Mihai Eminescu

Oda
(in metru antic)

Geneza: Poezia apartine ultimei perioade creatoare, denumita de Tudor Vianu “perioada
scuturarii podoabelor” ( criticul se refera la eliminarea procedeelor traditionale si a retorismului, corelata
cu esentializarea limbajului si adancirea sensurilor simbolice si filosofice). Intentia poetului era de a
integra aceasta opera in vastul poem filosofic “Panorama desertaciunilor” (decembrie 1883).Prin
tematica, sensuri si limbaj artistic, se inrudeste cu Luceafarul si Glossa.
Semnificatia titlului: Poetul schimba sensul primordial al termenului de oda (poezie consacrata
glorificarii unor personalitati, evenimente sau valori morale). Poezia se dovedeste mai mult o meditatie si
o elegie pe tema fundamentala a conditiei geniului, prin aceasta fiind inrudita cu “Luceafarul”. Prezenta
explicatiei “in metru antic”, precum si simbolurile mitologice implicate demonstreaza clasicismul
caracteristic ultimei perioade , care in lirica eminesciana se imbina cu romantismul structural Se poate
afirma ca poetul allege o formula clasica spre a da expresie sensibilitatii romantice.
Teme: conditia geniului definită sub semnul incompatibilitatii geniu-iubire
Motive lirice
 Motivul singuratatii (caracteristic pentru conditia geniului)
 Motivul stelei (cosmic)
 Motivul suferintei apare alaturi de oximoronul “dureros de dulce” (reprezinta un simbol poetic al
iubirii)
 Motivul visului (semnifica idealul)
 Motivul mortii (apare alaturi de iubire si de umanizare)
 Motive mitologice: Hercule si Nessus (ce simbolizeaza suferinta mistuitoare)
 Motivul pasarii Phoenix (semnifica posibilitatea unei perpetue regenerari)
Compozitia Textul este alcatuit din patru secvente lirice, evidentiind planurile temporale ale
discursului: strofa –I-imperfectul, timp al continuitatii, incremenirii, duratei stagnante; strofa –II-perfectul
simplu, timp al impactului, al interventiei neasteptate,al invaziei sentimentului; strofele III-IV- prezentul,
marcheaza permanentizarea iubirii ca suferinta; strofaV- conjunctivul si imperativul sugeraza proiectia in
viitor, aspiratiile eului lyric.
Semnificatiile textului poetic
1.Ca si in “Luceafarul”, poetul construieste o imagine statuara a geniului care traieste in afara
timpului, destinului si a mortii, identic cu sine, netulburat de sentimente si devenire.(Noi nu avem nici
timp, nici loc, si nu cunoastem moarte) Semnificativa este prezenta imperfectului, timp al continuitatii, al
duratei nedeterminate - “nu credeam”, “naltam” - si, de asemenea, a adverbului “pururi”. Motivul stelei
apare la fel ca in “Luceafarul”, ca simbol pentru izolarea, desprinderea geniului de lumea comuna
(“steaua singuratatii”).
Primul vers exprima desavarsit certitudinea geniului de a trai in afara umanitatii, si mai ales in
afara limitelor acesteia-timpul, destinul, moartea. Se realizeaza o maxima concentrare simbolica si
filosofica, prin succesiunea verbelor: nu credeam sa-nvat a muri.Surprinzatoare este, in context, prezenta
verbului sa-nvat acesta implicand un caracter procesual, incompatibil cu idea mortii ca fenomen
inevitabil.
