înce~~că şi .reuşeşte să depă~e~:~!~~~~ă~~~~:f~:n~ă
le
(p. 99). Iar prin activitatea şi ingeniozitatea comunităţilor epistemice în '"f'l' nioase "ajutoare" senzoriale ŞI ~~ ~aţiOnare, este cea mat
timpului au fost create şi desăvârşite astfel de "ajutoare la investigaţie". Întrucât ph t emologică pentru cercetarea empmcă .
putem vorbi despre existenta unei singure metode ştiinţifice (adică "Metoda ştii
fică", cu majusculă şi accent hotărât), ştiinţa poate fi conceptualizată mult mai
fitabil ca o "federaţie difuză de tipuri de investigaţie" (Haack, 2003, p. 135), în
fiecare comunitate epistemică îşi forjează propriile metode, instrumente, tehnici
lt-ferinţe bibliografice
funcţie de specificul obiectului de studiu pe care îl abordează. Aşa că "ajutoare hhott, A. (2004) . Methods of Discovery: Heuristics for the Social Sciences . New York:
menţionate de Haack au o coloratură şi substantialitate specifică la comunitatea w.W. Norton & 957)
Company. . · ·
specialişti . Fiecare comunitate de investigatori, în functie de interesele cognitive N 1 O ganon Bucureşti . Editura Academiei.
lllltm, F. (1620] (1 . ouT (~966] (.2008). Co~struirea socială a realităfii. Bucureşti:
colectiv, îşi dezvoltă tehnici specifice sub forma unor "proteze de organe [de sim 11.1 1er, P.L. & Luckmann, .
personalizare cu scopul optimizării performantelor senzoriale limitate ale organismu l ~d itura Art. . . . . eorie a acfiunii. Bucureşti : Editura Meridiane.
1111ttrdieu, P. (1999) . Rafzum practice ·;~ J -C (1991) . The Craft of Sociology.
uman (Lyotard, 1993, p. 78). De pildă, chestionarul ca instrument de cercetare ''""rdieu, P., Chambor.ed?n, .J .-C. . asseron ,rk .' Walter de Gruyter.
eşantionul reprezentativ ca "tehnologie de cercetare" (Osborne şi Rose, 1999) l~pistemological Prelunznanes . Berlm, New yo . Harmondsworth: Penguin Books.
exemple de ajutoare investigative locale, însă bine adaptate necesităţilor speciale a
11111 ke, P. (1990). The French Hzstonca
t
lltlliiOWSki, J. (1960) . The COI.nmo~ SleRnse ~cze·n~.e Annales School, 1929-89. Cambridge :
evo utzon . .
comunităţii de sociologi, la fel cum telescopul serveşte intereselor cognitive
astronomului, prelungindu-i capacităţile observaţionale, sau cum placeboul este . Polity PRress[i701] (2004). Reguli de îndrumare a minJii. Meditajii despre filosofia prima .
111 scartes, .
lizat cu precădere în studiile experimentale în care sunt imp l icaţi subiecti Bucureşti: Editura Humanitas. .FJ . New York. Henry Hoit and Company.
J (1938) Logic · The Theory oJ nquzry. · . .
Dincolo de particularităţi, fie~are societate de investigatori apelează la un reze
comun de ajutoare investigative, pe care le adaptează necesităţilor locale. Rezervorul
'"'~t%'
1ht t eim, .
..E (1S95] (2002) . Regulile metodei sociologice . Iaşi : ~dttura Poltrom .
E (1984) Social Cognition. Boston : Addison-Wesley.
comun din care se ·inspiră toate comunitătile de cercetători este alcătuit din următoa t lske, S.T. & Taylor, S. ·. . · G ( d) The Oxford Handbook ofSkepticism (pp . 3-6).
1 n~co, J. (2008) . Introducuon. In J. reco e · ,
rele elemente : a) ajutoare imaginative - modelele, metaforele şi analogiile sunt Oxford : Oxford Unive~sity P:ess. m· h. R n . Between Scientism and Cynicism .
principalele mijloace prin care imaginaţia ştiinţifică este stimu l ată . Urmându-1 pe t l.tack, S. (2003). Defendmg Sczence - vvtt tn easo . .
A. Abbot (2004), acestea pot fi numite şi dispozitive euristice; b) ajutoare senzori Amherst, New York: Prometheus ~oo~s. d' . În Defending Science - Within Reason :
ale - microscopul şi telescopul sunt exemple prototipice de instrumente care vin in ll .tack, S. (2007). Preface to th.e pape(r a\ ~) t7~erst New York: Promotheus Books.
Between Scientism and Cymczsm PP· - · : New York . John Wiley & Sons.
t ldder, F. (1958) . The Psychology( ~[n)~e~~~;~r':s~~~~~~;;~~diţia a VI-~) . Harlow: Pearson
2
prelungirea simturilor umane, extinzând decisiv alonja senzorială a cercetătorului .
Extensiile senzoriale nu sunt exclusiv de natură tehnologică. În ştiinţele sociale, llngg, M.A. & Vaughan, G.M.
mărturia celorlalţi constituie o formă primordială de suplimentare a limitelor Ed ucation Limited . 177
 1/Y
1 J'\. 11'( \.. lrll r:.r t ;:, 1 f!IVJU LULrl\. 1 ~
DOCTRI NA Sll\11 l) l 111 1 ll l\1\ lN C IUTIC CA PLAT FORMA EP!STI ~10LOGICA ...
178
. 't New York· Simon and Schuster.
