CESIUNEA AFACERILOR – EVALUAREA ÎNTREPRINDERILOR

DICŢIONAR DE TERMENI

VALOARE CONTABILĂ CORECTATĂ Valoarea contabilă care rezultă când una sau mai multe
valori de active sau de datorii sunt adăugate, eliminate sau modificate faţă de înregistrările contabile
raportate.
METODA DE EVALUARE BAZATĂ PE ACTIVE sau PATRIMONIALĂ Estimarea valorii unei
afaceri şi/sau a unei participaţii la capital utilizând metode bazate pe valoarea de utilizare sau de piaţă a
activelor individuale ale afacerii, minus datoriile.
VALOARE NETĂ CONTABILĂ Referitor la active, costul brut al unui activ diminuat cu amortizarea
cumulată, aşa cum apare înregistrată în conturile afacerii.
Referitor la o afacere, diferenţa între activele totale şi datoriile totale ale unei afaceri, aşa cum apare în
bilanţ. Este sinonimă cu valoarea netă contabilă, patrimoniul net şi capitalul acţionarilor.
EVALUATOR DE AFACERI O persoană care prin educaţie, instruire şi experienţă este calificată să
efectueze o evaluare a unei afaceri şi / sau a activelor sale necorporale.
ÎNTREPRINDERE DE AFACERI O organizaţie comercială, industrială sau de servicii care
prestează o activitate economică.
EVALUAREA AFACERII Actul sau procesul de a ajunge la o opinie sau la o estimare a valorii unei
afaceri sau întreprinderi sau a unei participaţii la aceasta.
CAPITALIZARE:
Transformarea venitului în valoare.
Structura capitalului unei afaceri.
Recunoaşterea unei cheltuieli ca o imobilizare de capital mai degrabă decât ca o cheltuială curentă.
FACTOR DE CAPITALIZARE Orice multiplicator sau divizor utilizat pentru a transforma venitul în
valoare.
RATA DE CAPITALIZARE Orice divizor (de obicei, exprimat procentual) care este folosit pentru a
transforma venitul în valoare.
STRUCTURA CAPITALULUI Elementele componente ale capitalului investit.
CASH FLOW. Profitul net plus amortizarea şi alte cheltuieli non-cash.
CONTROL. Puterea de decizie directă în managementul şi în politicile unei afaceri.
PRIMA DE CONTROL Valoarea adiţională inerentă la pachetul de control, în contrast cu un pachet
minoritar, care reflectă puterea sa de control.
REDUCERE PENTRU LIPSA CONTROLULUI O sumă sau procent din valoarea integrală a unei
participaţii în afacere, care reflectă lipsa unora sau a tuturor drepturilor de control.
RATA DE ACTUALIZARE O rată a rentabilităţii utilizată pentru a converti o sumă exprimată în bani,
de plătit sau de primit în viitor, în valoare prezentă.
VIAŢA ECONOMICĂ Perioada în care proprietatea poate fi utilizată profitabil.
DATA EFECTIVĂ Data la care se aplică opinia evaluatorului în ceea ce priveşte valoarea.
PRINCIPIUL CONTINUITĂŢII FUNCŢIONĂRII O afacere operaţională (în exploatare).

1 
 
 VALOAREA UNEI ÎNTREPRINDERI ÎN FUNCŢIONARE Valoarea afacerii sau unei participaţii la
aceasta, prin prisma continuităţii funcţionării. Elementele necorporale într-o afacere, care rezultă din factori
cum ar fi: deţinerea de forţă de muncă instruită; o instalaţie operaţională; şi licenţele, sistemele şi procedurile
necesare şi aflate în funcţiune.
GOODWILL Acel activ necorporal care apare ca rezultat al numelui, reputaţiei, atractivităţii pentru
clienţi, localizării, produselor şi altor factori similari care nu au fost identificaţi şi/sau evaluaţi în mod distinct,
dar care contribuie la obţinerea de profit.
COMPANIE HOLDING O companie holding este o afacere care încasează venituri de pe urma
activelor financiare pe care le deţine.
METODA BAZATĂ PE VENIT Cale de determinare a valorii afacerii, participa iilor proprietarilor sau
unei acţiuni prin utilizarea uneia sau mai multor metode, prin care valoarea este determinată prin convertirea
beneficiilor (câştigurilor) anticipate.
CAPITAL INVESTIT Suma dintre capitalul propriu şi datoriile pe termen lung cu care funcţionează o
afacere.
POZIŢIE MAJORITARĂ Poziţia proprietarului care dispune de peste 50% din voturile totale într-o
afacere.
CONTROL MAJORITAR Gradul de control asigurat de o poziţie majoritară.
METODA COMPARAŢIILOR DE PIAŢĂ Cale de determinare a valorii unei afaceri, participaţii sau
unei acţiuni prin folosirea uneia sau mai multor metode care compară subiectul evaluat cu alte afaceri
similare, participaţii sau acţiuni care au fost vândute.
VALOARE DE PIAŢĂ Reprezintă suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi schimbată la
data evaluării, între un cumpărător hotărât şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie echilibrată, după un
marketing adecvat, în care fiecare parte acţionează în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângeri.
REDUCERE PENTRU LIPSA DE VANDABILITATE Sumă sau procent care se deduce dintr- o
participare la capital care exprimă lipsa de vandabilitate.
PARTICIPARE MINORITARĂ Poziţia proprietarului care-i asigură sub 50% din voturile totale ale
unei afaceri.
REDUCERE DIN MOTIV MINORITAR Diminuare aplicabilă la o participare minoritară care reflectă
lipsa puterii de control.
ACTIVE NETE Active totale minus datorii totale.
VENIT NET Venituri totale minus cheltuieli totale, inclusiv impozitele aferente.
SOCIETATE COMERCIALĂ O societate comercială este o afacere care desfăşoară o activitate
economică prin producerea, vânzarea sau tranzacţionarea unui produs sau serviciu.
RATA RENTABILITĂŢII Mărimea venitului (pierderii) şi/sau a modificării realizate sau anticipate a
unei investiţii, exprimată procentual din valoarea acelei investiţii.
COST DE ÎNLOCUIRE (NOU) Costul curent al unui element similar nou având o utilitate echivalentă
cu cea a elementului care trebuie evaluat.
DATA RAPORTULUI Data la care se face raportul de evaluare. Poate fi aceeaşi sau poate să difere
de data evaluării.
COST DE REPRODUCŢIE (NOU) Costul curent al unui element nou identic.

2 
 
 ABORDAREA EVALUĂRII în general, este o cale de estimare a valorii utilizând una sau mai multe
proceduri de evaluare. (Vezi definiţiile pentru Metoda bazată pe active, Metoda comparaţiilor de piaţă şi
Metoda venitului).
METODA DE EVALUARE Este o cale specifică de estimare a valorii, în cadrul abordărilor.
PROCEDURA DE EVALUARE Actul, maniera şi tehnica de parcurgere a etapelor unei metode de
evaluare.
RATA DE EVALUARE Raport între valoare sau preţ (la numărător) şi indicatori financiari, de
exploatare sau fizici (la numitor).
CAPITAL DE LUCRU Suma cu care activele curente depăşesc datoriile curente.
INVESTIŢIE renunţarea la un consum prezent în vederea obţinerii unor profituri viitoare. Presupune
întotdeauna obţinerea unui profit suplimentar faţă de recuperarea propriu-zisă, pentru compensarea
aşteptării şi riscurilor asumate.
COST DE OPORTUNITATE cel mai bun profit obtenabil în condiţii similare de risc.
FRUCTIFICAREA (RANDAMENTUL) CAPITALULUI = nivelul relativ al profitului obţinut prin
investirea unui capital (peste recuperare). Cea mai mică fructificare obtenabilă pe piaţă este dobânda
obligaţiunilor de stat sau cea a depunătorilor la bancă, motiv pentru care este considerată ca nivel minim de
fructificare (de referinţă).
ACTIVE TOTALE Active imobilizate (corporale, necorporale si financiare) si active circulante
DATORII TOTALE Datorii pe termen scurt si datorii pe termen lung

1. CAPITOLUL 1 - ACTIVITATEA DE EVALUARE

Evaluarea este o activitate din sfera serviciilor profesionale cum ar fi: consultanţa, proiectarea,
avocatura. Activitatea de evaluare este o profesiune fiind caracterizată prin faptul că experienţa şi
cunoştinţele sunt însuşite şi transmise din generaţie în generaţie, se respectă standarde profesionale şi un
cod deontologic specific. Consultanţa în evaluare se finalizează printr-o lucrare de evaluare în urma unui
proces complex prin respectarea unor metode şi standarde prin care se atribuie o valoare unor proprietăţi, în
cazul de faţă, pentru întreprinderi (pot fi industriale, comerciale, de turism, de transport, de servicii, agricole
etc).
Întreprinderea, ca obiect al evaluării poate fi privită din două puncte de vedere diferite: o sumă de
mijloace fixe (grupele 1-7) deci ca o sumă de valori patrimoniale şi din punct de vedere al capacităţii de a
produce profit. Un accent important pentru evaluarea de întreprinderi este capacitatea de a crea profit fiind
aspectul cel mai important pe care îl urmăreşte un potenţial cumpărător.
O altă distincţie importantă care trebuie făcută în legătură cu activitatea de evaluare este diferenţa
dintre valoare şi preţ. În urma acestei activităţi, întreprinderii i se atribuie o valoare, care este o calitate
convenţională atribuită în urma unei judecăţi, unor calcule, unei expertize. Opinia evaluatorului în ceea ce
priveşte această categorie - valoarea apare între evaluator şi computerul său, şi este influenţată de
cantitatea, calitatea informaţiilor deţinute de acesta şi experienţa sa.

3 
 
 Preţul este o sumă concretă rezultată în urma unei tranzacţii, apare între vânzător i cumpărător
(preţul este solicitat de vânzător şi acceptat de cumpărător) i poate fi diferit de valoare care este o mărime
estimată având o doză de subiectivism.
Calitatea unei lucrări de evaluare constă în acurateţea prin care evaluatorul reuşteşte prin opinia sa
asupra valorii să se apropie de preţul tranzacţiei, preţ ce apare pe piaţa caracteristică.
Un alt aspect important este distincţia ce trebuie făcută între activitatea de reevaluare contabilă (o
activitate administrativă, vezi HG 945/1990, HG 26/1992, HG 500/1994, HG 983/1998) şi activitatea de
evaluare.
Reevaluarea contabilă se face la decizia autorităţilor, Ministerul de Finanţe, fiind o activitate
administrativă prin care se urmăreşte reactualizarea valorilor contabile ale imobilizărilor (mijloace fixe),
înregistrate la costuri istorice cu cele actuale, influenţate de procesul inflaţionist.
Evaluarea este o activitate efectuată de profesionişti care respectă nişte principii, metode şi standarde
specifice prin care se determină o valoare pentru proprietatea respectivă (întreprindere, proprietate
imobiliară) care să fie cât mai apropiată de cea pe care o recunoaşte piaţa în urma tranzacţiilor.
În funcţie de domeniile specifice în care se poate desfăşura această activitate evaluarea poate fi:
¾ evaluarea de întreprindere (afaceri) - care este tratată în prezentul curs
¾ evaluare de proprietăţi imobiliare (rezidenţiale, comerciale, industriale, agricole etc.)
¾ evaluare de valori mobiliare (hârtii de valoare, acţiuni, obligaţiuni, etc.)
Fiecare din aceste domenii ale evaluării au pe lângă elemente comune şi moduri de abordare
specifice de care trebuie să ţină seama evaluatorul.

1.1. PIAŢA ŞI NECESITATEA EVALUĂRII

Piaţa pentru 100% sau pentru participaţiile de control ale întreprinderilor necotate este desigur
compusă din vânzători şi cumpărători, dar spre deosebirea pieţii întreprinderilor cotate ea nu este
reglementată şi nici organizată formal. Prin urmare tranzacţiile sunt caracterizate de preţuri obţinute în
condiţiile următoare:
¾ inexistenţa unor repere sau referinţe de preţ;
¾ inexistenţa unor informaţii larg răspândite despre tranzacţii anierioare;
¾ când negociază cu un cumpărător, vânzătorul nu poate fi sigur că dacă va rupe cu acesta
negocierile, va apare alt posibil cumpărător;
¾ vânzătorul nu poate fi niciodată sigur că toţi cumpărătorii posibili au fost contactaţi şi prin urmare
a putut obţine cel mai mare preţ disponibil;
¾ unii cumpărători potenţiali iau cunoştinţă despre tranzacţie numai după ce ea a fost încheiată;
¾ de regulă, cumpărătorii nu pot fi niciodată siguri în timpul negocierii că există şi o altă ofertă de
cumpărare.
O acţiune de marketing bine concepută şi executată poate atenua aceste influenţe negative asupra
preţului, în acest caz, cunoştinţele, competenţa şi experienţa în vânzarea întreprinderilor, cunoştinţele
financiar-contabile şi fiscale, precum şi puterea de negociere a consultanţilor şi intermediarilor pot juca un rol
semnificativ în reuşita tranzacţiei.
Se vor analiza în continuare locul şi rolul participanţilor pe piaţă: vânzătorii, cumpărătorii, consultanţii
si intermediarii.

4 
 
 Vânzătorii de întreprinderi necotate pot fi:
¾ companii publice (sau de stat) sau fonduri de investiţii când se vând participaţii; 
¾ vânzători individuali sau companii holding când se vând întreprinderi în întregime 
Prima categorie de vânzători sunt mai experimentaţi, motivaţi în general econornic, cu o
componentă emoţională nesemnificativă în decizia de a vinde şi în procesul de negociere.
Motivaţia vânzătorilor din această categorie se referă la:
¾ momentul vânzării este atunci când e considerat propice de vânzător;
¾ percepţia pieţei este că întreprinderea oferită la vânzare are o influenţă negativă asupra valorii
vânzătorului şi/sau nu e chiar aşa de valoroasă şi îndepărtarea ei face pentru a creşte valoarea
părţii rămase;
¾ întreprinderea oferită la vânzare nu generează o fructificare fie a activelor folosite fie a
investiţiei şi nu se prevede a se redresa în viitor;
¾ întreprinderea oferită la vânzare nu face parte din strategia pe termen lung a vânzătorului;
¾ vânzătorul este în dificultate financiară şi prin vânzare se redresează;
¾ vânzătorul trebuie să vândă pentru a se conforma unei legislaţii (de ex. privind concurenţa) sau
aftor reglementări;
¾ vânzătorul prevede ca în viitor va pierde o parte din piaţa specifică sau va fi nevoit să
investească de obicei pentru retehnologizare;
¾ vânzătorul a primit o ofertă de cumpărare fără a solicita aşa ceva. Motivaţia vânzătorilor
individuali sau companiilor holding cuprinde elementele de mai sus (cu excepţia celui de al doilea),
în plus se poate enumera:
¾ vârsta şi starea sănătăţii vânzătorului;
¾ diminuare sau o pierdere a interesului în întreprindere din cauze emoţionale, personale sau a
altor împrejurări;
¾ dorinţa de a nu mai risca averea personală;
¾ dorinţa de a reduce riscul rezultat din investirea averii personale într-o singură afacere;
¾ incompetenţa managerială sau de a selecta un management competent;
¾ presiunea din partea familiei sau a partenerilor de a vinde.
Cumpărătorii de întreprinderi necotate se împart în 4 categorii şi fiecare au motivaţiile lor individuale
şi o filozofie de investiţie aparte. Aceste categorii sunt:
¾ companii cotate care de regulă au acces la o bază mai mare de capital. Managementul
acestor companii nu este dispus să-şi asurne riscuri prea mari şi urmăresc de multe ori
raţionalizarea capacităţilor sau alte avantaje strategice în combinaţie cu alte activităţi pe care le
desfăşoară. Aceste companii tind să cumpere întreprinderi mari şi vor să fie investitori pe termen
lung. Totodată vor urmări să nu apară o scădere a valorii propriilor acţiuni (după cumpărare) şi
pentru acestea ele sunt dispuse să cumpere întreprinderi necotate care au o fructificare a capitalului
mai mare decât o are un pachet minoritar din propriile acţiuni; 
¾ companii necotate în care de multe ori acţionariatul include şi managementul. Ele tind să
cumpere întreprinderi mai mici şi să fie investitori pe termen lung. Criteriul principal în cumpărare
este percepţia lor privind fluxurile financiare nete ce se obţin după cumpărare; 
¾ cumpărători, de obicei companii necotate care consideră achiziţionarea de întreprinderi
necotate ca nişte tranzacţii financiare: Aceste companii utilizează o inginerie financiară sofisticată şi

5 
 
 nu sunt în mod necesar investitori pe termen lung. Ele preferă să nu se implice în management şi
tind să cumpere întreprinderi mari. Pentru cumpărare vor face împrumuturi mari (folosind drept
garanţii chiar acţiunile întreprinderii pe care o cumpără). Preţul pe care sunt dispuşi să-l accepte
este influenţat şi în unele cazuri chiar poate fi determinat de mărimea, termenul şi condiţiile de
obţinere a creditului. 
¾ cumpărători care includ managementul (sau o parte a lui) şi salariaţii întreprinderii oferite la
vânzare. Aşa numitul MEBO este perceput ca o investiţie pe termen lung şi tendinţa lor este să
cumpere întreprinderi mai mici. Aceşti cumpărători sunt mult mai informaţi referitor la funcţionarea
întreprinderii, dar pot avea o privire mai îngustă referitor fa influenţele externe. Ei tind să ia credite
mari şi aceste tranzacţii nu au de regulă o valoare adăugată semnificativă după cumpărare. Preţul
este deseori influenţat foarte tare de mărimea, termenul şi condiţiile creditului disponibil şi tinde să
fie mai mic decât cel oferit de primele 3 categorii. 
Intermediarii înseamnă consultanţii externi (în management, finanţe, legislaţie) care pot juca în
proces, fie un rol constructiv, fie unul destructiv. în această privinţă sunt importante următoarele elemente:
¾ momentul şi durata implicării intermediarilor în tranzacţie şi ca regulă, generală cu cât ei se
implică mai târziu cu atât rolul va fi mai distructiv;
¾ înţelegerea şi îndeplinirea de fiecare intermediar a rolului său în procesul de evaluare şi
negociere care să ducă la structurarea tranzacţiei şi convenirea preţului;
¾ nivelul de înţelegere de către intermediar a motivaţiei şi obiectivele vânzătorului şi
cumpărătorului;
¾ abilitatea intermediarului de "a da tonul" negocierilor şi de a lua decizii cruciale;
¾ experienţa, abilitatea şi capacitatea de negociere a fiecărui intermediar;
¾ baza de remunerare a fiecărui intermediar şi posibilitatea lipsei de obiectivitate în scopul forţării încheierii
tranzacţiei.

6 
 
TIPURI DE EVALUĂRI
1. Evaluare administrativă
- pe baza reglementărilor date de autorităţile publice (ministere, cod fiscal, etc)

2. Evaluarea pe baza Standardelor de Evaluare

Scopul evaluării

1. Vânzarea unei proprietăţi (imobiliare, întreprindere, utilaje, etc)

2. Cumpărarea unei proprietăţi
3. Cesiuni, fuziuni şi schimburi de proprietăţi
4. Pentru garantarea împrumuturilor
- credit bancar
- emisiunea de obligaţiuni negarantate
- emisiunea de acţiuni noi
5. Rezolvarea litigiilor
- compensare justă în caz de expropriere
- cazuri de înşelătorie dovedită a cumpărătorului
- evaluarea pagubelor prin deteriorarea proprietăţii
6. Impozitare
- impozitul pe proprietate (teren, clădiri, etc)
- impozitul pe cadouri
7. Asigurare
8. Raportare financiară
9. Alte scopuri

1.2. ORGANIZAŢII PROFESIONALE

În multe ţări, evaluatorii au înfiinţat societăţi profesionale bazate pe asociere voluntară care să le
reprezinte interesele şi să reglementeze atât activităţile firmelor de evaluare cât şi a evaluatorilor individuali.
Aceste asociaţii au un rol deosebit în promovarea standardelor profesionale şi etice ale activităţii de
evaluare, contribuind la obţinerea încrederii cercurilor de conducere şi a unei bune reputaţii în societate.
În general asociaţiile profesionale contribuie la promovarea şi dezvoltarea activităţii prin:
¾ dezvoltarea şi actualizarea unui bagaj comun de cunoştinţe în domeniu;
¾ stabilirea criteriilor minime de calificare şi experienţa pentru cei care vor să practice această
activitate;
¾ elaborarea şi adoptarea unui cod de comportament şi practică profesională pentru membrii lor;
¾ analizarea reclamaţiilor privind încălcarea standardelor profesionale şi etice şi adoptarea unor
măsuri disciplinare;

7 
 
 ¾ examinarea diferitelor aspecte profesionale şi oferirea de recomandări practice privind
îmbunătăţirea metodelor şi tehnicilor de lucru;
¾ oferirea de informaţii cu privire la serviciile pe care le furnizează membrii lor.
Participarea la asociaţia profesională este benevolă, dar este reglementată de un set de condiţii care
definesc profilul participantului şi aderarea sa la o obligaţie morală şi profesională asumată colectiv. Prin
urmare, nu toţi cei care sunt implicaţi în activitatea de evaluare a întreprinderilor sunt şi membrii ai unor
astfel de asociaţii. Există cazuri de firme importante de consultanţă care nu subscriu tuturor acestor condiţii
sau a căror conducere consideră că o firmă solidă, îşi poate elabora propriile standarde profesionale şi etice
şi nu are nevoie de îndrumarea sau supravegherea unei asociaţii profesionale. Există şi consultanţi
individuali care nu sunt membrii ai unei asociaţii profesionale anume pentru că nu întrunesc vreunul din
criteriile de înscriere sau nu văd ce beneficiu ar putea avea din apartenenţa la astfel de asociaţii.
Asociaţiile profesionale acordă multă atenţie codului de comportament profesional (etica şi practica
profesională), pe care îl foloseşte ca un element esenţial în consolidarea şi protejarea profesiunii şi pentru a
face cunoscut clienţilor şi în general publicului, regulile de comportament ce ar trebui respectate de
consultanţi.
Astfel, codul de comportament ai ANEVAR, care este parte integrantă din statut cuprinde:
¾ principalele îndatoriri şi responsabilităţi ale evaluatorului;
¾ obligaţii ale evaluatorului faţă de client;
¾ practici lipsite de etică şi profesionalism în activitatea de evaluare.
Desigur, nu existenţa codului de comportament, ci aplicarea sa riguroasă şi inteligentă de către
membrii asociaţiei profesionale este elementul care determină valoarea profesională reală şi asigură o
credibilitate a integrităţii moral-profesionale a serviciilor de consultanţă în evaluarea întreprinderilor.
Asociaţiile consultanţilor îi pot ajuta pe membrii lor să ridice nivelul profesional al serviciilor în mai
multe moduri. Aici putem include cursuri de formare/instruire pentru evaluatori, cursuri şi seminarii de
perfecţionare pentru cei cu experienţă, conferinţe de informare şi schimburi de experienţă, cercetări în
domeniul metodelor şi tehnicilor de evaluare, semnalarea şi analizarea literaturii de specialitate, etc.
Deoarece profesiunea este tânără, toate aceste activităţi au şi o puternică dimensiune educativă,
respectiv să-i ajute pe membrii să adere pe deplin la etica profesională, definită de asociaţii şi să poată
interpreta corect principiile etice în situaţiile concrete.
În domeniul evaluării întreprinderilor şi a proprietăţilor, în 1981 a luat fiinţă Comitetul Internaţional
pentru Standarde de Evaluare (The International Assets Valuation Standards Comittee - TIAVSC) ale cărui
obiective principale sunt :
¾ să dezvolte adevărate standarde internaţionale de evaluare care să satisfacă
necesităţile pieţei internaţionale şi ale comunităţii de afaceri;
¾ să dezvolte standarde de evaluare care să satisfacă necesităţile ţărilor în curs de
dezvoltare sau nou industrializate şi să ofere asistenţă în introducerea şi aplicarea acestor
standarde;
¾ să identifice situaţiile în care standardele locale sau regionale sunt diferite şi să
acţioneze pentru o mai mare compatibilitate între cerinţele locale sau regionale şi standardele
internaţionale de evaluare.

8 
 
 Încă din 1981, TIAVSC a câştigat recunoaşterea internaţională, prin statutul său de organ consultativ
al Consiliului Economic şi Social al Naţiunilor Unite şi al Consiliului Internaţional pentru Standardele în
Contabilitate (ECOSOC).
Până în 1991, TIAVSC a elaborat 15 standarde de evaluare şi 12 recomandări.
Pe plan european, în 1977 s-a înfiinţat Grupul European al Evaluatorilor (TEGOVOFA), cu
următoarele obiective:
¾ să reprezinte în faţa Comisiei Europene, Parlamentului European şi a altor
organizaţii din Uniunea Europeana, un punct de vedere comun al evaluatorului în orice subiect
referitor la evaluarea mijloacelor fixe, a proprietăţilor sau întreprinderilor;
¾ să recomande standarde şi proceduri de evaluare care să fie adoptate în ţarile
Uniunii Europene (UE);
¾ să promoveze necesitatea acestor standarde de evaluare în interesul public şi ale
evaluatorilor din tările UE ;
¾ să acorde asistenţă şi îndrumare evaluatorilor, privind legislaţia UE;
¾ să reprezinte o viziune unitară a evaluatorilor europeni, faţă de organizaţiile
internaţionale.
Membrii titulari ai TEGOVOFA, sunt asociaţii profesionale din ţările UE iar asociaţiile profesionale
din celelalte ţari europene, pot avea statutul de membrii asociaţi.
În 1988r TEGOVOFA a elaborat un set de 17 standarde, 23 recomandări şi 5 articole de informare
reunite în aşa numita "Carte Albastră", ce constituie un ghid cu autoritate în domeniul evaluării mijloacelor
fixe şi a proprietăţilor.
În 1992, s-a constituit o organizaţie paneuropeană, numită EUROVAL, care era o interfaţă între
evaluatorii practicieni incadraţi în asociaţiile profesionale naţionale din ţările Uniunii Europene şi Comisia
Europeană şi alte organizaţii reprezentative în alte domenii şi beneficiarii evaluărilor.
În martie 1997 la Cannes a avut loc fuziunea celor două organizaţii europene ce se ocupau de
evaluare: TEGOVOFA şi EUROVAL, organizaţia rezultată având numele de TEGOVA (The European Group
of Valuers Association) şi sarcina să preia activitatea legată de standardizare, legată de evaluare şi de
profesia de evaluator.
În 1998 prin contribuţia IROVAL (Institutul Român de Cercetare în Evaluare) apare tradusă în limba
română această carte pentru evaluarea proprietăţilor imobiliare, inclusiv a întreprinderilor bazate pe
proprietăţi (hoteluri, restaurante, magazine, etc.) denumită "Cartea Albastră - Standarde profesionale
Europene aprobate pentru evaluarea proprietăţilor imobiliare".
"CARTEA ALBASTRĂ" conţine 52 de Standarde de Evaluare Europene pe care TEGOVA
recomandă să fie adoptate şi aplicate în Uniunea Europeană şi în celelate ţări membre ale TEGOVA atunci
când evaluările sunt necesare pentru raportările financiar-contabile i/sau sunt utilizate pentru orice alt scop
legat de interesul public.
În România, în 1992 s-a constituit Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România ANEVAR, o
organizaţie profesională, neguvernamentală, independentă, non-profit, care acţionează în interesul public,
având drept scop promovarea prin mijloacele specifice profesiei, a metodelor şi tehnicilor de diagnostic şi
evaluarea întreprinderilor, părţilor din întreprinderi i a altor bunuri.

9 
 
 Asociaţia a fost constituită la 11- ianuarie -1992 de un grup de 30 de membrii fondatori, persoane
fizice şi juridice. Asociaţia a fost constituită cu acordul Agenţiei Naţionale de Privatizare, aducându-şi până
în prezent o contribuţie activă la îndeplinirea obiectivelor imediate şi de perspectivă ale agenţiei.
Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România este o organizaţie profesional-ştiinţifică,
neguvernamentală, independentă, nepatrimonială şi non-profit, cu personalitate juridică, constituită pe
termen nelimitat şi având drept scop promovarea prin mijloace specifice profesiei, a metodelor şi tehnicilor
de diagnostic şi evaluare a întreprinderilor, a proprietăţilor imobiliare, a activelor şi a altor bunuri, metode
practicate în economiile bazate pe piaţa liberă, în deplin acord cu realităţile etapelor dezvoltării României.
Obiectivele şi activităţile subordonate acestui scop vizează în principal:
¾ formarea şi perfecţionarea unui corp de evaluatori, cu o solidă pregătire profesională, pentru
satisfacerea cerinţelor economiei de piaţă în formare în România;
¾ crearea unui cadru organizat de manifestare a schimbului de ideir informaţii şi experienţă în
domeniu! evaluării;
¾ promovarea standardelor profesionale, a regulilor şi principiilor deontologice, etice, ce
trebuie să guverneze activitatea evaluatorilor în conformitate cu responsabilitatea şi demnitatea
profesiei;
¾ stabilirea de contacte şi conlucrarea cu organizaţii şi organisme guvernamentale şi
neguvernamentale, naţionale şi internaţionale, în scopul promovării profesiei şi ameliorării continue
a metodelor, şi tehnicilor de diagnostic şi evaluare actuale.
Structura organizatorică a asociaţiei cuprinde, în afara conducerii centrale, centrele teritoriale 1, 2, 3,
4 şi 5 la Bucureşti şi în oraşele Alba-lulia, Alexandria, Arad, Bacău, Baia Mare, Bistriţa, Botoşani, Braşov,
Brăila, Buzău, Cluj Napoca, Constanţa, Craiova, Calarasi, Focşani, Galaţi, Harghita, Hunedoara, laşi,
Oradea, Ploieşti, Piatra Neamţ, Piteşti, Resita, Satu Mare, Sibiu, Slobozia, Suceava, Sf Gheorghe, Slatina,
Târgu Jiu, Târgu Mureş, Timişoara, Târgovişte, Tulcea, Vâlcea, Vaslui, Zafău. Fiecare din aceste centre işi
desfăşoară activitatea pe baza prevederilor Statutului "ANEVAR" şi a unui regulament propriu de
funcţionare.
În prezent, asociaţia are peste 3500 membrii titulari (persoane fizice) si 119 membri asociaţi
(persoane juridice).
Conducerea ANEVAR este asigurată de un consiliu director format din 21 membrii care include
preşedintele.
Dintre activităţile cele mai importante desfăsurate de ANEVAR până în prezent, amintim:
¾ organizează urmatoarele tipuri de cursuri:
• „Evaluarea întreprinderilor” - curs de iniţiere în evaluare;
• „Evaluarea activelor şi întreprinderilor” destinat specialiştilor din mediuI bancar;
• „Evaluarea şi finanţarea proprietăţilor imobiliare” destinat celor ce doresc
să devină evaluatori imobiliari.
¾ în colaborare cu Banca Românească, Bancpost, CEC şi Banca Comercială Română (BCR)
ANEVAR a organizat cursuri de instruire a personalului.
¾ până în prezent ANEVAR a organizat peste 300 de cursuri în care au fost cuprinşi peste 11.000
de cursanţi. Toate aceste cursuri au la baza suporturi de curs concepute şi tipărite de ANEVAR.
¾ derularea unui program de instruire continuă bazat pe organizarea de seminarii. Dintre acestea
amintim: Evaluarea acţiunilor si obligaţiunilor, Metode de evaluare imobiliară, Evaluarea

10 
 
 întreprinderii i factori de mediu, Evaluarea goodwill-ului i a activelor intangibile, Evaluarea pentru
garanţii materiale, Evaluarea întreprinderilor în dificultate etc.
¾ traducerea şi publicarea lucrării "STANDARDE PROFESIONALE EUROPENE APROBATE
PENTRU EVALUAREA PROPRIETĂŢILOR IMOBILIARE" iulie 1998
¾ conceperea şi structurarea unui manual de "EVALUAREA ÎNTREPRINDERILOR" utilizat ca
suport de curs şi apoi reeditat în luna martie 1995 - ediţia a lll-a;
¾ conceperea şi structurarea unui manual de "EVALUAREA şi FINANŢAREA PROPRIETĂŢILOR
IMOBILIARE" utilizat ca suport de curs;
¾ conceperea şi structurarea unui manual de "EVALUAREA ACTIVELOR şi
ÎNTREPRINDERILOR" destinat în special cursanţilor din mediul bancar;
¾ conceperea şi structurarea a două culegeri de teste şi probleme;
¾ înfiinţarea Institutului Român de Cercetare în Evaluare - IROVAL în noiembrie 1995
¾ participarea cu lectori la cursurile de "Corporate Finance" organizate de World Trade Institute
¾ înfiinţarea unui punct de documentare de specialitate care pune la dispoziţia membrilor
asociaţiei o bibliografie utilă, conţinând lucrări de referinţă în domeniul profesiei (unele dintre
lucrările străine fiind traduse în limba română prin grija asociaţiei);
¾ stabilirea unor relaţii de conlucrare cu organisme guvernamentale (Ministerul Privatizării,
Ministerul Industriei şi Comerţului, Ministerul Turismului, Curtea de Conturi, Direcţia Generală a
Vămilor, etc), cu asociaţii patronale, precum şi cu asociaţii profesionale din domenii conexe
(Asociaţia Consultanţilor în Management, CECAR, CCIR, etc.);
¾ afilierea la organizaţii internaţionale de profil (International Valuation Standards Committee -
IVSC, Grupul European al Asociaţiilor de Evaluatori (TEGOVA) - organism al Comunităţii Europene)
şi Central Eastern European Valuer Associations Network - (CEEVAN - organism informal est
european cu caracter consultativ);
¾ stabilirea unor relaţii de colaborare cu asociaţii profesionale ale evaluatorilor din SUA - Appraisal
Foundation şi Anglia (Royal Institute Of Chartered Surveyors - RICS).

În perspectivă, Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România va continua să dezvolte domeniile în

care este activă, Consiliul Director definind deja unele acţiuni care au fost demarate recent, dintre acestea
amintind:
¾ elaborarea, în colaborare cu alţi factori tangenţi activităţii de evaluare, a standardelor
profesionale utilizabile în evaluările pentru tranzacţii în condiţiile concrete ale pieţei româneşti şi
compatibile cu standardele europene şi internaţionale;
¾ răspândirea şi consolidarea imaginii ANEVAR în rândul agenţilor economici;
¾ contactarea unor organe şi organisme guvernamentale şi neguvernarnentale angajate în
consolidarea economiei de piaţa în ţara noastră şi implicarea asociaţiei în sprijinirea acestora cu
instrumentele specifice obiectului de activitate al "ANEVAR";
¾ editarea perioadică a unei publicaţii de specialitate;
¾ acreditarea membrilor ANEVAR;
¾ editarea de cărţi de specialitate;
Alte asociaţii profesionale care au ca obiectiv evaluarea proprietăţilor imobiliare, evaluarea
afacerilor, audit financiar sunt Corpul Experţilor Tehnici, CECCAR, AMCOR.

11 
 
 Începând din 1998 ANEVAR are prin preşedintele său un membru în consiliul director al TEGOVA ,
ca recunoaştere a contribuţiei adusă la dezvoltarea profesiei de evaluator şi progreselor tăcute în domeniul
standardizării şi a pregătirii profesionale continue.
ANEVAR a avut un rol important în elaborarea standardelor europene de: evaluarea afacerilor i
evaluarea activelor intangibile.

1.3. STANDARDE PROFESIONALE Şl ETICE

În ultimul timp pe plan internaţional s-a constatat o preocupare crescută referitoare la existenţa şi
eficienţa standardelor de evaluare a întreprinderilor. Tendinţa continuă şi chiar se accelerează şi un aspect
foarte important îl reprezintă recunoaşterea standardelor de către instanţele judiciare şi fiscale.
Este absolut imperativ pentru acei ce sunt responsabili cu elaborarea, revizuirea şi utilizarea
standardelor să cunoască toate standardele existente în domeniu, precum şi dezvoltarea standardelor pe
măsură ce se desfaşoară aceasta.
Societatea Americană a Evaluatorilor (ASA) a introdus în 1992, 9 standarde de evaluare a
întreprinderilor care tratează următoarele subiecte:
¾ terminologia evaluării;
¾ conţinutul raportului de evaluare;
¾ cerinţele evaluării întreprinderii;
¾ evaluarea pe baze patrimoniale;
¾ metoda comparaţiilor;
¾ metoda de estimare a valorii de piaţă;
¾ metode de evaluare bazate pe profit;
¾ analiza rezultatelor evaluării şi opinia evaluatorului;
¾ corecţia documentelor financiare (bilanţ şi cont de profit şi pierderi).
Uniunea Europeană a Experţilor Economici Contabili şi Financiari a introdus în 1980 standardul de
evaluare a întreprinderii TRC - 1 care tratează următoarele aspecte :
¾ poziţia evaluatorului faţă de client;
¾ evaluarea prin metoda fluxurilor financiare actualizate;
¾ evaluarea prin metoda capitalizării profitului;
¾ alte metode utilizate în practică;
¾ principii general acceptate în evaluarea întreprinderilor;
¾ recomandări către evaluator;
¾ limitele raportului de evaluare;
¾ responsabilitatea evaluatorului.
Obiectivul principal al standardelor de evaluare este îmbunătăţirea şi menţinerea calităţii lucrărilor în
beneficiul profesiei de evaluator şi al utilizatorilor rezultatelor evaluării.
Obiectivul TEGOVA este ca aceste standarde sa fie acceptate în ţările Uniunii Europene (UE) şi în
celelalte ţări europene nemembre UE. Standardele TEGOVA sunt corelate cu standardele TIAVSC şi cu
standardele internaţionale EVS.
Obiectivele EVS-urilor sunt:
a) de a sprijini evaluatorii, prin recomandări clare, să elaboreze rapoarte coerente pentru clienţi;

12 
 
 b) de a promova coerenţa (înţelegerea uniformă) prin utilizarea unor definiţii standard ale valorii de
piaţă şi prin abordarea uniformă a evaluării;
c) de a furniza un standard de calitate referitor la validarea calificării recunoscute şi la cea mai
bună practică, ca etalon pentru utilizatorii evaluărilor;
d) de a asigura o bază corectă pentru analiza economică a utilizării eficiente a resurselor limitate
ale terenului şi clădirilor;
e) de a promova în rândul evaluatorilor o abordare orientată spre client şi spre cerere;
f) de a accentua conştientizarea rolului evaluatorului;
g) de a institui proceduri care să conducă la exprimarea exactă a certificării valorii, corecte şi
neambigue, corespunzătoare cu legislaţia naţională şi supranaţională, cu standardele de evaluare şi
cu cele de contabilitate, iar în sectorul investiţiilor, compatibilitatea între evaluări, utilă pentru a
construi indici care să reflecte performanţa financiară şi coerenţa în reglementările naţionale sau în
recomandările celei mai bune practici.

Standardele Europene de Evaluare se referă la situaţiile legate de înregistrările şi interesul public,

mai ales în cazurile în care datele sunt publicate. Întrucât ele definesc o bună practică, sunt recomandate
pentru adoptare şi acolo unde compatibilitatea şi calitatea sunt esenţiale pentru un raport de evaluare
elaborat pentru alte interese decât cele publice. Oricum, ele nu au fost prevăzute să facă faţă situa iilor de
genul celor dominate considerabil de legislaţia sau jurisprudenţa naţională.
Evaluarea pentru scopuri fiscale şi pentru achiziţii fortate nu constituie obiectul Standardelor
Europene de Evaluare. Principiile generale enunţate ar putea totuşi să fie aplicate atunci când nu există alte
recomandări specifice.
Adoptarea şi aplicarea anumitor metode şi proceduri de evaluare, care sunt utilizate şi recunoscute
pe scară largă, sunt implicite în multe dintre EVS-uri. Suplimentar există, în cadrul legislaţiei europene, o
cerinţă de adoptare a unei baze de evaluare recunoscute şi compatibile. Deşi nu a fost gândit ca un manual
de evaluare, Standardul European de Evaluare 1I.07 include un rezumat general şi unele recomandări.
Un cod de etică şi de conduită profesională este esenţial pentru o abordare corespunzătoare a
evaluării afacerilor. Consideraţii similare, cum ar fi păstrarea unor procese verbale şi altor documente
importante, probleme legate de confidenţialitate şi de disciplină, sunt tratate atât în cadrul standardelor
individuale, atunci când acest lucru a fost posibil, cât şi în addendă.
ANEVAR a elaborat un manual despre asigurarea calităţii. Documentaţia necesară desfăşurării
acestei activităţi cuprinde: manualul calităţii, instrucţiuni şi formularistică necesare aplicării ISO 9000.
De asemenea s-au făcut demersuri pentru încheierea de asigurări de răspundere profesională
pentru firmele asociate ANEVAR.
În spiritul deciziilor luate la TEGOVA, ANEVAR se va implica din punct de vedere tehnic în
activitatea de pregătire şi înfiinţare a organismului naţional independent de autorizare şi certificare conform
SR 45013 ( EN 45013).
Certificarea profesională a membrilor ANEVAR va fi o preocupare importantă în perspectivă pentru a
da o mai mare credibilitate în fa a investitorilor şi a asigura creşterea nivelului de pregătire profesională a
evaluatorilor.

13 
 
 Standardele prevăd un minim de cerinţe ce trebuie respectate de evaluatori. Dacă anumite
circumstanţe, inclusiv cerinţa expresă a clientului, necesită o îndepărtare de la cerinţele standardelor, atunci
acest lucru trebuie menţionat expres în raportul de evaluare.
Standardele sunt destinate a asigura un ghid pentru evaluatori, membri ai asociaţiilor profesionale, în
efectuarea lucrărilor de evaluare a întreprinderilor. Nerespectarea standardelor nu poate fi luată drept bază
pentru orice fel de responsabilitate civilă.

1.4. DEFINIŢIA EVALUATORULUI. COMPETENŢĂ, CALIFICARE ŞI RELAŢIA CU CLIENTUL.

(SEV3.02.)

Definiţia de bază şi cerinţele minime pentru un evaluator, responsabil pentru elaborarea şi/sau
supervizarea evaluărilor pentru care poartă responsabilitatea includerii acestora în documentele financiare,
este ca acesta să fie o persoană cu o bună reputaţie, care poate demonstra că:
¾ a obţinut o diploma universitară sau postuniversitară adecvată, la un institut de învăţământ
superior recunoscut, are cel puţin doi ani de experienţa după absolvire şi poate demonstra că şi-a
menţinut şi sporit cunoştinţele sale profesionale printr-un program relevant de pregătire continuă; şi
¾ are suficiente cunoştinte şi experienţă locală în evaluarea activelor corporale aflate în zona şi
categoria respectivă, sau a declarat insuficienta sa experienţă profesională clientului, înainte de
acceptarea lucrării şi că a obtinut asistenţa de la persoane competente şi cunoscătoare; şi
¾ îndeplineşte toate cerinţele legale, regulamentare, etice şi contractuale legate de lucrare; şi
¾ are o asigurare profesională adecvată, corespunzătoare cu responsabilită ile asumate pentru
fiecare lucrare

În anumite cazuri complexe, dacă ajunge la concluzia că-i lipseşte experienţa necesară pentru
îndeplinirea corespunzătoare a misiunii, evaluatorul trebuie să:
a) prevină clientul; şi să
b) solicite asistenţă profesională specializată de la, de exemplu, geologi, specialişti în probleme de
mediu înconjurător, ingineri minieri, experţi contabili şi avocaţi, pentru a-şi îndeplini misiunea.
În numeroase circumstanţe, ca rezultat al legislaţiei sau codului de conduită profesională derivând
din relaţia sa fiduciara, este imperativ ca evaluatorul să fie considerat nu numai competent, ci şi independent
şi fără a avea un actual sau previzibil conflict de interese potenţial şi nedeclarat.
Rezultă deci că, un evaluator căruia i se solicită o lucrare de evaluare, trebuie să chestioneze
clientul asupra scopului şi identităţii oricărei terţe părţi interesate sau legate de proprietatea evaluată, altfel
încât să poată stabili că nu există nici un conflict de interese pentru evaluator, pentru partenerii săi, pentru
asociaţii săi sau pentru rudele apropiate. Dacă un asemenea conflict există, este esenţial ca el să fie
declarat clientului. Clientul este liber să confirme numirea expertului, atunci când un asemenea conflict
exista, cu condiţia unei declaraţii clare asupra situaţiei în cadrul raportului de evaluare.
Evaluatorul poate fi un evaluator intern, extern sau independent.
Evaluatorul extern este un evaluator distinct de evaluatorul intern, care nu are un interes financiar
semnificativ în compania clientului sau vice versa, nici direct, nici indirect prin asociaţi, coadministratori sau
rude apropiate.
Evaluatorul independent este un evaluator extern care, în plus, nu a avut în ultimele 24 de luni

14 
 
 i nu are nici în prezent o rela ie pecuniară cu clientul, cu excep ia plă ii evaluării i a declarat în scris
orice implicare trecută sau prezentă cu proprietatea evaluată sau cu părţile interesate sau legate de
proprietate pentru ultimele 24 de luni.
Evaluatorul poate fi un evaluator intern, fie ca administrator, director sau funcţionar, dacă este
calificat corespunzător şi dacă nu are un interes financiar sau politic semnificativ, definit astfel:
a) ca proprietate personală sau familială, fie printr-o corporaţie sau printr-un holding în proporţie de
peste 5%, sau cu o asemenea sumă cu care ar putea fi influenţată obiectivitatea evaluatorului -suma
care poate consta în participare la capitalul social, remunerare, opţiuni sau bonifica ii, legate de
rezultatele evaluării; sau
b) ca funcţie în cadrul unei Autorităţi Publice faţă de care există conflict de interese evidente sau a
căror existenţă ar putea fi percepută de către o terţă persoană obiectivă.

Când angajează o echipă cu mai mulţi evaluatori aceştia trebuie să îndeplinească cerinţele de mai
sus, individual şi colectiv, referitoare la independenţă şi obiectivitate.
Se recomandă ca toate evaluările să includă o declaraţie care să specifice faptul că evaluatorul,
responsabil de lucrare în faţa clientului, s-a conformat cu cerinţele Standardelor de Evaluare şi, în caz
excepţional, măsura şi motivele pentru orice abatere de la standarde.

1.5. POZIŢIA ŞI RESPONSABILITATEA EVALUATORULUI

Deşi activitatea de evaluare, ca orice profesiune liberală, nu este reglementată de către instituţii
guvernamentale, ea se desfăsoară după standarde şi proceduri profesionale şi etice specifice, care implică
responsabilitatea evaluatorului.
Primul aspect este responsabilitatea profesională care reflectă modul în care evaluatorul cunoaşte şi
aplică procedurile, metodele şi tehnicile specifice şi modul de aderare la codul de comportament etic.
Asociaţiile profesionale care au în obiectul de activitate evaluarea întreprinderilor, elaborează
standarde şi proceduri profesionale şi norme de comportament etic iar membrii acestor asociaţii s-au
angajat să le respecte, să le aplice şi să se supună controlului din partea asociaţiei. Este firesc ca un
membru al unei asemenea asociaţii profesionale să manifeste un grad sporit şi controlabil de
responsabilitate profesională.
Al doilea aspect este responsabilitatea civilă care se manifestă în virtutea contractului civil dintre
evaluator şi clientul său prin care evaluatorul se obligă să furnizeze un serviciu de calitatea promisă în
ofertă.
Dacă evaluatorul nu reuşeşte să îndeplinească condiţiile contractuale şi prin aceasta el a produs
daune clientului săuh acesta din urma este îndreptăţit să solicite despăgubiri. Acordarea de despăgubiri se
poate face prin înţelegere între evaluator şi client sau prin decizie a instanţei civile.
În sfârşit, al treilea aspect este responsabilitatea penală atunci când în legătură cu activitatea de
evaluare, evaluatorul a încălcat legea penală.