Versul concentreaza o problema filosofica majora: aceea a rupturii interioare determinata in fiinta
geniului de invazia iubirii (anticipata). Ca si la Blaga, umanizarea inseamna iesirea din eternitate si
asumarea limitelor conditiei umane.(“stiu ca unde nu e moarte nu e nici iubire”)
2.A doua strofa surprinde momentul invaziei iubirii (verbul la perfect simplu “rasarişi” exprima
,alaturi de adverbul “deodata” şocul, ineditul, surpriza, revelatia pe care le produce iubirea ce tulbura
echilibrul interior, produce desprinderea de eternitate si intrarea in sfera clipei, a devenirii).). Constructia
oximoronica “dureros de dulce” alaturata epitetului metaforic “voluptatea mortii neinduratoare” exprima
intensitatea, dramatismul trairii experientei erotice. Trairea iubirii, o ingemanare de volupatate si durere
(Tudor Vianu) este permanent insotita de constiinta efemeritatii si a mortii.Prezenta vocativelor, a
formelor pronominale si verbale de persoana a II-a (tu rasarisi in cale-mi/Suferinta,tu), in stransa legatura
cu formele de persoana I ce reprezinta marcile eului(cale-mi, baui) imprima textului liric un anume
retorism,explicabil prin intensitatea starilor evocate, prin contradictia interioara pe care iubirea o
genereaza.
3Prin intermediul aluziilor mitologice, poetul creeaza o imagine concreta, materializata a
framantarii, a torturii sufletesti.Cele doua personaje mentionate- Nessus si Hercule- simbolizeaza suferinta
determunata de iubire, rasfrangera in planul fizic a chinurilor sufletesti. Hiperbola-focul meu a-l stinge nu
pot, cu toate apele marii- evidentiaza, in spirit clasic, dimensiunile iubirii, combustia interioara pe care o
 Mihai Eminescu – Oda (in metru antic)
implica, intolerabile pentru fiinta geniului. Iubirea se confrunta cu aspiratia spre absolut, prezenta pânã
atunci doar intr-un plan intelectual. Verbele la prezentul etern sugereaza permanentizarea
suferintei.Repetitia constructiei pleonastice al meu propriu, asociata simbolurilor vis, rug accentueaza
individuaslizarea, implicarea totala a eului, asumarea trairii. Interogatia retorica insotita de simbolul
regenerarii eterne,(pasarea Phoenix) introduce ideea de dubiu asupra sansei geniului de a reveni la
conditia anterioara.
4.Ultima strofa a poeziei este situata in planul temporal viitor, desi verbele apar la conjunctiv si
imperativ prezent.Secventa lirica exprima, in mod direct, cu o intensitate dramatica, aspiratia geniului
spre revenirea la starea initiala, la momentul anterior revelatiei iubirii.Se poate stabili o comparatie cu
finalul poemului Luceafarul. Personificarile si epitetul din versul al doilea –vino iar la san, nepasare
trista-amintesc de imaginea geniului nemuritor si rece.In special epitetul trist asociat cu nepasare
exprima idea ca indiferenta, imunitatea geniului fata de chemarile lumii este o alegere facuta la capatul
unei experiente dureroase.Deosebire majora se creeaza in versul ca sa pot muri linistit-ce contrasteaza,
evident, cu epitetul nemuritor. Astfel, pentru Luceafarul-Hyperion, seninatatea abstracta inseamna
acceptarea eternitatii, renuntarea la coborarea in real. Pentru geniul ipostaziat in oda…, redobandirea
echilibrului nu mai e posibila decat prin asumarea mortii- limita, dar si refugiu al conditiei umane.
Ultimele doua versuri sugereaza ca trairea iubirii a creat o ruptura interioara, o scindare profunda
intre “eu” si sine. Spre anularea acestei rupturi, spre refacerea propriei unitati tinde eul poetic, desi este
constient cã prin asumarea iubirii a pierdut privilegiul eternitatii. Frecventa pronulmelor la persoana intai
marcheaza o implicare afectiva si o acuta constiinta de sine.-pe mine mie reda-ma.
Poemul ilustreaza drama romantica a incompatibilitatii geniu-iubire, iubirea fiind interpretata ca
traire absoluta, careia geniul ii sacrifica privilegiul eternitatii. Este surprinsa, totodata, si drama
cunoasterii- coborarea insului de exceptie in real presupune scindarea interioara, asumarea suferintei ca
destin, confruntarea cu efemerul.