Holton, R. (1997) . Bourdieu and Common Sense. SubStance , 26(3), pp . 38 52. tii, B. (1948). /lrmrn11 Kn o wle~ge, lts Scope and L tmt s. · _
1 h!i. lll , S. (1994). lntrouuction . In S. Seidman (ed.), ~he postl:node.rn turn. New perspec
1
Hume, D . (1739). A Treatise of Human Nature: Being An Artempt 10 introdu ce the
mental Method of Reasoning into Moral Subjects . Londra: John Noon. , , . on social rheory (pp. 1-23). Cambridge: Cambndge Umvers1ty Press. ,
111 1 1
Ilut, P. (2009). Psihologie socială şi sociopsihologie. Iaşi: Editura Polirom. · & · t J (1998) Fashionable Nonsense. Postmodern Jntellectuals Abuse of
ti, !1.. 8 ncmon, . .
Jones, E.E . & Davis, K.E. (1965). From acts to dispositions : The attribution process , 11'1/ Ce New York: Picador. • .(; d R db ok
person perception. În L. Berkowitz (ed.), Advances in experimental social nn.•r-m·un• i.
, 1 'h:ve, (2008) . Reid's Response to the Skeptic. ~n J. ~reco (ed .), The 0 xJor< an °
(voi. 2, pp. 219-266). New York: Academic Press. "/ Skepticism (pp. 286-309). Oxford : Oxford Umverstty Pr.ess. . . Londra.
Kant, I. [1 783] (1987). Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa The organisation of thought, educatwnal and sctentific. ·
litlt' 1lea d , AN· · (1917) ·
ştiinţă. Bucureşti: Editura Ştiintifică şi Enciclopedică.
Wllliams and Norgate. · • Th o·"' d Handbook of
Kelley, H .H. (1967). Attribution theory in social psychology. Nebraska Symposium lll.tlllS, M. (2008) . Hume's Skepticism. In J. G.reco (ed.), e xJor<
Motivation, 15, pp. 192-238 . \f..r•pticism (pp 80- 106). Oxford : Oxford Universtty Press. . U . .
Kelly, G.A. (1955) . The Psychology of Personal Constructs . (voi. I: A Theory ofrPr.HJt'lflllnt ·l pt•tl, L. (1994). The UnnaturalNatureofScience. Cambridge, MA: Cambndge mverstty
New York : W.W. Norton & Company.
Kosso, P. (2011). A Summary of Scientific Method. Dordrecht : Springer.
Kruglanski, A.W. (1990). Lay Epistemic Theory in Social-Cognitive Psychology. P
lnquiry, 1(3), pp. 181-197.
Krugl~nski •. A.W., Dechesne, M ., Orehek, E . & Pierro, A .. (2009).'jThree decades of
eptstemtcs : The why, how, and who of knowledge formatton. European Revtew of
Psycholgoy, 20(1), pp. 146-191.
Lakatos, I. (1978) . Fals ification and the methodology of scientific research programmes.
The Methodologyofscientific researchprogrammes. Philosophical Papers Volume 1 (pp . !-
Cambridge: Cambridge University Press.
Lyotard, J.-F. (1993) . Condiţia postmodemă : raport asupra cunoaşterii. B ucureşti:
Babel .
Magnus, P.D. (2008). Reid's Defense of Common Sense. Philosophers' Imprint , 8(3) , pp .
Merton, R .K. (1973). The Normative Structure of Science. În The Sociology of
Theoretical and Empirica[ lnvestigations (pp . 267-278) . Chicago: The University
Chicago Press.
Moore, G.E . (1903). The Refutation of Idealism . Mind: New Series, 12(48), pp ... J.J-.. J.> ,
Moore, G.E. (1925). A Defence of Common Sense. În J.H. Muirhead (ed.),
British Philosophy: Personal Statements (voi. 21, pp. 191-223) Londra: Allen &
Moore, G.E. [1939] (1962) . ProofOf An Externa! World. În G.E. Moore (ed.), ·
Papers (pp. 144-148). New York: Collier Books.
Moscovici, S. & Hewstone, M. (1983). Social representations: from the "naive"
"amateur" scientist. În M. Hewstone (ed.), Attribution Theory: Social and Nnlru,()lllll
Extensions (pp. 98-125) . Oxford: Blackwell.
Nagel, T. (2009) . Perspectiva de nicăieri . Bucureşti: Editura Vellant.
Osborne, T. & Rose, N. (1999). Do the social sc iences create phenomena? : the example
public opinion resea rch. British Journal of Sociology , 50(3), pp . 367-396.
Peirce, C.S. (1877). The Fixation of Belief. Popular Scien ce Monthly , 12, pp. 1-15.
Peirce, C.S . (1958) . The Collected Papers of Charles Sanders Peirce . Cambridge,
Belknap Press.
Peirce, C .S. [1905] (1990). Probleme centrale ale pragmaticismul ui . În Acţiune şi
ţie (pp. 203-226). Bucureş t i: Ed itura Humanitas.
Popper, K.R. (1979). Objective Knowledge: An Evolutionary Approach . Oxford:
University Press.
Quine, W. V. (1951) . Two Dogmas of Empiricism. The Philosophical Review, 60( 1), pp . 20-43
Quine, W. V. & Ullian, J .S. (2007). Ţesătura opiniilor. P i teşti: Ed itura Paralela 45.
Reid, T. [1785] (1850). Essays on the Intellectual Powers of Man. Cambridge: John Bartleu
Reid, T. [1764] (2001) . An lnquiry Into the Human Mind: On the Principles of Commml
Sense: A Critica/ Edition. Edinburgh: Edinburgh University Press.
Rotariu, T. & Ilut, P. (2006). Ancheta sociologică şi sondajul de opinie.
Iaşi : Editura Polirom. 179