15 
 
 1.6. DEFINIŢIILE VALORII ÎNTREPRINDERII

În acest capitol încercăm să identificăm şi să definim diferite standarde şi ipoteze ale valorii ce se
pot aplica în diferite situaţii. Sunt multe definiţii pentru a descrie diferite variante ale valorii, dai din păcate
aceste definiţii au sensuri şi întelesuri diferite pentru diferiţi oameni.
Una din obligaţiile importante ale evaluatorului profesionist este de a colabora cu atenţie şi în
profunzime cu clientul său pentru a stabili definiţia valorii, corespunzătoare situaţiei specifice a evaluării.

1.6.1 Valoare, preţ, piaţă

Pentru a evita confuzia între teorie şi fapte, considerăm necesar să clarificam diferenţele de ordin
semantic între valoare şi preţul plătit sau cursul de bursă.
Prin valoare înţelegem acea calitate convenţională a unui obiect care îi este atribuită în urma unor
calcule sau a unei expertize. Valoarea nu e un fapt, ci numai o opinie.
Preţul, sau mai exact preţul plătit efectiv în urma unei tranzacţii sau cursul la bursă, este spre
deosebire de valoare, un fapt tangibil, un element real.
Este totuşi de dorit, de a încerca să se estimeze o valoare calificată ca normală, rezonabilă, realistă
sau de piaţă. Se vorbeşte de asemenea, de un ecart de valori, de valoare minimă sau maximă, de valoare
pesimistă sau optimistă.
Valoarea este rezultatul unui demers teoretic care poate fi o simplă comparaţie sau rezultatul unui
calcul mai mult sau mai puţin complex, prin aplicarea unei formule, unei metode sau unui model matematico
- economic.
Valoarea încearcă să se aşeze pe un fundament logic sau matematic şi posibil riguros. Ea vizează
obiectivitatea, neutralitatea şi independenţa faţă de părţile aflate în tranzacţie, de raportul de for e pe piaţă,
de situaţia pie ii.
Diferenţa între valoare şi preţul plătit este cauzată de contextul tranzacţiei care nu este niciodată
acelaşi.
În fapt, la un anumit moment, contează starea de sănătate aîntreprinderii, ce poate fi benefică sau în
dificultate, motivaţia părţilor, raportul forţelor pieţei, talentul negociatorilor şi utilizarea evaluării.
Valoarea este o mărime estimată în urma unui proces complex, pe care evaluatorul a selectat- o din
setul de valori obţinute prin aplicarea metodelor de evaluare adecvate, cu respectarea standardelor
specifice.

1.6.2 Valoarea de piaţă

În SUA standardul cel mai acceptat al valorii este valoarea de piaţă ( market value).
Societatea Americană a Evaluatorilor (ASA) a definit valoarea de piaţă ca fiind „mărimea la care
proprietatea s-ar schimba între un vânzător hotărât şi un cumpărător hotărât, când nici unul nu acţionează
forţat şi când ambii au cunoştinţa rezonabilă a faptelor relevante”.
Fundaţia Evaluatorilor din SUA (o organizaţie cu caracter tehnic a evaluatorilor americani) defineşte
valoarea de piaţă astfel:

16 
 
„Cel mai probabil preţ cu care o proprietate ar fi adusă într-o piaţă competitivă şi deschisă, cu toate condiţiile
necesare pentru o tranzacţie corectă, vânzătorul şi cumpărătorul acţionând prudent şi în cunoştinţă de
cauză şi presupunând că preţul nu este afectat de stimuli anormali”. În această definiţie sunt considerate ca
implicite efectuarea tranzacţiei la data specificată şi trecerea proprietăţii de la vânzător la cumpărător în
condiţiile în care:
1. cumpărătorul şi vânzătorul sunt motivaţi specific;
2. ambii parteneri sunt bine informaţi sau sfătuiţi şi au credinţa că ac ionează în cel mai bun interes
al lor;
3. oferta a fost expusă pieţei deschise o perioadă de timp rezonabilă;
4. plata se face în dolari sau prin aranjamente financiare comparabile;
5. preţul reprezintă o consideraţie că proprietatea vândută este neafectată de o finanţare specială
sau concesii în vânzare făcute de oricine asociat cu vânzarea.
Comitetul International pentru Standarde de Evaluare (IVSC) a adoptat în 1995 Standardul IVS 1, cu
urmatoarea definiţie a valorii de piaţă :
“Valoarea de piaţă este mărimea estimată pentru care o proprietate ar fi schimbată la data evaluării,
între un vânzător hotărât şi un cumpărător hotărât, într-o tranzacţie echilibrată, după un marketing adecvat,
în care fiecare parte a ac ionat în cunoştinţă de cauză, prudent si fără constrângeri.”
Grupul European al Evaluatorilor (TEGOVA) a adoptat în 1998 Standardul EVS - 4.03 cu care
defineşte valoarea de piaţă.
În fine, din 1995 în toate ţările Uniunii Europene este în vigoare o definiţie a valorii de piaţă pentru
bunurile imobiliare, conţinută în Directiva 91/674 EEC referitoare la asigurări, şi anume:
„Valoarea de piaţă va însemna preţul la care terenul i construcţiile ar putea fi vândute prin contract
privat între un vânzător hotărât şi un cumpărător hotărât într-o tranzacţie echilibrată la data evaluării,
presupunând că proprietatea este expusă public pieţei, că piaţa permite o vânzare normală i că o perioadă
normală, în funcţie de natura proprietăţii, este disponibilă pentru negocierea vânzării.”
Definiţiaa SEV 4.03:
„Valoarea de piaţă reprezintă suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi schimbată la data
evaluării, între un cumpărător hotărât i un vânzător hotărât, într-o tranzac ie echilibrată, după un
marketing adecvat, în care fiecare parte ac ionează în cunoştinţă de cauză, prudent i fără constrângeri.”
Definiţiile prezentate au multe similarităţi iar deosebirile sunt numai de nuanţă. Elementele
importante sunt:
¾ valoarea este estimată în sensul că duce la preţul cel mai probabil;
¾ trebuie să existe o piaţă liberă (vânzător şi cumpărător hotărât, marketing adecvat, tranzacţie
echilibrată);
¾ evaluarea nu are termen de valabilitate (în ipoteza că tranzacţia ar avea loc la data evaluării).

1.6.3 Valoarea de investiţie

Definiţia consacrată este „valoarea pe care este dispus să o dea un investitor, respectiv valoarea
bazată pe cerinţele investiţionale individuale, şi deosebită de valoarea de piaţă care este ceva impersonal şi
detaşat”.

17 
 
 Prin urmare, valoarea de investiţie este valoarea specifică unui anume investitor (o clasă de
investitori), caracterizaţi prin motive investiţionale individuale.
Sunt multe motive concrete pentru care valoarea de investiţie, pentru un anumit investitor sau
potenţial proprietar, să difere de valoarea de plată, printre care enumerăm:
¾ diferenţe în estimarea potenţialului de a produce profit;
¾ diferenţe în perceperea riscurilor;
¾ diferenţe între modul de impozitare;
¾ sinergiile cu alte afaceri ce le are în proprietate sau le controlează.

1.6.4 Valoarea intrinsecă sau fundamentală

Valoarea intrinsecă diferă de valoarea de investiţie prin faptul ca reprezintă o analiză a valorii bazată
pe caracteristicile intrinseci ale investiţiei şi nu pe cele avute în vedere de un anume investitor; mai degrabă
se referă la cele avute în vedere şi interpretate de un evaluator sau altul.
În analiza valorii acţiunilor unei societă i comerciale, valoarea intrinsecă este în general considerată
ca preţul corespunzător estimat de un analist al valorilor imobiliare care a efectuat o analiză fundamentală a
activelor societăţii, capacitatea de a produce profit şi alţi factori.
Analiza fundamentală înseamnă o analiză a valorilor mobiliare care presupune că acestea au o
„valoare intrinsecă” ce poate fi determinată printr-o evaluare riguroasă a variabilelor relevante, cum ar fi :
profitul estimat, dividendele, structura capitalului, calitatea managementului, comparate cu preţul curent la
bursă a unor valori mobiliare comparabile.
De cele mai multe ori valoarea intrinsecă este solicitată în cauzele judiciare când evaluatorul are
poziţia de expert neutru.

1.6.5 Premizele valorii

Premizele valorii înseamnă ipotezele care se au în vedere pentru a descrie circumstanţele în care ar
avea loc tranzac ia.
Valoarea de exploatare continuă - este un concept care presupune că afacerea evaluată este o
unitate operaţională, şi anume: are activele şi stocurile pe poziţie de lucru, forţa de muncă angajată şi
afacerea funcţionează fără a exista o intenţie iminentă de lichidare sau de încetare a activită ii.
Acest concept este cel mai utilizat în evaluare şi este subînţeles când se discută de valoarea de
piaţă, de investiţie sau intrinsecă.
Valoarea de lichidare - este în esenţă opusul valorii de exploatare continuă şi înseamnă ce poate fi
obţinut dacă afacerea este lichidată şi activele vândute bucată cu bucată. Există 2 variante:
¾ lichidarea normală, în care vânzarea se face pe o perioadă de timp suficientă pentru a obţine cel mai
bun preţ pentru fiecare activ şi
¾ lichidarea for ată, când activele sunt vândute cât mai repede posibil, de obicei toate odată la
licita ie.
Trebuie luate în considerare toate costurile asociate lichidării iar dacă lichidarea se face pe un număr
de ani, se va utiliza tehnica actualizării.

18 
 
 Valoarea reziduală - este o expresie a valorii de piaţa pentru o investiţie la sfârşitul unei perioade de
exploatare, timp în care a fost recuperată integral. Aceasta nu înseamnă că nu mai poate funcţiona în
continuare.
Valoarea de casare - este o variantă extremă a valorii reziduale atunci când activul este dezmembrat
şi se recuperează materialele.
Valoarea net realizabilă - este valoarea de piaţă din care se deduc costurile şi taxele aferente
tranzacţiei.
Valoarea unei participaţii (majoritară/minoritară, de control, etc.) este legată de gradul de control
asupra afacerii care la rândul său depinde de procentul de participaţie, distribuţia celorlalte participaţii,
prevederile din contractul de asociere şi statutului societăţii.
Valoarea contabilă - nu reprezintă nici un standard sau premiză a valorii, ci este un termen contabil
şi nu un termen al evaluării. Valoarea contabilă înseamnă suma tuturor activelor din care se scad
amortizarea şi obligaţiile aşa cum apar în bilanţul contabil.
Înainte de a evalua o întreprindere trebuie cunoscut scopul lucrării, întrucât pentru scopuri diferite
vor fi utilizate diferite metode de evaluare şi evident valorile rezultate dar mai ales semnificaţia lor este
diferită. Vom analiza cazurile: vânzare-cumpărare a unei întreprinderi sau a unei părţi, obţinerea de
finanţare, ofertă publică, taxe şi impozite.

Vânzare – cumpărare

Evaluarea pentru vânzare/cumpărare este supusă tuturor forţelor ce acţionează asupra cererii
ofertei, inclusiv factorii economici relevanţi ce apar la momentul evaluării şi în condiţiile pieţei afacerii în
cauză (piaţa afacerii poate fi gândită ca reprezentând toţi vânzătorii şi cumpărătorii potenţiali afacerilor de
tipul celei evaluate).
Vânzătorul potenţial gândeşte valoarea în două moduri :
¾ să identifice ce este acceptabil pentru el pe baza unor criterii şi parametri pe care îi alege,
adică îl interesează valoarea intrinsecă, fundamentală sau de investiţie;
¾ să identifice ce sunt dispuşi să plătească cumpărătorii potenţiali sau ce accepta piaţa, adică
valoarea de piaţă.
Dacă valoarea afacerii pentru vânzător este mai mare decât cea pe care ar plăti-o oricare
cumpărător, decizia logică este să nu vândă. Dacă valoarea de piaţă este egală sau mai mare decât
valoarea acceptabilă pentru vânzător, atunci trebuie găsit cumpărătorul care este dispus să plătească cel
mai mare preţ.

Cumpărătorul potenţial gândeşte valoarea în aceleaşi două moduri:

¾ să estimeze pe baza propriilor criterii şi parametri valoarea intrinsecă, fundamentală sau de
investiţie acceptabilă pentru el;
¾ să investigheze preţurile la care sunt disponibile pe piaţă afacerile de tipul care-l interesează.
Dacă nu găseşte nimic la preţul pe care este dispus să-l plătească, atunci nu face investiţia. Dacă
găseşte mai multe sub preţul său, atunci obiectivul este să găsească afacerea care reprezintă cea mai bună
valoare conform cu criteriile şi parametri cumpărătorului.

19 
 
 Vânzare - cumpărare a unei părţi de întreprindere

Valoarea unei părţi dintr-o întreprindere (afacere) poate sau nu să fie proporţională cu valoarea
totală, sau altfel spus, funcţie de împrejurări, suma valorilor părţilor unei întreprinderi poate sau nu să
coincidă cu valoarea întreprinderii ce ar fi evaluată ca un tot unitar.

Obţinerea de finanţare

Băncile sunt interesate îndeosebi de valoarea activelor ce se pot vinde pentru a constitui garanţia la
credite.
Instituţiile financiare care pot asigura finanţare contra participaţii urmăresc valoarea de piaţă a
întreprinderii.
Oferta publică

Evaluatorul trebuie să acorde atenţie şi altor oferte publice ce pot fi considerate comparabile şi la
capacitatea de absorbţie a pieţei financiare pentru tipul de ofertă în cauză.

Impozitul pe proprietate

Conform legii impozitelor şi taxelor locale, impozitul pe proprietate se face la valoarea înregistrată în
contabilitate sau la valoarea de piaţă.

20 
 
 2. PROCESUL DE EVALUARE

2.1 MISIUNEA EVALUATORULUI

Evaluarea este un serviciu profesional fiind o activitate complexă realizată în genere de o echipă de
specialişti cu pregătire din domenii variate (construcţii, specialişti în echipamente, economişti, contabili,
jurişti, etc.).
Evaluarea poate îi separată în trei faze distincte ofertare, contractare, evaluare, şi are ca obiective:
¾ analiza diagnostic, în urma căreia se identifică punctele tari, punctele slabe, oportunităţile şi
riscurile;
¾ aprecierea fezabilităţii transferului de proprietate, respectiv dreptul de proprietate asupra
acţiunilor sau părţilor sociale;
¾ obţinerea informaţiilor calitative necesare pentru a estima un interval rezonabil al valorii
întreprinderii.
Misiunea de diagnostic-evaluare este destinată vânzătorului sau cumpărătorului pentru a furniza un
interval de valori de referinţă în vederea angajării negocierii propriu-zise.

2.2 OFERTAREA SERVICIULUI DE EVALUARE

Oferta este un document destinat clientului, în care se descrie modul cum consultantul a în eles
problemele clientului. Acest lucru este foarte important ca să existe o încredere a clientului i acesta trebuie
să fie satisfăcut că problemele sale au fost înţelese în aceeaşi măsura de către consultant.
Ofertele făcute clienţilor din sectorul public tind să fie mult mai formale decât cele destinate
sectorului privat. Agenţiile guvernamentale cer consultantului să demonstreze competenţa, facilităţile,
resursele şi alte elemente necesare pentru a satisface cerinţele lucrării. Motivul este că agenţiile
guvernamentale solicită aceste informaţii pentru a face o evaluare obiectivă a ofertelor în condiţii de
transparenţă.
Ofertele destinate sectorului privat sunt mult mai flexibile, nu sunt reglementate şi prin urmare factorii
pragmatici şi subiectivi au o influen ă mai mare în decizia finală.
În elaborarea ofertei trebuie considerate următoarele elemente:
scopul principal al oricărei oferte este să atragă clientul; este un document de marketing si nu unul
educaţional;
¾ redactarea să fie clară, simplă şi pe specificul clientului;
¾ cine ia decizii în cadrul întreprinderii şi care este termenul limită al deciziilor;
¾ ce informaţii trebuie să pună la dispoziţie clientul;
¾ care sunt resursele consultantului angajate în lucrare: coordonatorul echipei, componenţii
echipei, firmele partenere, logistica şi elementele de suport;
¾ care este costul lucrării şi termenul maxim de realizare;
¾ din ofertă să rezulte că se rezolvă corect şi rezonabil problema clientului;
¾ condiţii reciproce de realizare a lucrării (confidenţialitate, responsabilitate, etc.)

21 
 
 2.3. CONTRACTAREA EVALUĂRII

Contractul care are ca scop lucrarea de evaluare este un cadru cu putere juridică în care sunt
clarificate obligaţiile, drepturile şi responsabilităţile reciproce, termenul şi preţul lucrării.
Contractarea lucrării de evaluare trebuie făcută în conformitate cu standardul SEV 3.04 care este în
conformitate cu standardele europene de evaluare E.V.S. 303, E.V.S. 304, E,V.S. 11.04.
Când s-a obţinut acceptarea clientului a unei oferte, contractul trebuie să respecte condiţiile ofertei,
dacă nu au avut loc negocieri ulterioare ofertei.
Etica afacerilor cere ca atunci când lucrarea s-a adjudecat în urma unei licitaţii, nu pot avea loc
negocieri, între client şi consultantul câştigător, ulterioare licitaţiei. În acelaşi timp contractul trebuie să
respecte întocmai termenii ofertei şi mai simplu se declară ofertă ca parte integrantă a contractului.
Principalele elemente ale unui contract de consultanţă pentru evaluarea întreprinderii sunt :
¾ părţile contractante;
¾ scopul evaluării, standardele evaluării; termenul contractului;
¾ poziţia evaluatorului;
¾ obligaţiile consultantului;
¾ obligaţiile clientului;
¾ plata serviciilor;
¾ plata altor cheltuieli;
¾ întârzierea plăţii;
¾ clauza de reziliere a contractului;
¾ clauza de confidenţialitate;
¾ responsabilitatea consultantului;
¾ clauza de forţă majoră;
¾ modalitatea de arbitraj;
¾ legea aplicabilă;
¾ clauza de modificare a contractului;
¾ semnăturile autorizate.
Când lucrarea este subcontractată altor evaluatori sau când se foloseşte asistenţa profesională
substanţială a unei terţe părţi, este necesar să se obţină, anterior, acordul scris al clientului care trebuie
menţionat în raportul de evaluare.
Există riscul ca evaluările elaborate pentru un scop anume să ajungă în posesia unei terţe persoane
care urmăreşte alt scop, în pofida includerii unei clauze care exclude responsabilitatea faţă de o terţă parte.
Termenii contractului de consultanţă trebuie să includă nu numai o asemenea clauză de excludere a
responsabilităţii faţă de terţi, ci să conţină o prevedere clară asupra naturii limitate a evaluării.

2.4. EXECUŢIA

Ca orice lucrare de analiză complexă, diagnosticul şi evaluarea întreprinderii presupune precizarea

unor faze şi etape de lucru. Acestea constituie nu numai o programare logică a activităţilor i lucrărilor
necesare dar ele asigură şi un grad ridicat al veridicităţii calculelor şi valorilor.

22 
 
 2.4.1 Definirea misiunii evaluării

Deoarece fiecare evaluare (proprietate de tip industrial, agricol, comercial, întreprindere, etc) e un
caz particular, obiectivele sunt şi ele diferite după cum este vorba de vânzare, fuziune, lichidare, etc.
Totodată modul cum sunt generate datele şi informaţiile de care este nevoie impun o compoziţie diferită a
echipei de evaluare şi un anumit program de lucru.
În stabilirea misiunii evaluatorului este esenţială identificarea i în elegerea problemei clientului.
Numai după o corectă identificare a acesteia evaluatorul î i poate defini misiunea, caută informaţiile
necesare, alege metodele cele mai adecvate i forma, o echipă cu experienţa i profesionalismul necesar.

2.4.2 Cunoaşterea obiectivului supus evaluării

Începe cu contactarea personalului ce deţine elementele supuse evaluării identificându-se sursele

de informare în vederea culegerii, prelucrării, grupării şi analizei datelor şi informaţiilor necesare.

2.4.3 Diagnosticarea stării actuale

Această fază, ca şi următoarele acesteia, este obligatorie în cazurile evaluării întreprinderilor în

totalitatea lor sau numai a unor active independente ale acestora.
Diagnosticarea, noţiune „importată” din medicină reprezintă o analiză complexă asupra situaţiei
resurselor şi rezultatelor obţinute pe o anumită perioadă de timp trecută şi până la dată evaluării. Ea include
în mod obişnuit printr-o analiză critică următoarele domenii:
¾ tehnic şi comercial;
¾ personaj şi managerial;
¾ financiar şi juridic.

2.4.4 Diagnosticarea situaţiilor viitoare

sau previziunile posibile sunt în cea mai mare parte, consecinţa „prelungirii” stării actuale şi a
rezultatelor trecutului asupra cărora s-au făcut corecţiile avute în vedere fie prin datele existente fie sau/şi
prin aprecierile experţilor.

2.4.5 Calculul valorilor

Aceasta fază nu numai că reprezintă esenţialul raportului de evaluare dar constituie substanţa
lucrării pentru că începe prin a alege metodele cele mai adecvate de evaluare în cazul dat, efectuează toată
gama de calcule, deseori folosind calculatoare electronice, le determină diferenţele ca apoi să poată motiva
diferenţele de randament, etc.

2.4.6 Motivarea alegerii valorilor

23 
 
 Valorile alese după criteriile cele mai adecvate întreprinderii sau activului supus evaluării au la bază
atât anumiţi parametri specifici (patrimonii, fluxuri, riscuri, etc.) cât şi elemente intangibile şi apreciate fără a fi
contabilizate. Din asemenea motive expertul în evaluare este obligat să argumenteze alegerea unora dintre
valori şi/sau respingerea altora, comparând valorile calculate între ele, arătând avantajele şi servituţile
fiecăreia.

2.4.7 Prezentarea raportului de evaluare

Redactarea finală a raportului de evaluare, respectiv ultima sa variantă, după discuţiile comune ale
echipei de lucru şi după corecţiile ultime efectuate, toate finalizate în recepţia raportului de către beneficiar,
constituie etapa de încheiere a misiunii de evaluare.

2.5 ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE EVALUARE

Încă din stadiul de ofertare, firma de evaluare numeşte un responsabil de lucrare, care va fi eventual
şi coordonatorul echipei de evaluare. În această fază, responsabilul de lucrare îşi formează echipa de
specialişti, având în vedere:
¾ specificul întreprinderii şi particularităţile evaluării;
¾ disponibilitatea colaboratorilor în perioada de timp în care se solicita executarea lucrării.

Echipa de evaluare prezentată în ofertă este mai numeroasă, având în vedere eventualele
Indisponibilă i.
Odată adjudecată şi contractată lucrarea de evaluare, coordonatorul echipei va realiza următoarele
lucrări:
a) planificarea activităţii pe un grafic tip Gantt, care va conţine următoarele informaţii:
• fazele intermediare ale lucrării;
• durata şi plasarea în timp a fazelor;
• condiţionările între faze;
• componenţa colectivelor de lucru pe fiecare fază;
• momentele când vor avea foc întâlnirile cu conducerea întreprinderii.
b) pregătirea materialului documentar, referitor la lucrări similare executate în trecutul apropiat;
c) culegerea informaţiilor de ordin general, privind situaţia economiei naţionale şi a domeniului în
care activează întreprinderea;
d) subcontractarea lucrărilor ce vor fi efectuate de colaboratori - firme sau specialişti, inclusiv
planificarea şi coordonarea acestor activităţi;
e) pregătirea chestionarelor şi machetelor de culegere şi ordonare a informaţiilor de fa
întreprindere;
f) desemnarea persoanelor din firmă, care vor verifica şi aproba raportul de evaluare.
După faza de pregătire, se trece la activitatea în teren (în întreprindere).
Este recomandabil să se înceapă cu un contact general, sub forma unei reuniuni de lucru cu
conducerea şi cu principalii responsabili (şefi de secţii, compartimente), urmată de o vizită a întreprinderii. Cu

24 
 
această ocazie, se propune şi se pune de acord cu interlocutorii din întreprindere,planul de lucru şi se
stabilesc datele şi informaţiile ce trebuie pregătite de întreprindere şi puse la dispoziţia echipei de evaluare.
Există câteva reguli de comportament ale persoanelor din echipa de evaluare, în timpul activităţii de
culegere a informaţiilor din întreprindere, şi anume:
¾ să se explice scopul diagnosticului, pentru a se evita reacţiile de respingere sau blocaj;
¾ consultantul să asculte şi să dea dovada de curtoazie, mai ales în timpul interviurilor şi discuţiilor
cu responsabili din întreprindere;
¾ să se analizeze metodele şi rezultatele, şi nu persoanele;
¾ să se informeze conducerea întreprinderii cu rezultatele diagnosticului şi să se cunoască părerea
asupra lor.

Activitatea de evaluare este un proces complex care necesită alcătuirea unei echipe de speciali ti
cu experienţa atât în activitatea de evaluare cât şi în domeniul supus analizei. Dimensiunea echipei nu poate
depă i un anumit număr de speciali ti pentru a exista o corelare şi un schimb util de informaţii atât pe
orizontală cât şi cu coordonatorul acesteia.

25 
 
 3. ANALIZA DIAGNOSTIC

Dacă se compară o societate comercială cu un organism, diagnosticul acesteia urmăreşte

determinarea stării generale, defectele, condiţiile necesare şi procedurile de aplicat pentru implementarea
acestor corecţii: pornind de la simptome, se ajunge la tratament.
Deci diagnosticul are drept scop descrierea funcţionării şi a tendinţelor de evoluţie a activităţii
organismului economic, luând în considerare mediul dinamic în care acesta îşi desfăşoară activitatea şi
factorii perturbatori interni sau externi; rolul consultantului care primeşte sarcina de a întocmi un studiu -
diagnostic - poate avea finalităţi diferite.
În prezentul curs vom trata analiza diagnostic pentru evaluare prin metoda SWOT (Strengths,
Weaknesses, Opportunities, Threats).
Întreprinderea este un sistem deschis spre mediul general cu care întreţine două categorii de relaţii -
de piaţă, adică cu clienţii, furnizorii, firmele concurente, consumatorii finali şi în afara pieţei cu puterea
publică, organizaţii financiare, grupări sociale.
Agenţii economici, ca elemente ale mediului global, se află în relaţii de intercondiţionare, mediul
global fiind definit ca ansamblul factorilor şi forţelor externe întreprinderii în măsură să-i afecteze maniera de
dezvoltare.

Primul nivel de structurare al mediului redă impactul imediat al întreprinderii cu furnizorii, clienţii,
consumatorii finali, firmele concurente; cel de-al doilea, mai îndepărtat influenţează agenţilor economici din
primul nivel şi indirect asupra întreprinderii.
Analiza - diagnostic poate avea grade diferite de detaliere, se poate referi la perioade diferite (pe
termen scurt, mediu sau lung) şi poate avea diferite finalităţi:
¾ constatarea deficienţelor de funcţionare şi a cauzelor acestora (puncte slabe), minimizarea
riscurilor la care este supusă întreprinderea ţinându-se seama de acestea;
¾ constatarea avantajelor competitive ale întreprinderii (punctele tari), utilizarea acestor avantaje în
fructificarea oportunităţilor oferite de mediul societăţii comerciale;

26 
 
 ¾ identificarea direcţiilor de creştere a profitabilităţii;
¾ orientarea strategică a dezvoltării;
¾ estimarea impactului modificărilor din întreprindere.
În cele ce urmează vom analiza diagnosticul în special din punct de vedere al evaluării: cunoscând o
întreprindere, se stabilesc premizele evaluării şi un set de valori ale sale: funcţie de diferite scenarii de
dezvoltare ulterioară sau de diferite scopuri, cărora această evaluare trebuie să le răspundă.
Acest set de valori va permite negociatorilor - vânzători sau cumpărători - în funcţie de premizele
proprii, necunoscute evaluatorului sau inspirate din raportul acestuia, să ajungă la un preţ.
Pentru evaluare vom distinge:
¾ diagnosticul general, care urmăreşte analiza principalelor funcţii ale întreprinderii: comercial,
operaţional (de exploatare), resursele umane, organizarea şi conducerea (management);
¾ diagnostic special, care urmăreşte analiza de detaliu a situaţiei juridice a întreprinderii şi a situaţiei
financrar-contabile.

Concluziile diagnosticului nu i i propun să acorde clientului consultan ă managerială. Ele au ca

scop fundamentarea cât mai precisă a evoluţiei întreprinderii respectiv a previziunilor din cadrul metodelor
de randament.

3.1. FAZELE DIAGNOSTICULUI

Principalele faze ale realizării unui diagnostic orientat spre evaluare sunt :
a) pregătirea diagnosticului;
b) analiza documentelor şi informaţiilor;
c) elaborarea concluziilor diagnosticului.
Pregătirea analizei - diagnostic urmăreşte:
1. stabilirea documentelor necesare:
¾ bilanţul şi contul de profit şi pierderi întocmite pe ultimii (trei) ani; examinarea acestora de către
un evaluator experimentat permite formarea unei opinii generale asupra climatului din
întreprindere;
¾ chestionare specifice, care permit atât pregătirea discuţiilor, cât mai ales participarea directă şi
activă a personalului din întreprindere la culegerea datelor;
2. colectarea de informaţii sectoriale, zonale sau general-economice care au influenţă asupra
întreprinderii sau se referă la aceasta.
Analiza documentelor şi informaţiilor este partea cea mai importantă a unui diagnostic, care permite
evaluatorului să cunoască cât mai exact posibil funcţionarea detaliată a întreprinderii şi a situaţiei acesteia.
Pe această bază se pot considera cele mai veridice scenarii de evaluare şi se pot calcula valorile
asociate acestora.
Concluziile diagnosticului trebuie elaborate în scris. Este posibilă elaborarea unui raport intermediar
căruia, după prezentarea şi analizarea împreuna cu clientul, i se poate da forma finală.

27 
 
 3.2. METODE DE ABORDARE

Principalele metode cu ajutorul cărora evaluatorul obţine un diagnostic competent asupra unei
întreprinderi sunt :
a) vizitarea şi inspecţia la faţa locului;
b) studierea documentelor financiar-contabile şi juridice;
c) interviu cu factorii de decizie care îşi desfăşoară activitatea în cadrul diferitelor compartimente,
pe baza unor chestionare anterior pregătite;
d) analiza structurii organizaţionale şi a fluxului de informaţii;
e) analiza comparativă cu alte întreprinderi.
În funcţie de specificul sarcinii şi de evaluator, acesta din urma îşi defineşte o anumită combinaţie de
metode de abordare.
Analiza documentelor financiar-contabile este, în general, a doua etapă în cunoaşterea unei
întreprinderi, care precede interviurilor. Scopurile acestei analize sunt:
¾ formarea unei imagini generale prin susţinerea acestor documente;
¾ compararea indicatorilor prelucraţi din aceste documente cu indicatori similari ai unor unităţi similare.
Interviurile au drept scop :
¾ cunoaşterea factorilor de răspundere din întreprindere şi a opiniilor acestora despre societate;
¾ cunoaşterea activităţii fiecărei funcţii a întreprinderii (comercială, de producţie, resurse umane,
financiar-contabil, etc.);
¾ primirea opiniilor şi culegerea detaliilor asupra acestor funcţii şi relaţiile cu celelalte funcţii în
evoluţia acestora (trecut, prezent şi viitor).
Studiul documentelor financiar-contabile permite deja orientarea interviurilor şi cuantificarea opiniilor
exprimate.
Structura generică a interviurilor este, în cazul fiecărei funcţii :
¾ definirea misiunii şi rolului acesteia;
¾ organizarea funcţiei;
¾ resurse umane şi tendinţa pe termen scurt;
¾ resurse materiale şi tendinţa pe termen scurt;
¾ sistemul de relaţii cu alte funcţii;
¾ elemente specifice funcţiei.

Analiza structurală şi a circuitului informaţional este orientată spre cunoaşterea:

¾ sarcinilor fiecărui responsabil;
¾ listei funcţiilor şi operaţiilor din întreprindere, a schemei de funcţionare şi armonizarea
acestora.

Structura organizatorică, pe baza căreia se efectuează această analiză, se compune ca urmare a

interviurilor. Este de preferat o abordare de tip logistic pornind de la funcţia de proiectare - dezvoltare, prin
cele de aprovizionare, producţie, calitate, întreţinere, financiar - contabilă la cea de resurse umane.
De o importanţă vitală este ca evaluatorul să nu considere întreprinderea ca un mecanism rupt de
factorul uman: întotdeauna în spatele cifrelor, se regăsesc oameni.

28 
 
 În mod uzual, abordarea începe cu vizita amplasamentului, luarea primului contact cu factorii
delegaţi de către societatea comercială, împărţirea chestionarelor şi explicarea întrebărilor din acestea,
colectarea documentelor. După ce chestionarele sunt completate, evaluatorul discută cu angajaţii societăţii
aspectele cuprinse în acestea, investighează alte elemente de interes care i-au atras atenţia pe parcurs şi
pregăteşte analiza. Pe măsură ce evaluatorul cunoaşte mai bine întreprinderea, pot apărea o serie de
întrebări noi, de noi direcţii de analizat.
În cadrul acestor metode se poate apela la compararea cu alte societăţi, pentru determinarea poziţiei
actuale şi viitoare a societăţii, în relativitatea acesteia. Dificultatea acestei metode este alegerea
întreprinderilor comparabile.

3.3. ANALIZA SWOT (STRENGHT - PUNCTE TARI, WEAKNESESS - PUNCTE SLABE,

OPORTUNITIES - OPORTUNITĂŢI, THREATS - AMENINŢĂRI (RISCURI))

Exista trei nivele de analiză:

1. Analiza mediului extern
2. Analiza industriei (ramurii)
3. Analiza firmei (vezi analiza diagnostic prezentată)
Din analiza mediului extern şi a ramurii, adică a mediului politic, socio - cultural, tehnologic se
identifică ameninţările (pericolele) şi oportunităţile ce influenţează evoluţia firmei ca factor extern (tot factori
externi sunt şi cei proveniţi din mediul concurenţial al ramurii).
Scopul analizei diagnostic prezentat este analizarea firmei la nivel funcţional, în urma căreia se
identifică părţile forte (puncte tari) şi părţile slabe (puncte slabe) ale fiecărui comportament funcţional.
Importanţa acestei analize constă în determinarea oportunităţilor şi ameninţărilor din mediu, a părţilor
tari şi slabe, managementul trebuind să armonizeze părţile tari şi oportunităţile, încercând să minimizeze
efectul ameninţărilor şi a punctelor slabe.

3.4 PREZENTARE GENERALĂ

Acest prim capitol al diagnosticului poate fi privit ca o introducere care situează societatea
comercială în timp şi spaţiu, prezentând totodată şi câteva aspecte legate de obiectul său de activitate,
rezumând foarte pe scurt unele elemente legate de activitatea societăţii. Astfel, aspectele la care se pot face
referiri în acest capitol introductiv sunt:
¾ date de identificare a societăţii: denumire, adresă, telefon/fax, numărul de amplasamente
¾ date succinte privind înfiinţarea: scurt istoric al societăţii (poate cuprinde date privind bazele
istorice ale societăţii - întreprinderea din care provine, transformările succesive care au avut loc,
schimbări importante ale obiectului de activitate de-a lungul timpului, fuzionări, divizări,
retehnologizări, etc.), temeiul legal în care funcţionează, fondatorii, capitalul social la înfiinţare
¾ obiectul de activitate actual (pe scurt)
¾ capitalul social actual, acţionarii şi cotele de capital deţinute de către aceştia
¾ date succinte despre accesul la amplasamentele societăţii, asigurarea cu utilităţi, probleme de
mediu, numărul de angajaţi, evoluţia cifrei de afaceri.

29 
 
 Scopul acestui capitol este ca, în urma parcurgerii sale, cititorul să aibă deja o primă imagine supra
societăţii descrise şi a activităţilor sale. Datele prezentate pot varia în funcţie de reprezentativitatea pe care
consideră evaluatorul că o au pentru un prim contact.

3.5. DIAGNOSTIC JURIDIC

Diagnosticul juridic implică investigarea unor aspecte juridico - legale privind activitatea întreprinderii,
în general, şi a capitalului ce urmează a fi evaluat şi vândut, în special.
Stabilirea diagnosticului juridic parcurge două etape, care însă conţin elemente de întrepătrundere:
A. Solicitarea documentelor legale care, în prima fază, condiţionează declanşarea evaluării, iar în
cea de a doua fază, permite efectuarea propriu-zisă a evaluării întreprinderii,
B. Analiza documentaţiei puse la dispoziţie, sub îndoitul aspect al posibilităţii declanşării şi
respectiv al efectuării evaluării întreprinderii sau activului, precum şi al stabilirii punctelor tari şi slabe
ale societăţii comerciale.

A. Lista documentelor necesare sau utile pentru efectuarea diagnosticului i a evaluării propriu-
zise ce privesc unitatea deţinătoare.
¾ actul de înfiinţare a societăţii comerciale (hotărârea guvernului, pentru unităţile de interes
republican şi decizia organului administraţiei locale de stat, pentru cele de interes local);
¾ bilanţul, contul de profit şi pierderi;
¾ titlurile de proprietate sau dovada dreptului de folosinţă asupra terenurilor, planurile terenurilor
şi ale clădirilor;
¾ situaţia creditelor contractate şi a garanţiilor constituite;
¾ situaţia altor sarcini care grevează activul de bază al unităţii deţinătoare;
¾ contractele de închiriere, locaţie de gestiune, concesiune şi leasing;
¾ contractele de asigurare încheiate;
¾ principalii indicatori economico-financiari ai societăţii comerciale;
¾ forţa de muncă utilizată, calificarea şi competenţa acesteia;
¾ documentele ultimului control fiscal;
¾ ultimul raport al comisiei de cenzori;
¾ lista mărcilor şi brevetelor aparţinând societăţilor deţinătoare şi cele aparţinând unor salariaţi;
¾ alte documente legale sau cu caracter juridic pe care societatea deţinătoare le consideră
necesare sau utile pentru evaluarea în cauză, referitor la elementele corporale sau necorporale,
dotarea tehnică şi nivelul tehnologic, uzura sa fizică şi morală, marca, vadul comercial, clientela,
licenţe, patente, calitatea produselor şi serviciilor furnizate, elemente legate de personalul activului şi
de concurenţă etc.;
¾ situaţia stocurilor de materii prime, materiale, producţie neterminată, produse finite şi alte
mijloace circulante aferente.

30 
 
 B. Modul de lucru

Chestionarul de diagnostic juridic va cuprinde analiza documentaţiei puse la dispoziţie, precum şi a

îndeplinirii condiţiilor legale privind declanşarea evaluării şi efectuarea propriu-zisă a acesteia. Concret,
analiza va viza următoarele aspecte:
a) Existenţa documentelor necesare sau utile pentru întocmirea propriu-zisă a diagnosticului şi a
evaluării, care dă posibilitatea trecerii la executarea contractului de evaluare încheiat. Răspunderea
pentru nepunerea la dispoziţie a acestor documente, ca şi celor din prima categorie, revine unităţii
deţinătoare sau cumpărătorului, după caz.
b) Efectuarea propriu-zisă a diagnosticului juridic - operaţie care comportă analiza unor elemente
în domeniile (disciplinele) juridice următoare:

3.5.1 Dreptul comercial

Fondul de comerţ reprezintă ansamblul bunurilor corporale şi necorporale pe care industriaşul sau
comerciantul le grupează şi le afectează pentru desfăşurarea unei activităţi specifice, în condiţii de
competitivitate şi rentabilitate. El este, deci, compus din două categorii de elemente:
¾ bunuri corporale (adică bunuri mobile) cu drepturi mobiliare (utilaje, mobilier, etc.) şi bunuri
imobile: construcţii şi terenuri, precum şi drepturile imobiliare asupra acestora. Reglementarea
juridică a bunurilor imobile şi a drepturilor imobiliare excede dreptului comercial, intrând sub
incidenţa dreptului civil (art.3 pct.1 şi 2 com. refuză să califice drept acte comerciale pe cele care
operează transmiterea unor bunuri imobile);
¾ bunurile necorporale, care se referă în primul rând la clientela, ce poate fi definită ca fiind
valoarea pe care o reprezintă relaţiile stabilite dintre fondul de comerţ şi persoanele care apelează la
produsele sau serviciile lui în sens larg; clientela este sinteza unui complex de factori (interni şi
externi): a) numărul, calitatea şi fidelitatea clienţilor; b) vadul comercial, care este legat în principal
de afacerea în cauză, clientela permanentă dar i de amplasament. Mai intră în categoria bunurilor
necorporale drepturile privative asupra firmei, (numele sau denumirea sub care un comerciant îşi
exercită comerţul), emblemei (semnul distinctiv al comercianţilor), mărcilor de fabrică, de comerţ şi
de serviciu, brevetelor de invenţie, desenelor şi modelelor industriale.

Dreptul la contractul de închiriere (locaţie), dacă este cazul, care conferă comerciantului folosinţa
localului destinat activităţii comerciale, cu obligaţia plăţii unei chirii. Valoarea lui este configurată de o serie
de elemente de ordin economic, în principal de amplasament. Deşi este un drept de creanţă asupra bunului
altuia, contractul de închiriere constituie un element activ, nu numai în patrimoniul proprietarului, ci şi al
chiriaşului. De exemplu, în dreptul francez, contractul de locaţie în beneficiul unui comerciant, încheiat în
condiţiile legii, nu poate fi reziliat decât cu suportarea unor daune interese echivalente cu prejudiciul cauzat.
În dreptul nostru, contractul de locaţie este opozabil cumpărătorului activului.
Dreptul la contractul de locaţie de gestiune. Acest contract este o variantă comercială a contractului
de închiriere (locaţie). El este opozabil dobânditorului activului, în chip identic că şi contractul de închiriere.
Concesiunea este contractul prin care o persoană numită concesionar, dobândeşte dreptul de a
exploata anumite bunuri sau servicii publice.

31 
 
 3.5.2 Dreptul civil

Situaţia juridică a construcţiilor.

Se verifică dacă societatea comercială deţinătoare exercită asupra acestor bunuri imobile, un drept
de proprietate sau un drept real corespunzător dreptului de proprietate publică sau un drept real rezidual al
fostului drept de proprietate de stat (numai pentru perioada de tranziţie).
Situaţia juridică a terenului.
Se verifică titlul translativ al dreptului pe baza căruia este deţinut terenul: drept de proprietate, drept
real corespunzător dreptului de proprietate publică, contract de închiriere, etc.
Proprietatea intelectuală deţinută de societatea comercială (brevete, certificate de inventator,
certificatul de autor). Verificarea priveşte stabilirea titularului dreptului de inventator sau autor, înregistrarea
invenţiei, inovaţiei, existenţa certificatului de autor şi inventator, etc.

Situaţia împrumuturilor.
Se verifică situaţia creditelor acordate, a garanţiilor constituite, modul în care au fost rambursate,
plăţile restante, eventualitatea declarării în stare de faliment, etc.
Asigurări.
Se verifică asigurarea societăţii prin efectul legii (imobiliară şi de răspundere civilă) şi în temeiul unor
contracte de asigurare, împotriva unor riscuri, precum calamităţi naturale, incendii şi inundaţii, furt, etc.,
situaţia achitării primelor de asigurare şi a plăţii indemnizaţiilor datorate de asigurat.

3.5.3 Drept fiscal

Se verifică :
¾ înregistrarea societăţii comerciale la administraţia financiară şi dacă s-au achitat impozitele,
taxele, contribuţiile, prelevările şi vărsămintele legal datorate; de asemenea, situaţia plăţilor restante
în raport cu termenele exigibile.
¾ data ultimului control fiscal şi rezultatele sale.

3.5.4 Dreptul muncii

Se verifică:
¾ dacă există:
• un regulament de ordine interioară;
• contractul individual de muncă tip;
• contractul colectiv de muncă.
De asemenea, se verifică:
¾ plata salariilor şi contribuţiilor la fondul de pensie şi asigurări sociale;
¾ existenţa unor conflicte de muncă şi a unor revendicări ale salariaţilor sau sindicatelor;
¾ implicaţiile vânzării asupra forţei de muncă aferentă întreprinderii ce urmează a fi vândută.

32 
 
 3.5.5 Dreptul mediului

Se verifică dacă activitatea societăţii comerciale deţinătoare a contaminat terenurile agricole

învecinate şi dacă există obligaţia decontaminării lor sau plăţii unor daune interese.

3.5.6 Dreptul comerţului exterior

Se verifică:
¾ dacă activitatea desfăşurată de societate necesită licenţe (de exemplu, licenţa pentru vânzarea
de produse farmaceutice);
¾ daca mărcile şi brevetele de invenţie sunt folosite în baza unor contracte de licenţe sau cesiune.

3.5.7 Dreptul societăţii comerciale

Se verifică actele juridice ale societăţii vânzătoare privind:

¾ înfiinţarea societă ii;
¾ filialele şi sucursalele acesteia din ţară;
¾ documentele consiliului de administraţie şi ale adunării generale.

3.5.8 Litigii

Se verifică dacă societatea comercială deţinătoare este implicată în litigii, aflate pe rolul instanţelor
judecătoreşti sau a Arbitrajului de pe lângă Camera de Comerţ şi ce perspectivă de rezolvare există.
De asemenea, existenţa şi stadiul de rezolvare al litigiilor de muncă.

3.6 DIAGNOSTIC RESURSE UMANE

Diagnosticul resurselor umane vizează stabilirea caracteristicilor resurselor umane disponibile

adecvarea potenţialului uman, cantitativ şi calitativ la obiectivele firmei. De asemeneat se va urmări
anticiparea unor decizii şi costuri antrenate de evoluţia previzibilă potenţialului uman sub aspectul angajării,
conducerii, pregătirii profesionale şi salarizării.
În condiţiile unei concurenţe active şi unui acces tot mai larg a societăţilor la echipamente şi
tehnologii potenţialul uman este considerat un factor tot mai important de succes prin capacitatea sa de
inovaţie, de dezvoltare.
În acest context se poate aprecia că diagnosticul resurselor umane trebuie abordat cu deosebită
atenţie pentru a se putea selecta tendinţele de evoluţie, avantajele şi dezavantajele competitive ale firmei,
oportunităţile şi riscurile care pot influenţa dezvoltarea ulterioară a întreprinderii.
Factorul resurse umane reprezintă coordonata esenţială a dimensiunii şi mai ales a calităţii activităţii,
asigurarea întreprinderii cu personalul de specialitate necesar şi folosirea lui eficientă în activitatea operativă
şi de conducere.
Analiza resurselor umane se poate orienta spre:

33 
 
 1. analiza dimensiunii şi structurii potenţialului uman
2. analiza comportamentului personalului
3. analiza eficienţei utilizării potenţialului uman
4. analiza nivelului de salarizare şi motivare a personalului
5. analiza condiţiilor de muncă.

3.6.1 Analiza dimensiunii şi structurii potenţialului uman

Analizează latura cantitativă şi calitativă a încadrării întreprinderilor cu personalul necesar, dinamica

şi structura acestuia. La reflectarea cantitativă a potenţialului uman se urmăreşte:
¾ numărul total de salariaţi existenţi în evidenţa unităţii în baza unui contract
¾ limita minimă şi maximă a evoluţiei personalului angajat
¾ dacă nivelul actual al personalului este conform nevoilor şi care a fost evoluţia acestuia în ultima
perioadă de timp
¾ scăderea numărului de salariaţi poate fi şi rezultanta restrângerii activităţii, adică traversarea de
către întreprindere a unor dificultăţi de natură şi amploare în funcţie de contextul concurenţial dat.
Scăderea numărului de salariaţi poate fi şi o consecinţa favorabilă a modificării raportului de
echilibru dintre potenţialul uman şi cel material, că urmare a reînnoirii activelor corporale, a creşterii
gradului de tehnicitate.
Această analiză cantitativă se face distinct pe cele două categorii de personal, operativ şi de
administra ie - conducere.
În afară de analiza cantitativă este importantă şi cea calitativă, desemnată prin gradul de calificare al
salariaţilor, aceasta constituind o necesitate obiectivă impusă de creşterea complexităţii activităţii
economice, creşterea gradului de tehnicitate, sporirea exigenţei consumatorilor, etc.
Investigarea complexă a asigurării cu resurse umane implică şi analiza altor criterii de structurare,
cum ar fi:
¾ structura salariaţilor în funcţie de natura contractului de muncă
¾ structura pe sexe
¾ structura pe categorii de vârstă.

3.6.2 Analiza comportamentului potenţialului uman

Pentru analiza comportamentului resurselor umane se urmăresc utilizarea timpului de muncă

disponibil, mobilitatea personalului, precum şi conflictele în relaţiile de muncă.
a) folosirea timpului de muncă
Este analizată atât sub aspect cantitativ cât şi sub aspect calitativ, folosindu-se pentru evidenţierea
acestor aspecte indicatori specifici.
b) diagnosticul mobilităţii personalului
Se face utilizându-se indicatori specifici circulaţiei şi fluctuaţiei acesteia. Mobilitatea personalului
poate fi determinată de cauze obiective cum sunt concedierea pentru cauze economice (şomaj), pensionări,
decese, plecări din motive personale sau mişcări care prin natura lor nu sunt dependente de activitatea
normală. Ex. cazul celor plecaţi din proprie iniţiativă, fără aprobarea conducerii.

34 
 
 c) gradul de conflictualitate dintre salariaţi (sindicate) şi organismele de conducere
Se cuantifică consecinţele acestuia prin indicatorii:
¾ nr. de greve
¾ nr. de zile de grevă
¾ coeficient de importanţă a grevei.

3.6.3 Analiza eficienţei utilizării potenţialului uman

Aceasta se poate exprima cu ajutorul indicatorului de productivitate medie şi marginală, aceştia

caracterizând o relaţie particulară dintre factorul uman şi volumul de activitate.

3.6.4 Analiza nivelului de salarizare şi motivare a personalului

Se realizează cu ajutorul unor indicatori specifici:

¾ Nivelul salariului şi venitului salariat mediu brut în comparaţie cu cel al sectorului de activitate, zonă
sau economie.
¾ Modul de stabilire a salariului
¾ Structura şi componentele sistemului de salarizare.

3.6.5 Analiza condiţiilor de muncă

Impune verificarea îndeplinirii programelor de protecţia muncii şi reducerea riscurilor. Trebuie

examinate condiţiile generale de muncă, elemente de ergonomia muncii, întrucât pot constitui cheltuieli
semnificative în perspectivă.
Printre obiectivele analizei resurselor umane mai pot fi analizate:
¾ politici de angajare, selectare folosite
¾ existenţa sindicatelor organizate, număr, membri, acţiuni desfăşurate, relaţii cu conducerea
societă ii
¾ comunicarea în cadrul societăţii atât pe orizontală cât şi pe verticală.

3.7. DIAGNOSTICUL MANAGEMENTULUI Şl STRUCTURII ORGANIZAŢIONALE

Acest diagnostic vizează modul de organizare a întreprinderii şi analizează calitatea

managementului, a procesului de conducere şi a echipei, pentru a aprecia adecvarea acestora la cerinţele
dezvoltării viitoare.
Ca tip de structură organizaţională se pot distinge două modele: mecanicist şi organic, aceste
două concepte definind caracterul organizaţiei.
Organizaţiile se află de obicei între aceste două extreme, este esenţial ca starea în care se găsesc
să se potrivească cu mediul economic. Mediul este un factor important, trebuind să existe legătură între tipul
organizaţiei şi acesta.

35 
 
 Ex: într-un mediu turbulent (tranziţie) mai eficace şi adaptabile sunt organizaţiile de tip organic.
Organizaţia de tip organic are caracteristicile de tipul ei, este mai scumpă, dificil de condus, dar în condiţiile
actuale se pliază mai. bine pe realităţile economice.
Organizaţiile de tip mecanicist, caracteristice unui mediu stabil au dificultăţi în a se adapta în
absorbţia schimbării, inovării. Multe din organizaţiile supuse analizei fac trecerea de la modelul mecanicist
spre cel organic. În evaluarea tipului de structură organizaţională trebuie examinată organigrama
întreprinderii, cea care sintetizează filosofia organizaţiei.
Ca structuri organizaţionaie acestea pot fi funcţionale, divizionare sau matrice.
Avantajul structurii divizionare, mai moderne, este că se orientează mai mult spre produs şi client.
Din punct de vedere al nivelelor conţinute în fiecare structură acestea pot fi înalte, cu peste 6-8 nivele sau
plate cu maxim 3-4 nivele.

Tall structure Flat structure

Pentru o piaţă stabilă în expansiune sunt mai potrivite structurile organizaţionale pe verticală (înalte)
în timp ce într-un mediu turbulent este mar potrivită o structură mai plată (divizionară).
Într-o structură organizaţională verticală se poate pierde mai uşor controlul cu baza organizaţiei,
fluxul informaţional parcurge mai multe nivele ierarhice.
În structurile organizaţionale orizontale (plate) fluxul informaţional circulă mai uşor, este mai dinamic,
domeniul de control este mai larg.

36 
 
 3.7.1 Caracteristicile sistemelor de coordonare mecaniciste şi organice

MECANICIST
1. Sarcinile sunt divizate în părţi componente specializate
2. Sarcinile sunt definite rigid
3. Există o ierahie strictă a autorităţii şi controlului; există multe reguli
4. Cunoaşterea şi controlul sarcinilor centralizate la vârf
5. Comunicarea are loc pe verticală, de sus în jos în special

ORGANIC
1. Angajaţii contribuie activ la sarcinile comune compartimentului
2. Sarcinile se ajustează şi se redefinesc prin intermediul interacţiunii dintre angajaţi
3. Ierarhia autorităţii şi controlul este mai puţin pronunţat şi există puţine reguli
4. Cunoaşterea şi controlul sarcinilor sunt localizate oriunde în organizaţie
5. Comunicarea are loc pe orizontală

În general, în realitatea mediului economic întâlnim o combinaţie între structurile funcţionale şi

divizionare şi o evoluţie de la structuri mecaniciste spre organice şi invers, pentru acestea factorul
determinant fiind mediul.
În legătură cu diagnosticul managementului aprecierea acestuia se suprapune peste aprecierea
generală a întreprinderii.
Din punct de vedere a evaluării o teza modernă asupra conducerii de o mare popularitate este
conducerea prin valoare, respectiv orientarea deciziilor în funcţie de contribuţia adusă de rezultatele lor la
sporirea valorii întreprinderii.
Valoarea afacerii, creşterea acesteia constituie în această teorie principalul criteriu de selectare a
deciziilor.
Pentru întreprinderile cu capital de stat, este util să se analizeze nivelul de implicare a
reprezentanţilor AGA în conducerea societăţii, natura relaţiilor dintre AGA (Adunarea Generală a
Acţionarilor), Consiliul de Administraţie şi conducerea operativă.
Evaluatorul ar trebui să poată separa influenţele AGA şi ale Consiliului de Administraţie pentru că
după privatizare reprezentanţii acestor structuri sunt de obicei schimbaţi în funcţie de noua structură a
acţionariatului. Pentru evaluare este importantă analiza potenţialului şi rezultatele conducerii operative
(management).
În cadrul raportului de evaluare analiza va fi orientată spre măsurarea performanţelor realizate şi
evaluarea coerenţei în îndeplinirea obiectivelor stabilite de către Consiliul de Administraţie.
Aceste obiective ale analizei presupun atât metode calitative cât şi cantitative de diagnosticare.

37 
 
 Analiza managementului se poate face pe cele trei nivele clasice de decizie: management de vârf
(top management), management intermediar (middle management) şi management de linie.
Managementul are la fiecare din cele trei nivele ale firmei sarcini şi misiuni precise.

Misiunea

Management de vârf

eluri strategice

Management executiv Obiective

Management operativ Obiective

O sarcină decisivă de mare responsabilitate pentru managementul întreprinderii o constituie

stabilirea obiectivelor firmei.
Managerii au rolul de a motiva şi dirija angajaţii pentru a realiza obiectivele firmei.
Obiective pe termen lung ce stabilesc rezultatele dorite a fi obţinute în scopul realizării misiunii i
vizează o misiune de plan mai mare de un an.
Obiective pe termen scurt ce trebuie să derive din cele pe termen lung şi reprezintă sarcini menite să
ducă la realizarea obiectivelor pe termen lung (perioada la care se referă fiind mai mică de 1 an).
Obiectivele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii pentru a fi utile:
¾ să elimine lipsurile din firmă
¾ să sprijine misiunea firmei
¾ să pună de acord punctele forte cu oportunităţile
¾ să fie stabilite pentru toate domeniile ale căror rezultate influenţează succesul firmei.
Nu se poate stabili o combinaţie de obiective care să fie aplicabilă în cadrul oricărei firme, dar se pot
face recomandări privind domeniile pentru care să se stabilească obiective:
¾ produse ce trebuiesc fabricate sub aspectul rentabilităţii şi a creării unor produse noi;
¾ vânzările cuantificate prin volumul sau valoarea lor;
¾ nivelul serviciului către consumatori;
¾ numărul de reclamaţii primite;
¾ resursele financiare ale firmei ( mărimea şi structura capitalului, plata dividendelor);
¾ resursele umane, fluctuaţia personalului, număr de angajaţi care vor face cursuri de calificare,
numărul absenţelor;
¾ activitatea de cercetare - dezvoltare în funcţie de fondurile alocate acesteia;

38 
 
 Obiectivele de viitor trebuie să pornească de la cele din perioada curentă pentru că gradul lor de
realizare influenţează aspiraţiile managerilor.
În funcţie de obiectivele decise se identifică posibile strategii de urmat:
a) Strategia de menţinere caracterizată prin aceea că activitatea firmei se menţine la acelaşi nivel că şi
în perioada anterioară, întrucât firma este mulţumită de rezultatele obţinute. Se urmăreşte realizarea
aceloraşi obiective sau a unora similare.
b) Strategia de creştere: activitatea firmei se amplifică faţă de perioada precedentă atât în ceea ce
priveşte volumul vânzărilor cât şi produsele sau serviciile oferite.
c) Strategia de supravieţuire: constă în aceea că firma încearcă să facă fa ă unei situa ii noi de pe
piaţă, concretizată în reducerea cererii pentru produsul respectiv creat de mai multe întreprinderi din
ramură, în care caz firma încearcă să-şi reducă treptat activitatea.
d) Strategia de limitare care se adoptă în perioada de recesiune economică şi când firma are o situaţie
financiară precară. Firma îşi limitează temporar activitatea în speranţa că situaţia în viitor se va
schimba şi va avea perspective mai favorabile.
O metodă modernă de conducere ce poate fi întâlnită în activitatea de evaluare este managementul
prin obiective, care se bazează pe ideea că participarea comună a angajaţilor şi managerilor la transpunerea
obiectivelor firmei în obiective individuale va avea o influenţă pozitivă asupra rezultatelor angajaţilor. Ideea
este stabilirea şi acceptarea în comun a obiectivelor care vor determina un angajament mai mare al
angajaţilor faţă de cazul când managerii le stabilesc singuri şi le impun angajaţilor.
Angajaţii în acest caz trebuie sa aibă resursele şi competenţa necesară pentru a realiza obiectivele
stabilite.
În aplicarea metodei managementului prin obiective se parcurg următoarele etape:
1. Discutarea cerinţelor fiecărei activităţi în sensul că managerii şi subordonaţii se întâlnesc pentru a
discuta cerinţele privind munca fiecărui subordonat şi încearcă să ajungă la un consens privind
importanţa relativă a principalelor sarcini ale angajaţilor. Managerii trebuie să explice subordonaţilor
obiectivele stabilite pentru firmă şi obligaţiile care le revin acestora.
2. Fundamentarea obiectivelor proprii: fiecare subordonat îşi fundamentează pentru activitatea sa
obiective potenţiale în strânsă legătură cu obligaţiile lui stabilite în etapa anterioară. Aceste obiective
trebuie să fie clare, concise, măsurabile şi compatibile cu obiectivele firmei.
3. Se discută obiectivele fiecărui angajat în cadrul unei întâlniri cu managerii încercând a se ajunge la
un consens. Cu această ocazie managerii trebuie să se abţină să impună ceva subordonaţilor
pentru că există riscul unui ataşament parţial în realizarea obiectivelor.
4. Se determină momentele de timp la care se va face verificarea realizării obiectivelor. Aceasta se
face prin acordul comun manager-subordonat. Tot de comun acord se stabilesc cu ocazia acestor
întâlniri modificarea obiectivelor care nu sunt fondate (se stabilesc în general unul sau două
momente de verificare în cursul anului).
5. Se evaluează rezultatele obţinute la sfârşitul unei perioade de plan în cadrul unei întâlniri cu
subordonaţii, ocazie cu care discuţiile trebuie să fie foarte constructive.
Observaţiile şi concluziile diagnosticului managementului pot fi influenţate semnificativ de
subiectivism, întrucât se bazează preponderent pe discuţii şi răspunsuri la chestionare, sau observaţii directe
ale evaluatorului. Se recomandă ca evaluatorul să fie atent la selectarea întrebărilor puse i la verificarea

39 
 
concluziilor prin intermediul unui test de coerenţă cu observaţiile şi concluziile de la celelalte capitole de
analiză diagnostic.

3.8 DIAGNOSTIC OPERAŢIONAL

Are că obiectiv estimarea performanţelor tehnice anterioare ale societăţii comerciale şi identificarea
soluţiilor de ordin tehnic care să asigure viabilitatea şi dezvoltarea societăţii.
Nu există o structură fixă a acestui diagnostic care să fie valabilă tuturor întreprinderilor. Aceasta se
adaptează în funcţie de particularităţile fiecărei întreprinderi în parte. În continuare este prezentată o
structură a diagnosticului operaţional în cazul unei întreprinderi productive. Titlurile şi conţinutul sunt
orientative urmând a fi prezentate de către evaluator acele aspecte care sunt relevante fiecărei activităţi.
În cadrul analizei operaţionale vor trebui relevate acele aspecte care vor permite în final stabilirea
unor concluzii privind atuurile activităţii (puntele tari), deficienţele acesteia (punctele slabe).

3.8.1 Organizarea activităţii productive

Va conţine tipul de organizare, elementele componente ale structurii organizatorice descrierea

modului de asigurare ale acestor funcţiuni.
Ö Activitatea productivă va fi analizată prin prezentarea modului în care aceasta se derulează (secţii,
ateliere etc.) cu specificul acestora, programul de lucru, mod de organizare, programarea producţiei
cu principalele etape ale acesteia (contractare, plan anual sau trimestrial, loturi de fabricaţie,
programe operative, asigurarea SDV -isticii etc.), durata ciclului de fabricaţie etc.
Ö Produsele/serviciile agentului economic - vor fi prezentate principalele grupe de produse/servicii
ale agentului economic cu caracteristicile lor fizice şi tehnice şi cu ponderea pe care o deţin din
totalul produselor. Valorile prezentate vor trebui însoţite de un comentariu privind reprezentativitatea
lor.
Ö Tehnologiile. Nivelul tehnologic - se vor trece în revistă principalele tehnologii utilizate şi gradul de
uzură fizică şi morală a acestora diferenţiat pe structurile de producţie. La prezentarea tehnologiilor
vor trebui prezentate utilajele conducătoare, componenţa liniei, fluxurile tehnologice, eventualele
probleme care apar în exploatare, necesar de tehnologii noi.

3.8.2 Capacitatea de producţie şi gradul de utilizare a capacităţii

În acest capitol va fi prezentată evoluţia producţiei fizice în ultimii 3-5 ani, dacă este posibil, defalcată
pe principalele grupe de produse. Prezentarea este recomandat să se facă atât cantitativ cât şi valoric.
Comentariile şi analiza asupra rezultatelor vor trebui corelate cu tipul valorilor prezentate (cantităţi sau unităţi
monetare). Când prezentarea se face în monedă curentă (corespunzătoare fiecărui an) evoluţia va trebui
analizată după ajustările impuse de efectele inflaţiei.
Se va mai prezenta şi evoluţia gradului de utilizare a capacităţii de producţie pe grupe de produse.
La analiza acestuia se vor avea în vedere eventualele modificări ale valorii nominale a capacităţii calculate
pe baza modificărilor unora din variabilele care o definesc (număr de schimburi, durata unui schimb,
capacitatea utilajelor conducătoare etc.)

40 
 
 3.8.3 Activitatea tehnică - întreţinere

Capitolul va conţine aspecte legate de personalul care asigură această activitate, organizarea
acestuia, numărul, principalele tipuri de activităţi desfăşurate, organizarea programelor de reparaţii, dotări
etc.

3.8.4 Asigurarea calităţii produselor

Se vor prezenta aspectele legate de controlul calităţii trecând în revistă compartimentul care
efectuează acest lucru, atribuţiile lui, poziţionarea acestuia în organigramă, stadiul de dezvoltare a activităţii
de Asigurarea Calităţii (AQ), existenţa manualului de asigurare a calităţii, numărul de personal angajat în
această activitate, specializarea acestuia, programe speciale de pregătire. Se vor detalia tipurile de
controale, analize de laborator efectuate, certificatele de calitate emise.

3.8.5 Activitatea de cercetare – dezvoltare

În cadrul diagnosticului va trebui prezentată organizarea acestei activităţi, rezultatele obţinute,

personalul care deserveşte activitatea, gradul de informatizare al acesteia, programe de perspectivă.
În cazul în care întreprinderea a realizat produse noi în ultimii ani, este interesant de prezentat care
sunt acestea şi ce pondere au ajuns să deţină din volumul total al producţiei, ca indicator de reu ită a
activităţii de cercetare - dezvoltare.

3.8.6 Activitatea de aprovizionare

Modul în care se desfăşoară aprovizionarea, relaţia cu furnizorii, alternativele de aprovizionare

existente sunt o condiţie a unei bune desfăşurări a activităţii. Ieşirile depind de intrări.
Acest capitol analizează modul în care este organizată activitatea de aprovizionare, identificând
factorii de decizie în acest proces, modul în care se iau deciziile, factorii care sunt luaţi în considerare în
alegerea furnizorilor, politica de contractare, natura şi volumul aprovizionărilor.
Se vor prezenta principalii furnizori, produsele achiziţionate de la aceştia (materii prime, materiale,
etc.), ponderea în activitatea de aprovizionare, condiţiile contractuale. Important este identificarea cazurilor
în care aprovizionarea prezintă probleme datorită fie existenţei unui unic furnizor, fie datorită unor condiţii de
plată dificile, etc. Pentru achiziţiile din import se va prezenta modul în care se derulează contractul extern
(prin intermediari sau direct, ce comisioane se plătesc, în ce condiţii de plată şi transport se fac livrările).
Din analiza activităţii de aprovizionare pot rezulta numeroase puncte slabe sau avantaje competitive
ale societăţii. Relaţia cu furnizorii este importantă şi trebuie cultivată pe termen lung. Extensia analizei
acestei activităţi va depinde de tipul societăţii analizate, pentru unele furnizorii având un impact mai restrâns
asupra activităţii (ex: unele firme prestatoare de servicii, la care resursele umane pot fi mult mai importante
decât cele materiale).

41 
 
 3.8.7 Informatizarea societăţii

Având în vedere implicarea tot mai semnificativă a tehnicii de calcul în majoritatea compartimentelor
funcţionale ale întreprinderilor se analizează gradul de informatizare, activităţile principale derulate cu
asistenţa calculatorului, perspective, programe utilizate etc.
Această structură va trebui adaptată pentru întreprinderile a căror obiect principal de activitate este
comerţ sau servicii. În cazul acestora apar deosebiri în ceea ce priveşte gama de produse, tehnologiile nu
există sau sunt mai puţin importante, se poate însă accentua organizarea, fluxul opera ional, logistica.

3.9 DIAGNOSTIC COMERCIAL

Obiectivul principal al diagnosticului comercial este de a estima piaţa întreprinderii şi locul

întreprinderii pe piaţă. Analizele realizate în acest capitol al diagnosticului au o importanţă deosebită pentru
că rezultatele acestui diagnostic sunt suportul previziunilor din evaluarea prin metode financiare. În urma
estimării pieţei pe care activează societatea, a cotei pe care o deţine din această piaţa şi a identificării
tendinţelor viitoare ale pieţei, este posibil să se construiască o imagine asupra poziţiei viitoare a societăţii,
concretizată în previziunea vânzărilor.
În cadrul diagnosticului este important să fie prezentate elementele care influenţează activitatea
comercială a societăţii, elemente care reprezintă factori de influenţă asupra pieţei şi a poziţiei pe piaţă a
societăţii. Se va face o analiză a factorilor externi şi a factorilor interni.

3.9.1 Analiza mediului extern

Este o analiză strategică a mediului în care firma îşi desfăşoară activitatea. Analiza se va concentra
asupra forţelor politice, economice, socio-culturale şi tehnologice cu impact asupra firmei care influenţează
activitatea acesteia. Trebuie evaluate patru forţe în vederea identificării ameninţărilor i oportunităţilor prin
care mediul exterior influenţează firma. Aceste patru forţe interacţionează producând consecinţe
semnificative asupra firmei şi evoluţiei acesteia.
Cele patru forţe sunt de natura:
¾ forţe economice - nivelul microeconomic, macroeconomic
¾ forte socio-culturale
¾ forţe politice
¾ forţe tehnologice
În concluzie prin studierea mediului extern trebuie găsite oportunităţi care să fie o sursă de profit, o
nişă de piaţă din care se pot scoate mulţi bani (ex. „contradicţia capitalismului”: într-o economie
concurenţială toţi încearcă să fie monopolişti, fiecare încearcă să găsească o nişă pe care să o fructifice cât
mai mult timp, obţinând un profit substanţial, înainte ca ceilalţi competitori să între în nişă).
În continuare sunt descrise cele patru forţe caracteristice ale mediului extern:

1. Forţe economice ce influenţează strategia firmei.

Forţe microeconomice.
¾ care sunt oportunităţile şi ameninţările generate de indicatorii macroeconomici;

42 
 
 ¾ folosirea prognozelor guvernamentale, publicaţiile Comisiei Naţionale de Statistică în legătură cu
creşterea PIB; rata inflaţiei, a dobânzilor, ratele de schimb valutar, preţul produselor petroliere sau
de exemplu numărul de construcţii noi şi de vânzări de maşini sau bunuri de folosinţă îndelungată.
Forţe macroeconomice.
¾ cererea pentru produsele industriei (ramurii, domeniului)
¾ tendinţe în cota de piaţă (evoluţia acesteia pentru produs sau firmă)
¾ nivelul preţurilor produselor de intrare (început) în industrie
¾ situaţia forţei de muncă la industriile de import
¾ situaţia forţei de muncă în domeniul respectiv (industrie)
2. Forţele socio-culturale - cum influenţează acestea oportunităţile şi tendinţele care stau în faţa
acestei industrii.
Acestea pot fi schimbări în stilul de viaţăf activismul consumatorului, formarea familiei, rata de
creştere a populaţiei, distribuţia pe vârste, durata medie de viaţă previzionată, rata naşterilor, etc.
3. Forţe politice
¾ deciziile guvernului constituie oportunităţi sau ameninţări pentru fiecare industrie, produs sau
piaţă
¾ guvernul încearcă să schimbe comportamentul individual şi al organizaţiei prin legislaţie şi
deciziile sale
¾ este important să se determine nivelul de implicare a guvernului în fiecare industrie, produs sau
piaţă
¾ se folosesc date oficiale statistice;
4. Forţe tehnologice - oportunităţile sau ameninţările din punct de vedere tehnologic ce stau în fa a
acestei industrii.
¾ tehnologia include idei, tehnici, materiale şi invenţii care transformă resursele
¾ folosirea schemei de clasificare pentru determinarea acesteia.

Din analiza mediului extern – socio-cultural, economic, politico-administrativ şi tehnologic se

identifică oportunită ile ce pot influenta pozitiv evoluţia afacerii precum i amenin ările ce pot avea
influen ă negativă asupra acesteia. Analiza mediului extern stă la baza strategiei ce trebuie dezvoltată
pentru a exploata la maxim oportunităţile şi a evita ameninţările.

3.9.1.1 Analiza industriei (ramurii)

Analiza industriei - se va evalua necesitatea analizei forţelor concuren iale dintr-o industrie
(ramura).
Pentru această analiză se va utiliza modelul lui Porter al celor 5 forţe, cu ajutorul cărora se vor
determina forţele motrice dintr-o industrie i factorii cheie de succes ai acesteia care contribuie la crearea
avantajului competitiv. Se vor utiliza tehnici adecvate de analiză pentru înţelegerea acestor forţe din cadrul
unui domeniu (industrie).
Managerii pot controla numai resursele firmei mai puţin contextul naţional, sau al ramurii - care în
oarecare măsură poate fi utilizat în beneficiul afacerii.

43 
 
 Definim industria (domeniul, ramura) ca un grup de firme care fac produse ce îndeplinesc aceleaşi
funcţii.
Conform lui Michel Porter - (profesor la Harvard Business School) - competiţia se extinde şi în afara
industriei - ramurii (pot apărea produse complementare - ale altor industrii care să atace segmentul de piaţă).
Porter susţine că există 5 forţe structurale sau puternic înrădăcinate, fundamentale care influenţează
industria (domeniul, ramura).
Definiţia - ramurii, domeniului – (industry) - reprezintă un grup de firme (corporaţii, societăţi
comerciale) ce fac produse care îndeplinesc aceleaşi funcţiuni.
În modelul lui Porter al celor cinci forţe sunt excluşi factorii economici ca fiind nestructurali deoarece
ei influenţează în aceeaşi măsură toate firmele - ex. rata dobânzii, şomajul, inflaţia.
Structura fiecărei ramuri (industrii) influenţează regulile competiţiei şi strategiile ce trebuie adoptate
de management.
Intensitatea forţelor afectează atractivitatea pentru poten ialii investitori ai industriei (ramurii) pe
termen lung - care este măsurată de indicatorul ROI (return on investment - rata de rentabilitate a investiţiei).
Astfel nevoile de capital atras pot fi mai mari sau mai mici, schimbarea tehnologică mai rapidă sau
mai lentă, piaţa poate fi locală sau internaţională. Ex. de ramură intensivă: anvelope, hârtie, oţel:
neintensivă: cosmetice, articole de toaletă.
Ca manager prin strategie trebuie găsită poziţia sau nişa în care firma se poate apăra cel mai bine
împotriva celor cinci forţe.
În analiza concurenţei ce există în industria respectivă trebuie urmărite următoarele componente:

PROFILUL COMPETITORILOR IMPORTANŢI

În aceasta analiză se vor urmări factori ca: obiectul concurenţei, intenţia strategică obiectivulcotei de
piaţă ce se doreşte a fi atins, poziţia/situaţia concurenţei, poziţia strategică, strategia de concuren ă.
În continuare se prezintă schematic Modelul lui Porter - al celor 5 forţe:
A. ameninţarea de noi intrări în domeniul de afaceri (concurenţi potenţiali)
B. concurenţa din domeniul respectiv
C. înlocuitori, substituenţi pentru produsele ramurii
D. cumpărători (clienţi) ai produselor şi puterea lor
E. furnizori

44 
 
 CONCURENŢI Ameninţarea noilor firme
POTEN IALI care pot intra în sector

Puterea de negociere a Puterea de negociere a

furnizorilor CONCURENŢII DIN clienţilor
SECTOR
FURNIZORI CLIENŢI
RIVALITATE ÎNTRE
FIRMELE EXISTENTE

ÎNLOCUITORI Ameninţarea produselor

sau serviciilor

A. Ameninţarea de noi intrări - pot fi cinci tipuri de ameninţări:

1. Bariere la intrare - economia de scară; diferenţierea produsului sau identificarea mărcii, nevoi de
capital, costuri de conversie, acces la canale de distribuţie secrete de firmă (ex. formula Coca-Cola),
acces la materia primă, amplasări favorabile, subvenţionări guvernamentale, politica guvernului prin
licenţe şi reglementări privind controlul amplasării industriei.
2. Represalii probabile contra noilor intrări - istoria represaliilor viguroase; o pot face în general
firmele cu resurse suficiente pentru a exercita represalii, exemplu: lichidităţi, linii de credit nefolosite,
capacitate în exces, firme cu active puternic nelichide, creştere lentă a industriei.
3. Pu ul de scurgere ai noilor intrări - intrarea este încurajată dacă preţul este mai mare decât
nivelul sub care firmele nu îşi pot permite să intre în domeniul respectiv de afaceri.
4. Proprietăţile barierelor de intrare
• barierele de intrare se pot schimba datorită deciziilor strategice ale firmei - sunt unele firme care
posedă resurse ce depăşesc mai ieftin (uşor) barierele decât altele
5. Experienţa şi economia de scară ca bariere la intrare - cele două aspecte au proprietăţi
diferite.
B. Concurenţa - se produce deoarece competitorii simt presiune sau văd posibilitatea de a-şi
îmbunătăţi poziţia pe piaţa. Se pot evidenţia opt tipuri
• competiţia intensă este rezultatul factorilor structurali
• unele tipuri de concurenţe sunt puternic destabilizatoare pentru firmă, industrie - ex. războiul
preţului (in România preţul la PC)

45 
 
 • alte forme de concurentă, exemplu bătălia reclamei ce poate spori cererea totală a produselor pe
piaţă.
1. Competitori numeroşi sau echilibraţi
• concurenţa aproape imperfectă
• când sunt mai multe firme există o posibilitate mai mare de opoziţie „a simpatiilor” deoarece firma
poate să creadă că măsurile luate de ei nu vor fi observate
• concurenţa agresivă - se produce de asemenea când competitorii sunt echilibraţi din punct de
vedere al posibilităţilor de represalii
• când industria (domeniul) este concentrată puternic sau dominată de 1-2 firme - firma dominantă
impune disciplina pe piaţă respectiv un raport calitate pre convenabil.
2. Creşterea lentă a industriei - concurenţii se manifestă puternic pentru a câ tiga cotă de pia ă -
ex. industria berii.
3. Costuri fixe sau de depozitare mari
• creează presiuni mari asupra firmelor de a-şi utiliza capacitatea
• conduce la reduceri de preţ când apare capacitatea în exces - ex. piaţa aluminiului sau cuprului
• dacă este dificil sau scump de depozitat - apar presiuni de scădere a preţului când vânzările sunt
lente - ex. vânzările cu homari, industriile serviciilor.
4. Lipsa diferenţierii sau a costurilor de conversie - o comparare a mărfii pe bază de preţ i/sau
serviciu - ex. vânzarea de benzină
5. Capacitatea sporeşte în salturi mari
• economiile de scara dictează creşterea capacităţii în paşi/salturi mari
• industria parcurge acţiuni de supracapacitate şi scădere de preţuri - ex. resursele naturale
6. Diversitatea concurenţilor
• obiective şi strategii diferite ale competitorilor pe piaţă
• capacitatea de producţie în exces duce la dumping
7. Mize strategice importante
• produc rivalitate puternică - ex. firma Sony când a intrat pe piaţa americană, firmele japoneze de
automobile sau motociclete când au intrat pe piaţa SUA.
• firmele sunt dispuse să sacrifice profitabilitatea pe termen scurt în vederea atingerii obiectivelor
(Coca-Cola, Mc Donald pe piaţa din Romania).
8. Bariere mari la ieşirea din ramură (domeniu}
• pot fi economice, strategice, emoţionale
• activele specializate au valoare de lichidare mică, fiind nefolosibile pentru alte scopuri
• costuri fixe de ieşire incluzând şi acordurile sindicale
• bariere emoţionale includ reţinerea managementului în a lua decizii de ieşire
• restricţiile guvernamentale şi sociale includ măsuri de reglementare şi control (ex. respectarea
condiţiilor impuse de mediu).
C. Produsele de substituţie pot fi ameninţări de noi intrări.
• substituentul îndeplineşte aceeaşi funcţie cu un produs sau serviciu
• firmele concurează cu substituenţi deoarece aceştia limitează ROI a industriei prin impunerea unor
preţuri limită maximale - ex. substituirea combustibilului lichid sau a curentului electric cu gaz pentru

46 
 
 încălzirea caselor, publicitatea radio şi prin tipărituri substituie reclamele TV, afacerile imobiliare şi
investiţiile în opere de artă substituie investiţiile pe pieţele de capital.
D. Puterea de negociere a clienţilor (cumpărătorilor)
• aceasta interacţionează cu industria prin forţarea preţurilor în jos, negociind calitate i servicii mai
bune
• grupul de cumpărători este puternic în următoarele condiţii:
• este concentrat sau cumpără cantităţi mari comparativ cu cantitatea totală de vânzări a
producătorului, de exemplu cumpărările unei firme puternice en-gros de la furnizori (pasează preţul
în jos, ia toată producţia apoi renunţă sau îl cumpără pe furnizor)
• produsele cumpărate reprezintă o fracţiune semnificativă a cheltuielilor cumpărătorului astfel că
acesta solicită preturi mai mici (sau calităţi mai mari la aceleaşi preţuri)
• produsele sunt standard sau nediferenţiate faţă de cele ale altor furnizori
• costuri de conversie foarte mici
• profituri mici creează stimulente pentru scăderea costurilor
• ameninţarea integrării în amonte, adică asimilarea treptată de subansamble şi componente atunci
când unele componente sunt de fabricaţie proprie şi altele de la furnizori din afară
• cumpărătorul are întreaga informaţie care să-i permită o forţă de negociere mai mare asupra preţului
E. Puterea de negociere a furnizorilor (vânzătorilor)
• aceştia pot creşte preţurile la materie primă sau subansamble sau pot reduce calitatea acesteia;
• furnizarea este dominată de puţine firme şi mai concentrate decât industria căreia îi vinde, exemplu
producătorii de echipamente pentru restaurante sau furnizorul este monopol (vezi RENEL,
ROMGAZ).

Factorii cheie de succes (FCS)

Sunt determinanţi majori ai succesului financiar şi competitiv într-o anumită industrie (afacere,
ramură).
Aceştia trebuie urmăriţi cu prioritate de toate firmele dintr-o anumită industrie (domeniu).
¾ FCS (factori cheie de succes) - sunt pietre de hotar pe care se bazează avantajul competitiv.
Avantajul competitiv are la bază competen ele de bază pe care le are o întreprindere în comparaţie
cu celelalte din ramură.
¾ FCS (factori cheie de succes) - sunt diferiţi de la o industrie la alta - ex. industria berii - factorii cheie
de succes (FCS) includ utilizarea capacităţii de fermentare pentru a menţine costurile de fabricaţie
scăzute şi o reţea puternică de distribuitori en-gros şi reclama inteligentă.
Factorii de succes pot fi:
A. FCS - legaţi de tehnologie - avantaje conferite de o tehnologie avansată:
¾ capacitatea de creştere şi dezvoltare ştiinţifică
¾ capacitatea de inovare a procesului de producţie
¾ capacitatea de inovare a produselor
¾ nivelul de performanţă într-o anumită tehnologie

B. FCS - legaţi de producţie - avantaje ale organizării superioare a producţiei:

47 
 
 ¾ eficien a produc iei
¾ calitatea producţiei
¾ utilizarea intensivă a mijloacelor fixe
¾ cost scăzut al amplasării fabricii
¾ acces la forţa de muncă înalt calificată
¾ productivitate a muncii ridicată
¾ costuri scăzute de proiectare a produsului
¾ flexibilitatea producţiei

C. FCS - legaţi de reţeaua de distribu ie mai performantă în raport cu a concurenţilor:

¾ reţea puternică de distribuitori/comercianţi en-gros
¾ spaţiu pe rafturile comercianţilor cu amănuntul
¾ magazine de vânzare cu amănuntul proprietate a întreprinderii
¾ costuri de distribuire mici
¾ livrare rapidă

D. FCS - legaţi de marketing

¾ forţa de vânzare eficace
¾ asistenţă tehnică şi service de încredere
¾ lărgirea liniei de producţie şi selecţia produsului
¾ deprinderi de comercializare
¾ finisare/împachetare
¾ garanţii/service şi asistenţă tehnice în termen de garanţie
E. FCS - legaţi de deprinderi, abilită i fie ale personalului fie ale managementului sau proprietarilor;
¾ deprinderi de natură profesională
¾ know how privind controlul calităţii
¾ calificare în proiectare

F. FCS - capacitate organizaţională

¾ sisteme informatice (ex. servicii bancare on-line)
¾ capacitatea de a răspunde la condiţii ale pieţei în schimbare
¾ experienţa în know how managerial

G. Alte tipuri de FCS - factori cheie de succes ce pot sta la baza creerii de avantaje competitive:
¾ imagine/reputaţie
¾ amplasare
¾ acces la capital
¾ patente
¾ costuri totale scăzute

48 
 
 3.9.2 Analiza mediului intern comercial

În funcţie de tipul societăţii analizate, poate conţine următoarele capitole:

3.9.2.1 Produsele comercializate. Politica de produs

Acest capitol, are un caracter introductiv şi reia, într-o altă manieră, prezentarea produselor (sau
serviciilor) care a fost realizată în Diagnosticul operaţional. În acest caz însă, produsele sau serviciile
societăţii sunt descrise din prisma consumatorului final. De exemplu, în cazul unei întreprinderi producătoare
de motoare, spre deosebire de descrierea tehnică a produselor din Diagnosticul operaţional, în Diagnosticul
comercial se pune accentul pe utilitatea produselor: cui sunt destinate, în ce categorii şi grupe se pot împărţi,
ce nevoi acoperă. Astfel, acest capitol prezintă categoriile de produse sau servicii comercializate,
generatoare de venituri. Pentru a oferi o primă imagine de ansamblu asupra activităţii comerciale a societăţii
analizate, se poate prezenta şi o schemă a ponderilor pe care le au diferitele categorii de produse sau
servicii din vânzările totale ale firmei (raportate la cea mai apropiată perioadă reprezentativă).
Politica de produs conţine deciziile pe care le ia conducerea societăţii cu privire la gama
comercializată, mărimea ei, strategia de produs aplicată, diferenţierea şi poziţionarea produselor, înnoirea
gamei de produse, abandonarea unor produse învechite.
3.9.2.2 Analiza pieţei

Acest capitol este destinat analizei pieţei pe care activează societatea comercială şi poate fi
structurat pe mai multe subcapitole:

3.9.2.2.1 Piaţa societăţii

Pornind de la situarea societăţii în mediul extern anterior descris, acest subcapitol prezintă piaţa pe
care activează societatea comercială în cauză, identificând piaţa potenţială a firmei şi cea reală, cu
caracteristicile sale, modul de segmentare a pieţei (după diferite criterii: geografice, pe tipuri de consumatori,
după venit, etc.) şi segmentele ţintă, precum şi segmentele pe care intenţionează să le abordeze.
În măsura în care există datele necesare se va prezenta poziţia pe piaţă a societăţii (cota de piaţă
raportată fie la totalul vânzărilor pe piaţă fie la poziţia celui mai puternic concurent) şi avantajele sale
competitive (gama de produse/servicii oferite, calitate, preţuri, distribuţie, gradul în care deserveşte un
segment neacoperit până în prezent, capacitatea de adaptare a ofertei societăţii la mutaţiile cererii, etc.) De
exemplu, în cazul unei firme producătoare de ţiglă, aceste avantaje competitive se pot concretiza în:
¾ oferta variată de produse, care conţine mai multe dimensiuni, tipuri de ţigle şi culori
¾ raport foarte bun preţ - calitate
¾ asigurarea distribuţiei cât mai aproape de consumator
Un subiect de analiză al acestui subcapitol îl poate constitui, atunci când este cazul, sezonalitatea
cererii, motivele sezonalităţii şi modul în care cererea poate fi regularizată.

49 
 
 3.9.2.2.2 Clienţii societăţii

Pornind de la structurarea pieţei după criteriile anterior descrise, se va prezenta structura clientelei
societăţii (clienţi interni şi externi), pe tipuri de clienţi şi ponderea pe care aceştia o deţin din veniturile
realizate de societate (ex.: persoane fizice: 30 %, instituţii bugetare: 45 %, societăţi comerciale cu activitate
în domeniul alimentaţiei publice: 20 %, alţii 5 %). De asemenea, se vor prezenta principalii clienţi,
nominalizaţi, într-o situaţie care să conţină valoarea contractului şi produsele contractate. Important de
analizat sunt şi modalităţile de încasare, intervalul de timp la care se realizează încasările, măsura în care o
parte mai mare sau mai mică din clienţi nu îşi onorează obligaţiile contractuale.
Tipul şi numărul clienţilor este un aspect important. Astfel, o întreprindere care are doar un număr restrâns
de clienţi, are un punct slab pentru că dacă o parte dintre aceştia nu mai au putere de cumpărare sau dacă
îşi schimbă furnizorul societatea poate avea probleme în desfacere şi să fie nevoită să-şi reducă activitatea.
De asemenea, ponderea mare a unor clienţi de tip bugetar poate fi o problemă pentru că aceştia au
instabilitate financiară.

3.9.2.2.3 Concurenţii societăţii

Având în vedere că pentru o mare varietate de produse şi servicii concurenţa se poate realiza la
nivel de produs sau generic, la nivelul împlinirii unei anumite cerinţe a consumatorilor, acest subcapitol va
prezenta şi analiza atât concurenţii direcţi şi produsele acestora cât şi produsele substituibile, tendinţele în
domeniu, produsele importate şi condiţiile în care se realizează importul. În cazul societăţilor exportatoare se
va lua în considerare şi situaţia pieţei externe şi puterea concurenţilor care activează pe aceasta. Un aspect
care poate fi investigat este şi relaţia cu concurenţii.
Astfel, în cazul unui producător de biciclete, se vor prezenta atât producătorii interni şi externi de
biciclete (cu date despre modelele comercializate - capacităţi de producţie, cota de piaţă, consideraţii despre
calitatea produselor lor şi nivelul preţurilor, etc.) dar şi produsele de pe piaţă (scutere, patine cu role,
skateboard - uri) care ar putea înlocui bicicletele în preferinţele unor segmente de consumatori.
Situaţia concurenţei oferă un indicator despre gradul de atractivitate al pieţei (mai puţin interesantă
în cazul unei concurenţe numeroase şi/sau puternice sau când numeroase produse substituibile ameninţă să
ia locul produselor societăţii). La antipod, o activitate lipsită de concurenţă, un monopol, reprezintă un
avantaj deosebit pentru societate şi îi permite acesteia să acţioneze liber pe piaţa, fără presiune
concurenţială.

3.9.2.2.4 Analiza activităţii şi a strategiei societăţii

După prezentarea produselor şi a pieţei, societăţii, a mediului extern, urmează o analiză a activităţii
comerciale a societăţii, văzută din prisma strategiei aplicate (care are în centrul său strategia de marketing),
a istoricului vânzărilor, a strategiei de marketing aplicate, detaliate pe cele patru domenii ale mixului: politica
de preţ, politica de distribuţie, politica de comunicare, politica de produs, aceasta din urma fiind analizată şi
anterior. Acest capitol poate fi structurat pe mai multe subcapitole:

50 
 
 3.9.2.2.4.1 Activitatea de contractare – desfacere

Se va analiza politica societăţii în aspectele care privesc contractarea: mod de identificare a

clienţilor, politica contractuală (mod de organizare, termeni contractuali uzuali, durata medie a contractelor
comerciale, etc.). Acest capitol poate cuprinde o prezentare istorică a cifrei de afaceri sau a veniturilor
realizate în ultima perioadă (3 - 5 ani), cu o defalcare a vânzărilor (cantitativ şi calitativ) pe grupe sau
categorii de produse/servicii şi pe pieţe (interne şi externe). Astfel, în cazul unei întreprinderi producătoare
de băuturi alcoolice se pot analiza vânzările istorice pe categorii (ex: şampanie, vin, băuturi spirtoase) şi
analiza cauzele care au dus la modificări ale ponderilor în vânzări (ex: la sfârşitul perioadei de analiză firma
vinde de două ori mai mult vin dar au scăzut vânzările la băuturile spirtoase, datorită modificării preferinţelor
consumatorilor, sau datorită apariţiei unui concurent puternic la băuturi spirtoase, etc.). Această analiză,
corelată cu tendinţele identificate ale pieţei va duce la realizarea previziunilor de vânzări pentru următorul
interval de timp.
Sunt cuprinse şi aici date referitoare la politica de produs, deciziile privind introducerea de produse
noi şi renunţarea la unele din cele vechi (cu performanţe necorespunzătoare). Se urmăresc rezultatele
(reflectate în vânzări) ale produselor, rezultate care stau la baza deciziei de abandonare, sau arată justeţea
deciziei introducerii unor produse noi.

3.9.2.2.4.2 Politica de preţ

Este unica componentă a mixului de marketing care este aducătoare de venit. Este analizată prin:
modalităţile de stabilire a pre urilor (care pot varia în funcţie de tipul de produs sau servicii oferit), evoluţia
preţurilor de-a lungul perioadei de analiză, competitivitatea preţurilor practicate, existenţa unor restricţii
(reglementări guvernamentale de distribuţie) fiabilitatea preţului de cost, dependenţa preţului de cost
decursul de revenire, reglementări în materie de concurenţă şi preţuri.
Se vor analiza preţurile promoţionale sau speciale pe care le practică firma: în ce condiţii se acordă,
care este cuantumul maxim al reducerilor, ce rezultate au avut acţiunile de reducere a preţurilor sau de
oferire a unor preţuri speciale.

3.9.2.2.4.3 Politica de distribuţie

Analizează canalele de distribuţie ale societăţii, modul în care produsele/serviciile ajung la clienţi
şi/sau consumatorii finali. Aspectele analizate pot fi foarte variate, în funcţie de tipul de produse şi servicii
comercializate şi modul în care acestea pot ajunge fa consumatori. Se studiază alegerea formei adecvate de
distribuţie care să corespundă specificului produselor şi segmentelor de piaţă cărora se adresează. Canalele
de distribuţie pot fi directe (prin unităţi proprii de comercializare - la care se descrie amplasarea, suprafeţele,
specializarea, etc. - prin poştă, vânzări directe la domiciliu, etc.) sau indirecte (cu unul sau mai mulţi
intermediari - angrosişti, detailişti).
Analiza va cuprinde şi relaţiile cu distribuitorii, tipul strategiei de distribuţie aplicate (exclusivă,
selectivă, globală), factorii de succes pentru o distribuţie eficientă.
Politica de distribuţie depinde în mare măsură de tipul produsului sau serviciului oferit. De exemplu,
în cazul unor firme prestatoare de servicii distribuţia se realizează de obicei la locul prestării serviciului. Un

51 
 
alt factor care influenţează politica de distribuţie este poziţia pe piaţă a societăţii. O firmă care deţine
monopolul pe o piaţă nu va depune un efort deosebit în distribuţie, având desfacerea asigurată.

3.9.2.2.4.4 Politica de promovare

Este a patra componentă a mixului analizată în Diagnosticul comercial. Se urmăresc activităţile de

comunicare realizate, publicitatea, activităţile de promovare a produselor, a vânzărilor, modul în care se
construieşte imaginea firmei, relaţiile cu publicul. Se vor analiza mesajele publicitare, continuitatea acestora,
produsele pe a căror promovare s-a insistat, etc. Această analiză este însoţită de analiza costurilor şi a
efectelor obţinute comparativ cu cele scontate.
Structura prezentată este orientativă şi aplicarea unei variante depinde de fiecare caz în parte şi de
relevanţa informaţiilor. Este foarte important de reţinut faptul că analiza va trebui să prezinte acele aspecte
care contribuie la înţelegerea afacerii de evaluat şi care pun bazele completării analizei mediului intern prin
intermediul punctelor tari şi a punctelor slabe.
În concluzie trebuie corect evaluate în analiza mediului intern punctele tari i slabe ale afacerii
pentru a le armoniza cu oportunită ile respectiv a evita riscurile mediului extern.

3.10 DIAGNOSTIC ECONOMICO – FINANCIAR

Scopul diagnosticului economico-financiar elaborat în cadrul raportului de evaluare este:

• cunoaşterea cât mai amănun ită a societă ii comerciale de evaluat având în vedere că activitatea
acesteia din punct de vedere juridic, comercial operaţional, organiza ional (resurse umane i
management) a fost analizată în cadrul diagnosticului general, i confirmarea prin performan ele
financiare a concluziilor acestuia;
• stabilirea principalelor premize privind activitatea viitoare a societă ii comerciale supuse evaluării,
de care se va ine seama la aplicarea metodelor financiare de evaluare.

Altfel spus, scopul diagnosticului financiar contabil este: analiza prezentă a unor situa ii financiare
înregistrate în trecut i extragerea tendin elor de evoluţie în viitor.

Capitolul este structurat în două păr i:

1. Elemente de contabilitate financiara - îşi propune o succintă trecere în revistă a principalelor
situa ii financiare (Bilanţ, Cont de profit şi pierdere), utilizate atât la elaborarea diagnosticului
financiar contabil cât i în cadrul evaluării. Subcapitolul este destinat cu predilecţie celor care nu
sunt familiarizaţi cu noţiunile contabile şi prezintă câteva considerente generale care vor fi
completate ulterior cu informaţii cuprinse în bibliografia de specialitate [ ].
2. Analiza economico - financiara - prezintă aplicarea metodelor specifice care vor conduce la
stabilirea concluziilor (elemente destinate Analizei SWOT - puncte tari, puncte slabe, oportunităţi,
riscuri - şi elemente privind activitatea viitoare).

52 
 
 3.10.1 Elemente de contabilitate financiară

Contabilitatea este un sistem prin care rezultatele unei activităţi economice se cuantifică, ordonează
şi centralizează, iar datele obţinute se comunică celor interesaţi pentru cunoaşterea şi utilizarea lor.

Bilanţul

Bilanţul contabil este definit în diverse forme în literatura de specialitate. Prezentăm în continuare
două din aceste definiţii:
• Bilanţul este o reprezentare a utilizărilor şi resurselor de care dispune o entitate patrimonială la un
moment dat;
• Bilanţul este o fotografie la un moment dat a investiţiilor şi finanţării acestora, realizate de către o
societate comercială.
În bilanţ investiţiile sau utilizările reprezintă activul iar finanţarea sau resursele reprezintă pasivul.
Orice bilanţ trebuie să reflecte egalitatea bilan ieră dintre: a) modul de utilizare a unor resurse financiare
(fonduri) - concretizat în diverse componente ale patrimoniului întreprinderii, formând activul bilanţului - şi
b) sursele din care fondurile au fost obţinute - respectiv furnizorii de capital care formează pasivul
bilanţului.
Rezultă deci următoarele ecuaţii bilanţiere:

ACTIV = PASIV
UTILIZĂRI = RESURSE

Structura principală a bilanţului contabil este următoarea:

53 
 
 BILANŢ

ACTIV PASIV
A1 ACTIVE IMOBILIZATE P1 CAPITALURI PROPRII
a) Imobilizări necorporale a) Capital social
b) Imobilizări corporale b) Primele legate de capital
c) Imobilizări financiare c) Diferenţe de reevaluare
d) Rezervele
e) Rezultatul raportat nerepartizat
f) Rezultatul exerciţiului
g) Fondurile proprii
h) Subvenţiile pentru investiţii
i) Provizioanele reglementate

A2 ACTIVE CIRCULANTE P2 DATORII

a) Stocuri a) Către creditori
b) Creanţe b) Către furnizori
c) Disponibilităţi c) Alte datorii (stat, salariaţi)

A3 CONTURI DE REGULARIZARE P3 CONTURI DE REGULARIZARE

Elementele componente ale grupelor prezentate mai sus şi consideraţii sumare privind modul de
înregistrare al acestora în evidenţa contabilă sunt prezentate în continuare.
Elementele de ACTIV
Elementele de activ (patrimoniale) sunt mijloace economice care încorporează un poten ial de
producere a unor beneficii economice viitoare. Aceste beneficii constau în capacitatea de a genera intrări
viitoare de bani (Iichidită i) sau de a reduce viitoare ieşiri de lichidită i (cheltuieli, plăţi). Caracteristicile de
bază care fac ca un element să fie considerat activ sunt următoarele:
• firma are drept de utilizare a activului în viitor, ca rezultat al unei tranzac ii sau al unui schimb;
• valoarea profiturilor viitoare realizate cu ajutorul activului poate fi masurată, cuantificată, cu un nivel
acceptabil de precizie, de exemplu utilaje dumparate (chiar pe credit), facturi neîncasate, etc.
Astfel:
A1) Activele imobilizate - reprezintă investiţiile în imobilizări care au fost achiziţionate pentru a fi
utilizate pentru o perioada mai mare de 1 an.
A1. a) Imobilizările necorporale (intangibile - Good-will) înregistrate în bilanţ, sunt acele bunuri,
drepturi sau cheltuieli care participă la realizarea profitului i au o valoare care poate fi determinată în mod
rezonabil. În această categorie se pot enumera: cheltuielile de constituire, brevete, licenţe, concesiuni,
tehnologii achiziţionate etc.
A1. b) Imobilizări corporale
Principalele elemente componente: teren, mijloace fixe şi imobilizări în curs.

54 
 
 Teren - la societă ile comerciale cu capital de stat valoarea de înregistrare a terenurilor în evidenţa
contabilă a fost stabilită pe baza HG 834/1991 actualizată conform HG 500/1994 cu indicele fix 8,873 şi
conform HG 983/1998 cu indicele 7.352.
Mijloace fixe - reprezintă obiecte singulare sau complexe de obiecte care se utilizează ca atare şi
întrunesc cumulativ următoarele condiţii:
• au o valoare mai mare decât limita stabilită de lege. În prezent aceasta este de 18.000.000 lei;
• au o durată normală de utilizare mai mare de 1 an.
Mijloacele fixe sunt grupate după specificul elementelor componente în mai multe grupe distincte
conform HG 964/1998.
Valoarea contabilă netă (valoarea ramasă de amortizat) se obţine din valoarea de inventar după
deducerea amortizării acumulate, recuperată prin repartizarea pe costuri.
Amortizarea corespunde unei uzuri teoretice, calculate conform duratelor de via ă estimate la
achiziţionare. Aceste durate pot fi determinate conform reglementărilor legale (HG 964/1998). Amortizarea
se stabile te prin aplicarea unor cote de amortizare asupra valorilor de inventar. Se întâlnesc următoarele
regimuri de amortizare: liniar , progresiv si regresiv.
Imobilizări în curs reprezintă investiţiile de natura mijloacelor fixe aflate în diverse faze de execuţie
(neterminate).
A1. c) Imobilizări financiare
Conţin ca elemente reprezentative titlurile de participare: acţiuni, obligaţiuni, împrumuturi acordate,
alte forme de participare la finanţarea altor societă i, achiziţionate în scopul păstrării lor pe o perioadă mai
mare de 1 an (cu scop investi ional). Tot în cadrul imobilizărilor financiare se întâlnesc şi creanţe
imobilizate.
A2. a) Stocuri - sunt eviden iate în bilan pe diverse categorii dintre care principalele sunt: mărfuri,
materii prime, materiale consumabile, produse semifabricate, produse finite, animale şi păsări, ambalaje,
obiecte de inventar.
A2. b) Creanţe - sub această denumire generică se regăsesc banii care urmează a fi încasaţi de
firmă de la ter i.
A2. c) Disponibilităţi - reprezintă „cele mai lichide” elemente de activ fiind materializate în: conturi la
bănci, disponibil în casă etc.
A3. Conturi de regularizare - în cadrul cărora se regăsesc: cheltuieli înregistrate în avans i
diferen e de conversie activ.
Modul de înregistrare în patrimoniu (valoarea de inventar) este variat i poate avea la bază: costul
de achiziţie, costul de producţie, valoarea actuală (la data înregistrării pentru activele primite cu titlul gratuit),
valoarea de aport sau valoarea rezultată în urma reevaluărilor contabile. Reevaluările sunt aplicate pe bază
de hotărâre de guvern si măresc valoarea de inventar respectiv valoarea rămasă de amortizat a mijloacelor
fixe. Până în prezent au fost aplicate patru reevaluări contabile conform HG 945/1990, HG 26/1992, HG
500/1994 i HG 983/1998.

Elementele de PASIV
Conţin sursele de finanţare repartizate în funcţie de provenienţa acestora (surse proprii i surse
atrase).

55 
 
 P1 ) Capitalul propriu - este format din contribuţiile aduse de proprietari sub formă de capital social
(şi care exprimă valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale), precum şi din partea de profit
reinvestită, rămasă la dispoziţia firmei.
P2 ) Datorii (obligaţii) - reprezintă sume de bani care trebuiesc plătite la un anumit termen.
P3) Conturi de regularizare - conţin veniturile înregistrate în avans şi diferenţele de conversie pasiv
Referitor la bilanţul contabil este important de remarcat următoarele:
• forma de prezentare a bilanţului este cea a unui tablou cu două părţi dispuse orizontal (schema
orizontală de bilanţ). Această formă adoptată de contabilitatea românească este cea mai utilizată la
nivel mondial întâlnindu-se şi la ţări ca Franţa, SUA, Germania, Belgia etc. Mai este aplicată şi forma
bilanţului de listă verticală (schemă verticală) într-un număr mai redus de ţări din care amintim Marea
Britanie şi Irlanda;
• în cadrul bilanţului sunt prezentate în două coloane alăturate cifrele atât pentru exerciţiul curent cât
şi pentru exerciţiul anterior. Acest mod de prezentare facilitează o primă analiză privind evoluţia
principalelor elemente bilan iere de la un exerciţiu financiar la altul. Rezultatele acestei analize vor
trebui interpretate cu aten ie astfel încât concluziile să prezinte evoluţii reale ale indicatorilor,
debarasate de efectele inflaţiei şi a altor situaţii excepţionale. Cu cât nivelul inflaţiei este mai redus
cu atât evoluţia marcată de cifrele bilanţiere este mai relevantă fără a necesita corecţii suplimentare
semnificative;
• criteriile după care sunt ordonate elementele bilanţiere sunt:
¾ Activ - ordinea crescătoare a lichidităţii;
¾ Pasiv - ordinea crescătoare a exigibilităţii

Lichiditatea ca şi criteriu de ordonare a elementelor de activ reprezintă viteza acestora de a se

transforma în lichidităţi. Astfel „cele mai puţin lichide” sunt activele imobilizate (terenuri, clădiri, dotări, etc.)
iar „cele mai lichide” sunt disponibilităţile.
Exigibilitatea ca şi criteriu de ordonare a elementelor de pasiv reprezintă intervalul de timp după
care acestea vor trebui rambursate celor care le-au pus la dispoziţia firmei. Astfel capitalurile proprii sunt
„cel mai puţin exigibile” ele neavând termene de rambursare iar datoriile pe termen scurt (sub 1 an) către
creditori, furnizori, stat etc. sunt „cele mai exigibile".
• Referitor la aceste criterii, nu în toate ările care utilizează schema orizontală de bilanţ sunt aplicate
la fel. De exemplu în bilanţul SUA cele două criterii sunt aplicate în ordine descrescătoare.
Înregistrările efective ale valorilor elementelor bilan iere se fac prin intermediul conturilor şi a
operaţiunilor contabile;
• întotdeauna există egalitatea TOTAL ACTIV = TOTAL PASIV;
• diferenţa dintre TOTAL ACTIV şi DATORII (OBLIGAŢII) reprezintă ACTIVUL NET respectiv averea
acţionarilor (asociaţilor) sau capitalul propriu. Această diferenţă reprezintă valoarea contabilă a
afacerii respective la data întocmirii bilanţului.
• bilanţul reprezintă o imagine statică a afacerii fiind un instantaneu al structurii elementelor bilan iere
la un moment dat;
• în prezent bilanţul contabil se încheie anual (în cadrul documentului Formulare de bilanţ contabil) şi
semestrial (în cadrul documentului Formulare de raportare semestrială);

56 
 
 • activele care au un ciclu scurt de realizare (disponibilităţi, creanţe, stocuri), de obicei sub un an şi
care sunt legate direct de activitatea curentă poartă denumirea de active curente;
• datoriile care au un termen de scaden ă de obicei sub 1 an, i derivă din activitatea curentă a
întreprinderii (furnizori, obligaţii fiscale, salarii, dividende, etc.) poartă denumirea de pasive curente;
• diferenţa algebrică între activele curente şi pasivele curente poartă denumirea de fond de
rulment (FR) i constituie o componentă a activelor stabile, deoarece este necesar în permanen ă
pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii.
• sursele care se află la dispoziţia firmei pentru perioade mai mari de 1 an (clasificarea se face în
funcţie de natura lor în momentul contractării i nu de timpul rămas până la scaden ă) reprezintă
capitalul permanent. Acesta include:
¾ capitalul propriu;
¾ credite pe termen mediu şi lung contractate cu bănci;
¾ obligaţiuni emise de societate, cu scadenă, neonorate de peste 1 an (împrumuturi
obligatare).
• necesarul de fond de rulment (NFR) - reprezintă suma care urmează a fi asigurată prin
intermediul fondului de rulment, necesară pentru derularea activită ii întreprinderii. Necesarul de
fond de rulment se determină ca diferenţă dintre (stocuri + creanţe) i obligaţii nebancare.
După cum am precizat anterior bilanţul contabil prezintă structura elementelor patrimoniale la un
moment dat. Modificarea de la o perioadă la alta a acestei structuri este determinată de derularea afacerii
materializată prin utilizarea activelor firmei (corporale sau necorporale) care creează premize pentru
obţinerea veniturilor prin vânzarea produselor fabricate, a mărfurilor, a serviciilor etc. Realizarea acestora
implică efectuarea unor cheltuieli (materii prime şi materiale, mărfuri, salarii, amortizări, energie,
combustibili, impozite şi taxe). Diferenţa dintre venituri şi cheltuieli determină profitul, care este obiectivul
principal al oricărei afaceri. Documentul contabil în care se înregistrează evoluţia veniturilor a cheltuielilor i
obţinerea profitului (rezultatului) poartă denumirea de Cont de profit si pierderi sau Situaţia rezultatelor
financiare.

3.10.2 Contul de profit şi pierderi

Prezintă situa ia veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor (profit sau pierdere). Prin acest document se
prezintă performan ele activită ii desfăşurate, măsurate prin eforturile făcute de întreprindere (cheltuieli,
consumuri) i efectele acestora (venituri).
Referitor la modul de prezentare al contului de profit si pierderi remarcăm următoarele elemente de
ordin general:
• nu există la nivel mondial o schemă universală de prezentare a acestui document. Aceasta
variază după tradiţiile naţionale în ceea ce priveşte transparen a informaţiei contabile cât şi de
particularitate de ordin juridic, fiscal şi economic;
• forma de prezentare poate să fie sub formă de tablou bilateral (schemă orizontală) sau sub formă
de listă (schemă verticală);
• În ambele cazuri, cheltuielile i veniturile sunt clasificate în trei categorii:
¾ venituri şi cheltuieli din exploatare;
¾ venituri şi cheltuieli financiare;

57 
 
 ¾ venituri şi cheltuieli excepţionale;
• În ara noastră forma de prezentare este „în listă” sau formă verticală, informaţiile fiind
prezentate atât referitoare la exerciţiul financiar încheiat cât la cel precedent;

Forma schematică de alcătuire a contului de profit şi pierderi este următoarea:

Venituri din exploatare Venituri financiare Venituri excep ionale

minus minus minus

Cheltuieli pentru Cheltuieli financiare Cheltuieli

exploatare excep ionale

Rezultatul exploatării Rezultatul financiar Rezultat

excep ional

Rezultatul curent

Rezultat înainte de
impozit

Impozit pe profit Rezultat net

Elementele componente ale grupelor prezentate mai sus, pe cele trei tipuri de activităţi, se prezintă
astfel:
Activitatea de exploatare are ponderea cea mai semnificativă în totalul activităţilor derulate de
firmă. Conţine în principal înregistrarea operaţiunilor curente şi a rezultatului curent şi poate include şi
actrvităţi accesorii care prezintă un anumit grad de permanenţă.
Activitatea financiară conduce la obţinerea rezultatului financiar ca diferenţă dintre veniturile
financiare şi cheltuielile financiare.
Activitatea excepţională - reprezintă operaţiuni care nu sunt legate direct de activitatea
întreprinderii şi care au un caracter nerepetitiv, accidental.
Referitor la contul de profit i pierderi este important de remarcat următoarele:
• Situatia rezultatelor se referă la activitatea desfă urată într-o perioadă definită (de obicei 1 an).
• conţine cifrele cumulate de la începutul până la sfâr itul exerciţiului financiar prezentate atât
pentru perioada în curs cât i pentru perioada similară din anul precedent;
• se întocme te odată cu bilanţul contabil (situa ia patrimoniului);
• Înregistrarea corectă a veniturilor şi cheltuielilor presupune:
¾ delimitarea clară în timp a acestora;
¾ delimitarea clară a valorii recunoscute (măsurare) pentru perioada de timp.

58 
 
 3.10.3 Analiza economico-financiară

În conformitate cu standardele internaţionale de evaluare principalele scopuri ale analizei financiare

(denumită şi diagnostic special) sunt:
• determinarea gradului de încredere în sistemul de evidenţă contabilă a firmei prin auditul acestui
sistem;
• înţelegerea relaţiilor existente în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere, inclusiv tendinţele care s-au
manifestat de-a lungul timpului, pentru stabilirea riscurilor inerente în activităţile firmei, precum şi
perspectivele de performanţă în viitor;
• compararea cu firme similare pentru a stabili parametri de risc şi parametri de valoare;
• ajustarea situaţiilor financiare istorice pentru a estima abilităţile firmei precum şi perspectivele
acesteia;
La baza analizei stau documentele financiar contabile întocmite pe o perioada anterioară întocmirii
analizei de 3 - 5 ani. Pentru a facilita înţelegerea situaţiei economice şi a riscurilor unui drept de participa ie,
situaţiile financiare trebuie analizate în termeni monetari, termeni procentuali şi în termeni de rate
financiare.
Analiza în termeni monetari - aşa cum apare în situaţiile financiare, este utilizată pentru a stabili
tendinţele şi relaţiile între elementele bilanţiere şi conturile de venit şi cele de cheltuieli de-a lungul timpului
pentru a stabili fluxul de venit aşteptat a se produce în viitor, precum şi necesarul de capital care să permită
firmei să genereze acel flux de venit. Principalul instrument de analiză îl constituie indicatorii de echilibru
(A) şi indicatorii de evoluţie (B).
Analiza în termeni relativi face comparaţia între conturile anuale de profit şi pierdere şi între
conturile din bilanţul anual. Analiza procentuală este utilizată pentru a compara tendinţele relaţiilor existente,
cum ar fi elementele de venituri şi cele de cheltuieli, sau între cifrele din bilanţ, pentru firma în cauză de-a
lungul timpului, sau cu cele ale afacerilor similare. Principalul instrument în cadrul analizei în termeni relativi
îl constituie indicatorii de structură (C).
Analiza în termeni de rate (indicatori) financiare(i) este utilizată pentru a compara riscul relativ al
firmei în cauză de-a lungul timpului cu cel al afacerilor similare. Principalele instrumente de analiză sunt:
indicatorii de fînanţare (D), indicatorii de gestiune (E), indicatorii de activitate (F) şi indicatorii de
rentabilitate (G).
Procesul parcurs în analiză este inversul evoluţiei reale a fenomenului. Analiza porneşte de la
rezultatele procesului încheiat (sau previzionat) către elemente, factori de influenţă.
Conţinutul procesului de analiză este următorul:
1. Prelucrarea informaţiilor contabile, grupări şi regrupări de informaţii, calculul indicatorilor financiari;
2. Interpretarea şi aprecierea indicatorilor din punct de vedere al potenţialului economico - financiar, al
performanţelor financiare, a riscului şi explicarea rezultatelor obţinute;
3. Stabilirea punctelor tari şi a punctelor slabe a activităţii trecute a întreprinderii din punct de
vedere economico - financiar precum şi a oportunităţilor şi riscurilor aferente activităţii viitoare.
Aceste elemente vor fi conţinute în cadrul analizei SWOT.
4. Stabilirea premizelor privind activitatea viitoare, necesare la elaborarea previziunilor în cadrul
metodelor de randament.

59 
 
 3.10.3.1 Prelucrarea informaţiilor contabile, regrupări de date, calculul indicatorilor

Înregistrările contabile nu corespund întotdeauna scopului analizei, elaborarea lor răspunzând unor
cerinţe de ordin fiscal, contabil, juridic. Pentru comparabilitatea rezultatelor obţinute este recomandat ca
înregistrările contabile să fie supuse (dacă este cazul) unor corecţii şi regrupări. Un alt argument care
reclamă efectuarea regrupărilor, îl constituie pentru documentele contabile elaborate în perioada 1990 -
1994, faptul că structura formularelor de înregistrare a fost diferită în fiecare an.
Principalele situaţii în care se impun efectuarea corecţiilor şi ajustărilor sunt:
• existenţa în cadrul activelor circulante a unor elemente a căror durată de imobilizare este mai mare
de 1 an de zile (titluri de plasament) care urmează a fi analizate ca făcând parte din cadrul activelor
imobilizate. Mai pot fi supuse regrupării conturile de regularizare - activ, creanţele etc.
• existenţa în cadrul datoriilor a unor împrumuturi contractate pe o perioada mai mare de 1 an şi care
vor trebui evidenţiate separat, ele contribuind în cadrul analizei la determinarea capitalului
permanent. Mai pot fi supuse regrupării conturile de regularizare - pasiv, provizioanele pentru riscuri
şi cheltuieli etc.;
• existenţa în cadrul activităţii întreprinderii a unor evenimente excepţionale fără posibilitate de
repetare în viitor, care afectează rezultatele analizei în perioada respectivă şi „distorsionează”
procesul de elaborare a previziunilor;
• în condiţiile în care rezultatele financiare conţin efectele inflaţiei, în special pentru analiza în termeni
monetari, se impune alinierea valorilor la unul din capetele intervalului de analiză pentru ca tendinţa
rezultată să fie reală;

Principalii indicatori calculaţi, interpretaţi şi explicaţi în cadrul analizei economico - financiare sunt:

A. Indicatori de echilibru financiar

Realizarea echilibrului financiar presupune capacitatea întreprinderii de a genera disponibilităţi.

Principalii indicatori, calculaţi pe baza elementelor bilanţiere, sunt:
• Fondul de rulment (FR)
• Necesarul de fond de rulment (NFR)
• Trezoreria netă (T)
Fondul de rulment - reprezintă volumul resurselor permanente de finanţare a activităţii de
exploatare. El este considerat „plasa de siguranţă” a finanţatorilor externi ai exploatării afacerii, deoarece un
FR pozitiv atestă participarea capitalului permanent la riscul afacerii, deci finanţatorul extern participă la
riscul exploatării alături de capitalul societăţii finanţate.
Relaţii de calcul:

FRpropriu = CAPITAL PROPRIU - ACTIVE IMOBILIZATE

FRpermanent = CAPITAL PERMANENT - ACTIVE IMOBILIZATE

60 
 
 Necesarul de fond de rulment reprezintă nevoia de capital pentru finanţarea ciclului de exploatare.
Relaţia de calcul a acestui indicator este:
NFR = STOCURI + CREANŢE - DATORII (OBLIGAŢII) NEBANCARE

Trezoreria netă reprezintă surplusul sau deficitul de lichidităţi generat de activitatea firmei
Relaţiile de calcul a acestui indicator sunt:
TN = FR - NFR
sau având în vedere această relaţie şi ecuaţia fundamentală a bilanţului rezultă:
TN = DISPONIBILITĂ I – DATORII

B. Indicatori de evoluţie
Sunt calculaţi pe baza contului de profit şi pierderi şi se referă în special la analiza evoluţiei
veniturilor (cifrei de afaceri) şi a profitului. Se urmăreşte evoluţia monetară a acestora având ca principal
scop estimarea tendin ei pe care se încadrează valorile anuale. Aşa cum aminteam anterior referitor la
corecţii efectuate asupra situaţiilor scriptice, se impune debarasarea rezultatelor înregistrate, de efectele
inflaţiei, astfel încât, valorile obţinute să prezinte evoluţia în termeni reali a acestor indicatori.

C. Indicatori de structură
În cadrul acestei grupe de indicatori vom prezenta indicatori de structură calculaţi pe baza bilanţului
contabil şi indicatori de structură calculaţi pe baza contului de profit şi pierderi.

Indicatori pe baza de bilanţ

a) Structura activului - relaţia de calcul este:

în care la numărător apar activele imobilizate, stocurile, creanţele, activele circulante etc.
b) Structura activelor imobilizate - relaţia de calcul este:

în care la numărător apar: teren, clădiri, construcţii speciale, imobilizări financiare etc.

c) Structura stocurilor – rela ia de calcul se prezintă astfel:

în care la numărător avem materii prime i materiale, mărfuri, produse finite, produse în curs, alte stocuri
etc.

61 
 
 d) Structura pasivului – are următoarea rela ie de calcul:

în care la numărător apar: capital propriu, datorii, furnizori, etc.

Indicatori pe baza contului de profit şi pierderi

Principalii indicatori se referă la analiza costurilor în comparaţie cu veniturile (cifra de afaceri). Dintre
obiectivele urmărite în cadrul analizei costurilor, menţionăm :
• structura costurilor, după criteriul naturii lor;
• structura costurilor în funcţie de legătura lor cu volumul de activitate:
¾ variabile (variază direct proporţional cu volumul activităţii);
¾ relativ constante. Relaţia generală de calcul este:

Prin cifra de afaceri în contextul indicatorilor prezentaţi considerăm convenţional că se înţelege

veniturile totale ale întreprinderii.
La numărător vor apare următoarele:
• cheltuieli salariale;
• costuri cu materiile prime;
• costul mărfurilor vândute;
• amortizări;
• lucrări şi servicii executate de terţi;
• costurilor cu utilităţile (energie, apa, electricitate, combustibili);
• cheltuieli financiare;
• cheltuieli de natură administrativă (poştale, abonamente, salarii conducere, consumabile, etc.).

D) Indicatori de finanţare

a) Structura finanţării - are ca relaţie de calcul:

Capital permanent
Active Imobilizate

62 
 
 Arată proporţia în care activele imobilizate sunt finanţate din surse pe termen lung, respectiv
capitaluri permanente. Situaţia favorabilă este dacă valoarea este > 1 care atestă existenţa fondului de
rulment permanent.

b) Autonomia financiară

Capital propriu
Capital permanent

Arată proporţia surselor proprii pe termen lung în total surse pe termen lung, respectiv gradul de
participare al creditelor contractate pe o perioada mai mare de un an, la constituirea capitalurilor
permanente.

c) Independenţa financiară
Capital propriu
Datorii pe termen lung

Este o alta formă de exprimare a indicatorului autonomie financiară care pune în evidenţă raportul
capital propriu - credite pe termen lung. Situaţia favorabilă este că valoarea indicatorului să fie supraunitară.

d) Lichiditatea generală
Active curente

Pasive curente
Indicatorul este semnificativ pentru analiza gradului în care o firmă poate face faţă plăţilor
determinate de activitatea sa. Lichiditatea generală exprimă proporţia în care 1 leu datorie curentă este
acoperită cu active curente (rapid transformabile în bani).

e) Lichiditatea imediată
Active curente - Stocuri
Pasive curente

Analizează capacitatea de plată a întreprinderii prin considerarea celor mai lichide active şi anume
disponibilităţile şi creanţele.

f) Lichiditatea la vedere
Disponibilităţi
Pasive curente

Este un indicator mai puţin utilizat în ţările occidentale unde nu se pune problema transformării
rapide a creanţelor în lichidităţi. Pentru economii ce se confrunta cu probleme de blocaj financiar, dificultăţi în
încasarea creanţelor sau valorificarea stocurilor, este recomandabil un asemenea indicator.

63 
 
 g) Indicator de finanţare a activelor curente
Fond de rulment
Active curente.

Indică proporţia în care activele curente (stocurile, creanţele etc.) sunt finanţate cu resurse proprii pe
termen lung.

h) Indicator de finanţare a stocurilor

Fond de rulment
Stocuri
E) Indicatori de gestiune
Măsoară atât viteza de transformare a activelor în lichidităţi cât şi cea de reînnoire a datoriilor. Se
regăseşte în literatura de specialitate sub două forme:
a) exprimată că număr de rotaţii:
Cifra de afaceri
Element de activ sau pasiv

b) exprimată că durata a unei rotaţii:

Element de activ sau pasiv

*T
Cifra de afaceri

unde T = 30, 60, 90,120 …………360 zile

Această formă este cel mai des utilizată iar principalii indicatori cu relevanţă în cadrul analizei
si în evaluare sunt:
• durata de rotaţie a stocurilor:
Stocuri
*360
Cifra de afaceri

Indicatorul exprimat în zile, reprezintă durata de timp medie în care se realizează transformarea
stocurilor în creanţe sau lichidităţi. În mod particular se poate urmări durata de rotaţie a stocurilor materiale,
a stocurilor de mărfuri, produse finite etc. Interesul oricărei întreprinderi este de a realiza o rotaţie cat mai
rapidă a stocurilor.
• durata de încasare a creanţelor:
Creante
*360
Cifra de afaceri
În mod similar cu indicatorul precedent se exprimă durata de rotaţie a creanţelor, respectiv viteza de
transformare a acestora în lichidităţi (realizarea veniturilor)
• Durata de achitare a obligaţiilor:
Obligatii curente
*360
Cifra de afaceri

64 
 
 Spre deosebire de aprecierile la primii doi indicatori în acest caz interesul întreprinderii este de a
utiliza un nivel cât mai ridicat de capital atras în finanţarea activităţii respectiv de a realiza o durată cât mai
ridicată.

f) Indicatori de activitate
a) Indicatorul de creştere a cifrei de afaceri:

CA( n )
CA( n−1)
Este important de urmărit acest indicator în corelaţie cu dinamica sectorului de activitate din care
face parte întreprinderea respectiv de urmărit evoluţia cotei de piaţă (absoluta şi relativă).

b) Productivitatea muncii
Valoarea _ adaugata (VA)
Numar _ salariati
Este recunoscut că unul dintre cei mai importanţi indicatori care exprimă succesul unei afaceri.
Pentru stabilirea concluziilor referitor la valoarea indicatorului, aceasta va trebui analizată atât în evoluţie cât
şi în comparaţie cu întreprinderi similare.

c) Remunerarea factorului muncă

ch. personal
*100
VA
Este unul din indicatorii al cărui nivel se reflectă sensibil în echilibrul financiar al firmei. O rată de 70-
80% pune în pericol remunerarea celorlalţi factori participanţi la realizarea valorii adăugate.

d) Remunerarea macroeconomiei (statului)

ch.impozitesitaxe
*100
VA
Indicatorul defineşte gradul de fiscalitate care ”apasă” asupra firmei şi a ramurii de activitate din care
face parte firma.

e) Remunerarea capitalului împrumutat

Dobanzi
*100
VA
Indicatorul precizează proporţia din valoarea adăugata destinată costul capitalului împrumutat. Cu
cât întreprinderea este mai de capitalizată şi utilizează pentru finanţarea activităţii curente şi a investiţiilor
credite bancare cu atât acest indicator are valoare mai ridicată care afectează distribuţia valorii adăugate
către ceilalţi destinatari (salariaţi, stat, întreprindere).
f)Remunerarea întreprinderii
cap.de.autofinantare
*100
VA

65 
 
 Rata de remunerare a întreprinderii semnifică proporţia din valoarea adăugată destinată să acopere
capacitatea de autofinanţare a întreprinderii (profit net+amortizare) reprezentând un indiciu privind evoluţia
viitoare a firmei.

G) Indicatori de rentabilitate
a) Rentabilitatea brută de exploatare
Rez.exploatarii
* 100
Venit_exploatare

Indicatorul reprezintă un element esenţial în diagnosticul financiar şi aprecierea potenţialului de

performanţă economico - financiară al firmei. Incapacitatea unei firme de a realiza un rezultat din exploatare
cel puţin satisfăcător atestă dificultăţi majore la nivel managerial sau probleme determinate de conjunctura
economică.

b) Rentabilitatea comerciala (brută):

profit brut
*100
cifra de afaceri

Indicator sintetic de rentabilitate, rentabilitatea brută reflectă capacitatea sau incapacitatea

întreprinderii de a realiza un surplus peste costurile totale. Acest indicator poate fi calculat având în vedere la
numărător profitul net.

c) Rentabilitatea financiară
Profit net
*100
Capital propriu

Ajută la evidenţierea unor aspecte multiple de care managementul are nevoie pentru a-şi îmbunătăţi
performanţele. De exemplu este semnificativă determinarea combinaţiei optime între rentabilitatea activelor
şi modul de finanţare. Indicatorul se poate descompune astfel:
Profit net Cifra de afaceri Total active
Rf = * * *100
Cifra de afaceri Total active Cap.propriu
marja de profit rotaţia activului pârghia financiara

Marja de profit - exprimă poziţia de care beneficiază firma şi avantajul competiţional pe care îl are
firma în comparaţie cu concurenţii;
Rotaţia activului - reflectă abilitatea şi capacitatea managementului de a administra eficient
activitatea, imprimând rotaţii accelerate ale capitalului investit în active.
Pârghia financiară - reflectă strategia în domeniul finanţării activităţii prin apelarea la surse
împrumutate pentru a dinamiza activitatea.

66 
 
 d) Intensitatea capitalului
CA
*100
Capital propriu
Indica numărul de rotaţii ale capitalului propriu într-un an.
e) Intensitatea activului
CA
*100
Total activ

Consideraţii privind calcului indicatorilor

Literatura de specialitate prezintă o varietate însemnată de indicatori financiari şi de clasificări ai
acestora. Utilizarea unora sau altora este opţiunea celui care efectuează analiza economico-financiară.
Indicatorii prezentaţi anterior constituie o varianta de selecţie care poate conduce analiza înspre rezultate
pertinente, având în vedere scopul acesteia. Nu există o reţetă strictă pentru selectarea indicatorilor. Singura
cerinţa care trebuie îndeplinită este ca indicatorii selectaţi să "acopere" cât mai bine activitatea desfăşurată
de întreprindere, sa-i surprindă atât avantajele cât şi limitele şi să constituie o bază fundamentată privind
evoluţia activităţii viitoare. Nivelele " recomandate" pentru unii indicatori reprezintă valori teoretice, care nu
vor fi utilizate ca baze de referinţă decât după ce vor fi corelate cu ramura de activitate şi alţi factori specifici.
Pentru a realiza o analiză cât mai adecvată se recomandă abordarea fiecărui caz în funcţie de
particularităţile sale, ţinând seama de sectorul de activitate (inclusiv prin comparaţie între indicatorii realizaţi
de societatea evaluată şi indicatorii medii ai sectorului)r de poziţia întreprinderii în cadrul sectorului, de
adecvarea factorilor de producţie la valoarea activităţii, etc.

3.10.3.2 Interpretarea şi aprecierea indicatoriIor

După calculul indicatorilor pentru fiecare an supus analizei şi prezentarea acestora în cadrul
diagnosticului economico financiar, urmează că rezultatele obţinute să fie interpretate şi să fie explicată
evoluţia acestora. Prezentarea în cadrul analizei a unor indicatori calculaţi fără interpretarea rezultatelor nu
îşi are rostul. Pentru o interpretarea cât mai corectă evaluatorul va trebui să utilizeze informaţiile furnizate de
documentele financiare cu corecţiile şi ajustările necesare, în strictă corelare cu aspectele cuprinse în cadrul
diagnosticului general legate de activitatea operaţională, comercială, juridică şi de personal.
În legătură cu interpretarea indicatorilor este important de reţinut că o valoare punctuală nu prezintă
prea mare înţeles. O apreciere pertinentă rezultă dacă se compară valoarea fiecărui indicator cu cei similari
calculaţi pentru celelalte perioade supuse analizei.
Ca instrumente de analiză amintim:
• studiul tendinţei în timp a indicatorilor;
• compararea cu un nivel standard;
• compararea cu un nivel anterior;

67 
 
 • compararea cu indicator similar al întreprinderilor din aceeaşi ramura de activitate (dacă este
cazul);
În cadrul diagnosticului economico-financiar, pe lângă prezentarea şi interpretarea indicatorilor vor
trebui să se regăsească:
• corecţiile efectuate asupra datelor financiare istorice, care să fie explicate în amănunt;
• tabele care să rezume bilanţurile şi conturile de profit şi pierdere pe perioada supusă analizei
selectată în funcţie de disponibilitatea informaţiilor, scopul evaluării, natura afacerii evaluate etc.

3.10.3.3 Stabilirea concluziilor pentru analiza SWOT

Având în vedere interpretarea indicatorilor, concluziile diagnosticului se vor sintetiza în puncte tari
(pentru atuurile activităţii), puncte slabe (pentru valori necorespunzătoare), oportunităţi (pentru ocazii
favorabile pe care le va oferi mediu extern) şi riscuri (influenţe nefavorabile ale mediului extern). Ele vor
urmări confirmarea prin performanţele financiare a concluziilor diagnosticului general. Acestea pot fi
redactate la sfârşitul diagnosticului sau în cadrul analizei SWOT întocmită ca şi capitol distinct după
definitivarea analizei diagnostic.

3.10.3.4 Stabilirea premizelor privind activitatea viitoare

Pentru evaluarea prin metode de randament, caracterizate de abordarea evoluţiei întreprinderii de

evaluat, orientată spre viitor, previziunile reprezintă un element cheie privind aplicarea acestora. Elaborarea
previziunilor are la bază premize complexe, între care un rol important îl deţin informaţiile rezultate din
analiza situaţiei istorice. Pentru a satisface exigenţele elaborării previziunilor, în cadrul analizei economico -
financiare vor trebui analizate cel puţin următoarele aspecte, care să conducă la stabilirea premizelor privind
activitatea viitoare:
• evoluţia cifrei de afaceri şi tendinţa reală de evoluţie;
• structura costurilor şi estimarea structurii optime;
• rata rentabilităţii şi marja în care variază valoarea acesteia;
• structura capitalului care finanţează activitatea;
• duratele de rotaţie a stocurilor, creanţelor şi obligaţiilor;
• variaţia necesarului de fond de rulment şi ponderea acesteia din cifra de afaceri;
• corespondenţa între volumul cheltuielilor salariale şi evoluţia numărului de salariaţi, între evoluţia
cheltuielilor salariale şi evoluţia productivităţii;
• corespondenţa între volumul amortizării şi nivelul mediu de depreciere a imobilizărilor;
• elemente care să susţină cuantificarea riscurilor privind activitatea viitoare.
Aceste elemente vor fi utilizate la elaborarea previziunilor care se poate baza pe unul din
următoarele modele:
• Modelul determinat de piaţă - care porneşte de la evoluţia cifrei de afaceri şi a structurii costurilor.
Modelul se aplică întreprinderilor independente.

68 
 
 • Modelul determinat de randamentul capitalului investit - care porneşte de la rata rentabilităţii
capitalului investit. Modelul se aplică întreprinderilor care fac parte dintr-un holding. Reprezentativ este
modelul DU PONT.

Această prezentare a analizei economico-financiare a întreprinderii nu este exhaustivă şi poate fi

adaptată şi completată în funcţie de particularităţile întreprinderii de evaluat. Informaţii suplimentare se
regăsesc în referinţele bibliografice [5] [7] [10].

69 
 
 4. EVALUAREA ÎNTREPRINDERILOR MARI

4.1. METODE DE EVALUARE

Principalele abordări ale evaluării întreprinderii se încadrează în următoarele trei categorii:

• abordarea patrimoniala sau pe baza de active;
• abordarea bazata pe venit;
• abordarea comparativă care ţine seama de valorile de tranzacţionare ale întreprinderilor
similare;
În conformitate cu standardele internaţionale metoda de evaluare este o cale specifică de estimare a
valorii în cadrul abordărilor. Principalele categorii de metode de evaluare sunt:
1. METODE PATRIMONIALE denumite şi metode de evaluare a afacerii bazate pe active [1] - se
bazează pe evaluarea elementelor finanţate de capitalul care urmează a fi tranzacţionat, respectiv pe
evaluarea separată a tuturor "stocurilor" (în accepţiunea de mai sus) de care dispune o întreprindere la un
moment dat. Metoda este fundamentată pe principiul substituţiei - un activ nu valorează mai mult decât
costul de înlocuire al tuturor părţilor sale componente [1]. Abordarea patrimonială se sprijină pe conceptele
de "valoare de schimb", "de înlocuire" şi "valoare de utilizare" ataşate tuturor elementelor care se afla la
dispoziţia întreprinderii. Dintre metodele patrimoniale enumerăm: Activul net contabil, Activ net corectat,
Activul net reevaluat (corectarea valorii elementelor în funcţie de efectele inflaţiei) etc.

2.METODE BAZATE PE VENIT denumite şi metode de randament în evaluarea de afaceri [1] prin
care se estimează valoarea unei afaceri, a unei participaţii sau a unei acţiuni prin calcularea valorii prezente
a beneficiilor viitoare (anticipate). Metodele au în vedere abordarea dinamică a capitalurilor, respectiv
fluxurile pe care acestea le generează pentru investitor. Aceste metode asimilează valoarea unei
întreprinderi sumei fluxurilor de care poate dispune proprietarul capitalului, prin utilizarea sa, într-o durată de
timp rezonabilă (în funcţie de aşteptarea investitorului) ţinând seama de riscurile asociate, de alternativele
disponibile. Dintre metodele de randament enumerăm: Metode bazate pe profit, Metode bazate pe fluxul
de dividende, Metode bazate pe fluxul de disponibilităţi.

3. METODE DE COMPARAŢIE denumite şi metode ale pieţei în evaluarea de afaceri [2| prin care
se compară subiectul de evaluat cu alte afaceri similare, cu participaţii la afaceri şi cin acţiuni care au fost
vândute pe piaţa liberă. Dintre metodele de comparaţii enumerăm: Metoda multiplicatorului PER
(comparaţii bursiere), Metoda multiplicatorului PSR (compararea cifrelor de afaceri), Comparaţii
multifactoriale.
În cazul primelor două categorii de metode de evaluare un rol important în aplicarea acestora îi deţin
înregistrările în documentele de evidenţă contabilă respectiv:
- Elementele bilanţiere pentru aplicarea metodelor patrimoniale;
- Venituri, cheltuieli, rezultate, elemente patrimoniale care furnizează o serie de informaţii
pertinente privind activitatea viitoare, pentru aplicarea metodelor de randament.

70 
 
 În conformitate cu standardele internaţionale de evaluare referitoare la evaluările de afaceri pentru o
reflectare cât mai corectă a realităţii economice atât în ceea ce priveşte rezultatele financiare cât şi bilanţul
contabil, se impun unele ajustări ale înregistrărilor contabile. Astfel:
• corecţiile asupra situaţiilor financiare sunt făcute pentru a-l ajuta pe evaluator să emită o concluzie în
ceea ce priveşte evaluarea. Dacă evaluatorul acţionează ca şi consultant al cumpărătorului sau al
vânzătorului într-o tranzacţie, corecţiile trebuie înţelese de către client. De exemplu, cumpărătorul
hotărât să cumpere trebuie să înţeleagă că valoarea rezultată după aplicarea corecţiilor poate
reprezenta suma maximă care trebuie plătită. Dacă un cumpărător nu crede că pot fi făcute
îmbunătăţiri financiare sau de exploatare, un preţ mai scăzut poate fi mai potrivit.
• corecţiile efectuate trebuie să fie descrise şi explicate în amănunt. Evaluatorul trebuie sa fie foarte
atent atunci când face corecţii asupra înregistrărilor istorice. Astfel de corecţii trebuie discutate în
întregime cu clientul. Evaluatorul trebuie să facă ajustări numai după ce cunoaşte foarte bine
afacerea respectivă, astfel încât să le poată susţine validitatea;
• Ajustările situaţiilor financiare trebuie făcute asupra informaţiilor financiare raportate a elementelor
care sunt relevante şi semnificative pentru procesul de evaluare. Corecţiile pot fi adecvate pentru
următoarele motive:
• Pentru corectarea veniturilor şi cheltuielilor la niveluri care sunt reprezentative şi rezonabile pentru
activităţile de exploatare aşteptate;
• Pentru prezentarea datelor financiare ale societăţii în cauză şi principiilor directoare pentru
compararea afacerilor pe o baza consistenta;
• Pentru a converti valorile raportate în valori de piaţă;
• Pentru a corecta activele din afara exploatării şi datoriile, precum şi veniturile şi cheltuielile aferente
acestora;
• Pentru a corecta veniturile şi cheltuielile neeconomice;
• Daca o corecţie este adecvata sau nu, depinde de puterea de .control aferentă participaţiei supuse
evaluării. Pentru drepturile de control, inclusiv un drept de participaţie de 100% majoritatea
corecţiilor pot fi adecvate dacă deţinătorul poate face modificările aferente corecţiilor. Pentru
evaluarea participaţiilor minoritare, ai căror deţinători nu au abilitatea de a modifica majoritatea
elementelor, evaluatorul trebuie să fie atent, să reflecte realitatea atunci când se fac ajustările.
Ajustările uzuale includ:
• Eliminarea impactului din contul de profit şi pierdere datorat unor evenimente întâmplătoare, şi a
impactului acestora asupra bilanţului contabil, dacă acest impact există. Din moment ce nu este de
dorit ca aceste evenimente să se repete, un cumpărător a! unei participaţii nu va ţine seama de ele
şi deci nu le va include în fluxurile de venituri. Pot fi făcute corecţii şi asupra impozitelor. Aceste tipuri
de corecţii sunt adecvate, în mod tipic, atât pentru evaluarea pachetului de control, cât şi pentru
pachetele minoritare. Exemple de evenimente întâmplătoare pot fi: greve (daca nu sunt ceva
obişnuit), noi instalaţii necesare la începutul unei afaceri, fenomene meteorologice (inundaţii, furtuni
puternice, etc.). Evaluatorul trebuie să fie prudent atunci când face corecţii datorate elementelor
întâmplătoare atunci când acestea apar în mai mulţi ani, dar de fiecare dată sunt rezultat al unor
elemente diferite. Multe firme nu au evenimente întâmplătoare în fiecare an şi, de aceea, evaluatorul
trebuie să ia în considerare provizioane eventuale pentru aceste cheltuieli.

71 
 
 • Eliminarea din bilanţ şi din contul de profit şi pierdere a impactului elementelor din afara exploatării,
în contextul evaluării participaţiei deţinătorului pachetului de control. în contextul evaluării unei
participaţii minoritare, aceste corecţii nu sunt adecvate. Dacă există în bilanţ elemente din afara
exploatării, ele trebuie deduse şi evaluate separat faţă de restul activităţilor de exploatare.
Elementele din afara exploatării trebuie evaluate la valoarea de piaţă. Impozitele pot necesita, de
asemenea corecţii. Costurile efectuate în contul de profit şi pierdere trebuie să aibă în vedere
eliminarea atât a veniturilor cât şi a cheltuielilor aferente activelor din afara exploatării, inclusiv a
impactului impozitării. Exemple de elemente din afara exploatării şi corecţiile adecvate pentru
acestea pot include:
> Personalul auxiliar. Trebuie eliminate cheltuielile cu compensaţiile, impozitele aferente acestor
cheltuieli şi trebuie corectate impozitele pe venit. Evaluatorul trebuie să fie precaut când face corecţii
la elemente cum ar fi personalul auxiliar pentru a ajunge la niveluri de profituri mentenabile. în afara
de cazul în care evaluatorul ştie că clientul său are puterea de control care îi permite să facă
modificări şi intenţionează să disponibilizeze personalul, există pericolul de a supraevalua afacerea
dacă profitul este majorat prin diminuarea cheltuielilor cu personalul auxiliar.
> Active auxiliare sau redundante (ex. Teren, Cantină, Bloc de locuinţe, Bază sportivă, Avion etc.)
Trebuie eliminată valoarea elementelor auxiliare şi a oricăror active şi datorii din bilanţ (după ce
afacerea a fost evaluată, valoarea activului auxiliar respectiv este adăugată pentru a reconcilia
valoarea neta a afacerii la costurile de vânzare, inclusiv impozitele dacă este necesar). Trebuie
eliminat impactul deţinerii elementului auxiliar asupra contului de profit şi pierdere, inclusiv
cheltuielile aferente şi veniturile aferente.
• Deprecierea poate necesita a fi corectată faţă de cea fiscală şi cea contabilă înscrisă în
situaţia financiară raportată, pentru a estima deprecierea economică sau pentru a o putea compara
cu mai multă acurateţe cu deprecierea utilizata la societăţi similare. Impozitele pot necesita de
asemenea corecţii.
• Stocurile înregistrate în contabilitate pot necesita corecţii pentru a le putea compara cu mai
mare acurateţe cu cele ale afacerilor similare, ale căror înregistrări contabile pot fi ţinute pe o bază
diferită faţă de cea a afacerii în discuţie, sau pentru a reflecta realitatea economica cu mai mare
acurateţe. Corecţiile asupra stocurilor pot fi diferite atunci când se iau în considerare contul de profit
şi pierdere şi bilanţul. De exemplu metoda FIFO poate să reprezinte cu mai multa acurateţe valoarea
stocurilor atunci când se construieşte un bilanţ cu valori de piaţă. Dar, când este examinat contul de
profit şi pierdere, metoda LIFO poate reprezenta mai bine nivelul venitului în perioada de inflaţie sau
deflaţie. Corecţiile asupra impozitelor pot fi necesare.
• Ajustări pot fi necesare şi pentru compensarea muncii proprietarului (proprietarilor) pentru a
reflecta costul de înlocuire pe piaţă al muncii lor. Poate fi necesar a fi luat în considerare şi
personalul auxiliar. Pot fi necesare corecţii ale impozitelor.
• Costul elementelor în leasing, închiriate sau contractate în orice alt mod cu părţile în cauză
poate necesita corecţii pentru a reflecta valoarea de piaţă a plăţilor. Pot fi necesare corecţii ale
impozitelor.
• Unele corecţii efectuate în contextul evaluării întregii afaceri ar putea să nu fie făcute în
contextul evaluării unei participaţii minoritare la acea entitate deşi aceasta nu ar avea dreptul
să facă ajustarea.

72 
 
 • Multe dintre activele valoroase ale unei firme pot să nu apară înregistrate în bilanţul contabil.
Aici se pot include îndeosebi activele intangibile, drepturi de proprietate intelectuală. De obicei acest
gen de active nu sunt înregistrate la costul istoric, în contabilitate, cu excepţia cazurilor în care au
fost achiziţionate ca parte a afacerii.
• Pot apare cazuri în care nu sunt înregistrate toate obligaţiile firmei în bilanţul contabil. Este
vorba în principal de obligaţiile probabile (care pot apare în urma unor reclamaţii, litigii, etc.),
Conform acestor precizări operaţiunea de evaluare este precedată de analiza minuţioasă a
înregistrărilor contabile şi selectarea aspectelor care urmează a fi supuse corecţiilor.
În continuare capitolul conţine prezentarea detaliată a principalelor categorii de metode de evaluare,
modul de alegere al metodelor şi stabilirea opiniei evaluatorului după reconcilierea rezultatelor obţinute în
urma aplicării acestora.

4.2. METODE PATRIMONIALE

4.2.1 Fundamentele metodelor patrimoniale

Aplicarea corectă a metodelor de evaluare patrimonială transformă această categorie de metode în

cea mai complexă, având în vedere în special cantitatea de muncă necesară şi numărul de specialişti în
diverse domenii implicaţi în aplicarea metodei.
Elementele principale necesare sunt componentele bilanţiere de activ şi pasiv. Pentru o aplicare
corectă situaţiile financiar contabile bazate pe costul istoric reprezintă doar un punct de plecare şi nu
rezultate finale.
Având în vedere corecţiile amintite anterior rezultă Bilanţul economic întocmit de evaluator care
diferă prin conţinut de bilanţul contabil, chiar dacă forma de prezentare este aceeaşi.
În cazul aplicării competente a metodelor patrimoniale, toate activele şi obligaţiile vor fi reconsiderate
în concordanţă cu standardul de valoare ales de evaluator. Fiecare post de activ şi fiecare obligaţie va fi
analizată separat, eventual în cadrul unor grupe, pentru a se putea alege cea mai potrivită abordare şi, în
consecinţă, cea mai potrivită valoare curentă. în multe cazuri probabil că va fi nevoie să se apeleze la experţi
în diverse domenii: mobiliar, imobiliar, utilaje, echipamente industriale, etc.
Concluzia la care se ajunge după analiza tuturor elementelor menţionate va fi valoarea capitalului
propriu (de piaţă, de lichidare, etc.) prin deducerea obligaţiilor din totalul activelor.

4.2.2 Etapele aplicării metodelor patrimoniale

Principalele etape ale aplicării metodelor patrimoniale sunt:

1. Obţinerea unui bilanţ contabil
2. Analizarea şi selectarea posturilor din bilanţul contabil care trebuie supuse corecţiilor şi
reconsiderării. Efectuarea corecţiilor şi completarea coloanei Valori contabile din bilanţul economic.
3. Evaluarea elementelor bilanţului economic.
4. Completarea bilanţului economic pe baza rezultatelor din etapa 3.

73 
 
 Referitor la acestea trebuie să se ţină seama de următoarele considerente:
• Obţinerea unui bilanţ contabil nu reprezintă o acţiune suplimentară (peste cele efectuate până
în prezent în cadrul colectării datelor) având în vedere că bilanţul care va fi corectat şi supus
reconsiderării este acelaşi cu ultimul bilanţ contabil din seria celor utilizate la analiza
economico-financiară. Dacă data evaluării nu se suprapune peste data reglementată de
întocmire a situaţiei patrimoniale (sfârşit de an sau semestru) atunci se solicită clientului
întocmirea unui bilanţ la data evaluării sau acesta va fi întocmit de către evaluator pe baza
ultimei balanţe de verificare;
• corectarea şi reconsiderarea elementelor bilanţiere va fi efectuată (daca este cazul) având în
vedere situaţiile amintite anterior (vezi cap 4.1) privind aceasta operaţiune;
• bilanţul economic va tine seama de rezultatele etapei anterioare şi va avea aceeaşi formă ca şi
bilanţul contabil cu menţiunea că vor apare în coloane distincte valorile contabile după
reconsiderare, corecţiile şi valorile corectate rezultate după evaluare;
• evaluarea elementelor bilanţului economic (patrimoniale) reprezintă etapa cea mai consistentă
(atât ca volum de muncă cât şi ca timp, necesar de resurse, experienţă etc.) în aplicarea
metodelor patrimoniale.
Ţinând seama de complexitatea şi importanţa ei va fi tratată în detalii în continuare.

4.2.3 Evaluarea elementelor patrimoniale

Înainte de a alege metodele de evaluare pentru fiecare categorie de active, evaluatorul trebuie să
stabilească standardul de valoare cel mai potrivit şi cea mai potrivită ipoteză de evaluare pentru fiecare
element. De obicei (dar nu în toate cazurile) definiţia pentru valoare aleasă pentru diversele categorii este
aceeaşi cu cea aleasă pentru valoarea globală.
Definiţia (standardul) valoni răspunde la întrebarea "valoare pentru cine", premisele valorii răspund
la întrebarea "valoare în cadrul cărui tip de tranzacţie de piaţă".
În ceea ce priveşte premisele, se poate opta pentru una dintre alternativele următoare:
1. Valoarea de piaţă este definită ca fiind: Suma estimată pentru care un mijloc fix ar fi schimbat la
data evaluării, între un cumpărător hotărât si un vânzător hotărât, într-o tranzacţie echilibrată, după un
marketing adecvat, în care fiecare parte acţionează în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângeri.
2. Valoarea de piaţă pentru utilizarea actuală este definită ca fiind:
Valoarea de piaţă a unui mijloc fix, bazată pe utilizarea în continuitate a acestuia, presupunând că
mijlocul fix va fi vândut pe o piaţă deschisă, pentru utilizarea sa actuală, ţinând cont în rest de definiţia valorii
de piaţă, indiferent dacă utilizarea prezentă este sau nu cea mai bună.
3. Costul de înlocuire net (CIN)
În cazul proprietăţilor speciale, care se vând rar pe o piaţă deschisă în afara cazului în care fac parte
dintr-o afacere şi care, în concluzie, nu pot fi evaluate în concordanţă cu definiţia valorii de piaţă, se aplică
metoda costului de înlocuire depreciat (CIN).
CIN se bazează pe estimarea valorii de piaţă a proprietăţii pentru utilizarea sa curentă, la care se
adaugă costul de înlocuire (sau reproducere) a îmbunătăţirilor minus estimatul deteriorărilor fizice sau a unor
demodări sau optimizări. Rezultatul este estimarea valorii de preluare în ocupare a proprietăţii la data

74 
 
evaluării, presupunând continuarea activităţii. Această estimare poate fi ajustată cu profitabilitatea potenţială
a întreprinderii.
4. Valoare de lichidare
În cazul acestei ipoteze, se presupune că activele evaluate se vând bucată cu bucată şi de
asemenea că nu există timp suficient pentru a fi expuse la vânzare pe piaţa bunurilor uzate. Mai degrabă,
este posibilă doar o durată scurtă de expunere în cadrul unei licitaţii, acceptat fiind preţul cel mai mare oferit
la licitaţie (licitatorii pot fi sau nu reprezentativi pentru cererea globală a pieţei pentru activul respectiv).
Datorita prezumţiei de lichidare forţată, în această abordare nu se ia în considerare nici un fel de
legătură între active.
5.Valoare de utilizare alternativă
Reprezintă valoarea unei imobilizări, fără a avea în vedere cea mai bună utilizare, bazata pe
utilizarea alternativă a acesteia, alta decât valoarea de utilizare în continuitate.
Tipul valorii estimate va fi ales în fiecare caz în parte în funcţie de clasificarea elementului de activ în
una din variantele:
• Elemente operaţionale
• Elemente în afara exploatării
• Elemente aflate în stadiu de investiţii
• Elemente de dezvoltare.
Dacă evaluarea nu este făcută pe baza ipotezei de continuare a activităţii activele trebuie evaluate
pe baza unei valori de piaţă sau pe o bază care presupune o perioadă mai scurtă de expunere pe piaţă,
dacă acest lucru este adecvat. Toate costurile care au legătură cu vânzarea activelor sau închiderea
(lichidarea) afacerii trebuie să fie luate în considerare în acest tip de evaluare. Activele necorporale cum ar fi
goodwill-ul, pot să nu aibă valoare în aceste condiţii, după cum alte active necorporale cum ar fi brevetele,
mărcile de fabrică sau comerciale, pot să-şi păstreze valoarea.
Având în vedere clasificarea de mai sus repartizarea tipurilor de valori pe elementele componente
este următoarea:
• Elementele operaţionale se evaluează având la baza: valoarea de piaţă, valoarea de
utilizare (în continuitate sau alternativă)
• Elementele din afara exploatării (active redundante) se evaluează având la baza: valoarea
de piaţa, valoarea de utilizare alternativă, valoarea de lichidare, costul de înlocuire depreciat;
• Elementele aflate în stadiul de investiţii se evaluează pe baza: costului de înlocuire
depreciat, valoare de piaţa, valoare de lichidare;
• Elementele de dezvoltare: valoare de piaţa;
Evaluarea elementelor patrimoniale se efectuează având în vedere structura bilanţieră şi conţine
următoarele acţiuni:
• Evaluarea terenului
• Evaluarea mijloacelor fixe
• Evaluarea imobilizărilor în curs
• Evaluarea elementelor intangibile
• Evaluarea imobilizărilor financiare
• Evaluarea activelor circulante
9 Stocuri

75 
 
 9 Creanţe
9 Disponibilităţi
• Evaluarea obligaţiilor
• Evaluarea conturilor de regularizare
Există trei alternative privind acţiunea de evaluare a elementelor patrimoniale:
a) evaluare prin actualizare în mod global;
b) evaluare prin actualizare discretă (element cu element);
c) evaluare prin actualizare mixtă (în practică se întâlnesc în general cazuri în care se aplică
proceduri intermediare între primele două cazuri considerate extreme respectiv unele active se analizează în
cadrul categoriilor în mod global, altele discret).

Actualizarea globală a valorii activelor si obligaţiilor societăţii

La aplicarea acestei alternative, toate posturile de activ şi obligaţii (şi deci indirect capitalul propriu)
sunt actualizate din punct de vedere al valorii nete în cadrul unei analize şi calculaţii globale. De obicei
această manieră de abordare este finalizată prin identificarea şi cuantificarea valorii incrementale a firmei
faţă de valoarea contabila.
Utilizând această alternativă, corecţia de evaluare este definită în mod global, prin intermediul
surplusului (sau scăderii) de valoare a firmei faţă de valoarea contabilă.

Actualizarea discretă a valorii activelor si obligaţiilor

În cazul acestei abordări, fiecare activ şi fiecare obligaţie este analizată şi evaluată individual. Acest
proces presupune identificarea şi actualizarea valorii diferitelor categorii de posturi (teren, mijloace fixe,
active circulante, obligaţii).
Selectarea modului de abordare (global, discret, mixt) se face în funcţie de următoarele criterii:
- experienţa şi judecata evaluatorului;
- cantitatea şi calitatea datelor disponibile;
- scopul şi obiectivele evaluării;
- durata de timp şi suma disponibila pentru întocmirea raportului.
Ordinea în care are ioc evaluarea este impusă de modul de organizare al echipei, disponibilitatea
informaţiilor, termene, cantitatea de muncă necesară fiecărei acţiuni. Aplicarea metodelor patrimoniale poate
fi efectuată numai după finalizarea tuturor acţiunilor. Fiecare din acestea este compusă ca activitate din două
faze: faza preliminară şi evaluarea propriu-zisa.
Componenţa, complexitatea şi desfăşurarea acestora diferă pentru fiecare caz în parte şi vor fi
tratate în cele ce urmează.

4.2.3.1 Evaluarea terenului

Se evaluează terenurile a căror situaţie presupune ca ele sunt in proprietatea societăţii comerciale
de evaluat, iar drept de proprietate este transferabil integral ia data tranzacţiei,
Faza preliminară
Această fază conţine o serie de acţiuni care se impun înaintea acţiunii de evaluare.

76 
 
 9 se analizează înregistrările contabile referitoare la teren şi actele de proprietate asupra
acestuia;
9 se studiază planurile amplasamentelor şi se face o verificare referitoare la suprafaţa scriptică
şi cea existentă pe teren. La societăţile comerciale care au înregistrat valoarea terenurilor în
evidenţele contabile pe baza HG 834/1991, documentaţia aferentă conţine aceste schiţe.
9 din suprafaţa totală de teren se separă suprafeţele care deservesc derularea activităţii (teren
construit, aferent reţelelor, căilor de transport etc.) şi suprafeţele libere în exces care vor fi
considerate în afara exploatării;
9 în funcţie de amplasarea terenului în zona se culeg informaţii de piaţă privind valorile de
tranzacţionare în zonă, a terenurilor libere similare.
9 se întocmeşte o fişă preliminară în care suprafeţele terenurilor apar distinct în funcţie de
destinaţia acestora (de exploatare sau libere) şi de localizarea acestora care va conţine şi
valorile de piaţă ale terenurilor în zonele respective.

Evaluarea propriu-zisă.

După ce aceste etape au fost parcurse evaluarea terenului se va face distinct pe cele două categorii
de terenuri.

4.2.3.1.1.Terenuri în exploatare

Evaluarea va ţine seama de faptul că terenurile contribuie la desfăşurarea activităţii deci în această
perioadă valoarea lor este diferită faţă de valoarea de piaţă. Evaluarea va avea în vedere pe lângă valoarea
de piaţă a terenurilor în zonele respective faptul ca ele vor fi imobilizate încă un număr de ani egal cu durata
de viaţă rămasă a obiectivului. Tipul de valoare care se obţine nu este valoarea de piaţă.

4.2.3.1.2.Terenuri în exces

Se evaluează de regulă la valoarea de piaţă în condiţii în care există suficiente informaţii de piaţă
poate fi aplicată una din următoarele proceduri: comparaţia directă, proporţia, extracţia, parcelarea, tehnica
reziduală şi capitalizarea rentei de bază. Proporţia şi extracţia combină metoda costului cu metoda
comparaţiei directe. Tehnica reziduală combină metoda capitalizării cu metoda costului, iar parcelarea
combină cele trei metode.

4.2.3.1.2.1 Metoda comparaţiei directe

Se utilizează la evaluarea terenului liber sau care se consideră liber pentru scopul evaluării. Metoda
este cea mai utilizată şi preferată atunci când există date comparabile.
Prin aceasta metoda, preturile şi acele informaţii referitoare la loturi similare, sunt analizate,
comparate şi corectate funcţie de asemănări sau diferenţieri. Elementele de comparaţie sunt drepturile de
proprietate, restricţiile legale, condiţiile pieţei (data vânzării), localizarea, caracteristicile fizice, utilităţile
disponibile, zonarea şi cea mai bună utilizare. Elementele de comparare cele mai variabile de la caz la caz

77 
 
sunt caracteristicile fizice, adică suprafaţa şi forma, lungimea la faţada, topografia, localizarea şi vederea.
Este înţelept să se coreleze rezultatele a doua sau mai multe comparaţii.
Daca preţurile s-au schimbat rapid în ultimii ani, loturile comparabile trebuie selectate cât mai
aproape de data evaluării. Uneori evaluatorul trebuie sa aleagă între tranzacţii cu proprietăţi din apropiere
dar care au avut loc cu mai mulţi ani înainte de data evaluării şi între tranzacţii recente dar pentru loturi
localizate la distantă, probabil indicat este să se bazeze pe tranzacţiile recente.
În general, suprafaţa este un element de comparaţie mai puţin important decât data şi localizarea.
Cele mai multe loturi au arie optimă, însă dacă suprafaţa e mai mare, valoarea terenului existent în plus are
tendinţa să se reducă foarte puternic. De aceea, este bine să se caute proprietăţi comparabile, dar cu
aproximativ aceeaşi suprafaţă.
Zonarea este deseori criteriul de bază de selecţie, pentru că amplasamentele din aceeaşi zonă sunt
cele mai comparabile. Ca regulă generală, cu cât sunt mai multe sau mai mari deosebirile între proprietatea
evaluată şi cele comparabile, cu atât e mai mare posibilitatea de a ajunge la valori eronate.
Evaluatorul va putea lua în considerare şi preţurile de ofertă (nenegociate), deşi acestea sunt mai
puţin credibile (preţurile din ofertele de vânzare sunt mai mari, iar cele din ofertele de cumpărare sunt mai
mici decât preţurile negociate).
Informaţiile directe se pot obţine din discuţiile cu părţile implicate în tranzacţii: vânzători, cumpărători,
avocaţi şi agenţi imobiliari.
În general, pentru fiecare criteriu de comparare sunt necesare corecţii ale preturilor din tranzacţiile
comparabile. Mărimea corecţiilor depinde de datele disponibile şi sunt exprimate în mod absolut (în monedă)
sau relativ (procente).
Corecţiile pentru drepturile de proprietate, finanţare şi condiţiile pieţei şi condiţiile de vânzare se fac
înaintea celor referitoare la localizare şi caracteristicile fizice. Toate corecţiile trebuie prezentate în raportul
de evaluare, într-o formă logică şi uşor de înţeles.

În localităţile urbane dens dezvoltate, se găsesc foarte rar amplasamente libere şi valoarea lor nu
poate fi estimată prin comparaţie directă. La fel şi loturile libere din localităţile rurale izolatei sunt foarte rar
tranzacţionate şi datele de comparaţie pot fi nesigure. în aceste cazuri, valoarea terenului se poate estima
prin metoda proporţiei sau prin metoda extracţiei.

4.2.3.1.2.2. Metoda proporţiei

Metoda proporţiei sau altfel cunoscută ca metoda alocării, este bazată pe principiul echilibrului şi pe
conceptul contribuţiei, care spune ca normal există un raport tipic între valoarea terenului şi valoarea
proprietăţii imobiliare pentru anumite tipuri de proprietăţi în anumite localizări. Acest raport este în general,
mai sigur când construcţiile sunt relativ noi. La construcţiile mai vechi creşte raportul valoare teren/valoare
proprietate.
Metoda proporţiei nu dă o valoare determinată a proprietăţii; dar poate fi folosită când este insuficient
numărul de tranzacţii de terenuri libere comparabile. Estimarea este grosieră pentru că se pot ridica
construcţii mai scumpe sau mai ieftine, pe loturi de teren de valoare egală.

78 
 
 4.2.3.1.2.3. Metoda extracţiei

Metoda este o variantă a metodei proporţiei şi anume valoarea terenului este extrasă din preţul de
vânzare a unei proprietăţi prin scăderea contribuţiei construcţiilor care este estimată prin costuri şi
depreciere. Proprietăţile din zona rurală sunt estimate frecvent prin această metoda, deoarece contribuţia
clădirilor în valoarea totală este, în general, redusă şi uşor de identificat.
Valoarea terenului dată de metoda extracţiei poate fi utilizată pentru comparaţie cu preţurile din
tranzacţiile terenurilor libere şi este util mai degrabă a estima nişte parametri normalizaţi, decât valori
absolute.

4.2.3.1.2.4. Metoda parcelării

Metoda este utilizată la evaluarea terenurilor pentru care parcelarea reprezintă cea mai buna
utilizare şi există date de comparaţie pentru aceste tipuri de parcele. O parcelare bine planificată poate crea
o proprietate mai bună acolo unde zonarea, utilităţile disponibile, condiţiile comunale, accesul si alte
elemente sunt într-o combinaţie favorabilă.
Evaluatorul începe să analizeze o parcelare prin determinarea numărului şi dimensiunilor loturilor ce
pot fi create din punct de vedere fizic, legal şi economic. Loturile propuse trebuie să fie în conformitate cu
cerinţele legale şi să îndeplinească cerinţele pieţei locale.
Se face apoi o analiză comparativă cu loturile deja construite şi după corecţiile necesare, evaluatorul
va estima care este preţul de vânzare cel mai probabil, durata de construire probabila şi rata de absorbţie a
parcelelor de către piaţă.
Metoda parcelării se utilizează şi în studiile de fezabilitate şi în evaluările unde sunt puţine tranzacţii
comparabile. Precizia metodei este determinată de precizia ratei de actualizare, a ratei de absorbţie a
costurilor indirecte şi pentru servicii.

4.2.3.1.2.5 Metoda reziduală

Metoda poate fi utilizată în cazurile în care nu sunt disponibile date referitoare la loturi similare de
teren liber. Această tehnică este bazată pe principiul echilibrului şi a conceptului de contribuţie care se referă
la echilibrul agenţilor de producţie, adică teren, mâna de lucru, coordonare şi capital. Metoda se utilizează
când:
- valoarea clădirilor e cunoscută sau poate fi estimată cu o precizie bună;
- venitul anual net stabilit, generat de proprietate este cunoscut sau poate fi estimat;
- se pot extrage de pe piaţă ratele de capitalizare separat pentru clădiri şi pentru teren.
Valoarea clădirilor poate fi estimată ca pentru clădiri noi care reprezintă cea mai bună utilizare şi care nu au
depreciere fizică sau funcţională.
Pentru a aplica metoda, evaluatorul va determina mai întâi construcţia (actuală sau ipotetică) care
reprezintă cea mai bună utilizare. Apoi va estima venitul anual net şi stabil, din exploatare, obţinut din chiria
de pe piaţa şi cheltuielile de operare estimate la data evaluării, în continuare, evaluatorul va calcula ce parte
din venituri se poate atribui clădirilor şi va obţine partea rămasă pentru teren. Aceasta este capitalizată cu o
rată de capitalizare obţinută de pe piaţa imobiliară şi se obţine valoarea terenului.

79 
 
 4.2.3.1.2.6 Metoda capitalizării rentei de bază

Renta de bază poate fi capitalizată cu o rată corespunzătoare. Renta de bază este mărimea plătită
pentru dreptul de utilizare şi ocupare a terenului în conformitate cu regulile de închiriere a terenului.
Această procedură este utilă când există informaţii de pe piaţa închirierilor imobiliare, dacă renta
curentă corespunde cu cea de pe piaţă, atunci valoarea obţinută prin capitalizarea cu o rată de pe piaţă, este
echivalentă cu valoarea de piaţă.
Daca renta plătită prin condiţiile contractuale nu corespunde cu cea de pe piaţă, se vor face
corecţiile ce apar din diferenţele în condiţiile de contract, faţă de cele normale pe piaţă. Renta poate avea
diferite clauze de escaladare şi de plată şi acestea trebuie reflectate în renta de bază.

4.2.3.2 Evaluarea mijloacelor fixe

Din punct de vedere al evaluării această operaţiune se împarte în doua mari grupe: evaluarea
construcţiilor şi evaluarea echipamentelor.

4.2.3.2.1 Evaluarea construcţiilor

Faza preliminară

Este operaţiunea care reclamă cea mai mare cantitate de timp pe parcursul elaborării raportului de
evaluare având în vedere ca implică următoarele faze:
-preluarea de la beneficiar a unei liste de inventar cu construcţiile aflate în patrimoniul întreprinderii
de evaluat care să cuprindă cel puţin: numărul de inventar, data punerii în funcţiune(PIF), denumirea,
valoarea de inventar, valoare rămasă de amortizat la data evaluării şi dacă este posibil evoluţia scriptică a
valorii de inventar conform HG 945/1990, HG 26/1992, HG 500/1994 si HG 983/1998.
-preluarea de la beneficiar a documentaţiilor de construcţie respectiv ale planurilor construcţiilor.
Această etapă este foarte importantă având în vedere că pentru operaţiunea de evaluare sunt strict
necesare informaţiile legate de dimensiunile reale ale construcţiilor (suprafeţele construite, suprafeţele
desfăşurate, înălţimi etc.). dacă nu există documentaţii individuale pentru fiecare construcţie se solicită un
plan de situaţie în care să figureze construcţiile aflate pe amplasament. La majoritatea întreprinderilor care
au elaborat documentaţia pentru intabularea terenurilor conform HG 834/1991 există aceste planuri de
situaţie care cuprind amplasamentul şi conturul construcţiilor aflate pe acesta, respectiv suprafeţele
construite, în acest caz evaluatorul va trebui să verifice suprafeţele înscrise în anexele documentaţiei cu cele
din teren pentru a nu apare erori legate în special de suprafeţele desfăşurate ale clădirilor.
-dacă nu există nici un fel de documentaţie trebuie efectuate măsurători la fiecare clădire şi întocmită
o schiţa a planului de situaţie. Nivelul de complexitate al măsurătorilor, care poate ajunge până la întocmirea
unei antemăsurători, este reclamat de metoda de evaluare aplicată.

80 
 
 -având lista de inventar şi planul de situaţie urmează operaţiunea de identificare şi corelare ale
acestora, respectiv identificarea fiecărei construcţii de pe planul de situaţie (de pe teren de fapt) pe baza
numărului de inventar din evidenţele contabile. Operaţiunea este foarte importantă pentru corectitudinea
evaluării şi verificabilitatea acesteia. în această fază este posibil ca unele construcţii aflate în inventar să nu
se găsească pe teren sau să se găsească sub denumiri diferite dar şi situaţia în care unele construcţii să
existe pe teren şi să nu figureze în evidenţele contabile, din diverse motive. În aceasta situaţie evaluatorul
împreună cu personal avizat din partea beneficiarului stabilesc forma scriptică a listei construcţiilor de
evaluat având în vedere o regulă importantă: sunt supuse evaluării toate construcţiile aflate pe
amplasament care sunt declarate în proprietatea beneficiarului indiferent dacă acestea sunt înregistrate în
evidenţele contabile sau nu. Valoarea rezultată trebuie să reflecte realitatea din teren şi nu multiplicarea unor
valori scriptice.
-fiind definitivate aceste etape urmează inspecţia clădirilor şi descrierea obiectivelor de evaluat.
Etapa este foarte importantă pentru acţiunea de evaluare având în vedere ca urmăreşte:
9 stabilirea structurii constructive (necesară pentru elaborarea devizelor, încadrarea în
cataloage etc.). în cadrul acesteia se identifica toate elementele constructive care se pot
observa: fundaţii, suprastructură, acoperiş, finisaje, instalaţii, dotări, anexe etc.;
9 elemente referitoare la starea fizică a construcţiei, reparaţii curente sau capitale efectuate;
9 condiţiile de exploatare prezente şi viitoare;
9 vecinătăţi şi influenţele acestora asupra construcţiei;
Cu cât numărul clădirilor este mai mare cu atât operaţiunea necesită alocarea unei cantităţi mai mari
de timp. Aceste etape este de recomandat să fie parcurse de un evaluator cu specialitatea construcţii sau cu
asistenţa unui constructor.

Evaluarea propriu-zisă

Principiul care stă la baza evaluării construcţiilor constă în:

1. Stabilirea valorii construcţiei noi (valoare de înlocuire sau valoare de reconstrucţie)
2. Estimarea deprecierii cumulate.
în urma acestora rezultă valoarea rămasă actualizată a construcţiei la data evaluării. Principiul este
simplu, dar apar dificultăţi în aplicarea celor doi paşi având în vedere în general complexitatea şi diversitatea
construcţiilor. Fiecare construcţie trebuie tratată separat.

4.2.3.2.1.1 Stabilirea valorii construcţiei noi

Urmăreşte stabilirea costului de reconstrucţie sau a costului de înlocuire.

Costul de reconstrucţie - este costul estimat pentru a construi, la preţurile curente la data evaluării, o
copie, o replică exacta a clădirii evaluate, folosind aceleaşi materiale, normative de construcţie, arhitectură,
planuri, calitate, manoperă si înglobând toate deficienţele, supradimensionările si deprecierea clădirii
evaluate.
Costul de înlocuire - este costul estimat pentru a construi, /a preţurile curente de la data evaluării a
unei clădiri cu utilitate echivalentă cu cea a clădirii evaluate, folosind materiale moderne, normative,
arhitectură şi planuri actualizate.

81 
 
 Metode de estimare a costului

Se cunosc trei metode tradiţionale de estimare a costului; metoda comparaţiilor unitare, metoda
costurilor segregate şi metoda devizelor. În fiecare din acestea trebuie ca informaţiile de pe piaţa
construcţiilor din zona respectivă să fie relevante.

4.2.3.2.1.1.1 Metoda comparaţiilor unitare

Metoda estimează costul sub forma de cost unitar - pe unitatea de suprafaţă sau de volum. Metoda
utilizează costuri cunoscute ale unor structuri similare, costuri ajustate pentru condiţii ale pieţei sau
eventuale diferenţe fizice. Costurile indirecte pot fi incluse în costul unitar sau calculate separat, dacă
proprietăţile comparabile sunt localizate pe alte pieţe, evaluatorul va face o corecţie pentru localizare.
Costul unitar depinde de dimensiune şi anume scade cu creşterea suprafeţei sau a volumului clădirii.
Aceasta pentru că instalaţiile, centrala termică, lifturile, uşile, ferestrele şi altele asemănătoare, de regulă nu
costă proporţional mai mult pentru o clădire mai mare.
Metoda comparaţiilor unitare este relativ simplă, practică şi larg folosită. Cifrele de cost unitar se
exprima de regulă, la suprafaţa desfăşurată construită sau volumul total construit. Costul total este estimat
comparând clădirea evaluată cu clădiri similare, construite recent pentru care sunt disponibile preţurile de
contract.
Se va lua în consideraţie evoluţia preţurilor între data contractului (sau execuţiei) şi data evaluării.
În aplicarea corectă a metodei, evaluatorul va calcula costul unitar pentru clădiri similare sau va
corecta un cost unitar de barem, ţinând seama de diferenţele de dimensiune, formă, finisaje, dotarea cu
instalaţii, precum şi de diferenţa de timp între data elaborării costului de barem şi data evaluării.
Raportul între costul instalaţiilor şi echipamentelor ce dotează clădirile şi costul de bază al
construcţiei a crescut semnificativ de-a lungul timpului. Instalaţiile şi echipamentele au tendinţa să mărească
costul unitar şi se uzează mai rapid decât elementele construcţiei propriu-zise.
Referitor ia acestea trebuie să se ţină seama de următoarele considerente:
• obţinerea unui bilanţ contabil nu reprezintă o acţiune suplimentară (peste cele efectuate
până în prezent în cadrul colectării datelor) având în vedere că bilanţul care va fi corectat şi supus
reconsiderării este acelaşi cu ultimul bilanţ contabil din seria celor utilizate la analiza economico-financiară.
Dacă data evaluării nu se suprapune peste data reglementată de întocmire a situaţiei patrimoniale (sfârşit de
an sau semestru) atunci se solicită clientului întocmirea unui bilanţ la data evaluării sau acesta va fi întocmit
de către evaluator pe baza ultimei balanţe de verificare;
• corectarea şi reconsiderarea elementelor bilanţiere va fi efectuată (daca este cazul) având
în vedere situaţiile amintite anterior (vezi cap 4.1) privind aceasta operaţiune;
• bilanţul economic va tine seama de rezultatele etapei anterioare şi va avea aceeaşi formă ca
şi bilanţul contabil cu menţiunea că vor apare în coloane distincte valorile contabile după reconsiderare,
corecţiile şi valorile corectate rezultate după evaluare;
• evaluarea elementelor bilanţului economic (patrimoniale) reprezintă etapa cea mai
consistentă (atât ca volum de muncă cât şi ca timp, necesar de resurse, experienţă etc.) în aplicarea
metodelor patrimoniale. Ţinând seama de complexitatea şi importanţa ei va fi tratată în detalii în continuare.

82 
 
 4.2.3 Evaluarea elementelor patrimoniale

Înainte de a alege metodele de evaluare pentru fiecare categorie de active, evaluatorul trebuie să
stabilească standardul de valoare cel mai potrivit şi cea mai potrivită ipoteză de evaluare pentru fiecare
element. De obicei (dar nu în toate cazurile) definiţia pentru valoare aleasă pentru diversele categorii este
aceeaşi cu cea aleasă pentru valoarea globală.
Definiţia (standardul) valorii răspunde la întrebarea "valoare pentru cine", premisele valorii răspund
ia întrebarea "valoare în cadrul cărui tip de tranzacţie de piaţă".
În ceea ce priveşte premisele, se poate opta pentru una dintre alternativele următoare:
1. Valoarea de piaţă este definită ca fiind: Suma estimată pentru care un mijloc fix ar fi schimbat la
data evaluării, între un cumpărător hotărât şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie echilibrată, după un
marketing adecvat, în care fiecare parte acţionează în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângeri.
Costurile ar trebui împărţite pe categoriile generale de construcţie şi separat pentru finisaje
deosebite sau echipamente speciale. Defalcarea costurilor va ajuta pe evaluator la efectuarea corecţiilor ce
apar din cauza existenţei sau absenţei acestor elemente deosebite.
Simplitatea aparentă a metodei comparaţiilor poate fi înşelătoare. Pentru a deţine cifre de cost unitar
sigure, evaluatorul trebuie să acţioneze logic şi să compare cu atenţie clădirea evaluată cu clădiri similare
sau structuri standard catalogate. Varianta din urmă este aplicată pe scara cea mai largă în prezent, fiind
relativ simplă, dar care poate conduce la erori inacceptabile având în vedere dificultăţile privind:
-corelarea între structura constructivă foarte diversificată a construcţiilor şi preţurile barem
conţinute în cataloage; m aplicarea corecţiilor cele mai adecvate;
-utilizarea unor indici de actualizare (care conţin un grad ridicat de subiectivism) având în vedere că
preţurile barem conţinute de cataloage sunt la nivelul anului 1965;
-faptul că au apărut construcţii efectuate pe bază de tehnologii noi care nu sunt cuprinse în
cataloage;

Totuşi, când este corect aplicată, metoda duce la estimări rezonabil de precise pentru costul de
reconstrucţie sau de înlocuire.
În măsura în care este posibil este recomandat ca aceste valori să fie estimate pe baza unora din
următoarele doua metode.

4.2.3.2.1.1.2 Metoda costurilor segregate

În această metodă se utilizează costuri unitare pentru diferite componente ale clădirii şi exprimate
fată de unităţi de măsură adecvate. Utilizând această metodă, evaluatorul calculează un cost unitar bazat pe
cantitatea reală de materiale utilizate în construcţie plus manoperă, utilaje şi transporturi legat de tehnologia
lucrărilor de construcţii, pentru fiecare metru pătrat de suprafaţă. De exemplu, costul se poate aplica pe baza
unui mp de pardoseală, metru liniar de perete de o anumită înălţime, etc.
Costurile estimate se bazează pe costuri normate pentru diferite componente ale construcţiei. De
exemplu, costul de lucrări de excavare se exprima de regulă, în lei/m cub, costul fundaţiei în lei/m liniar.

83 
 
 Regia şi profitul constructorului poate fi inclus în costul unitar sau pot fi calculate separat. Costurile
indirecte, de regulă se calculează separat.
Totuşi, sunt necesare cunoştinţe de specialitate pentru a asambla costurile de bază ale
echipamentelor, materialelor şi manoperei şi de a le combina într-o estimare de cost finală. Dacă este bine
pusă la punct, metoda costurilor segregate poate înlocui o expertizare cantitativă completă şi duce la o
estimare precisă a costului de reconstrucţie sau de înlocuire, cu un efort considerabil mai mic.

4.2.3.2.1.1.3 Metoda devizelor

Metoda cea mai completă şi precisă este metoda devizelor, în care se face un calcul ce reflectă
cantitatea şi calitatea tuturor materialelor utilizate şi toate categoriile de manoperă necesară. Apoi se adaugă
cheltuielile conexe, regia şi profitul.

4.2.3.2.1.2 Estimarea deprecierii cumulate

Deprecierea este o pierdere de valoare faţă de costul de reconstrucţie sau de înlocuire a

construcţiilor ce poate apare din cauze fizice, funcţionale sau externe. Teoretic, deprecierea poate începe să
se acumuleze de la finalizarea construcţiei chiar dacă reprezintă cea mai bună utilizare a amplasamentului.
Având în vedere clasificarea în una din categoriile: construcţie necesară exploatării, construcţie în
afară exploatării, construcţie în curs de execuţie sau construcţie de dezvoltare, deprecierile luate în calcul
vor conduce la tipul de valoare care corespunde fiecărui caz în parte (valoare de piaţă, valoare de utilizare,
valoare de investiţie etc.)
Cea mai complexă situaţie o prezintă construcţiile în afara exploatării, care se evaluează la valoarea
de piaţă şi pentru care estimarea deprecierii va putea fi efectuată pe baza aspectelor descrise în continuare.
Deprecierea este o pierdere de valoare a construcţiei din orice cauza, este diferenţa între costul de
reconstrucţie sau de înlocuire a construcţiei şi valoarea ei de piaţă.
Uzura fizică este evidenţiată de rosături, căzături, fisuri, infestări sau defecte de structură.
Neadecvarea funcţională este dată de demodarea, neadecvarea sau supradimensionarea clădirii
din punct de vedere al dimensiunilor, stilului sau instalaţiilor şi echipamentelor ataşate.
Deprecierea economică (din cauze externe) se datorează unor factori externi proprietăţii imobiliare,
cum ar fi modificarea cererii, utilizarea proprietăţilor imobiliare în zonă, urbanismul, finanţarea şi
reglementările legale.
Uzura scriptică este o noţiune contabilă ce se referă la valoarea imobilizărilor reţinută de proprietar
Uzura scriptică (amortisment) nu este o mărime dată de piaţă, ci este reglementată de autoritatea fiscală şi
se raportează la valoarea de intrare (de inventar)
Durata de viaţă economică este perioada de timp în care construcţiile contribuie la valoarea
proprietăţii imobiliare. Durata de viaţă fizică poate depăşi durata de viaţă economică, dar reparaţiile şi
modernizările aduse construcţiilor mai vechi pot extinde durata de viaţă economică, care însă nu poate
depăşi durata de viaţă fizică.

84 
 
 Durata de viaţă economică rămasă este perioada de timp estimată, în care construcţiile vor
continua să contribuie la valoarea proprietăţii imobiliare.
Evaluatorul va estima durata de viaţă economică rămasă, interpretând atitudinile şi reacţiile
cumpărătorilor de proprietăţi competitive.
Vârsta scriptică, sau vârsta istorică sau calendaristică, este numărul de ani trecuţi de la terminarea
construcţiei. Vârsta efectivă este vârsta dată de starea tehnică şi utilitatea construcţiei. Vârsta efectivă poate
diferi de vârsta scriptică, funcţie de lucrările de întreţinere realizate în trecut.

Metode de estimare
Există mai multe metode de estimare a deprecierii acumulate. Oricare este acceptabilă dacă
evaluatorul o aplica coerent şi logic şi dacă ea reflectă o reacţie a unui cumpărător informat şi prudent faţă
de situaţia construcţiei evaluate.
Pentru a avea o estimare corectă şi fundamentată a deprecierii acumulate, prin oricare din metode,
evaluatorul trebuie să ia în considerare toate elementele ce ar putea diminua valoarea, dar să socotească
fiecare element numai o singură dată.
Metodele de estimare a deprecierii sunt: metoda duratei de viaţă economică, metoda modificată a
duratei de viaţa economică, metoda segregării, tehnicile de comparare a veniturilor. Ca o metoda
suplimentară, metoda duratei de viaţă fizică poate fi utilizată numai pentru a estima uzura fizică.

4.2.3.2.1.2.1 Metoda duratei de viată economică

Prin această metodă, se aplică la costul construcţiilor un raport calculat între vârsta efectivă şi durata
totală de viaţă economică, totul socotit la data evaluării.
Formula este:
DEPRECIEREA = (DU/DT)x costul de reconstrucţie/înlocuire

Metoda pare simplă, dar multe elemente ale deprecierii sunt ascunse din cauză că sunt grupate. Un
punct slab major al metodei, este faptul că elementele recuperabile ale deprecierii nu sunt tratate separat.
Mai mult, metoda nu ia în considerare faptul că unele componente ale clădirii pot avea o durata de viaţa
fizică mai scurta sau mai lunga. Durata de viaţa economică are semnificaţie numai pentru uzura globală.

4.2.3.2.1.2.2 Metoda modificată a duratei de viată economică

În aplicarea acestei metode, evaluatorul estimează mai întâi costul de a elimina toate elementele
recuperabile ale uzurii fizice apărute ca urmare a întreţinerii necorespunzătoare, precum şi cele ale
neadecvării funcţionale. Această sumă se scade din costul clădirii estimat la data evaluării. Apoi evaluatorul
va estima un procentaj sau o sumă globală care să acopere toate elementele nerecuperabile. Această suma
este raportul dintre vârsta efectivă/durata totală de viaţă economică aplicat la costul clădirii, minus toate
elementele recuperabile ale uzurii fizice şi funcţionale.

85 
 
 Este necesar să se ţină seama că prin eliminarea elementelor recuperabile ale uzurii, durata de viaţă
economică va creşte şi/sau vârsta efectivă va scădea şi această metodă nu ia în considerare diferitele
durate de viaţă rămase pentru diferite elemente componente ale clădirii.
Metoda presupune că utilitatea clădirii se reduce linear ceea ce face că aplicarea să fie simplă, dar
poate nu totdeauna realistă.
Totuşi, metoda reprezintă un mijloc convenabil de a face comparaţii între diferite proprietăţi
imobiliare.

4.2.3.2.1.2.3 Metoda segregării

Metoda solicită evaluatorului să analizeze separat fiecare cauză a deprecierii, să o cuantifice şi apoi
să totalizeze o suma globală. Dacă evaluatorul utilizează costul de înlocuire, anumite forme ale deprecierii
funcţionale sunt eliminate automat.
Cele 5 tipuri de depreciere care pot afecta o clădire, sunt:
- uzura fizică recuperabilă;
- uzura fizică nerecuperabilă;
- neadecvarea funcţională recuperabilă;
- neadecvarea funcţională nerecuperabilă;
- deprecierea externă (ce poate fi şi temporară)
În general se cuantifică mai întâi deprecierea recuperabilă şi apoi cea nerecuperabilă şi externă.

4.2.3.2.1.2.4 Metoda comparaţiei

În aceasta metodă se consideră că deprecierea acumulată este diferenţa între costul de

reconstrucţie sau de înlocuire şi contribuţia în valoare a construcţiilor, toate estimate la data evaluării.
Metoda nu face distincţie între diferite tipuri de depreciere: fizică, funcţională sau externă.
Limitele metodei sunt date de disponibilitatea datelor reale şi corecte ale unor tranzacţii de proprietăţi
comparabile şi prin urmare nu pot fi aplicate într-o piaţă limitată sau pentru anumite proprietăţi imobiliare cu
destinaţie specială.
După estimarea deprecierii şi diminuarea acesteia din valoarea de reconstrucţie/înlocuire rezultă
valoarea rămasă actualizată. în condiţiile în care există în patrimoniul întreprinderii de evaluat un număr
mare de construcţii rezultatele procedurii descrise anterior, aplicate fiecărei construcţii în parte şi
materializate într-o fişă individuală, vor fi conţinute intr-un centralizator final. Acesta ar trebui să conţină:
denumirea, numărul de inventar, data PIF, suprafaţa desfăşurată, valoarea de înlocuire/reconstrucţie,
deprecierea, valoarea rămasă actualizată. Valoarea rămasă totală actualizată va fi preluata în Bilanţul
economic în coloana Valori corectate la poziţia construcţii.
În redactarea raportului de evaluare pentru a oferi explicaţii suplimentare legate de procedura de
evaluare, descrierea obiectivelor de evaluat, stabilirea deprecierii, rezultatele obţinute, se elaborează un
capitol intitulat Raport de evaluare a construcţiilor.

86 
 
 4.2.3.2.2 Evaluarea echipamentelor

Faza preliminară constă în următoarele activităţi:

• punerea la dispoziţia evaluatorului de către beneficiar a listei de inventar a mijloacelor fixe

care să conţină: numărul de inventar, data punerii în funcţiune(PIF), denumirea, valoarea de inventar,
valoarea rămasă de amortizat la data evaluării şi dacă este posibil evoluţia scriptică a valorii de inventar
conform HG 945/1990, HG 26/1992 şi HG 500/1994. Lista de inventar ar trebui solicitată atât pe suport de
hârtie cât şi pe suport magnetic.
• identificarea fizică a utilajelor şi echipamentelor ce urmează a fi evaluate şi compararea cu
lista de inventar.
• compararea valorii de inventar totale conţinută de lista de inventar cu valorile înregistrate în
documentele contabile (balanţa, bilanţ). Operaţiunea are rol de verificare pentru a nu fi omise mijloace fixe în
operaţiunea de evaluare.
• verificarea aspectelor legate de dreptul de proprietate asupra mijloacelor fixe şi sesizarea
unor aspecte deosebite sau limitări;
• identificarea utilajelor şi echipamentelor ce nu mai sunt utilizate în activitatea societăţii
(neoperaţionale) sau a celor ce pot fi disponibilitate prin reorganizarea activităţii.
• identificarea utilajelor şi echipamentelor ce nu sunt utilizate în activitatea de bază a societăţii
ci au destinaţie socială, de agrement.
• identificarea utilajelor şi echipamentelor ce nu sunt exploatate direct de societate ci sunt
închiriate la terţi, în locaţie.
În urma acestei faze baza de date cu mijloacele fixe va fi separată în mijloace fixe operaţionale şi
mijloace fixe aflate în afara exploatării, care vor fi evaluate în funcţie de tipurile de valori corespunzătoare.

Evaluarea propriu-zisă

Analiza tehnică din cadrul Diagnosticului Operaţional, prin informaţiile date şi fişele tehnice întocmite
pentru principalele utilaje, constituie baza de pornire în evaluarea maşinilor şi utilajelor. La acestea este
necesar a se adăuga informaţii privind piaţa secundară de maşini şi utilaje, în special posibilităţile acesteia
de absorbţie a ofertei dar şi a ofertei pe piaţa primară (internă şi externă).
Evaluatorul de echipamente, maşini şi utilaje trebuie să fie un bun cunoscător a activităţilor în care
acestea sunt sau pot fi utilizate în caz contrar fiind obligat să ceară asistenţă de la o persoană competentă
(expert tehnic) în domeniu.
Ţinând seama că tipurile de valori estimate sunt diferite în funcţie de clasificarea mijloacelor fixe pe
baza funcţionalităţii (operaţionale şi în afara exploatării) prezentăm metodologia de evaluare în fiecare caz în
parte.

4.2.3.2.2.1 Evaluarea mijloacelor fixe operaţionale

Principala metodă este costul de înlocuire net care reprezintă o procedură în afara pieţei, rezultatul
trebuind a fi condiţionat de o profitabilitate potenţială adecvată şi de o viabilitate pe termen mediu sau lung.

87 
 
Metoda se aplică pentru cazul în care mijloacele fixe respective se vând împreună cu întreprinderea
(afacerea) sau într-un ansamblu (activ) funcţional.
În legislaţia autohtona, dar mai ales în normele departamentale referitoare la reevaluarea
imobilizărilor corporale sunt elemente metodologice pe care evaluatorul se poate sprijinii în activitatea de
estimare a valorii utilajelor şi echipamentelor. Dintre acestea menţionăm normele de aplicare a HGR nr.
945/1990, care stabileşte metode de evaluare valabile şi în spiritul standardelor internaţionale, pentru
mijloacele fixe operaţionale.
Principiul care stă la baza evaluării pe baza acestei metode constă în:
1. Stabilirea valorii de înlocuire
2. Estimarea deprecierii
În urma acestora rezultă valoarea rămasă actualizată a mijlocului fix ia data evaluării.

4.2.3.2.2.1.1 Stabilirea valorii de înlocuire

Valoarea de înlocuire (costul de înlocuire brut) reprezintă totalitatea cheltuielilor ce ar trebui

efectuate la data evaluării pentru achiziţionarea şi punerea în funcţiune a unui mijloc fix cu caracteristici
tehnico-economice similare celui analizat.
Modalităţi de estimare a valorii de înlocuire:
1. Metoda identificării - identificarea preţului de livrare a utilajului la producător şi estimarea
cheltuielilor de transport, montaj şi punere în funcţiune.
2. Metoda asimilării - compararea cu unu sau mai multe utilaje cu parametri esenţiali foarte
apropiaţi care se cunosc preţurile de achiziţie,
3. Metoda corelării - compararea cu unu sau mai multe utilaje relativ asemănătoare constructiv
şi ca destinaţie la care se cunosc preţurile de achiziţie şi estimarea valorii de înlocuire prin interpolarea sau
proporţionalitatea caracteristicilor.
4. Metoda indicială - actualizarea valorilor de înregistrare contabilă la data punerii în funcţiune
pe baza indicelui de evoluţie a preţurilor.
Cea mai recomandată metodă este cea a identificării. Ordinea în care sunt prezentate metodele de
stabilire a valoni de înlocuire este descrescătoare din punct de vedere a corectitudinii rezultatelor obţinute.
Metoda indicială, cea mai puţin recomandată, este utilizată în situaţiile în care nici una din metodele
anterioare nu poate fi aplicată. în aceste cazuri, pentru a obţine rezultate acceptabile, evaluatorul va trebui
să aibă în vedere următoarele:
• elementele principale ale metodei sunt stabilirea bazei de pornire şi a indicelui de
actualizare;
• baza de pornire este de preferat să fie o valoare care să reflecte valoarea reală a bunului
respectiv la acea data (Ex. valoarea de inventar la punerea în funcţiune);
• valorile de inventar ale mijloacelor fixe existente în listele beneficiarilor pot fi sau valorile de
inventar la PIF sau valorile rezultate în urma reevaluărilor conform HG 945/1990, HG 26/1992 şi HG
500/1994;
• de câte ori este posibil o bază de pornire cu un nivel mai redus de subiectivism îl reprezintă
valorile la PIF;

88 
 
 • dacă acest lucru nu este posibil, situaţie întâlnită frecvent la mijloacele fixe puse în funcţiune
înainte de 1989 ale căror valori iniţiale nu s-au mai păstrat în bazele de date, se utilizează una din
valorile de inventar rezultată după reevaluări;
• în această situaţie, evaluatorului îi revine obligaţia de a verifica modul de aplicare al
respectivelor reevaluări astfel încât dacă rezultatul a fost viciat, eroarea să nu fie perpetuată.
Această operaţiune este destul de complexă dar obligatorie în cazul utilizării metodei indiciale.

4.2.3.2.2.1.2 Estimarea deprecierii

Deprecierea mijlocului fix - cuprinde următoarele elemente:

• deprecierea fizica - uzura (starea) tehnică, vechimea
• deprecierea funcţională - uzura morală, adecvarea pentru utilizarea prezentă
• deprecierea strategică - reducerea duratei de funcţionare prin modernizarea,
retehnologizarea activităţii în viitorul apropiat.
• deprecierea generată de poluare - se va ţine seama de legislaţia în domeniu şi de reducerea
duratei de viaţă sau cheltuielile necesare încadrării în normele de protecţia mediului.

Estimarea gradului de depreciere (uzura): Procedura standard constă în estimarea duratei de

funcţionare minime rămase şi calcularea gradului de uzură prin metoda liniară, conform relaţiilor:

x = (a xl00)/ (a+b) sau x = s(c-b) x 100t/c , unde:

a = vechimea utilajului - durata de viaţă consumată (în ani)

b = durata rămasă estimată de viată economică utilă
c = durata estimată de viaţă economică utilă dacă utilajul ar fi nou
x = deducerea procentuală din costul de înlocuire brut pentru calculul costului de înlocuire net (sau
mărimea procentuală a deprecierii).

Costul de înlocuire net sau Valoarea rămasă actualizată se calculează prin relaţia:

CIN (VRA ) = CIB ( VINL) * ( 1 - x/100)

Valoare astfel calculată este corectată cu valoarea reziduală a mijlocului fix în cazul în care
deprecierea strategică impune o durată de viaţă rămasă foarte mică în raport cu deprecierea economică si
funcţională. Valoarea reziduală este dată de valoarea de lichidare forţată. în condiţiile în care se estimează
cheltuieli pentru încadrarea în normele de protecţie a mediului, acestea vor fi deduse din costul de înlocuire
depreciat.
Operaţiunea de evaluare implică parcurgerea paşilor amintiţi anterior pentru toate mijloacele fixe
operaţionale ale întreprinderii de evaluat. O evaluare corectă este dată de analiza individuală a fiecărui
mijloc fix şi nu de o abordare globală pe grupe de mijloace fixe. Practic în acest ultim caz poate fi aplicată
doar ultima variantă din modalităţile de determinare a valorii de înlocuire iar rezultatele obţinute au un grad
ridicat de subiectivism.

89 
 
 Pentru o evaluare corectă se impune utilizarea calculatorului (prin programe de calcul tabelar sau
baze de date) la evaluarea mijloacelor fixe.

4.2.3.2.2.2 Evaluarea mijloacelor fixe aflate în afara exploatării

Pentru aceste categorii de mijloace fixe se impune estimarea valorii de piaţa respectiv să se ţină
seama de posibilităţile de valorificare pe piaţa secundară a acestor bunuri. Valoarea de piaţă este o
procedură comparativă utilizată atunci când se estimează că exista posibilităţi de absorbţie pe pieţele
secundare pentru utilajele respective, iar deprecierea economică şi funcţională a acestora este redusă.
În cazul unor tranzacţii rapide se poate lua în considerare şi valoarea de lichidare forţată, valoarea
estimată în acest caz fiind mult redusă pentru a spori atractivitatea.
Valoarea de utilizare alternativă este aplicabilă maşinilor şi utilajelor cu grad mare de universalitate
în cazul în care cererea pe piaţa secundară depăşeşte oferta. Metoda se bazează pe estimarea valorii de
înlocuire şi a valorii ramase actualizate din care se scad cheltuielile necesare cu schimbarea locului utilajului.
Metoda este utilizată în cazul gajării utilajelor.
Finalul acţiunii de evaluare a mijloacelor fixe se materializează intr-un desfăşurător care să conţină:
denumirea mijlocului fix, numărul de inventar, data PIF, valoarea de înlocuire, gradul de uzura, valoarea
rămasă actualizată. în acest desfăşurător mijloacele fixe sunt prezentate pe grupe. Pentru a facilita
urmărirea rezultatelor, pe prima pagină a desfăşurătorului se va găsi un centralizator, cu acelaşi cap de
tabel, în care vor fi totalizate valorile obţinute pe grupe şi pe global. Valoarea rămasă actualizată totală va fi
preluată din centralizator şi se va regăsi în Bilanţul economic în coloana Valori corectate.
În redactarea raportului de evaluare pentru a oferi explicaţii suplimentare legate de procedura de
evaluare, descrierea obiectivelor de evaluat, stabilirea deprecierii, rezultatele obţinute, se elaborează un
capitol intitulat Raport de evaluare a mijloacelor fixe.
Obs. Metodologia prezentată se referă în exclusivitate la mijloacele fixe din grupele 2, 3, 4 şi 6 din
HG nr. 964/1998 şi unele mijloace fixe din grupa a 1-a.
Detalii suplimentare sunt redate în SEV 4.08 - Echipamente tehnologice, maşini şi instalaţii de lucru,
aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare, mijloace de transport, mobilier şi birotică.

4.2.3.3 Evaluarea imobilizărilor în curs

Imobilizările în curs, ca sferă de cuprindere, conţin active imobilizate în curs de execuţie (realizare,
construcţie, materializare), care nu au fost puse în funcţiune (date în exploatare) până la data evaluării.
Activitatea premergătoare operaţiunii de evaluare constă în identificarea obiectivelor încadrate în
această categorie, care vor fi supuse evaluării.
Pentru evaluarea lor se vor aplica metode specifice naturii constitutive a acestora, ţinând seama de
următoarele:
• Tipul valorii estimate va fi selecţionat în funcţie de obiectivul supus evaluării (Exemplu o
construcţie aflata intr-un anumit stadiu de execuţie se evaluează pe baza costului de
înlocuire depreciat sau un utilaj nepus în funcţiune şi care poate fi folosit în activitatea
productivă va fi evaluat pe baza valorii de utilizare în continuitate etc.)

90 
 
 • Metoda de evaluare adecvată tipului de activ supus evaluării va fi selectată în funcţie de
specificitatea fiecăruia în conformitate cu cele precizate în capitolele anterioare privind
evaluarea clădirilor şi a mijloacelor fixe.
În urma acestei operaţiuni rezultă de regulă valoarea actualizata a imobilizărilor în curs care se va
regăsi în Bilanţul economic în coloana Valori corectate la rubrica Imobilizări în curs.

4.2.3.4 Evaluarea imobilizărilor (activelor) necorporale

Imobilizările necorporale sunt resurse deţinute de întreprindere care nu au substanţă fizică dar care
asigură beneficii pentru o perioadă mai lungă de un an. Ele pot fi clasificate astfel:
• Imobilizări necorporale identificabile distinct
• Imobilizări necorporale neidentificabile distinct (goodwill)

Sfera activelor necorporale:

A. Active necorporale identificabile distinct

Din această categorie fac parte:

1. Brevetul reprezintă un drept exclusiv de a folosi, realiza sau vinde un produs sau serviciu.
2. Copyright-ul reprezintă un drept de proprietate, garantat de stat şi care asigură
proprietarului său dreptul exclusiv de a reproduce sau vinde produse ale activităţi literare sau artistice.
3. Marca şi numele comercial: un cuvânt, o frază, un simbol care distinge sau identifică o
anumită firmă sau un anumit produs.
4. Franciza: un acord în care una din părţi (francizorul) oferă unei terţe persoane dreptul
exclusiv de a comercializa produse sau servicii, de a folosi o anumită marcă, de a realiza anumite operaţii, în
cadrul unei pieţe determinate.
5. Contractul de leasing: acord prin care una din părţi acordă celeilalte părţi dreptul de a
folosi o proprietate a sa, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unei sume de bani plătite periodic.
6. Cheltuielile de constituire (costurile organizării). În cadrul procesului de organizare,
firmele realizează cheltuieli pentru o varietate de scopuri. în linii generale, componentele acestei categorii de
cost include:
ƒ taxele legale de înregistrare a companiei;
ƒ onorariul consultanţilor (avocaţi, contabili etc.);
ƒ comisioanele plătite pentru emisiunea de acţiuni şi/sau obligaţiuni;
ƒ costurile cu promovarea;
ƒ diverse onorarii si taxe.

7. Cheltuielile de cercetare - dezvoltare.

B. Active necorporale neidentificabile distinct (goodwill)

91 
 
 Goodwill-ul constă în caracteristicile favorabile ale unei afaceri care sunt nemateriale şi care nu pot fi
identificate şi evaluate separat.
Din această categorie fac parte:
- echipa de management;
- punctele slabe ale managementului firmelor concurente ;
- procese secrete de prelucrare;
- relaţiile bune de lucru ale salariaţilor;
- rating de creditare favorabil;
- apreciere favorabilă în cadrul comunităţii;
- asocieri favorabile cu alte firme;
- localizare strategică;
- politica favorabilă promovată de stat.

Principalele baze de evaluare a activelor necorporale

Baza de evaluare Descriere Domeniu de aplicare

1. Valoarea de utilitate Valoarea care apare - acorduri de licenţă;

2. Valoarea de piaţă
3. Valoarea de lichidare
proprietarilor conform - fuziuni/achiziţii;
strategiilor operaţionale, - litigii.
financiare şi de
comercializare. Acestea
ignoră programele neiniţiate
în noi domenii sau pentru
dezvoltarea de noi produse.
Suma care ar putea fi plătită - acorduri de licenţă;
de un cumpărător hotărât - fuziuni/achiziţii;
unui vânzător hotărât, într-o - estimarea preţului de
tranzacţie echilibrată, după transfer;
un marketing adecvat, în care
fiecare parte achiziţionează
în cunoştinţă de cauză,
prudent şi fară constrângeri.
Activele sunt subiect al unei - garanţie credite;
intreprinderi în lichidare, - estimarea valorii de
fiind vândute într-o situaţie lichidare a
de vânzare fortată. întreprinderii;
- colateral pentru

92 
 
 asigurarea rambursării
datoriei

Metode şi tehnici de evaluare a activelor necorporale

A. Evaluarea imobilizărilor necorporale identificabile

Metodele de evaluare sunt clasificate în 3 mari categorii şi anume:

ƒ Metode bazate pe profit, respectiv metode care analizează avantajul deţinerii acestor active
prin prisma efectului favorabil pentru întreprindere (profit);
ƒ Metode bazate pe costul realizării activelor necorporale;
ƒ Metode bazate pe piaţă, respectiv pe tranzacţii trecute, încheiate în condiţii cunoscute şi
pentru active similare.
B.Evaluarea goodwill-ului

Din punct de vedere contabil, mărimea goodwill-ului se calculează în mod indirect şi post - factum,
respectiv în momentul cumpărării unei întreprinderi, ca diferenţă între preţul plătit şi mărimea activului net
corectat.
Una din metodele cele mai uzuale de evaluare a goodwill-ului este metoda capitalizării
supraprofitului care porneşte de la capacitatea afacerii de a degaja un profit superior mediei ramurii din care
face parte. Dezvoltarea metodei porneşte de la: rata normală de recuperare a capitalului investit in acea
industrie, profiturile aşteptate la întreprinderea considerată şi valoarea de piaţa a activelor identificabile. Pe
baza acestor informaţii, în cazul existentei unei rentabilităţi nete a activelor identificabile peste media ramurii,
se va considera ca acest avantaj se datorează ansamblului de componente ce formează goodwill-ul.
Detalii despre evaluarea activelor necorporale se găsesc in bibliografia de specialitate [12].

4.2.3.5 Evaluarea imobilizărilor financiare

Evaluarea titlurilor de participare

În ultimul timp multe societăţi comerciale au investit în crearea unor societăţi mixte cu capital privat
românesc sau străin sau fac parte dintr-un sistem de participaţie reciprocă.
Titlurile de participare sunt cele a căror posesie durabilă este considerată utilă pentru activitatea
întreprinderii şi ele au fost achiziţionate în scopul deţinerii, nu în scopul revânzării lor. Prin urmare titlurile de
participare sunt cote de participare sau acţiuni la societăţi mixte, acţiuni schimbate reciproc, etc.
Modul de evaluare depinde de cota de participaţie, puterea de vot, natura titlurilor şi posibilitatea de
vânzare dacă participarea nu mai prezintă interes pentru activitatea întreprinderii.
În prima fază ne asigurăm de existenţa materială a titlurilor. Pentru titlurile deţinute de terţi (bănci,
etc,) justificarea rezultă din certificatele de depozite sau din atestări. Informaţii se pot obţine din verificarea
drepturilor asociaţilor din statute, contracte de societate, contracte de asociere sau din hotărârile consiliilor
de administraţie sau adunărilor generale.
Pentru a aprecia valoarea de piaţă a titlurilor vom lua în consideraţie următoarele elemente:
• elemente istorice: baza tranzacţiei de origine;

93 
 
 • elemente actuale: activul net şi rentabilitatea întreprinderii ce a emis titlul;
• elemente viitoare: perspective ale rentabilităţii, conjunctura economică.
Prin urmare va trebui sa împărţim titlurile în doua mari grupe:
• participări majoritare pentru care procedăm ca la evaluarea unei întreprinderi;
participări minoritare, unde se porneşte de la valoarea de origine aplicând o corecţie ce ţine de
randament şi de posibilităţile de vânzare a acestor participaţii.
Uneori prin statut şi contract de asociere, puterea de vot nu este egală cu procentul de participare
(acţiuni preferenţiale, alte aranjamente, etc.) şi în aceste cazuri participaţiile au alta valoare.
Conform practicilor actuale în domeniul evaluării titlurilor de participare nu se acordă o primă
suplimentară pachetelor de acţiuni majoritare ci se diminuează valoarea participaţiei minoritare.

Evaluarea titlurilor de credit

Titlurile de credit (împrumuturi acordate, obligaţiuni, cumpărate) se iau în considerare în general la

valoarea contabilă rămasă, corecţii apărând doar în cazul în care dobânzile nu se situează ia nivelul celor
practicate pe piaţă.
În urma evaluării vor rezulta valorile actualizate la data evaluării ale imobilizărilor financiare care vor
figura în Bilanţul economic în coloana Valori corectate la poziţia Imobilizări financiare.

4.2.3.6 Evaluarea activelor circulante

Conţine ca principale elemente componente evaluarea stocurilor, a creanţelor şi a disponibilităţilor.

4.2.3.7 Evaluarea stocurilor

Se efectuează prin mai multe metode ţinând seama de următoarele considerente:

ƒ stocurile de materii prime şi materiale se evaluează prin metodele consacrate FIFO, LIFO
şi CMC. în cazul în care există unele stocuri depreciate sau inutilizabile pentru întreprindere,
evaluarea se face la preţul posibil de valorificare a acestora din care se scad cheltuielile de
valorificare. în cazul în care stocurile sunt nedepreciabile şi valoarea acestora la data
evaluării este superioară celei de înregistrare, se efectuează evaluarea acestora pe baza
preturilor de valorificare la această dată.
ƒ stocurile de produse finite se evaluează fie la costul de producţie fie la preţul de vânzare
dacă valorificarea acestora implică aplicarea unor discounturi (adaos comercial);
ƒ stocurile de producţie neterminată se evaluează la costul de producţie, avându-se în
vedere stadiul de fabricaţie în care se află.
ƒ stocurile de mărfuri se evaluează având în vedere vechimea acestora, depreciabilitatea lor,
valorile de piaţă la data evaluării, lichiditatea acestora etc.
În urma evaluării pot apare sau valori actualizate ale diverselor tipuri de stocuri sau valoarea
corecţiilor aplicabilă acestora. În fiecare din cazuri rezultatele se vor regăsi în Bilanţul economic sau pe
coloana Valori corectate sau pe coloana corecţii la rubrica aferentă.

94 
 
 4.2.3.8 Evaluarea creanţelor

ƒ creanţele pentru care nu există nici o îndoială privind încasarea se vor prelua la valoarea
contabilă;
ƒ creanţele exprimate într-o alta monedă decât cea naţională vor fi actualizate în funcţie de
cursul de schimb valabil la data evaluării (se vor înregistra corecţii pozitive sau negative în
funcţie de evoluţia cursului de schimb între data contractării şi data evaluării);
ƒ creanţele pentru care se apreciază ca încasarea va fi întârziată mai mult de o lună, vor fi
corectate în sensul diminuării valorii contabile în funcţie de costul imobilizării fondurilor pe
perioada amânării încasării (dobânda bancară pe termen scurt).
ƒ creanţele vechi (mai vechi de 6 luni) vor fi clasificate în funcţie de vechime şi discontate faţă
de valoarea contabilă în funcţie de probabilitatea încasării (se pot avea în vedere coeficienţi
de discontare între 25-100% din valoarea contabilă);
ƒ creanţele pentru care există o probabilitate redusă de încasare (debitorii nu mai există, au
dat faliment, etc.) vor fi evaluate la valoarea zero.
Concomitent cu analiza creanţelor se va face şi analiza eventualelor rezerve (provizioane) constituite
pentru deprecierea creanţelor, care vor fi diminuate (in limita existentului) simultan cu corecţiile aplicate
creanţelor.
În general rezultatele evaluării sunt reprezentate de valoarea corecţiilor de aplicat care vor figura în
Bilanţul economic la rubrica aferentă.

4.2.3.9 Evaluarea disponibilităţilor

Disponibilităţile nu comportă în general evaluare, cu excepţia cazurilor în care sunt exprimate într-o
alta monedă şi nu s-a efectuat actualizarea cursului de schimb la data evaluării.

4.2.3.10 Evaluarea obligaţiilor

În general obligaţiile se preiau la costul de înregistrare în contabilitate, pornind de la premisa că terţii

îşi vor onora obligaţiile aşa cum s-au angajat.
Două sunt situaţiile în care pot apărea corecţii:
ƒ obligaţiile care au fost contractate într-o altă monedă decât cea naţională vor fi actualizate la
cursul de schimb de la data evaluării;
ƒ creditele contractate la un nivel al dobânzii diferit de nivelul practicat curent pe piaţă, vor fi
reconsiderate în funcţie de diferenţa dintre cele două niveluri.

Un aspect important în cadrul evaluării obligaţiilor identificate ca nefiind înregistrate în contabilitate.

Este vorba despre:
ƒ potenţiale litigii de natura fiscală;
ƒ potenţiale cheltuieli legate de reclamaţii în domeniul protecţiei mediului sau protecţiei
consumatorilor;

95 
 
 ƒ eventuale amenzi, penalităţi iminente;
ƒ anumite clauze contractuale privind unele avantaje acordate salariaţilor şi, alte situaţii din
această categorie.

4.2.3.11 Evaluarea conturilor de regularizare

ƒ Cheltuieli înregistrate cu anticipaţie. Aceste cheltuieli vor fi analizate pe fiecare componentă,

urmărindu-se separarea cheltuielilor care vor aduce profit (chirii plătite în avans,
abonamente, facturi pentru consumuri de utilităţi şi care se vor prelua în bilanţul
evaluatorului la valoarea contabilă, de acele cheltuieli care nu vor aduce profit (chirii plătite
pentru spaţii sau utilaje care nu vor mai fi exploatate, ex.) şi care se evaluează la valoarea
zero.
ƒ amortizarea inclusă pe costuri şi neutilizată pentru refacerea capacităţii utilajelor
(nereinvestită) are valoarea zero (este o pierdere de capital rezultată în deprecierea valorii
imobilizărilor).
ƒ veniturile înregistrate în avans vor fi supuse incidenţei fiscale (impozitul practicat) şi vor fi
reconsiderate, respectiv o parte va reveni ca şi corecţie pozitivă la categoria obligaţii fată de
stat.
ƒ diferentele de conversie valutară vor fi analizate în funcţie de natura lor (cheltuieli potenţiale
sau venituri potenţiale) şi vor fi incluse în bilanţul economic astfel:
ƒ cheltuielile cu valoarea zero în activ, iar la obligaţii se va efectua o corecţie negativă
corespunzătoare reducerii aferente a impozitului pe profit.
ƒ veniturile se vor supune impozitării, afectând, astfel, obligaţiile (cu impozitul aferent) şi
profitul net cu diferenţa.
Menţionăm că la tratarea diferenţelor de conversie trebuie să se ţină seama de previziunile asupra
evoluţiei cursurilor de schimb. Astfel dacă se anticipează o inversare a evoluţiei, aceasta trebuie avută în
vedere la aprecierea mărimii reale a diferenţelor de conversie.

4.2.4 Aplicarea metodelor patrimoniale

După ce toate elementele de activ şi pasiv (pentru care s-a impus acest lucru) au fost evaluate,
urmează întocmirea bilanţului economic. Aceasta se realizează în-mod practic astfel:
ƒ se completează în coloana Valori corectate rezultatele evaluării, pentru fiecare element de
activ sau pasiv. în cazul posturilor bilanţiere nesupuse evaluării în coloana valorilor corectate
va figura aceeaşi valoare ca şi în coloana valorilor contabile;
ƒ se calculează corecţiile ca fiind diferenţa dintre valorile corectate şi valorile contabile;
Obs. în unele cazuri în care cunoaştem corecţia necesară, vom determina valoarea
corectată
prin însumarea dintre valorile contabile şi corecţii.
ƒ se calculează totalul activelor şi totalul pasivelor pe coloana valorilor corectate care în urma
primelor doua etape vor avea valori diferite;
ƒ se calculează totalul corecţiilor elementelor de activ şi a elementelor de pasiv;

96 
 
 ƒ se echilibrează bilanţul prin corectarea capitalului propriu din coloana valorilor contabile cu
diferenţa dintre elementele calculate anterior (total corecţii activ - total corecţii pasiv).
Fiind întocmit bilanţul economic pot fi aplicate metodele patrimoniale adecvate fiecărui caz în parte.
În literatura de specialitate se pot întâlni numeroase metode cu denumiri diferite care în realitate se referă la
metode puţin diferite între ele. Astfel, metoda activului net, metoda valorii nete, metoda activului net corectat,
metoda reconstrucţiei activelor sunt metode destul de apropiate ca mod de abordare.

Principalele metode patrimoniale sunt:

4.2.4.1 Activul net contabil (Ane)

Se determina pe baza datelor contabile din Bilanţul economic pe baza informaţiilor din coloana Valori
contabile, utilizând relaţia generală de calcul:

ANc = TOTAL ACTIV (CONTABIL) - TOTAL OBLIGAŢII (CONTABIL)

Valoarea rezultată nu are legătură cu valoarea economică sau cu procesul de evaluare, ci este o
convenţie contabilă.
Cu cât datele scriptice care stau la baza determinării activului net contabil diferă semnificativ de
valorile actualizate ale elementelor componente, cu atât valoarea obţinută prin această metodă este mai
puţin relevantă.
Metoda dă o informaţie rapidă privind valoarea contabilă a unei afaceri care în majoritatea cazurilor
nu spune nimic despre valoarea reală a acesteia.

4.2.4.2 Activul net corectat (ANC)

Se determină pe baza aceleiaşi relaţii generale de calcul cu menţiunea că informaţiile sunt preluate
din Bilanţul economic din coloana Valori corectate.
ANC = TOTAL ACTIV (CORECTAT) - TOTAL OBLIGAŢII (CORECTAT)

În comparaţie cu activul net contabil, activul net corectat include diferenţe (pozitive sau negative)
care apar în urma acţiunii de evaluare a activelor şi obligaţiilor din bilanţul contabil.

4.2.5 Consideraţii finale, avantaje şi limite ale metodelor patrimoniale

4.2.5.1 Consideraţii finale

în evaluarea de afaceri metoda patrimonială poate fi similară cu metoda costului utilizată de evaluatorii
diferitelor tipuri de active;
• metoda patrimonială este fundamentată pe principiul substituţiei - un activ nu valorează mai mult
decât costul de înlocuire al tuturor părţilor sale componente;

97 
 
 • metoda patrimonială trebuie aplicată în evaluarea de participaţii care deţin pachetul de control al
unor entităţi care pot include una sau mai multe din următoarele:
• investiţie sau o societate holding;
• afacere evaluată pe o altă bază decât cea a continuării activităţii;
• metoda patrimonială nu trebuie să fie singura metodă utilizată în evaluări care se referă la afaceri în
derulare, evaluate în contextul continuării activităţii, numai dacă aceasta este folosită în mod uzual
de către vânzători sau cumpărători. În astfel de cazuri evaluatorul este cel care trebuie să facă
selectarea acestei metode.
Metodele patrimoniale sunt utilizate în general atunci când:
• clientul este vânzătorul;
• cumpărătorul vizează pachet majoritar de acţiuni (controlul) pentru că poate dispune asupra
activelor;
• incertitudinile asupra evoluţiei viitoare sunt foarte mari;
• întreprinderea evaluată este mică;
• metodele patrimoniale sunt statice şi înglobează de multe ori active subutilizate sau neutilizate (deci
nu produc fluxuri corespunzător valorii lor de schimb sau înlocuire). Pentru a putea compara o
valoare patrimonială cu una de randament, cea dintâi, trebuie defalcată în patrimoniu utilizat şi
patrimoniu neutilizat, creând astfel o bază comună;
• valoarea estimată de evaluator în conformitate cu prevederile şi standardele de evaluare, poate fi
egală cu valoarea contabilă doar din întâmplare şi oricum în cazuri foarte rare. Nu există nici o
justificare conceptuală sau demonstraţie teoretică, nici o statistică a rezultatelor practice care să
susţină această egalitate.

98 
 
 4.2.5.2 Avantajele şi limitele metodelor patrimoniale
Avantaje
1. rezultatele metodelor patrimoniale sunt prezentate într-un format cunoscut (bilanţ) şi uşor de înţeles;
2. descompun valoarea firmei pe componen e (valoarea este suma valorilor activelor în care a fost
investit capitalul) identificând astfel acele active care contribuie la valoarea firmei şi proporţia în care
contribuie la aceasta;
3. este foarte utilă atunci când se urmăreşte segmentarea afacerii pentru a fi vândută;
4. este foarte bună pentru partenerii de negociere atunci când nu se convine asupra preţului (se poate
selecta de exemplu ceea ce cumpărătorul nu doreşte să cumpere);
5. după tranzacţie preţul plătit pentru întreprindere poate fi uşor defalcat pe active;
6. este avantajoasă pentru obţinerea finanţării tranzacţiei (se poate delimita ceea ce poate fi utilizat
pentru garantarea finanţării);
7. este avantajoasă pentru situaţiile în care apar litigii sau dispute, permiţând măsurarea uşoară a
impactului unor acţiuni de acest gen (inclusiv în cazul disputelor între asociaţi pentru împărţirea
patrimoniului);
8. permite abordări diferite sub aspectul conceptului de valoare şi premiselor de evaluare permiţând
evaluatorilor să evalueze aceeaşi afacere din perspective diferite;
9. necesită o analiză complexă a activităţii şi activelor firmelor, ceea ce îmbunătăţeşte calitatea
evaluării.

Limite
1. necesită foarte mult timp şi mulţi experţi pentru realizare;
2. reflectă mai mult poziţia vânzătorului, deoarece alocarea capitalului (structura activelor) reflectă
decizii luate de acesta;
3. in unele variante, ia în considerare o abordare statică, însumând valorile activelor componente, fără
a ţine seama în mod direct de capacitatea lor beneficiară (aceasta fiind mai degrabă un rezultat al
activităţii conjugate a activelor, decât rezultatul deţinerii unui număr de active).

Aplicaţie (Activ net corectat)

Să se determine valoarea acţiunii societăţii comerciale "X" S.A. Prin metoda Activului net contabil
şi Activului net corectat pe baza bilanţului anexat şi pe baza următoarelor considerente necesare evaluării:
• Valoarea contabilă a terenului corespunde unei valori pe metru pătrat de 16.000 lei. Ţinând
seama de valorile de tranzacţionare a terenurilor în zona valoarea unitară corectată este de 5.000
lei/mp.
• Indicele de actualizare a valorii rămase a clădirilor rezultat în urma evaluării este 2.283, cel
aferent construcţiilor speciale este 5.800 iar cel aferent mijloacelor fixe gr. 3-7 este 3.757.
• Imobilizările în curs - reprezintă un imobil aflat în construcţie care va avea destinaţia de clădire
administrativă. Valoarea actualizată a acesteia este de 1.234 mil. lei.
• Imobilizările financiare - reprezintă acţiuni deţinute de S.C. "X" S.A. fa diverşi agenţi economici,
respectiv 600 acţiuni la Banca Agricola S.A. valoare nominala de 5.000 lei/ac iune şi în valoare de

99 
 
 16.6 mil. lei acţiuni la S.C. AMBIENT SA cu valoare nominală de 50.000 lei/acţiune. Evaluarea
acestor titluri de valoare va fi efectuată după cum urmează:
Ö Acţiunile deţinute la B.A.S.A. vor fi evaluate ţinând seama de numărul de acţiuni şi de
valoarea actuală de tranzacţionare de cca. 30.000 lei/acţiune.
Ö Acţiunile de inute la AMBIANTA S.A. vor fi evaluate ţinând seama de numărul de acţiuni şi
de valoarea actuală de tranzacţionare de cca. 120.000 lei/ac iune.
• Stocurile de materiale, mărfuri şi efectivele de animale vor
fi corectate ţinând seama de cantităţile fizice existente, vechimea achiziţionării acestora, de starea
lor şi de creşterile de preţuri survenite de la achiziţionarea acestora până la data evaluării.
Astfel:
Ö materialele (piese şi accesorii auto, piese de schimb utilaje, furaje, ierbicide) au o valoare
rezultată în urma evaluării de 2,3 ori mai mare decât valoarea contabilă.
Ö animalele au o valoare rezultată în urma evaluării de 259 mil. lei, estimată în funcţie de
greutatea actuală şi preţurile de vânzare pe piaţa liberă.
Ö ambalajele (saci - cu preponderenţa, navete, sticle, butoaie etc.) au o valoare rezultată în
urma evaluării majorată de 3 ori fa ă de valoarea contabilă.
• Stocul de produse finite a fost estimat ţinând seama de cantităţile de produse finite existente pe
stoc la data evaluării (1.597 to produs finit principal şi 136 to produs finit secundar) şi de costurile de
producţie ale acestora la aceeaşi data (3.000 lei/kg produs finit principal exclusiv T.V.A. şi 90$/to
produs finit secundar, la un curs leu /$ de 7.000).
• Clienţii - din facturile emise şi înregistrate în soldul contului clienţi valoarea de 25 milioane nu mai
poate fi recuperată, clienţii respectivi fiind declaraţi falimentari de instanţele judecătoreşti.
• Împrumuturile pe termen lung conţin valoarea de 514 mil. lei care reprezintă un credit în devize
(guldeni olandezi) înregistrat în documentele contabile la cursul de schimb 1002 lei / 1 NLG. Cursul
de schimb actual este 3900 lei / 1 NLG.
• Numărul de acţiuni este 1.002.000 cu valoarea nominală de 25.000 lei / ac iune.

100 
 
 BILANŢ ECONOMIC
mil. lei
Valori contabile Corecţii Valori
reconsiderate corectate
ACTIVE IMOBILIZATE 25,142 67,482 92,624
Imobilizări necorporale
Terenuri 3,892 (2,676) 1,216
Clădiri 6,240 8,006 14,246
Construcţii speciale 9,988 47,943 57,931
Mijloace fixe 3-7 4,775 13,164 17,938
Imobilizări financiare 19.6 38 58
Imobilizări în curs 227 1,007 1,234

STOCURI 4,159 2,616 6,775

Materiale 638 830 1,468
Produse finite 3,361 1,516 4,877
Animale 103 156 259
Ambalaje 57 114 171
CREANŢE 2,868 (25) 2,843
Furnizori - debitori 20 20
Clien i 2,376 (25) 2,351
Alte 473 473
DISPONIBIL 43 43

TOTAL ACTIV 32,212 70,073 102,285

CAPITAL PROPRIU 25,709 68,586 94,295

Capital social 25,057 25,057
Rezerve 36 36
Fonduri 758 758
Diferenţe de reevaluare 68,586 68,586
Profit nerepartizat 16 16
Pierdere 44 44
Repartizare profit - -
Fond de dezvoltare 82 82
DATORII 6,503 1,487 7,989
Împrumuturi şi datorii asimilate 2,514 1,487 4,001

Furnizori 2,452 2,452

Clienţi creditori 37 37

101 
 
 Alte datorii 1,500 1,500

TOTAL PASIV 32,212 70,073 102,285

Activ net contabil 25,709 mil. lei

Activ net corectat 94,295 mil. lei

102 
 
 4.3. METODE BAZATE PE VENIT (DE RANDAMENT)
4,3.1 Fundamentele metodelor bazate pe venit
Prin aplicarea metodelor bazate pe venit se estimează valoarea unei afaceri, a unei participaţii sau a
unei acţiuni prin calcularea valorii prezente a beneficiilor viitoare. Din acest punct de vedere valoarea unei
întreprinderi nu este dată de suma contribuţiilor individuale necesare pentru realizarea ei, ci de valoarea
rezultată din utilizarea factorilor componenţi (capacitatea de producere a profitului). Valoarea reprezintă în
acest caz o valoare de funcţionare, atribuibilă activităţii în condiţiile viabilităţii. Deci evaluarea unei
întreprinderi (afaceri), reflectă modul în care combinarea, determinată de contextul existent, a factorilor
tangibili şi intangibili, realizează funcţionarea ansamblului.
Obiectivul comun al factorilor implicaţi este generarea viitoarelor fluxuri de bani, distribuibile celor
implicaţi în afacere (aceştia având puncte de vedere diferite se pot considera diverse obiective, implicând
astfel mai multe şi variate estimări ale valorii).
Câştigurile viitoare, care constituie baza valorii de randament a întreprinderii, reprezintă motivaţia
investiţiei într-o afacere şi trebuie deci să fie în întregime la dispoziţia investitorului. Dacă profitul este
reinvestit, calculele de corecţie sunt necesare deoarece investiţiile de acest fel reprezintă viitoare creşteri
ale activelor care pot conduce la obţinerea unor câştiguri suplimentare.
În activitatea de evaluare, se tratează întreprinderi reale şi nu imaginare. La data evaluării este
posibilă deci evaluarea a ceea ce există, cu alte cuvinte a capacităţii beneficiare pe care o are respectiva
întreprindere şi care rezultă din activitatea combinată a tuturor activelor care constituie patrimoniul său,
precum şi a celorlalţi factori proprii de exploatare (personal, conducere, organizare, relaţii cu exteriorul).
Luând în considerare gradul de incertitudine inerent, câştigurile viitoare, care pot fi obţinute, definesc
valoarea întreprinderii.
Definiţia valorii de randament a unei societăţi comerciale se bazează pe capacitatea societăţii de a
genera fluxuri pozitive de venituri pentru investitori. În această accepţiune, VALOAREA OE RANDAMENT
reprezintă suma tuturor fluxurilor nete pe care le poate genera o întreprindere pentru deţinătorii capitalului
propriu, luând în considerare factorul timp şi factorul risc.
Din definiţie rezultă că o afacere are o valoare de randament exclusiv în cazul în care funcţionează,
este profitabilă (capabilă să genereze venituri superioare cheltuielilor) şi viabilă pentru un orizont de timp
rezonabil. O întreprindere care nu îndeplineşte aceste condiţii va fi evaluată prin alte metode.
În teorie, câştigul poate fi înţeles printr-o mulţime de interpretări ale venitului şi cash-flow - ului. În
practică câştigul uzual utilizat este cel înainte de impozitare şi cel după impozitare.
După cum se observă o clasificare principală a metodelor de randament este în funcţie de tehnica de
aplicare a acestora respectiv:
• metode bazate pe actualizare;
• metode bazate pe capitalizare;
Având în vedere importanţa lor, este prezentat în continuare suportul teoretic al celor două tehnici.
4.3.2.1 Actualizarea
Actualizarea este o metodă utilizată pentru transformarea unor câştiguri viitoare în valori prezente,
prin ajustarea câştigului din fiecare an viitor cu o rată de randament adecvată sau prin selectarea unei rate

103 
 
unitare de actualizare, care să reflecte în mod explicit conţinutul venitului generat de întreprindere,
schimbările potenţiale de valoare şi randamentul aşteptat.
Procedeul de transformare a unor venituri periodice în valoare prezentă se numeşte actualizare:
randamentul aşteptat al investiţiei poartă denumirea de rată de actualizare. Actualizarea porneşte de la
premisa că investitorul va beneficia de o fructificare satisfăcătoare a investiţiei făcute (inclusiv de
recuperarea integrală a capitalului iniţial mobilizat).
Actualizarea este o metodă orientată spre rezultate, care simulează aşteptările investitorului mediu
prin intermediul formulelor care calculează valoarea prezentă a câştigurilor aşteptate în condiţiile asumării
unui anumit nivel de risc.
Această metodă analizează capacitatea investiţiei de a realiza un anumit nivel, considerat acceptabil
de piaţă, de fructificare a capitalului.
Valoarea prezentă a unor beneficii viitoare este mai redusă decât valoarea lor viitoare. O plată
viitoare este discontată în valoare prezentă prin calcularea sumei care, dacă ar fi investită azi, va creşte cu o
rată de creştere compusă care să egalizeze plăţile viitoare.
Formula standard pentru actualizarea fluxurilor viitoare este:

unde: a = randamentul aşteptat al capitalului în perioada de previziune iar

n = numărul de perioade după care va fi obţinut câştigul.

Se vede din formulă că:

,
a, în acest caz reprezentând rata compusă de creştere.
în exemplul următor se poate urmări aplicarea actualizării.
Care este valoarea prezentă a unui profit de 115 lei care va fi obţinut peste un an, dacă randamentul
estimat este 15%?
Valoarea prezentă = 115/(1+0,15)1 = 100 lei
Dacă profitul ar fi obţinut peste trei ani, valoarea prezentă a acestuia este;
Valoarea prezentă = 115/(1+0,15)3=75.6 lei
Dacă se scontează pe o serie de câştiguri anuale viitoare, fiecare flux va fi actualizat cu formula
standard, iar valoarea prezentă a plaţilor este suma valorilor prezente. Această procedură standard de
actualizare reprezintă fundamentul tuturor metodelor de randament bazate pe actualizare.
Suma depusă sau primită în viitor poate lua forma unei recuperări integrale, la un anumit moment,
forma unei suite de câştiguri (ca în cazul chiriei) sau o combinaţie a celor două.
Compunerea sau actualizarea fluxurilor se face la o rată care reprezintă rata efectivă a
randamentului aşteptat; la nivelul unui an, rata este echivalentul ratei nominale de fructificare. Dacă sumele
sunt compuse sau actualizate la perioade mai scurte de un an (semestrial, trimestrial, etc.), rata anuală
trebuie împărţită la numărul de perioade. De exemplu: o rată nominală de 12% corespunde unei rate
semestriale efective de 6%, sau unei rate efective lunare de 1 %.
Fiecare factor de ajustare (prin compunere sau actualizare) porneşte de fa câteva ipoteze
investiţionale specifice care sunt implicite la calcularea şi aplicarea factorului respectiv. Prin urmare,

104 
 
evaluatorul trebuie sa identifice premisele aplicabile întreprinderii evaluate pentru a putea selecta şi utiliza un
anumit factor de ajustare care să corespundă premiselor determinate.
Deci, pentru a aplica procedurile de actualizare sau compunere, evaluatorul trebuie să cunoască
formulele de bază, să ştie care sunt relaţiile dintre elementele formulelor şi cum pot fi utilizate sau combinate
pentru a se ajunge la rezultate corecte şi explicabile.

4.3.2.2 Capitalizarea
Capitalizarea reprezintă tehnica de transformare a unui venit anual constant sau care cre te cu o
rată anuală constantă în capital (spre deosebire de actualizare, care însumează fluxuri anuale pe o perioadă
stabilită).
Generic, capitalizarea se exprimă astfel:
unde,

= valoarea de randament

F = fluxul anual luat în considerare

c = rata de capitalizare
Luând în considerare un singur flux, este foarte important ca acesta să fie într-adevăr reprezentativ
pentru perioada de previziune. În acest sens se poate opta pentru
• profitul mediu anual obtenabil
• profitul din primul an al previziunii şi o creştere anuală constantă
Relaţia matematică dintre rata de actualizare şi rata de capitalizare este următoarea:
a=c+g unde,
a = rata actualizare c = rata capitalizare
g = rata anuală de creştere
În cazul în care se apreciază un profit mediu sau constant pentru perioada de previziune, g = 0 (rata
de creştere) şi rata de capitalizare este egală cu rata de actualizare.
De menţionat că în literatura de specialitate se acceptă ca în cazul în care se capitalizează un profit
constant, atât profitul cât şi rata de capitalizare trebuie exprimate în termeni reali (fără includerea efectelor
inflaţiei).
Tot în domeniul capitalizării, este important de reţinut şi legătura dintre rata de capitalizare şi durata
de recuperare a investiţiei (sau coeficienţii multiplicatori utilizaţi în evaluare).
Revenind la formula standard:
V = F x (1 / c), cu alte cuvinte inversul ratei de capitalizare reprezintă multiplicatorul
fluxului anual generat pentru investitor, sau durata în care se va recupera investiţia.
Exemplu : pentru o rată de capitalizare c = 20 %, corespunde o durată de 5 ani, sau pentru o durată
de 3 ani, corespunde o rată de capitalizare de 33,33 %.

4.3.3 Aplicarea metodelor bazate pe venit

Conform celor amintite anterior principalele metode bazate pe venit şi etapele teoretice de aplicare
ale acestora sunt:
• Metoda fluxurilor financiare (dividendelor) actualizate

105 
 
 Etape de aplicare:
• estimarea fluxurilor viitoare;
• aplicarea relaţiei de calcul după stabilirea tuturor componentelor acesteia (rata de actualizare,
valoare reziduală);
• Metoda capitalizării câştigurilor
Etape de aplicare:
• estimarea câştigului viitor;
• aplicarea relaţiei de calcul după stabilirea ratei de capitalizare;
După cum se observă un rol esenţial în aplicarea metodelor bazate pe venit îl au câştigurile viitoare
fapt pentru care elaborarea previziunilor este una din etapele foarte importante. Toate metodele bazate pe
venit încearcă să previzioneze fluxurile viitoare şi să determine valoarea prezentă a acestora. Aceste metode
implică pe de o parte anticiparea fluxurilor viitoare şi pe de altă parte selectarea unei rate de actualizare şi
capitalizare, care reflectă implicit modelul de evoluţie sau schimbarea anticipată în evoluţia veniturilor. În cele
ce urmează vom prezenta câteva aspecte legate de previziuni şi modul de elaborarea al acestora. După
aceasta vom analiza modul practic de obţinere a rezultatelor prin aplicarea celor două metode.

4.3.3.1 Elaborarea previziunilor

Principiul abordării previzionale este fundamental pentru metodele bazate pe venit. Întrucât valoarea
rezultată din aşteptări legate de câştigurile care pot fi obţinute în viitor, valoarea este definită ca suma
prezentă a dreptului de a obţine câştiguri în viitor.
Pentru realizarea evaluării unei întreprinderi este necesară elaborarea unui set de ipoteze care
delimitează cadrul de valabilitate a valorilor rezultate. În cazul aplicării metodelor bazate pe randament (care
au ca punct de plecare estimări privind cele mai probabile evoluţii ale fluxurilor financiare în perioada de
previziune aleasă) este foarte important să se urmărească coerenţa acestor ipoteze în toate fazele de
elaborare a previziunilor.
Ipotezele se pot referi la evoluţia unor indicatori macroeconomici (rata de schimb, rata inflaţiei,
evoluţia sectorului din care face parte întreprinderea, nivelul veniturilor populaţiei), sau la evoluţia unor situaţii
specifice întreprinderii (concurenţa, capacitatea de conducere, contracte importante, structura de finanţare,
structura patrimoniului, dezvoltări tehnologice, ipotezele care sprijină evoluţia ratei profitului, etc.). Odată
stabilite, ele trebuiesc avute în vedere în toate etapele implicate de calculul valorii (intervalului de valori).
Aceste ipoteze trebuie eliberate de aprecieri subiective - de natură psihologică. Ele nu trebuie să
reflecte speranţe, ci aşteptări realizabile în viitor. Există tendinţa de a lua în considerare dezvoltări sau
evoluţii pozitive rezultate în urma măsurilor luate ca răspuns la influenţele negative din trecut sau prezente,
fără a avea în vedere în mod corespunzător noi efecte negative posibile pentru viitor. Apar astfel în cadrul
previziunilor profituri care reflectă cele mai bune performanţe realizabile de către întreprindere, dar care, în
fapt nu se vor înregistra.
Activitatea de previzionare va trebui efectuată în concordanţă cu rezultatele şi concluziile stabilite în
urma parcurgerii primei faze din elaborarea raportului de evaluare (diagnosticarea stării actuale) şi sintetizate
în Analiza SWOT. O condiţie necesară pentru corectitudinea unei previziuni o reprezintă încadrarea acesteia
pe o tendinţă firească şi fundamentată, bazată atât pe rezultatele trecute (punctele tari şi punctele slabe) cât
şi pe factorii previzibili care vor influenţa activitatea viitoare (oportunităţile şi riscurile).
Elaborarea previziunilor se poate baza pe unul din următoarele modele:

106 
 
 • Modelul determinat de piaţă - care porneşte de la evoluţia cifrei de afaceri şi a structurii costurilor.
Modelul se aplică întreprinderilor independente.
• Modelul determinat de randamentul capitalului investit - care porneşte de la rata rentabilităţii
capitalului investit. Modelul se aplică întreprinderilor care fac parte dintr-un holding. Reprezentativ
este modelul DU PONT
Principalele tipuri de abordări în cadrul previzionării sunt:
• Deterministă;
• În condiţii de risc (probabilistice);
• În condiţii de incertitudine;

Abordarea deterministă este caracterizată de următoarele elemente componente:

• Se cunosc exact variabilele care se vor modifica;
• Se cunoaşte exact variaţia acestora;
Condiţiile impuse de această abordare sunt foarte restrictive aşa încât situaţiile în care se poate
aplica sunt rare. Abordarea este oportună când: meciul extern este stabil (inflaţie, curs de schimb, progres
economic etc.), numărul variabilelor este redus, există informaţii suficiente (cantitativ şi calitativ) privind
sectorul de activitate respectiv, etc. În cadrul rapoartelor de evaluare realizate până în prezent, în general, nu
au fost îndeplinite condiţiile amintite mai sus aşa încât şi frecvenţa abordării a fost redusă.
Abordarea în condiţii de risc (probabilistică) este caracterizată de următoarele elemente
componente:
• Se cunosc exact variabilele care se vor modifica;
• Se cunoaşte variaţia acestora cu o anumită probabilitate;
Cerinţele abordării permit utilizarea acesteia în majoritatea cazurilor având în vedere că ele se
apropie cel mai mult de situaţiile concrete întâlnite în operaţiunea de evaluare.

Abordarea în condiţii de incertitudine este caracterizată de următoarele elemente componente:

• Nu se cunosc variabilele care se vor modifica;
• Nu se cunoaşte variaţia acestora;
În această situaţie se foloseşte simularea pentru elaborarea previziunilor şi rezultatele conţin un grad
ridicat de subiectivism. Abordarea este cel mai puţin recomandată.
Pornind de la aceste considerente, abordarea care se utilizează pentru previziuni în domeniul
evaluării este metoda scenariilor (metoda probabilistică). Baza de plecare a acestei metode o reprezintă
elaborarea a cel puţin două scenarii asupra evoluţiei viitoare a unei afaceri şi cuantificarea riscurilor asociate
realizării scenariilor prin intermediul coeficienţilor de probabilitate.
Dificultăţile de previzionare sunt generate în principal de următoarele cauze:
• instabilitatea mediului extern (piaţa, reglementări, legislaţie, etc.);
• lipsa unor previziuni detaliate la nivelul întreprinderilor (practicarea unei conduceri prin răspuns
la fenomene şi nu bazate pe anticipare);
• decalaje temporale între fluxurile de venituri şi cele de încasări.
De regulă se utilizează variantele extreme ale evoluţiei probabile:

107 
 
 • varianta conservatoare (care ţine seama de riscurile maxime pe care le poate genera mediul
extern);
• varianta dinamică (ia în considerare fructificarea oportunităţilor oferite de mediul extern).
Datorită faptului că această metoda reflectă situaţii de risc şi nu de incertitudine, se consideră că
evoluţia cea mai probabilă a societăţii se va situa în cadrul marcat de scenariile elaborate, în funcţie de
incidenţa factorilor de risc estimaţi (oportunităţile sau riscurile mediului, manifestarea lor, intensitatea
influenţei asupra evoluţiei societăţii).
Reamintim că previziunile în scopul evaluării iau în considerare o funcţionare normală, fără
restructurări majore în cadrul societăţii (continuitatea activităţii fără schimbări majore).
Etapele de elaborare a previziunilor în modelul determinat de piaţă, sunt următoarele;
1. analiza situaţiei istorice;
2. stabilirea obiectivelor şi resurselor necesare pentru obţinerea for;
3. estimarea riscurilor de realizare a obiectivelor stabilite;
4. previzionarea fluxurilor nete disponibile.

1. Analiza situaţiei istorice trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

• asigurarea comparabilităţii datelor prin utilizarea unor coeficienţi de corecţie a indicatorilor
contabili (care în general reflectă preţuri curente, venituri cumulate, obţinute în condiţii diferite);
• extragerea unor evoluţii reale, a unor tendinţe de evoluţii care să poată fi continuate în viitor (pe
termen mediu cel puţin);
• interpretarea acestora în contextul concluziilor analizei diagnostic în toate componentele sale
(comercială, industrială, resurse umane, etc.);
• separarea costurilor de natură variabilă, care vor putea fi previzionate în corelaţie directă cu
previziunile asupra volumului de activitate (pe baza unor cote procentuale specifice);
• separarea costurilor de natură constantă, care vor fi previzionate în volum, pe baza elementelor
componente;
• selectarea şi eliminarea elementelor excepţionale (de venituri sau consumuri), nerepetabile.

2. Stabilirea obiectivelor şi resurselor necesare pentru atingerea acestora.

Obiectivele societăţii se exprimă în general în termeni de profitabilitate şi echilibru financiar. În
condiţiile actuale, specificul perioadei pe care o traversăm impune orientarea obiectivelor fie spre
supravieţuire (dacă întreprinderea se află încă în faza de criză), fie spre relansare - dezvoltare (dacă s-a
depăşit momentul scăderii).
Obiectivele societăţii se referă la:
• obiective comerciale (volum vânzări, cotă piaţă, etc.);
• obiective de producţie (grad utilizare capacitate, productivitate, eficienţă utilizare resurse,
structură producţie);
• obiective financiare (asigurarea echilibrului, structura finanţării).
Resursele necesare atingerii obiectivelor se referă la estimarea consumurilor i costurilor acestora:
• consumuri de materii prime, materiale;
• consumuri de utilităţi;
• consumuri de muncă;

108 
 
 • alte consumuri necesare.

3. Estimarea riscurilor de nerealizare (sau probabilităţi de realizare) a scenariilor se face

ţinând seama de toate tipurile de risc asociate unei afaceri. În cazul evaluării, riscurile sunt cuantificate prin
ratele de actualizare.
Pentru scenariul conservator, riscurile de nerealizare sunt mai mici, deci rata de actualizare va fi mai
mică, pentru cel dinamic se va recurge la o rată mai mare.

4. Fluxurile necesare pentru estimarea valorii unei societăţi sunt următoarele:

• profitul net (pe baza previzionării cifrei de afaceri şi cheltuielilor de exploatare aferente);
• de investiţii (pe baza previzionării utilajelor care vor trebui înlocuite);
• de acoperire a necesarului optim de fond de rulment pe baza duratelor de rotaţie optime, specifice
elementelor componente;
a) Estimarea profitului net obtenabil în perioada de previziune presupune parcurgerea
următorilor paşi:
• analiza veniturilor viitoare prin prisma tuturor elementelor care concură la realizarea lor, printre
care: capacitate de producţie disponibilă, capacitate de absorbţie a pieţei (în volum şi structură),
resurse disponibile la momentul evaluării (umane, tehnice, etc.). Orice modificare semnificativă faţă
de performanţele realizate în trecut trebuie fundamentată în cadrul raportului de evaluare.
• analiza cheltuielilor corespunzătoare obţinerii veniturilor previzionate, pornind de la volumul
resurselor necesare (materiale, umane, tehnice, etc.) de la structura normală a cheltuielilor de
exploatare în sectorul respectiv, de la costul actual şi previzionat al resurselor (preţuri materii prime,
energie, salarii), fără a neglija incidenţa contribuţiilor sociale şi fiscale asupra acestor cheltuieli;
• înlăturarea oricăror elemente excepţionale din baza de calcul atunci când previzionarea fluxurilor
porneşte de la rezultatele istorice (rezerve, cheltuieli şi venituri nerepetabile, supradimensionarea
numărului de personal, diferenţe de curs valutar, etc.);
• determinarea tuturor cheltuielilor de capital (investiţii în imobilizări) necesare pentru menţinerea
capacităţii beneficiare previzionale (pentru înlocuirea mijloacelor fixe uzate şi scoase din funcţiune,
pentru menţinerea în stare de funcţionare a utilajelor, etc.) având ca sursă prelevarea de
amortisment.

b) Fluxul de investiţii se previzionează ţinând seama de operaţiunile de capital necesare şi

probabile în perioada de previziune:
• achiziţii necesare (pentru înlocuire, menţinerea capacităţii în stare de funcţionare);
• potenţiale vânzări (legate de disponibilizarea unor imobilizări nenecesare).
c) Necesarul optim (mediu anual) de fond de rulment se stabileşte în funcţie de volumul
optim al stocurilor (pentru a nu conduce la perturbarea procesului de producţie şi desfacere) în funcţie de
durata medie de încasare a facturilor şi de durata optimă de plată a obligaţiilor curente (furnizori, salarii, etc.)
Estimarea necesarului optim de fond de rulment ţine seama de următoarele restric ii:
• posibilităţile oferite de mediu (cât durează în mod normal decontările, care este posibilitatea de
aprovizionare - ritmic sau în cantităţi mari, etc.);

109 
 
 • realizarea unui cost cât mai redus de finanţare (echilibrarea creditelor comerciale primite cu creditele
comerciale acordate).
Ca şi relaţii de calcul necesarul de fond de rulment se previzionează astfel:
1. NFR optim = Nivelul optim valoric al stocurilor +
+ Nivelul optim posibil al creanţelor –
- Nivelul optim posibil al obligaţiilor curente
- durata de rotaţie element „X” = (X / CA) (360
(„X” = stocuri materii prime, produse, creanţe, etc.)
2. NFR exprimat valoric = (CA / 360) (durata rotaţie NFR
Durata de rotaţie a NFR (exprimată în zile) este formată din:
+ durata medie de stocare a materiilor prime
+ durata medie de stocare a producţiei neterminate
+ durata medie de stocare a produselor
+ durata medie de încasare a clienţilor
+ durata medie de încasare a altor creanţe
-------------------------------------------------------------------------- 

- durata medie de plată a furnizorilor

- durata medie de plată a salariilor
- durata medie de plata a obligaţiilor către stat
--------------------------------------------------------------------------
Deoarece în mod uzual duratele de rotaţie ale elementelor prezentate se exprimă în costuri de
realizare (de ex. la materii prime în preturi de achiziţie, la facturi în preţ de vânzare + TVA, la produse finite
în costuri de producţie), în practică se apelează la coeficienţi de transformare a acestor durate specifice într-
o unitate comună de măsură, respectiv preţuri de vânzare (cifra de afaceri la nivel de întreprindere) exclusiv
TVA.
Aceşti coeficienţi reflectă raportul dintre costul respectiv şi preţul de vânzare.
De exemplu, pentru materii prime, coef. = (cost anual materii prime / CA neta).
Reamintim că previzionarea acestor fluxuri trebuie să se facă în acord cu standardele europene,
respectiv ţinând seama de segmentarea perioadei de previziune.

Durata previziunii
Stabilirea duratei de previziune este o decizie a evaluatorului. Se pot întâlni trei variante:
• perioada nelimitată (din punct de vedere economic aceasta înseamnă durata de existenţă a
afacerii, deci 10-12 ani) şi alegerea acestei alternative ne conduce la utilizarea tehnicii de
capitalizare;
• perioada limitată unitară;
• perioada limitată, segmentată în subperioade cu caracteristici diferite.
Factorii care pot influenţa alegerea duratei de previziune sunt:
• ciclul de viaţă al produselor societăţii (se află în perioada de dezvoltare - durata mai extinsă, iar
dacă se află la maturitate se alege o durată mai restrânsă);
• disponibilitatea informaţiilor;

110 
 
 • durata medie rămasă de viaţă a dotărilor (durata mică înseamnă iminenţa unor modificări
importante, structurale);
• termenul estimat de recuperare a investiţiei.
Începând cu situaţia istorică, previziunile pot fi relaţionate cu un orizont de timp teoretic infinit, în
concordanţă cu metoda segmentării, şi anume:
• perioada apropiată (de la 1 la 3 ani) pentru care se previzionează detaliat fluxurile în 3 variante
diferite (cu posibilităţi diferite de realizare);
• perioada intermediară (2 la 5 ani) care extrapolează tendinţa rezultată în perioada apropiată;
• perioada îndepărtată, care este atât de îndepărtată încât pot fi făcute doar estimări grosiere, la
nivelul ultimelor realizări ale perioadei intermediare.

Consideraţii finale privind elaborarea previziunilor

Ö Un aspect foarte important de care trebuie să se ţină seama la elaborarea previziunilor este cel
referitor la preţurile utilizate în cuantificare.

Regula de baza este uniformitatea modului de previzionare a preţurilor de intrare şi ieşire. Astfel, în
acest sens, există două alternative principale şi anume:
1. se utilizează preţuri curente, deci se ţine seama de inflaţie. În acest caz intervine şi o estimare
suplimentară: estimarea evoluţiei inflaţiei în perioada de previziune, respectiv a influenţelor sale
asupra tuturor componentelor (de exemplu la salarii se ţine seama de previzionarea evoluţiei puterii
de cumpărare). De reţinut că dacă se include inflaţia în venituri, ea trebuie inclusă la nivelul tuturor
fluxurilor previzionate i, implicit, în factorul de actualizare.
2. fie se „îngheaţă” inflaţia la momentul evaluării, evoluţiile indicatorilor de fluxuri în perioada de
previziune reprezentând doar evoluţii reale, curăţate de inflaţie. În acest caz, toate fluxurile vor fi
fluxuri reale, exprimate într-o monedă denumită convenţional constantă şi care exprimă puterea de
cumpărare la data evaluării. Utilizarea unor previziuni neinflaţioniste înseamnă şi aplicarea unei rate
de actualizare de acelaşi tip, care nu include inflaţie.
Ö Este absolut necesară respectarea concordanţei între ipotezele de previzionare a diverselor fluxuri,
între ipotezele de estimare a fluxurilor şi cele de estimare a riscurilor:
Ö previzionarea investiţiilor presupune şi luarea în considerare a efectelor lor asupra rezultatelor;
Ö depăşirea unei perioade de criză este întotdeauna mai dificilă decât căderea în criză (ca ritmuri de
evoluţie, etc.);
Ö momentul inversării de tendinţă (ieşirii din criză) depinde de câţiva factori obiectivi:
• sectorul din care face parte (cererea se relansează diferit pentru bunuri din categorii diferite,
în funcţie de gradul de necesităţi pe care o satisfac bunurile / serviciile);
• poziţia societăţii în cadrul sectorului;
• calitatea managementului, organizării.
Ö Principiile enunţate anterior privind elaborarea previziunilor vor fi utilizate pentru a pune la dispoziţia
evaluatorului informaţiile necesare aplicării metodelor de randament. Documentele care vor fi
elaborate şi care vor fi prezentate în cadrul raportului de evaluare pentru susţinerea şi
fundamentarea valorilor obţinute diferă în funcţie de metoda aplicată. Principalele situaţii care vor
rezulta pot fi:

111 
 
 • Bugetul previzional - va conţine situaţia veniturilor, a cheltuielilor defalcate pe elemente
componente şi implicit a profitului. Numărul de ani pentru care va fi întocmit va coincide cu
perioada de previziune.
• Bilanţul previzional - va conţine structura elementelor bilanţiere pe perioada de previziune.
Elaborarea sa are un grad mai ridicat de dificultate şi va fi folosit atunci când în evaluare vor
fi folosite informaţii conţinute de acesta.
• Indicatori previzionaţi - conţine valori ale indicatorilor financiari consideraţi relevanţi pentru
evoluţia viitoare şi calculaţi în general pe baza informaţiilor conţinute în situaţiile amintite mai
sus. Rolul lor este pe de o parte de fundamentare a rezultatelor obţinute şi pe de altă parte
de verificare a acestora;
• Fluxuri financiare - va rezulta din situaţiile alcătuite anterior. După parcurgerea următoarelor
etape de calcul va sta la baza determinării valorii întreprinderii prin metode de randament.
Pot exista şi alte situaţii previzionale în funcţie de situaţia concretă supusă evaluării şi de metoda
utilizată. Dacă evaluarea a avut loc utilizând mai multe scenarii de evaluare vor fi elaborate aceste situaţii
pentru fiecare scenariu în parte.

4.3.3.2 Evaluarea prin metoda fluxurilor financiare actualizate (DCF)

Fluxurile financiare (cash-flow) care reprezintă diferenţele temporale între venituri şi încasări pe de o
parte, între cheltuieli şi plată corespunzătoare pe de alta parte, concretizate adesea în conflicte" între
obiectivul profitabilităţii şi cel al lichidităţii, au condus la necesitatea abordării investiţiilor din punctul de
vedere al fluxurilor de încasări şi plăti - ca abordare alternativă a celei bazate pe profit.
Cash-flow este diferenţa între intrările şi ieşirile de bani, raportate la o perioada de timp.
Valoarea financiară a unei firme poate fi definită ca fiind „diferenţa neta între fluxul ipotetic al tuturor
intrărilor de numerar şi fluxul ipotetic al tuturor ieşirilor de numerar, raportate la perioade viitoare”.

În literatura de specialitate forma de prezentare a fluxului de numerar este foarte variată. Una din
aceasta, relevantă pentru activitatea de evaluare este defalcarea fluxului total pe baza celor trei categorii
importante de funcţii ale întreprinderii, respectiv:
- Cash flow din exploatare (activitate) CFE
- Cash flow din investitil - CFI
- Cash flow din finanţare - CFF

• Fluxul de numerar aferent exploatării (CFE) este format astfel;

CFE = Profit net - ∆NFR
Unde (NFR = variaţia necesarului de fond de rulment, care se calculează astfel:
∆NFR = NFR (n) - NFR (n-1 ) unde
NFR = Stocuri + Creanţe - Obligaţii termen scurt
n = anul curent
n-1 = anul anterior.
Deci este elementul de corecţie care ţine seama de imobilizările de numerar în producţia stocată, de
facturi emise (veniturile neîncasate), de cheltuielile neplătite. Calculul efectiv al ANFR se face pe baza cifrei
de afaceri previzionate şi a duratelor de rotaţie conform cap 4.3.3.1.

112 
 
 O valoare negativă a variaţiei necesarului de fond de rulment reprezintă o eliberare de resurse deci o
creştere a fluxului din exploatare. O valoare pozitivă a acestei variaţii conduce la o scădere a fluxului de
numerar care poate fi interpretată ca şi o imobilizare suplimentară de fonduri. Acest indicator diferenţiază
fluxul din exploatare de profitul net. O abordare corectă şi complexă a fluxurilor financiare implică utilizarea
acestui indicator.

• Fluxui de numerar aferent activităţii investiţionale este format astfel:

CFI = Amortizare + Vânzări mijloace fixe - Achiziţii de mijloace fixe
Fluxul se referă la activităţile investiţionale şi are ca intrări amortizarea (sume provenite din
recuperarea activelor amortizabile şi destinate reinvestirii) şi veniturile provenite din vânzările de mijloace
fixe (considerate resurse pentru investiţii noi) iar ca ieşiri valoarea aferentă mijloacelor fixe achiziţionate. O
valoare pozitivă a fluxului din finanţare denotă faptul că sursele de finanţare amintite au fost suficiente pentru
acoperirea necesarului de investiţii. O valoare negativă a fluxului denotă faptul că noile achiziţii au utilizat
surse şi din activităţile de exploatare sau finanţare.

• Fluxul de numerar aferent activităţii de finanţare cuprinde în general:

CFF = Majorări capital + Intrări de credite pe termen lung - Dividende - Rambursări rate
Fluxul se referă cu predilecţie la operaţiunile de finanţare (capital propriu sau permanent) având ca
intrări eventualele majorări de capital prin aportul acţionarilor (asociaţilor), intrări de credite pe termen
lung iar ca ieşiri rate rambursate (care reprezintă o operaţiune de finanţare şi nu o cheltuială de exploatare)
şi dividendele acordate.
Fluxul de numerar rezultat este fluxul de numerar aferent întregii societăţi, deci întregului capital în
cazul în care se utilizează credite pe termen mediu sau lung, trebuie considerate numai acele fluxuri care
sunt disponibile pentru investitor (deci se vor scădea cele referitoare la credite). Relaţia de calcul a valorii
întreprinderii prin metoda fluxurilor financiare actualizate este:

unde:
CFk - reprezintă fluxul financiar total în anul k;
a - rata de actualizare;
n - durata previziuni (ani);
Vr - valoarea reziduală
Relaţia reprezintă valoarea de randament care se obţine prin însumarea fluxurilor financiare
actualizate la care se va adăuga valoarea reziduală actualizată la nivelul ultimului an al perioadei de
previziune.
Pentru aplicarea acestei metode se impune cunoaşterea tuturor componentelor relaţiei amintite
anterior. Astfel:
• CFk - fluxul financiar total în anul k va rezulta din situaţia fluxului financiar întocmită pe baza
Bugetului previzional, Bilanţului previzional (eventual) şi ţinând seama de toate elementele amintite
anterior privind fluxul total.

113 
 
 • Rata de actualizare (a) - estimarea ratei de actualizare va ţine seama în primul rând de următoarea
regulă de bază: dacă previziunile sunt exprimate în monedă curentă, actualizarea se face cu rata nominală şi
dacă ele sunt exprimate în moneda constantă, actualizarea se face cu rata reală. Relaţia între cele două rate
este:
ir = (in - f) / (1 + f) unde:
ir = rata reală
in= rata nominală
f = rata anuală a inflaţiei

Conform standardelor internaţionale, ratele de actualizare sunt extrase de pe piaţă şi sunt exprimate
ca o rată a rentabilităţii derivată din informaţiile despre investiţiile alternative. în condiţiile in care piaţa nu
oferă informaţii suficiente având în vedere nivelul destul de redus al tranzacţiilor si accesul dificil la informaţii
rata de actualizare se determină ca o rată a dobânzii fără risc (certificate de trezorerie, depozite în valută
etc.) la care se adaugă o sumă de riscuri suplimentare. Dintre aceste metode prima este cea mai
recomandată. Dacă informaţiile necesare aplicării ei sunt insuficiente, se utilizează cea de a doua variantă
(cel mai des întâlnită în prezent). În acest caz rezultatele obţinute conduc la valori apropiate de realitate dacă
se ţine seama de riscurile suplimentare adecvate şi dacă cuantificarea acestora este fundamentată. Există
mai multe modalităţi de estimare a ratei de actualizare în aceasta a doua variantă. Toate au ca element
comun o rată de bază la care se adăuga riscuri suplimentare. În cele ce urmează vom prezenta aplicarea
acestora respectiv (1) selectarea ratei de bază fără risc şi (2) estimarea riscurilor suplimentare în trei variante
diferite. Informaţiile.
• Rata de baza fără risc poate fi reprezentată de:
Ö rata anuală deflatată a dobânzii obligaţiunilor de stat şi ale administraţiei publice (3-6%);
Ö rata profitului net a investiţiilor în domeniul afacerilor imobiliare;
• Riscurile suplimentare pot fi determinate în diverse variante. Prezentăm în continuare câteva dintre
ele:

Varianta 1
Ö riscul investiţional. Acest risc se remunerează printr-o primă de risc ce compensează următoarele
aspecte:
• riscul de faliment, implicit pentru orice afacere (riscul de nerecuperare integrală a sumei investite);
• riscul de lichiditate (o depunere la bancă sau o obligaţiune de stat poate fi recuperată chiar înainte
de expirarea termenuIui, pierzându - se doar câştiguI, suma ramâne integrală);
• pentru întreprinderile necotate, un risc suplimentar de lichiditate.
Prima de risc investiţional diferă de la o ţară la alta şi datorită relaţiei dintre cererea şi oferta de
capital.
Ö riscul sectorului, compensat printr - o primă de risc ce reflectă diferenţele dintre sectoare (din punctul
de vedere al investitorului) în ceea ce priveşte:
• structura tipică a activelor (care influenţează lichiditatea);
• rotaţia medie a capitalului (volumul pieţei) şi activelor;
• duratele medii de încasare/plată a obligaţiilor.

114 
 
 Ö riscul naţional, compensat printr-o primă de risc estimată de investitorii care au posibilitatea
alternativei asupra destinaţiei (geografice) a investiţiei şi cuprinde: riscul legislativ, politic şi
economic.
Ö riscul afacerii evaluate, aferent situaţiei concrete a societăţii (poziţia indicatorilor faţă de mediile
sectorului calitatea managementului, relaţiile cu mediul extern, clienţi, furnizori, bănci, riscuri
sociale, etc.) precum şi probabilitatea de realizare a scenariilor elaborate în cadrul previziunilor.

Cuantificarea acestor riscuri, fiecare în intervalul 0-5%, şi însumarea lor cu rata de baza fără risc,
conduc la rata de actualizare obţinută prin această variantă.

Varianta 2
În această variantă rata de actualizare se obţine prin relaţia:
a = rb*(1+R)
în care:
a - rata de actualizare;
rb - rata de baza fără risc;
R - prima de risc economic global care conţine influenţele tuturor categoriilor de risc. Valorile pe care
le poate lua aceasta sunt:
0.25 pentru risc mic
0.50 pentru risc mediu
1.00 pentru risc destul de ridicat
1.50 pentru risc ridicat
2.00 pentru risc foarte ridicat

Varianta 3
Prezintă un exemplu de evaluare a riscului în trepte. Dintre riscurile suplimentare pot face parte:
Ö riscul pentru talia întreprinderii (referitoare la dimensiunea ei, poziţia pe piaţă)
Ö riscul pierderii managerilor cheie (în condiţiile în care pentru „oamenii cheie” ai întreprinderii - care
contribuie la bunul mers şi la menţinerea imaginii firmei - nu există înlocuitori în cadruI întreprinderii);
Ö riscul financiar (se referă la raportul între datoriile pe termen lung şi capitalul permanent);
Ö riscul pentru structura producţiei (se referă la numărul tipurilor de produse existente în fabricaţie şi la
gradul de flexibilitate a producţiei);
Ö riscul pentru dependen a de clienţi (se determină prin ponderarea acestora în totalul vânzărilor)
Ö riscul aferent previziunilor (are în vedere posibilităţile de nerealizare a rezultatelor previzionale şi va
fi diferenţiat în funcţie de scenariul conservator sau scenariul dinamic);
Ö riscul de ţară (se notează în cazul în care în evaluarea întreprinderii este interesat un investitor
străin).
Cuantificarea riscurilor se face în intervalul 0-5% pentru fiecare în parte.
Lista treptelor de riscuri enumerate nu este limitativă, evaluatorul având posibilitatea să sesizeze şi
alte categorii de riscuri.
Aspectele privind determinarea ratei de actualizare prezentate anterior, nu epuizează metodele
tehnicile posibil de aplicat. Există în literatura de specialitate informaţii suplimentare privind acest domeniu.

115 
 
Dintre acestea amintim „EVALUAREA ÎNTREPRINDERII” autor Sorin V. Stan (din care au fost preluate o
parte din informaţiile amintite anterior), colecţia BULETINELOR INFORMATIVE editate de IROVAL [13].
O referinţă privind nivelul ratei de actualizare poate fi considerată rentabilitatea capitalurilor proprii.
S-a determinat că majoritatea întreprinderilor americane se actualizează cu o rată neinflaţionistă de 10% la
15% pentru a realiza un nivel bun de rentabilitate a fondurilor proprii.
• durata previziunii (n) - este durata exprimată în ani care a fost stabilită în momentul elaborării
previziunilor,
• valoarea reziduală (VR) - reprezintă cât mai valorează întreprinderea la sfârşitul perioadei de
previziune. Determinarea acesteia se poate face astfel:
a) dacă acţiunile societăţii sunt cotate la bursă, valoarea reziduală este preţul de revânzare
(de obicei considerat egal cu preţul de cumpărare);
b) dacă previziunea s-a făcut pe termen nelimitat (n=(), 1/(1 +a)n Ž0 deci valoarea
reziduală este 0.
c) dacă previziunea s-a făcut pe termen limitat, valoarea reziduală poate fi:
• valoarea fluxurilor nete rezultate din
exploatarea în continuare a afacerii, deci:
Vrez = Pn Ic unde:
Pn = profitul net obţinut în anul n
c = rata de capitalizare c = a-g
- valoarea capitalului propriu (activul net) la sfârşitul duratei de previziune (în anul n).
Fiind cunoscute toate aceste elemente valoarea de randament rezultă prin utilizarea relaţiei
prezentate anterior.

4.3.3.3 Evaluarea prin metoda capitalizării câştigurilor

Este o metodă de evaluare care are ca şi relaţie de calcul formula capitalizării respectiv:
V = F / c unde:
F - reprezintă fluxul (câştigul luat în calcul);
c - reprezintă rata de capitalizare;
Determinarea acestor mărimi conduce la aplicarea metodei.
Fluxul reproductibil - utilizat la aplicarea metodei poate fi: profitul net, profitul brut, dividendele,
fluxul financiar etc. Este foarte important de reţinut că valoarea utilizată la numărătorul fracţiei reprezintă
valoarea anuală a fluxului selectat. Aceasta este preluată din situaţiile alcătuite în urma elaborării
previziunilor.
Rata de capitalizare (c) - Fie că este o rată de capitalizare sau o rată de actualizare, rata utilizată la
conversia venitului în valoare trebuie sa reprezinte rata anuală de fructificare necesară pentru a atrage
investitorii.
Rata este influenţată de mai mulţi factori, inclusiv de gradul aparent de risc, atitudinile pieţei fa ă de
evoluţia inflaţiei în viitor, ratele de fructificare aşteptate pentru investiţii alternative, randamentul realizat în
trecut de proprietăţi similare, cererea şi oferta de bani şi de capital, nivelurile de impozitare.
Întrucât ratele utilizate în metodele de randament sunt rate previzionale şi nu istorice, percepţia pieţei
asupra riscurilor şi schimbărilor viitoare sunt factori extrem de importanţi.

116 
 
 Adecvarea unei anumite rate utilizate nu poate fi demonstrată direct de piaţă, dar rata selectată
trebuie neapărat să fie coerentă cu datele analizate disponibile pe piaţă. Ratele de capitalizare sunt
exprimate ca un multiplu de preţ derivat din informaţiile despre afacerile tranzacţionate în mod public.
Dacă informaţiile de piaţă sunt insuficiente determinarea ratei de capitalizare se va face având în
vedere considerentele estimării ratei de actualizare şi rata de creştere aşteptată.
Un caz particular şi complex al capitalizării este acela în care se previzionează generarea unui
supraprofit (supraprofitul = diferenţa între profitul obţinut şi profitul mediu realizabil în sector).
În acest caz se recomandă segmentarea perioadei de previziune datorită faptului că supraprofitul nu
poate dura decât o perioadă limitată de timp (se datorează unor avantaje care nu pot fi menţinute perioade
lungi decât în caz de monopol). Astfel, pentru prima perioadă se va stabili o rată de capitalizare adecvată
existenţei supraprofitului (mai mică, riscurile fiind mai mici), iar pentru cea de-a doua o rată de capitalizare
mai mare (după dispariţia supraprofitului).

4.3.3.4 Consideraţii finale

• valoarea de randament este corespunzătoare doar elementelor care concură la degajarea
fluxurilor nete pentru investitor. Pentru asigurarea comparabilităţii valorilor obţinute prin metode
diferite se calculează valoarea globală, adăugându-se la valoarea de randament, valoarea de
lichidare a elementelor din afara exploatării,
• veniturile sau beneficiile anticipate sunt convertite în valoare utilizând calcule care iau în
considerare creşterea aşteptată a beneficiilor şi programarea lor în timp, riscul asociat cu fluxul
beneficiilor şi valoarea banilor în timp;
• pentru estimarea ratei adecvate de actualizare sau capitalizare, evaluatorul trebuie să ia în
considerare factori cum ar fi nivelul ratelor dobânzii, ratele de rentabilitate aşteptate de investitori
din investiţii similare şi riscul inerent fluxurilor de beneficii aşteptate;
• în metodele de capitalizare, creşterea aşteptată este o corecţie pentru rata de capitalizare.
Relaţia, stabilită ca formulă, este: rata de actualizare minus rata aşteptată de creştere pe termen
lung este egală cu rata de capitalizare (a-g=c).
• rata de capitalizare şi rata de actualizare trebuie să fie în concordanţă cu tipul de venituri
anticipate utilizat. De exemplu: ratele înainte de impozitare trebuie utilizate pentru câştigurile
înainte de impozitare, ratele după impozitare trebuie utilizate pentru fluxul de venit net. De
asemenea ratele aplicabile la cash-flow-ul net trebuie să fie tot cele după impozitare.
• metodele bazate pe venit se orientează spre viitorul întreprinderii. Schimbările semnificative ale
activităţii (modernizarea, infuzie capital, creştere/reducere a numărului de personal, etc.) nu pot fi
luate foarte exact în considerare, deci în acest gen de cazuri s-ar recomanda accentul pe valori
patrimoniale.
• metodele bazate pe venit care folosesc fluxuri medii (anuale) sunt aplicabile societăţilor aflate în
faza de maturitate sau într-o fază de creştere constantă. Pentru o întreprindere aflată în criză nu
sunt adecvate aceste metode.
• pentru întreprinderile intens capitalizate, la care amortizarea este foarte mare (datorită valorii
capitalului imobilizat sau politicii de amortizare) nu se recomandă metode bazate pe profit ci
metode bazate de fluxul de lichidităţi.
• pentru întreprinderi noi se recomandă metode de randament;

117 
 
 • metoda fluxurilor viitoare actualizate se recomandă pentru evaluarea în scopul achiziţiei întregii
întreprinderi sau a unui pachet de control, cazuri în care investitorul are posibilitatea de a stabili
distribuţia profitului. De asemenea este recomandată în cazul întreprinderilor în care predomină
elementele intangibile, ca factori de bază ai performanţelor.
• dacă însumarea valorilor obţinute din vânzarea activelor (valoarea de lichidare - costul de
lichidare) ar depăşi valoarea de randament noţiunea unor venituri viitoare (profituri de distribuit)
îşi pierde semnificaţia economică. Valoarea netă de lichidare devine în acest caz valoarea
maximă distribuibilă (care să recompenseze investiţia) şi, luând în considerare exclusiv obiective
financiare, limita valorii firmei. În aceste condiţii lichidarea devine opţiunea preferabilă.
• evaluarea unor măsuri ulterioare, în cazul unei determinări obiective, este restricţionată la acelea
care nu depăşesc scopul întreprinderii existente. Măsurile ce au fost luate (de ex. o investiţie) se
vor lua în considerare la generarea veniturilor. Dar dacă realizarea măsurilor planificate depinde
de evenimente care nu sunt sigure sau suficient de probabile, nu există o bază concretă de
includere a lor în evaluare. Oricum aceste aspecte trebuie menţionate în raportul de evaluare.

118 
 
 Aplicaţie (Metoda fluxurilor financiare actualizate - vezi tabelele anexate)

Ipoteze de fundamentare a
previziunilor
1. Venituri
- evolutie cifra de afaceri (mil. lei, moneda
curenta)
1997 1998 1999
30.230 51.001 71.165
- indice evolutie preturi in sector
1997 1998 1999 2000 2001 2002
1,03 1,04 1,04
- indice previzionat de crestere a
volumului de vanzari
1998 1999 2000
1,03 1,06 1,06
- venituri din vanzarea marfurilor (% din 10% 10% 10%
venituri vanzare prod)
2. Cheltuieli (% venituri vanzare 1997 1998 1999 2000 2001 2002
productie)
- cheltuieli privind marfurile vor fi determinate tinand seama de un adaos comercial de 10%
- rata cheltuieli materii prime si materiale 35% 38% 36% 36% 34% 31%
- rata cheltuieli utilitati 15% 18% 16% 15% 15% 15%
- rata cheltuieli prestatii terti 12% 9% 13% 10% 10% 10%
- rata cheltuieli salariale 25,0% 26,0% 23,0% 24,0% 23,5% 23,0%
- total cheltuieli variabile 87,0% 91,0% 88,0% 85,0% 82,5% 79,0%
- cheltuieli financiare 2% 3% 2% 2% 2% 2%
3. Investitii (mil. lei) 1999 2000 2001 2002
Valoare totala, din care 2000 4000 3000 0
- in scopul reducerii cheltuielilor materii 3000 3000
prime
- in scopul cresterii vanzarilor 2000 1000
- durata medie normata de viata a 12 12 10
investitiilor

4. Alte date 1997 1998 1999 2000 2001 2002

- mijloace fixe – valoare ramasa (mil. lei) 56.936
- durata medie ramasa viata (ani) 25
- cladiri – valoare inventar (mil. lei) 35.000 1%
- suprafata teren - mp ###### 150 lei/mp taxa teren
- durate rotatie medii (zile)
- stocuri materii prime 51 46 50 50 50 50
- socuri productie neterminata 15 12 11 11 11 11
- stocuri produse finite 7 10 8 7 7 7
- clienti 16 13 8 14 14 14
- furnizori 25 21 28 30 30 30
- alte datorii 10 9 11 10 10 10

Necesar de fond de rulment (zile) 54 51 38 42 42 42

Rata de actualizare 22%
Rata de crestere anuala perpetua (g) 2%

119 
 
 BUGET PREVIZIONAL

- mil lei -

2000 2001 2002 2003 2004 2005

Venituri totale 83.049 91.553 100.928 100.928 100.928 100.928
Venituri exploatare 83.049 91.553 100.928 100.928 100.928 100.928
Venituri vanzare productie/servicii 75.499 83.230 91.753 91.753 91.753 91.753
Venituri vanzari marfuri 7.550 8.323 9.175 9.175 9.175 9.175

Cheltuieli totale 75.399 81.080 86.145 86.145 86.145 86.145

Cheltuieli exploatare 73.889 79.416 84.310 84.310 84.310 84.310
Cheltuieli privind marfurile 6.864 7.566 8.341 8.341 8.341 8.341
Cheltuieli materii prime si mat 27.180 28.298 28.443 28.443 28.443 28.443
Cheltuieli cu utilitatile 11.325 12.485 13.763 13.763 13.763 13.763
Lucrari si servicii ex. de terti 7.550 8.323 9.175 9.175 9.175 9.175
Impozite si taxe 407 407 407 407 407 407
Cheltuieli salariale 18.120 19.559 21.103 21.103 21.103 21.103
Amortizari 2.444 2.777 3.077 3.077 3.077 3.077
Cheltuieli financiare 1.510 1.665 1.835 1.835 1.835 1.835

Profit brut 7.650 10.473 14.783 14.783 14.783 14.783

Impozit pe profit 1.913 2.618 3.696 3.696 3.696 3.696
Profit net 5.738 7.855 11.087 11.087 11.087 11.087
Rata profit brut 9% 11% 15% 15% 15% 15%

120 
 
 FLUXURI FINANCIARE ACTALIZATE

mil lei

2000 2001 2002 2003 2004 2005

FLUXURI DIN EXPLOATARE 3.560 6.863 9.993 11.087 11.087 11.087
Profit net 5.738 7.855 11.087 11.087 11.087 11.087
Variatie necesar fond de 2.177 992 1.094
rulment

FLUXURI DIN INVESTITII -1.556 -223 3.077 3.077 3.077 3.077

Amortizare 2.444 2.777 3.077 3.077 3.077 3.077
Investitii in imobilizari 4.000 3.000
Vanzari de mijloace fixe

FLUXURI FINANTARE 0 0 0 0 0 0
Intrari credite
Intrari capital propriu
Rambursari credite

CASH FLOW NET 2.005 6.640 13.071 14.165 14.165 14.165

FACTOR DE ACTUALIZARE 22% 0,820 0,672 0,551 0,451 0,370 0,303
CASH FLOW NET 1.643 4.461 7.198 6.394 5.241 4.296
ACTUALIZAT
1 2 3 4 5 6

Valoare REZIDUALA 55.435 mil lei

Valoare REZIDUALA 16.812 mil lei
actualizata
Val. capitalului actionarilor 46.045 mil lei

121 
 
 4.4. METODE DE COMPARAŢIE

Fundamentele metodelor de comparative

În conformitate cu standardele internaţionale aplicarea metodelor de comparaţie au în vedere

următoarele:
• prin metoda de comparaţie se compară subiectul evaluat cu alte afaceri similare, cu participaţii la
afaceri şi cu acţiuni care au fost vândute pe piaţa liberă;
• sursele de informaţii cele mai uzuale folosite în metodele de comparaţie sunt pieţele publice de
valori mobiliare unde sunt tranzacţionate participaţii pentru afaceri similare, piaţa achiziţiilor unde
sunt cumpărate şi vândute afaceri în întregime şi tranzacţiile anterioare ale proprietăţii subiect al
evaluării;
• pentru aplicarea acestor metode trebuie să existe o bază rezonabilă de comparaţie cu şi despre
afaceri similare. Aceste afaceri similare trebuie să funcţioneze în acelaşi domeniu de activitate ca şi
subiectul evaluat sau într-un domeniu care răspunde aceloraşi variabile economice. Comparaţia
trebuie făcută în sens logic şi nu trebuie să conducă la concluzii greşite. Factorii luaţi în considerare
pentru stabilirea existenţei unei baze rezonabile de comparaţie cuprind:
• asemănarea cu afacerea în discuţie, în termeni de caracteristici cantitative şi calitative ale
afacerii;
• dimensiunea şi gradul de verificabilitate a informaţiilor referitoare la afaceri similare;
• daca preţul afacerii similare reprezintă preţul rezultat dintr-o tranzacţie liberă şi nepărtinitoare
• este necesară o cercetare minuţioasă, fără prejudecăţi, a afacerilor similare pentru a asigura
independenţa şi fiabilitatea evaluării. Cercetarea trebuie să includă criterii simple, obiective, de
selectare a afacerilor similare.
• trebuie făcută o analiză comparativă din punct de vedere cantitativ şi calitativ a similitudinilor şi
diferen elor dintre afacerile similare şi afacerea în cauză;
• prin intermediul analizei tranzacţiilor publice sau achiziţiilor de afaceri, evaluatorul calculează rate
de evaluare, care în general sunt rapoarte între preţuri şi indicatori, ca de exemplu venitul sau
activele nete. Trebuie acordată o mare grijă în calcularea şi selectarea acestor rate. Astfel:
• rata trebuie să furnizeze informaţii pertinente despre valoarea afacerii;
• datele despre afacerile similare utilizate pentru a calcula ratele trebuie sa fie exacte;
• calcularea ratelor trebuie sa fie exactă;
• dacă datele reprezintă medii, perioada de timp considerată şi metoda de calcularea mediilor
trebuie să fie cele adecvate;
• toate calculele trebuie să fie făcute în acelaşi mod pentru societatea în cauza şi pentru afacerile
similare;
• informaţiile în legătura cu preţurile utilizate în calcularea ratelor trebuie să fie valabile la data
evaluării;
• dacă este cazul, ar putea fi necesare corecţii, pentru a aduce afacerea în cauză şi afacerile
similare la un grad mai mare de comparabilitate;

122 
 
 • ar putea fi necesare corecţii pentru elementele neobişnuite, întâmplătoare sau pentru cele din
afara exploatării;
• ratele selectate trebuie să fie cele adecvate, având în vedere diferenţele de risc şi de aşteptări
dintre afacerea în cauza şi cele similare;
• în cazul în care câţiva multipli de evaluare pot fi selectaţi şi aplicaţi la afacerea în discuţie, pot fi
calculate câteva valori diferite;
• Dacă este cazul, trebuie făcute corecţii aferente diferen elor dintre participaţiile în societatea în
discuţie şi cele din afacerile similar, cu privire la existenţa sau la lipsa controlului, la vandabilitate sau
la lipsa de vandabilitate.
• Când sunt utilizate informaţii despre tranzacţiile anterioare ale afacerii în discuţie pentru a furniza
un ghid în evaluare, pot fi necesare corecţii datorită trecerii timpului şi a modificării condiţiilor din
economie, din domeniul respectiv şi al celor în care acţionează afacerea.
• Reguli de evaluare empirice sau uzanţe pot fi folositoare în evaluarea unei afaceri, unei
participa ii sau unei acţiuni. Totuşi, indicatorilor de valoare obţinuţi prin folosirea unor astfel de
reguli nu trebuie să li se dea prea mare greutate, decât în cazul în care vânzătorii şi cumpărătorii au
mare încredere în aceştia.
Având în vedere stadiul incipient de dezvoltare al principalelor surse de informaţii necesare pentru
aplicare acestor metode, în prezent gradul de utilizare al acestora în cadrul evaluărilor de întreprinderi este
foarte redus. Pe măsura ce consistenţa informaţiilor va creşte şi vor fi aplicabile tot mai multe din prevederile
standardelor internaţionale amintite mai sus, metodele de comparaţie vor avea în cadrul evaluării o
importanţă tot mai ridicată.
Ţinând seama că în România funcţionează operatorii principali ai pieţei de capital Bursa de Valori şi
Piaţa extrabursieră RASDAQ există premize ca pe viitor metodele de comparaţie să poată fi utilizate cu
succes în cadrul lucrărilor de evaluare.

4.4.1 Metode de evaluare a întreprinderilor cotate

Cotarea bursieră reprezintă un deziderat pentru foarte multe întreprinderi aflate în expansiune
datorită multiplelor avantaje pe care le oferă:
• acces mai uşor la piaţa capitalului;
• transparenţă şi lichiditate pentru acţionari;
• difuzarea proprietăţii, deci şi a riscurilor,
Întreprinderile cotate sunt tranzacţionate zilnic, prin mecanismul cererii şi ofertei, prin intermediul
cotaţiei acţiunilor. Trebuie menţionat faptul că preţul la bursă se referă întotdeauna la o acţiune dintr-un
pachet minoritar (care nu asigură dreptul de control în administrarea societăţii).
Pe baza cotaţilor şi celorlalte informaţii financiare furnizate de către firmele înscrise la bursă, se
calculează zilnic numeroşi indicatori de creştere, de eficienţă, de echilibru, indicatori care constituie o
veritabilă bază de informaţii ce pot fi utilizate în evaluare.
Deoarece conţin influenţele a numeroase tranzacţii, precum şi efectele percepţiei deţinătorilor actuali
şi potenţiali de acţiuni asupra evoluţiei viitoare a firmelor, aceşti indicatori bursieri sunt folosiţi şi pentru
evaluarea întreprinderilor necotate.

123 
 
 Metodele bursiere de evaluare sunt acele metode care folosesc informaţii furnizate de bursă - pe
care bineînţeles le prelucrează şi le adaptează pentru evaluarea întreprinderilor.
Evaluarea întreprinderilor cotate poate fi efectuată prin: analiza fundamentală şi analiza tehnică.
Principalele metode din această categorie sunt metodele GORDON-SHAPIRO şi BATES.

4.4.2 Metode de evaluare a întreprinderilor necotate în comparaţie cu cele cotate

Metoda PER este cea mai utilizată metodă din această categorie.
PER este un indicator bursier calculat ca raport între preţul acţiunii şi câştigul adus:

PER = Cursul acţiunii (preţul acţiunii) / Profitul net pe acţiune

Cu alte cuvinte, PER este un coeficient multiplicator care indică, de câte ori profitul este dispus să
plătească un investitor la achiziţia unei acţiuni. Adică:
preţui acţiunii = profitul net /acţiune x PER
PER calculat la nivel de bursă, la nivel de sector, sau chiar ca medie pentru mai multe întreprinderi
poate fi utilizat pentru evaluarea întreprinderilor necotate.

Fundamentarea teoretică a acestui indicator rezidă în teoria actualizării, de unde se pot face şi
câteva analogii:
• se consideră că întregul profit net revine acţionarilor, nu doar dividendele.
• rezultatele sunt considerate constante.
• actualizarea este făcută pentru o perioada nelimitată (n →∞)
în baza acestor ipoteze se poate scrie:

Din Pt=P1=P2=P=constant rezulta:

Pentru n→∞, 1+a>1 i Vn≠0 Ö Vn/(1+a)n→0

V=Px1/a, V=P/a, V=PERxP, rezulta: PER=1/a

Deci coeficientul multiplicator PER este analog inversului ratei de actualizare.

PER variază în funcţie de natura şi caracteristicile acţiunilor. Astfel, se pot enumera următoarele
particularităţi:

124 
 
 • certificate investitor şi acţiuni preferenţiale (titluri care nu conferă drepturi de vot). La acestea deşi
dividendele care revin sunt egale cu dividendele acţiunilor ordinare, cursul este în general inferior,
rezultând un PER mai mic (uneori chiar 50%).
• opţiuni pentru acţiuni - contracte care permit deţinătorilor (de obicei salariaţi) să achiziţioneze (dacă
vor) acţiuni la un preţ stabilit în momentul încheierii contractului. Pentru cazul existenţei acestor
opţiuni, evaluatorul trebuie să ţină seama de posibilitatea manifestării opţiunilor (creşterea numărului
de acţiuni, deci scăderea câ tigului/ac iune).
• obligaţiuni convertibile în acţiuni (se diluează capitalul prin creşterea numărului de acţiuni dar scad
cheltuielile financiare cu dobânzile).
Pentru a putea face comparaţii, trebuie ca subiectele comparaţiilor (societatea al cărui PER se ia de
referinţă şi societatea evaluată) să fie comparabile. Aceasta înseamnă că trebuie analizate elementele luate
în considerare şi înlăturate eventualele diferenţe la:
• politica de amortizare;
• existenta unor elemente intangibile;
• structurile de capital practicate;
• metodele contabile (să fie similare, sau să se efectueze retratările necesare).
• calcularea beneficiului (sa fie similară).
De asemenea, întreprinderile comparate nu trebuie să fie similare doar din punct de vedere al
prezentului ci şi din punct de vedere al perspectivelor de evoluţie (PER bursier fiind influenţat de aşteptările
asupra viitorului).
Aprecierea PER se face pornind de la trei criterii importante:
• randamentul obţinut în condiţii de risc nul (obligaţiuni de stat);
• creşterea previzională a întreprinderii;
• estimarea riscurilor.
În general pentru utilizarea PER în evaluare, tehnica cea mai puţin contestată este compararea mai
multor indicatori. Astfel, utilizarea PER poate fi completată prin compararea unor indicatori cum ar fi:
- raportul curs/cash flow/acţiune
- raportul curs/cifra afaceri
- raportul dividende/curs
Pentru ca societăţile nu pot fi similare în realitate, se recomandă şi utilizarea unui eşantion de
referinţă, prin medii eliminându-se distorsiunile individuale şi cazurile aberante.
În ceea ce priveşte PER, trebuie neapărat reţinute pentru comparaţii întreprinderi cu rate de creştere
similare pentru un orizont de cel puţin 2-3 ani. Impactul creşterii profitului este foarte puternic, dacă se
compară două valori pentru care PER=20, dar pentru una dintre ele se estimează o dublare a rezultatelor în
anul următor, în timp ce pentru cealaltă întreprindere se previzionează o creştere de 50% a profitului, se vor
obţine pentru anul următor:
- PER de 10 pentru prima întreprindere i
- PER de 15 pentru cea de-a doua
Pentru exemplificare, în tabelul următor este prezentată aplicarea metodei comparaţiilor bursiere,
folosind un eşantion de societăţi de referinţă, precum şi o baterie de indicatori pentru comparaţii.

125 
 
 4.4.3 Limite şi utilizare
Principala limită a indicatorului bursier PER este luarea în considerare a informaţiilor de piaţă la un
moment dat, asumând astfel riscurile unei evoluţii ulterioare contradictorii. Din acest motiv, deşi aparent
metoda este foarte simplă, fundamentarea PER ales pentru referinţă trebuie să fie foarte riguroasă, iar
evoluţia istorică a PER ales (la nivel de întreprindere, sector, piaţă) trebuie atent analizată pentru a putea
separa eventualele influente conjuncturale, nerepetabile.

126 
 
 APLICAREA METODELOR BURSIERE BAZATE PE COMPARAŢII
Societatea Societatea Societatea Societatea
INDICATOR Medie
“A” “B” “C” “X”
Cifra de afaceri – MIL - 2980 900 2000 --- 500
Curs bursa 1000 235 700 ---
Numar titluri 1000000 1000000 1000000 --- 1000000
Capitalizare – MIL - 1000 235 700 ---
Cash-Flow / Actiune 303 59 117 ---
Profit / Actiune 166 29 58 ---
Dividende / Actiune 50 14 32 ---
Rate
P/E (Curs/Profit) 6 8 12 8,7
P/CF (Curs/Cash-Flow) 3,3 4 6 4,4
P/CA (Curs/Cifra afaceri) 33,6% 26,1% 35,0% 31,6%
Randament(Divid./Curs) 5,0% 6,0% 4,6% 5,2%
Cash-Flow total – MIL – 303 59 117 50
Profit total – MIL - 166 29 58 30
Valoare Societatea “X” Coef. Mediu Valoare
P/E (Curs/Profit) 8,67 260 MIL.
P/CF (Curs/Cash-Flow) 4,43 222 MIL.
P/CA (Curs/Cifra afaceri) 0,32 158 MIL.

APLICAREA METODEI PER în EVALUAREA ACŢIUNILOR

PER = PRICE EARNINGS RATIO (PREŢ ACŢIUNE / PROFIT NET ACŢIUNE) Ö preţ ACŢIUNE =
PROFIT NET ACŢIUNE x PER Ö VALOARE TOTALĂ ACŢIUNI = PROFIT NET x PER

PER REFERINTA = 10 COREC II

CONDITII SPECIFICE PACHET MINORITAR PACHET MAJORITAR
COTARE -30% 7 -5% 9,5
POL. DIVIDENDE -25% 5,2 0% 9,5
VULNERABILITATE -25% 4 -15% 8
MARIME MEDIE -15% 4,5 -15% 8
SPECIALIZARE INALTA -10% 4 0% 8
CALITATE ACTIVE – BUNA +15% 4,6 +15% 9,2
PRIMA CONTROL 0% 4,6 +30% 11,9

127 
 
 CORECTAREA SE FACE CUMULATIV, DUPĂ ORDONAREA CRITERIILOR
Dacă se poate selecţiona un eşantion de comparaţie suficient de reprezentativ, metoda PER oferă
posibilitatea unei abordări foarte operative a evaluării.

4.5. ALEGEREA METODELOR DE EVALUARE

Nu există “reţete” infailibile de genul “în cazul X - folosiţi metoda Y”, dar există câteva criterii de care
trebuie să se ţină seama pentru asigurarea comparabitităţii rezultatelor obţinute prin metode diferite, dar şi
pentru evitarea situaţiilor de incompatibilitate.
Alegerea unui set de metode de evaluare pentru un anumit caz concret este o decizie importantă pe
care o ia evaluatorul. Selecţia este condiţionată atât de factori obiectivi cât şi de factori subiectivi, cum ar fi:
Factori obiectivi:
• sectorul de activitate al întreprinderii evaluate,
• disponibilitatea informaţiilor referitoare la tranzacţii privind întreprinderi similare
• scopul evaluării (vânzare, fuziune, etc),
• solicitări exprese (legislative, ale clientului),
• mărimea şi structura capitalului,
• natura activelor societăţii;

Factori subiectivi:
• interesele celor implicaţi în tranzacţie (de exemplu interes financiar exclusiv sau obţinerea
controlului),
• disponibilitatea informaţiilor asupra societăţii evaluate,
• logistica evaluatorului, experienţa sa,
• în general, rezultatele diagnosticului.
În continuare sunt prezentate unele detalii privind o parte din cei mai importanţi factori de care
trebuie să se ţină seama la selectarea metodelor de evaluare.

• Cantitatea şi calitatea datelor (informaţiilor) disponibile reprezintă practic cel mat important factor
al selecţiei metodelor. Un evaluator nu poate aplica o metodă care necesită informaţii financiare,
economice, de piaţă ce nu pot fi obţinute.
• Accesul la informaţii al evaluatorului condiţionează de asemenea procesul de selectare a
metodelor. În lucrările de evaluare realizate pentru soluţionarea unor litigii sau dispute este posibil ca
evaluatorul să nu aibă acces liber la informaţii despre firmă, despre management etc. În aceste
cazuri informaţiile există dar evaluatorului nu i se acordă acces liber pentru obţinerea lor, deci va
trebui să opteze pentru metode care nu depind exclusiv de informaţiile la care nu are acces.
Existenţa unei cantităţi mari de informaţii asupra unor tranzacţii anterioare de societăţi din sectorul
de activitate al societăţii comerciale evaluate constituie un motiv foarte important pentru ca evaluatorul să
abordeze prioritar metode comparative.
• Tipul afacerii, natura activelor, sectorul de activitate în care activează întreprinderea evaluată
reprezintă un alt factor foarte important. În anumite sectoare de activitate acţionează “reguli
empirice”, folosite ca suport pentru estimarea rapidă a valorii afacerilor. Deşi aceste reguli empirice,

128 
 
 (convenţii, cutume) nu trebuie să reprezinte metoda forte a evaluării, ele nu trebuie nici să fie
complet ignorate. De asemenea, în funcţie de specificul sectorului (capital intensiv sau preponderent
influenţate de elemente intangibile) se vor alege metodele cele mai potrivite de evaluare.
• Interesul clientului în afacerea evaluată este un alt aspect care nu trebuie neglijat. Evaluarea unui
pachet majoritar de acţiuni al unei societăţi cotate necesită o abordare foarte diferită de evaluarea
unui pachet minoritar de acţiuni care nici nu au o piaţă, sau nu asigură şi drept de vot. În procesul de
selectare a metodelor, evaluatorul trebuie să ţină seama de faptul că unele metode sunt mai potrivite
pentru evaluarea afacerii în ansamblu (a întregului capital), iar alte metode se pretează mai degrabă
pentru evaluarea anumitor tipuri de acţiuni (participaţii).

Fiecare metodă are avantaje şi dezavantaje şi cu siguranţă într-un anumit caz ce prezintă anumite
circumstanţe, fiecare metodă îşi are limitele sale în aplicarea practică.
În mod clar, nu există metode corecte sau greşite şi nu există metodologii precise sau formule
cantitative pentru a selecta metodele cele mai potrivite într-o anumită situaţie de evaluare. Selectarea şi
coerenţa abordărilor, metodelor şi calculelor adecvate depind de judecata evaluatorului.

4.6 RECONCILIEREA VALORILOR. OPINIA EVALUATORULUI

În urma aplicării diferitelor metode se obţin mai multe rezultate repartizate pe o plajă de valori. De
multe ori, unele din rezultate apar ca fiind din afara unui grup şi în acest caz:
• se pot elimina pe motivul simplu că nu convin;
• se acordă o pondere mică în raport cu alte rezultate tot pe motivul că nu convin;
• se analizează de ce metoda ce iniţial a fost considerată adecvată a dus la un rezultat mult diferit de
alte metode. În acest caz este posibil să se descopere o eroare în analiză şi aplicarea metodei sau
există o explicaţie corectă a diferenţelor.
Este evident că ultima abordare a diferenţelor în rezultate este cea recomandată.
Concluzia în ceea ce priveşte valoarea trebuie să se bazeze pe:
• Definiţia valorii;
• Scopul şi intenţia de utilizare a evaluării;
• Toate informaţiile relevante i necesare;
Concluzia în ceea ce priveşte valoarea se va baza, de asemenea, pe estimările valorii rezultate din
metodele de evaluare folosite.
Evaluatorul trebuie să-şi folosească judecata atunci când apreciază importanţa care trebuie să o
acorde fiecăreia dintre valorile estimate la care a ajuns în procesul de evaluare. Evaluatorul ar trebui să
furnizeze raţiunea şi justificarea pentru alegerea metodelor de evaluare folosite şi pentru importanţa
acordată metodelor folosite pentru ajungerea la reconcilierea valorilor obţinute.
Rezultatul activităţii de evaluare se concretizează prin exprimarea de către evaluator a unei opinii
referitoare la valoarea întreprinderii. Opinia evaluatorului va rezulta în urma reconcilierii şi în nici un caz
prin medierea (ponderarea) valorilor rezultate prin metodele de evaluare aplicate.
În general dacă evaluatorul a întocmit raportul de pe poziţia de consultantT el va estima o valoare
minimă şi o valoare maximă care au semnificaţii diferite pentru vânzător sau pentru cumpărător. Chiar şi în

129 
 
aceasta situaţie, uneori clientul solicită şi o valoare fa care evaluatorul crede că este posibil să se încheie
tranzacţia.
Dacă evaluatorul a întocmit evaluarea de poziţia de arbitru sau de expert neutru, de regulă se
solicită o opinie privind o singură valoare şi anume cea care duce la preţul cel mai probabil.

130 
 
 5. EVALUAREA ÎNTREPRINDERILOR MICI

5.1. CARACTERISTICILE ÎNTREPRINDERILOR MICI. DOMENIUL DE ACTIVITATE

Marea majoritate a întreprinderilor considerate mici desfăşoară în principal activităţi de:

• comerţ cu amănuntul şi cu ridicata; import export; intermedieri; ....

• servicii profesionale
• consultanţă, avocatură, audit financiar
• contabil, medicină, proiectare,,..
• servicii turistice şi culturale
• agenţii turistice, hotelărie, impresariat artistic...
• alimentaţie publică
• baruri, restaurante...
• servicii de reparaţii
• întreţinere;
• servicii de transport mărfuri şi persoane;
• producţie unicate şi serie mică.

FORMA DE ORGANIZARE

De regulă întreprinderile mici sunt societăţi cu răspundere limitată sau în comandită, cu număr redus
de asociaţi, adesea întreprinderi individuale sau familiare. Uneori întreprinderile mici pot fi şi societăţi pe
acţiuni, dar cu număr redus de acţionari, care de regulă sunt şi salariaţi ai acesteia. De regulă, aceste
întreprinderi sunt închise şi nu se cotează pe bursă sau pe piaţa extrabursieră, fapt care conduce la
necesitatea evaluării lor prin metode de analiză fundamentală.
Un caz aparte din acest punct de vedere o reprezintă „ACTIVELE” care sunt definite ca „unităţi din
structura unei societăţi comerciale, care pot fi organizate şi pot funcţiona în mod independent”.
Acestea sunt deci entităţi economice fără personalitate juridică si pot cuprinde:
• în sfera producţiei de bunuri - ateliere, secţii, fabrici
• în sfera prestărilor de servicii - unităţi service, ateliere reparaţii, hoteluri, cabane, restaurante,
baruri, spaţii depozitare, cabinete medicale, birouri de consultanţă,...
• în sfera comerţului - magazine, depozite...
Ţinând seama de faptul că majoritatea activelor îşi desfăşoară activitatea în sfera serviciilor şi
comerţului, acestea pot fi asimilate întreprinderilor mici sau afacerilor (întreprinderilor) individuale. Chiar şi în
cazul evaluării unor societăţi considerate mari, care au în patrimoniu reţele de magazine, sau lanţuri de
hoteluri, acestea vor fi analizate separat, pe active.
Atenţie! - a nu se face confuzie în privinţa activelor definite ca entităţi economice cu definirea în
accepţiune contabilă, respectiv ca elemente constitutive ale capitalului, evidenţiate valoric sub forma în care
sunt ele utilizate în procesul economic.

131 
 
 Modul de analiză şi evaluare a acestor elemente este prezentat în cadrul secţiunii de evaluare a
elementelor patrimoniale.

5.2. STRUCTURA VALORII

Pentru această categorie de întreprinderi, din punct de vedere a importanţei diferitelor elemente ce
se iau în considerare pentru estimarea valorii, caracteristică este ponderea deţinută de elementele
necorporale (active intangibile, elemente intangibile), faţă de cele corporale (mijloace fixe, dotări) care au o
influenţă redusă în desfăşurarea şi rezultatele activităţii.
Identificarea acestor elemente necorporale şi stabilirea influenţei lor asupra rezultatelor economice
prezente şi viitoare ale întreprinderilor reprezintă principalele obiective ale activităţii de analiză diagnostic şi
evaluare.
Existenţa şi importanţa elementelor necorporale în cazul evaluării întreprinderilor mici, precum şi
dificultăţile practice de cuantificare a influenţei acestora face ca experienţa evaluatorului t cunoaşterea
domeniului de activitate al societăţii, posibilităţile de comparaţie, să devină esenţiale.
De asemenea trebuie ţinut seama că unele din aceste elemente sunt supuse unei deprecieri rapide,
deci estimarea viabilităţii acestora este foarte importantă în estimarea valorii.

Evaluarea acestor tipuri de întreprinderi apare cel mai frecvent în căzul necesităţii finanţării,
obţinerea unor credite bancare, fonduri de capital de risc, retragere de asociaţi, preluări, fuziuni sau lichidări.

5.3. METODE DE EVALUARE A ÎNTREPRINDERILOR MICI

Metodele de evaluare prezentate în capitolele anterioare sunt de regulă valabile şi în cazul

întreprinderilor mici, iar pentru a avea cât mai multe elemente de comparaţie este recomandabil ca acestea
să se aplice şi în acest caz. Datorită însă particularităţilor prezentate mai sus s-au elaborat metode specifice
care duc la estimări ce sunt considerate mai apropiate de valoarea de piaţă, metode care de regulă sunt mai
uşor de abordat şi mai directe.
O clasificare a acestor metode funcţie de baza de la care se porneşte ar fi:
• Metode bazate pe valoarea activelor nete:
METODA CUMULĂRII ACTIVELOR
• Metode bazate pe cifra de afaceri:
METODA BAREMURILOR;
• Metode bazate pe venit:
METODA RANDAMENTULUI BRUT;
METODA RANDAMENTULUI NET;

5.3.1 METODE BAZATE PE ACTIVELE NETE

132 
 
 Aplicarea metodei porneşte de la bilanţul contabil al societăţii pe baza căruia, ca şi în cazul metodei
Activului Net Corectat (ANC) se întocmeşte un bilanţ economic ce cuprinde actualizarea şi corectarea tuturor
valorilor elementelor (activelor) ce constituie patrimoniul întreprinderii, precum şi corecţii la nivelul
elementelor de pasiv - capital propriu, provizioane, datorii.
Valoarea întreprinderii se determină prin deducerea din valoarea activelor cumulate a datoriilor totale
ale întreprinderilor.
Deosebirea faţă de ANC constă în faptul că în acest caz se vor lua în calcul şi imobilizările
necorporale (brevete, licenţe, marca, programe informatice, baze de date, reţele distribuţie, fond de comer ,
cheltuieli de cercetare-dezvoltare ...), care sunt evidenţiate în bilanţ. Actualizarea şi corectarea acestor active
intangibile se face pe baza cheltuielilor necesare cu înlocuirea – realizarea elementelor respective corectate
cu deprecierea estimată funcţie de durata de viaţă utilă faţă de durata de via ă consumată.
Faptul că în prezent, posturile de bilanţ care conţin imobilizările necorporale (Activele intangibile) nu
au valori evidenţiate face ca aplicarea metodei să fie identică cu metoda Activului Net Corectat.
De reţinut că în România majoritatea întreprinderilor mici şi mijlocii cu capital privat nu au efectuat
reevaluările contabile conform HG 945/1990, HG 26/1992, HG 500/1994r HG 983/1998 deci în bilanţul lor
contabil este reflectat costul istoric al imobilizărilor.

5.3.2 METODE BAZATE PE CIFRA DE AFACERI

5.3.2.1 Metoda baremurilor

Metoda se bazează pe date statistice şi pe experienţa evaluatorului. Este o metodă rapidă, utilizată
de regulă de oficialităţile fiscale în scopul determinării impozitului datorat în urma tranzacţiilor economice.
Aplicarea metodei porneşte de la premisa că pentru întreprinderile mici ce activează în domeniul
prestărilor de servicii şi comerţului (marea majoritate), elementul pe care se poate baza cel mai real valoarea
este cifra de afaceri (CA).
Metoda constă în determinarea mediei pe ultimii trei ani a cifrei de afaceri valori actualizate la nivelul
de preţuri de la data evaluării - şi amplificarea acestei valori cu un coeficient de barem K, ce depinde de
activitatea specifică desfăşurată.
Valorife coeficienţilor de barem sunt stabilite de regulă de asociaţiile profesionale de profil şi se
bazează pe studii statistice, bănci de date şi analize economice referitoare la tranzacţiile realizate în
domeniul respectiv pe perioade lungi de timp.
Pentru anumite domenii de activitate coeficienţii de barem sunt aferenţi profitului net mediu sau
încasărilor zilnice realizate.
V=K x CA
V=K’ x Pn
V= K’ x Încasări zilnice
Metoda are un grad mare de aproximare şi este greu de utilizat în cadrul economiilor aflate în
tranziţie datorită, lipsei de date coerente.
Stabilirea mediei valorilor cifrei de afaceri sau profitului net pe mai mulţi ani devine dificilă în
contextul superinflaţiei şi instabilităţii pre urilor.

133 
 
 Este importantă identificarea şi eliminarea influenţei elementelor excepţionale, irepetabile, din
calculul acestor valori.
În prezent în ţara noastră nu există informaţii publice privind coeficienţii de barem deci metoda poate
fi aplicată numai dacă evaluatorul deţine un portofoliu considerabil de clienţi care îi permite să determine
anumiţi coeficienţi şi chiar în acest caz cu rezerve deosebite.

5.4 METODE BAZATE PE VENIT

5.4.1 Metoda randamentului brut

Pornind de la aceeaşi premisă menţionată la metoda "Capitalului combinat cu profitul4' metoda

constă în estimarea valorii de good-will ca reprezentând un anumit procent din valoarea medie a cifrei de
afaceri. Interpretarea este susţinută de faptul că existenţa elementelor intangibile duc implicit la creşterea
cifrei de afaceri.
V=V +GW
GW = K x CA ; VP = ANC
Statistic s-a stabilit că valoarea de good-will este cuprinsă între 3% şi 12% din cifra de afaceri.
Funcţie de domeniul de activitate prestat, coeficientul K tinde către minim în cazul activităţilor
productive şi către maxim în cazul comerţului şi prestărilor de servicii.

5.4.2 Metoda randamentului net

Premisele generale ale aplicării metodei sunt aceleaşi ca la metoda "Capitalului combinat cu profitul"
dar cu următoarele particularităţi:
• profitul suplimentar denumit şi rentă a good-will este estimat ca diferenţa între profitul real şi
fructificarea medie a capitalului, care reprezintă profitul sperat de antreprenor;
RGW’ = renta good-will = SP RGw = Pr - I
• Metoda este aplicabilă de regulă întreprinderilor mici de tip individual sau familiar unde
elementele intangibile sunt concentrate la nivelul capacităţii antreprenoriale. Cum durata de influenţă a
acestor elemente se consideră a fi la nivelul perioadei de activitate umană 25 - 30 ani, capitalizarea
supraprofitului şi calcularea valorii suplimentare (good-will) se face conform relaţiei:

pentru t > 20, valoarea parantezei tinde către 0, deci:

GW = 1/i x RGw capitalizare prin renta perpetuă
6. EVALUAREA ÎNTREPRINDERILOR ÎN DIFICULTATE

Întreprinderea, tratată ca un ansamblu de active ce aduc profit proprietarilor, poate avea în unele
momente ale activităţii dificultăţi de natură variată ce pot influenţa negativ evoluţia în perspectivă, şi implicit,
fluxurile financiare pe care le generează.
Cele mai frecvente cauze ce pot aduce o întreprindere în stare de dificultate sunt: finanţare incorectă
(ex.: raport nevaforabil între capitalul propriu şi cel împrumutat), carenţe în adaptarea producţiei la cererea

134 
 
consumatorilor (dificultăţi în înţelegerea conceptului de marketing, producţie neadaptată cerinţelor pieţii).
Dificultăţile de orice natură: financiară, tehnică, marketing, ce ţin de conjunctura economică, pot fi
recuperate dacă proprietarii intervin la timp şi cu mijloace adecvate.
Din punct de vedere economic, aceste dificultăţi pot fi clasificate în două categorii:
a - dif ic u lt ăt i st ruct urale
b - ac c i d en t d e t r ez o r eri e
a - dificultăţile de această natură in de starea tehnică a activelor, rămânerea în urmă a tehnologiei,
productivitate scăzută, finanţare incorectă, lipsa unor produse competitive pe piaţă, ce pot fi generate de un
management neperformant sau lipsa implicării proprietarilor; - dacă aceste probleme sunt de natură cronică
(trenează o perioadă lungă de timp), pot face ca intreprinderea să devină neredresabilă, urmând ca aceasta
să fie lichidată.
b - aceste dificultăţi pot apare la orice întreprindere, chiar şi la cele foarte bine conduse, finanţate,
având tehnologie avansată şi produse competitive pe piaţă, şi pot proveni din lipsa unor încasări ale
producţiei livrate, pierderea unor clienţi importanţi din motive de conjunctură politică, macroeconomică,
falimentul unor clienţi importanţi.
Aceste intreprinderi, în general, fac parte din categoria celor redresabile, prin injectarea unor fluxuri
financiare care acoperă golul de trezorerie, acestea pot să-şi continue fără probleme activitatea.
Dacă intervenţia factorului de decizie (proprietari, management) se face cu profesionalism şi
mijloace adecvate, dificultăţile cu care se confruntă întreprinderile pot fi surmontate într-un interval mai scurt
sau mai lung de timp, intreprinderea putând să-şi îndeplinească şi în viitor unul din rolurile ei de bază, adică
generarea de fluxuri de numerar către proprietari.
Lipsa de decizie a proprietarilor sau lipsa mijloacelor necesare, conjunctura ramurii sau economiei,
factorul timp, pot conduce la eşecul procesului de ieşire din situaţia dificilă a întreprinderii, acest eşec
conducând către procesul de lichidare a acesteia.
Un alt criteriu ce poate conduce la lichidarea întreprinderii (afacerii) este cel juridic (legea 64/95 cu
modificări în 99).
Dacă o intreprindere nu-şi poate respecta condiţiile contractuale, nu-şi poate plăti creditorii (fie din
cauza dificultăţilor de tip structural, fie din accidente de trezorerie), aceasta poate intra în incapacitate de
plată ce generează o lichidare pe cale judiciară.
Procesul de reorganizare şi lichidare pe cale juridică a intreprinderilor aflate în dificultate este un
proces complex şi de durată, reglementat legal şi condus de un judecător sindic numit de tribunalul în a
cărui rază teritorială îşi are sediul societatea. Acest proces poate avea doua faze:
1. reorganizarea judiciară
2. falimentul (lichidarea activelor)
În urma deciziei tribunalului după consultarea adunării creditorilor, dacă se alege prima variantă,
întreprinderea va fi condusă de un administrator numit de judecătorul sindic, care pe baza unui plan de
reorganizare încearcă redresarea întreprinderii prin eliminarea pierderilor, vânzarea unor active pentru plata
datoriilor, restrângerea drastică a cheltuielilor, etc. După acest plan de reorganizare elaborat de specialist şi
pus în practică de administrator, întreprinderea poate evita falimentul, iar tribunalul ridică restricţiile impuse.
În multe cazuri, acest plan de reorganizare, în special dacă societatea este într-o situatie economico-
financiară critică, mediul ramurii sau macroeconomic nefavorabil, eşuează. Urmare acestui fapt se

135 
 
declanşează procedura de lichidare, respectiv vânzarea forţată a activelor (într-un timp limitat) pentru
acoperirea datoriilor.
Etapele ce se parcurg în cazul unei lichidări sunt aceleaşi pentru ambele situaţii (fie administrativă,
fie juridică), adică în urma unui studiu de lichidare şi evaluare a activelor se procedează astfel:
- vânzarea afacerilor viabile;
- vânzarea proprietăţilor imobiliare;
- vânzarea echipamentelor;
- vânzarea bunurilor casate;
De menţionat că preţul obţinut din vânzarea acestor active sau bunuri este inferior valorii.
Valoarea obţinută în urma evaluării acestora nu este o valoare de piaţă, datorită restricţiilor impuse
acestor vânzări, respectiv timp limitat, posibilităţi financiare reduse pentru un marketing adecvat, etc.( vezi
definiţia valorii de piaţă).
Este important pentru evaluatori să decidă cu responsabilitate în funcţie de cantitatea, calitatea şi
adecvarea informaţiilor, în concordanţă cu standardele, care sunt metodele de evaluare cele mai potrivite în
tratarea acestor active (bunuri).
Procesul de lichidare a întreprinderilor este recunoaşterea unui eşec al proprietarilor în gestionarea
acestora şi nu trebuie tratat ca fatalitate atâta timp cât datoriile nu ating valori considerabile şi activele ce
rămân în urma lichidării au un potenţial şi durată de viaţă economică relativ lungă.
Aceste active pot constitui bazele unor noi afaceri (întreprinderi) ce se pot constitui cu alţi proprietari
care să le administreze în aşa fel ca acestea să genereze profit.
În general, după procesul de lichidare, în urma vânzării activelor, la dispoziţia vechilor proprietari
poate să rămână sau nu o cantitate netă de bani. Aceste sume provin în urma scăderii datoriilor pe care le
are întreprinderea şi a cheltuielilor legate de procesul de lichidare din sumele obţinute prin vânzare.
De întreprinderile în dificultate sau activele ce rezultă în urma procesului de lichidare sunt interesate
anumite categorii de potenţiali cumpărători:
• profesioniştii - castigă din revanzarea întreprinderii după redresare;
• cumpărători individuali - salariaţi i conducere;
• alte întreprinderi - parteneri sau concurenţi, clienţi sau furnizori;
Riscurile pe care şi le asumă aceşti cumpărători de întreprinderi în dificultate pot fi de tipul:
- evidenţe contabile eronate;
- eventual cumpără şi alte obligaţii;
- pierderile reale sunt mai mari decât cele evidenţiate;
- existenţa unor riscuri judiciare, fiscale sau financiare ascunse.
Un alt aspect ce nu trebuie neglijat îl reprezintă responsabilităţile de obţinere a unei autorizaţii de
funcţionare din partea Agenţiei teritoriale de protecţie a mediului ce poate să cadă în sarcina cumpărătorului.
În urma unei analize tehnico-economice făcută de consultanţi cu experienţă în cadrul unui studiu de
restructurare - separare, se disting câteva etape:
- o parte din activele întreprinderii „activităţi viabile” grupate în secţii, ateliere, dotate cu
echipamente performante ce pot funcţiona independent, produc bunuri sau servicii competitive, cu
cerere pe piaţă, se evaluează şi se vând ca afaceri;
- o altă parte a activelor de tipul sedii, birouri, magazine, de natura unor proprietăţi imobiliare sunt
analizate, evaluate şi vândute pe piaţa specifică;

136 
 
 - în urma acestui studiu se identifică şi se evaluează în vederea vânzării unele linii tehnologice,
alte echipamente şi instalaţii în stare de funcţionare;
- o altă categorie de active ce pot fi evaluate şi valorificate sunt de natura unor părţi de
echipamente, instalaţii de natura bunurilor casate.
În urma unei analize diagnostic detailate şi a concluziilor din analiza SWOT, întreprinderile în
dificultate se pot clasifica în două categorii:
1. Ner ed r es a bi l e, care ajung la lichidare, respectiv vânzarea activelor aşa cum am amintit anterior.
Din punct de vedere contabil aceste întreprinderi pot avea activ net contabil pozitiv sau negativ, după cum
valoarea activelor depăşeşte sau nu valoarea pasivelor înregistrate. Pentru aceste intreprinderi se face o
evaluare din care rezultă activul net la lichidare (ANL).
ANL = ANC + DE1 - DE2 - CL - I, unde:
ANC - activ net contabil;
DE1 - diferen e pozitive din evaluări;
DE2 - diferen e negative din evaluări;
CL - costuri de lichidare;
I - impozit pe plusvalori;
Diferen ele pozitive i negative din evaluări rezultă comparând valorile rezultate în urma aplicării
metodelor de evaluare specifice (prezentate în cadrul metodelor patrimoniale cap. 4.2.3) cu valorile scriptice
la data întocmirii ANL.
2. Re d re s abi l e - care prin decizii corecte şi mijloace potrivite pot să redevină întreprinderi profitabile.
Pentru această categorie de întreprinderi se procedează la evaluare ţinând cont că după o perioadă de timp
(redresare) acestea conduc la fluxuri financiare pozitive.
Metoda de evaluare adecvată este ca şi în cazul afacerilor cea a fluxurilor financiare actualizate.
Există două abordări ale metodei de evaluare enunţate în funcţie de situaţia întreprinderii analizate:
A - în care se ţine cont de capitalul necesar a fi injectat pentru redresare şi de riscul de nereuşită al
acţiunii. Aceşti doi factori se evidenţiază şi se cuantifică în rata de actualizare (evident aceasta este mai
mare decât la aceeaşi întreprindere în condiţii normale). Din aplicarea corectă a acestei metode rezultă
valoarea afacerii, întreprinderii redresabile.
B - special - se evaluează afacerea ce rezultă după redresarea întreprinderii, care este un proces
complex de restructurare. Metoda recomandată este tot a fluxurilor financiare actualizate.
Din valoarea rezultată a afacerii (cu rata de actualizare adecvată) se scade valoarea capitalului
necesar pentru redresare, rezultând în final valoarea întreprinderii în dificultate în acest caz. De menţionat
că preţul obţinut din vânzarea acestor întreprinderi în dificultate (redresabile) sau în urma lichidării
(întreprindere neredresabilă) este întotdeauna inferior valorii de piaţă (vezi definiţia valorii de pia ă).

137 
 
 7. EVALUAREA ŞI FACTORII DE MEDIU

Evaluarea întreprinderilor necotate ce constituie subiectul acestui suport de cursr este destinată în
special vânzătorilor sau potenţialilor cumpărători (în general, investitorilor) ai acestor afaceri.
Un aspect important de care trebuie să se ţină cont în evaluarea afacerii este impactul asupra
acesteia a cheltuielilor legate de conformarea la condiţiile impuse de legislaţia mediului.
Conform legislaţiei, atât la înfiinţarea unei societăţi comerciale, la schimbarea proprietarilor în urma
tranzacţiei pachetului majoritar de acţiuni, cât şi la dizolvarea acesteia, fie pe cale administrativă (Ig. 31/91),
fie judiciară (Ig.64/95), trebuie obţinute autorizaţii de la Agenţia teritorială de protecţie a mediului (ATPM).
Obţinerea acestor autorizaţii în cazul unor activităţi economice ce pot avea impact negativ asupra mediului,
implică îndeplinirea unor condiţii care, de cele mai multe ori, înseamnă investiţii în echipamente şi instalaţii
de reducere a factorilor poluanţi.
Aceste investiţii cuntificate în sume de bani, eşalonate în timp, influenţează valoarea afacerii,
manifestându-se ca nişte cheltuieli suplimentare ce conduc la reducerea fluxurilor financiare ce rămân la
dispoziţia noilor proprietari.
Legea mediului defineşte noţiunea de calitate a mediului făcând referiri la atmosferă, apă, zonele
protejate, substanţele toxice, impunând normele de calitate a mediului acceptate, fie că e vorba de calitatea
aerului, apei sau obligaţiile deţinătorilor de instalaţii poluante.
Bilanţul de mediu ce se întocmeşte de persoane fizice sau juridice atestate de ministerul mediului,
stă la baza obţinerii autorizaţiei de funcţionare, fie că e vorba de o societate nou înfiinţată, la schimbarea
proprietarilor, fie la dizolvarea sau lichidarea unei societăţi pe cale administrativă sau juridică. Bilanţul de
mediu are trei nivele de detaliere în funcţie de activitatea întreprinderii şi de natura factorilor poluanţi - nivel
0, 1, 2.
În urma analizei bilanţului de mediu adecvat întreprinderii se întocmeşte un plan de conformare care
este un plan de măsuri, cuprinzând etape de investiţii ce trebuie parcurse în perioade de timp stabilite.
Aceste etape cuprind ansamblul acţiunilor ce trebuie realizate pentru ca societatea să se încadreze în
prevederile legislaţiei şi a reglementărilor de mediu. Programul de conformare cuprinde ansamblul lucrărilor
şi măsurilor (investiţii) pentru atingerea standardelor de mediu, specificând acţiunile şi termenele în care vor
fi realizate. De ex.:
- încadrarea în normele de evacuări ape uzate; limitele maxime admisibile (LMA) stabilite prin
autorizaţia de gospodărire a apei şi termenele de încadrare,
- descrierea proiectelor şi a măsurilor pentru încadrarea în normele de mediu;
- gestiunea resurselor, combustibililor şi energiei;
- gestiunea materiilor prime, a produselor şi subproduselor;
- gestiunea deşeurilor, a substanţelor toxice şi periculoase, şi a ambalajelor;
- prevenirea poluării ca urmare a unor avarii a instalaţiilor tehnologice sau de depoluare;
- specifcarea surselor de finanţare asigurate;
- responsabilităţile pentru fiecare element af programului de conformare;
- măsuri de refacere a calităţii mediului în zona proprie de impact.
Planul de conformare trebuie aprobat de ATPM.

138 
 
 Obligaţiile de mediu reprezintă pasive în bilanţul întreprinderii, iar costurile conformării apar în viitor
eşalonate pe mai mulţi ani, ele depinzând de strategia de conformare aleasă. Ca un principiu general,
trebuie subliniat faptul că deducerea costurilor de conformare din valoarea fără contaminare poate să nu
ducă la valoarea de piaţă (prin pierderea de marketabilitate şi alţi factori adiacenţi).
Costul conformării este un cost al corectării, estimarea acestuia trebuie făcută de experţi nu de
evaluatori. În cele mai multe cazuri, tehnologiile actuale nu asigură întotdeauna decontaminarea totală şi
definitivă. În estimarea costurilor conformării se ţine seama de:
- costul decontaminării;
- măsuri efective de control şi administrare a contaminării;
- reproiectarea sistemelor de producţie;
- penalităţi pentru neconformare;
- asigurare de răspundere pentru viitor;
- obligaţia de a preveni migrarea poluanţilor;
- supravegherea continuă a poluării.
În evaluarea afacerii prin metoda fluxurilor financiare, dacă se ţine seama de costurile implicate de
planul de conformare, durata previziunilor trebuie să includă ca perioadă şi pe acesta.
Valoarea reziduală a activelor trebuie să includă şt reducerea ce provine din cauza nefinalizării sau
neîndeplinirii programului de conformare, reducerea din cauza „stigmatului” şi creşterea riscului
reglementărilor (se presupune că vor apărea cerinţe mai dure în viitor).
Din motivele enunţate, valoarea reziduală poate avea şi o valoare negativă.
În estimarea ratei de actualizare pentru metoda fluxurilor financiare actualizate, trebuie să se ină
seama de riscurile asociate cum ar fi:
- riscul neconformării şi consecinţele;
- riscul depăşirii bugetului de conformare;
- riscul schimbărilor în reglementări;
- riscul percepţiei eronate a situaţiilor, de către piaţă;
În concluzie, dacă evaluatorul are la dispoziţie planul de conformare, cu toate etapele şi cheltuielile
necesare, trebuie să-l includă în scenariul de evoluţie, rezultatul obţinut apropiindu-se de valoarea de piaţă
aşteptată de investitor. Dacă evaluatorul nu are la dispoziţie aceste informaţii trebuie să specifice clar că
evaluarea nu ţine cont de impactul factorilor de mediu.
În standardele de evaluare problema impactului factorilor de mediu asupra valorii sunt tratate
astfel:
• standardele internaţionale ale IVSC
APG-2 considerarea substanţelor toxice în evaluare
• standardele europene aie TEGOVA
EVS 6.01 - factorii de mediu, impactul prezenţei substanţelor periculoase, toxice
• standardele româneşti ANEVAR
SEV 6.01 - factorii de mediu.

139 
 
 8. RAPORTUL DE EVALUARE

8.1 DOCUMENTAŢIA DE LUCRU

În evaluarea întreprinderilor se aplică standardele profesionale general acceptate referitoare la

documentaţia de lucru.
Documentaţia de lucru reprezintă cea mai importantă confirmare a graduîui de îndeplinire a
îndatoririlor profesionale; ea trebuie să demonstreze atingerea scopului procedurilor de inspectare realizate
şi să faciliteze acea evaluare care consideră toate elementele semnificative.
Organizarea documentaţiei de lucru, se face funcţie de un anumit program, cei mai adesea pe
subsecţiuni (faze) ale evaluării, în ordinea cronologică a întocmirii.
Informaţiile ce trebuie să existe în orice fişă din cadrul documentaţiei de lucru sunt:
• titlu;
• iniţialele celui care a întocmit fişa;
• data;
• obiectul misiunii;
• obiectul documentului (faza);
• dovada executării activităţii;
• concluzia (satisfăcătoare, îndeplinit, necesită reluare, etc.);
• referinţa.
ANEVAR elaborează note care detaliază conţinutul fi elor ce constituie documentaţia de lucru.

8.2 CONŢINUTUL RAPORTULUI DE EVALUARE

În conformitate cu standardele internaţionale de evaluare (Ghidul practic şi de aplicaţii nr. 4 -

evaluarea afacerii), conţinutul raportului de evaluare trebuie să cuprindă în principal următoarele:
Evaluatorul poate raporta concluzia despre valoare într-o formă orală sau scrisă. Fiecare raport de
evaluare al unei afaceri trebuie să atingă următoarele probleme de sine stătătoare:
Semnătura şi certificarea. Evaluatorul care semnează raportul de evaluare îşi asumă
responsabilitatea pentru situaţiile incluse în raportul scris. Se certifică de asemenea că nu există legătură
între tariful practicat de către evaluator şi opinia sa finală privind valoarea.
Ipoteze şi condiţii limitative.
• Situaţiile de facto conţinute în raport sunt credibile şi corecte.
• Evaluatorul trebuie să identifice sursele de date pe care s-a bazat, să indice dacă s-a bazat pe
date furnizate de terţi şi dacă acestea sunt de încredere şi să precizeze dacă a făcut o verificare a
acestor date preluate.
• Analizele efectuate, opiniile şi concluziile sunt limitate numai de ipotezele prevăzute şi de
condiţiile limitative, fiind analize, opinii şi concluzii profesionale obiective şi personale ale
evaluatorului.

140 
 
 • Evaluatorul trebuie să precizeze că el nu are un interes prezent sau viitor în proprietatea evaluată
prin raport, şi nu are un interes personal sau idei preconcepute asupra părţilor implicate. Dacă exista
un interes sau prejudecată, acestea trebuie să fie menţionate.
• Raportul trebuie să conţină o stipulare a valabilităţii evaluării numai pentru data evaluării indicate
şi pentru scopul precizat.

Descrierea lucrării de evaluare

Subiectul dreptului de proprietate supus evaluării trebuie să fie descris cu claritate.

Alte clase sau tipuri de drept de proprietate trebuie descrise dacă acestea au un impact asupra
concluziilor despre valoare.
Trebuie precizate clar:
• data evaluării: se referă la intervalul de timp în care s-a realizat evaluarea şi la data la care se
consideră valabile rezultatele evaluării (este de obicei data la care s-au luat în calcul coeficienţii de
actualizare sau data ultimei raportări financiare luate în calcul)
• tipul de valoare estimată şi definiţia acesteia: se defineşte tipul valorii estimate în raport (ex:
valoare de piaţă, valoare la lichidare) conform standardului ANEVAR utilizat, indicându-se şi
corespondenţa cu standardele europene
• premizele şi ipotezele care sunt importante în stabilirea valorii:
• scopul şi utilizarea evaluării: se vor face referiri la scopul pentru care a fost solicitată evaluarea
(ex: în scopul vânzării societăţii comerciale) şi se vor preciza destinatarul şi clientul lucrării (aceştia
pot fi diferiţi, de exemplu clientul poate fi societatea comercială în cauză iar destinatarul poate fi
Adunarea Generală a Acţionarilor societăţii respective) şi
• sfera evaluării: evaluatorul va enumera sintetic ce cuprinde evaluarea: clădiri, construcţii
speciale, terenuri, mijloace fixe grupele 3-8, mărci, brevete, etc.
• data întocmirii raportului

Descrierea afacerii

Vor fi introduse elemente din ANALIZA DIAGNOSTIC. Conform standardului internaţional de

evaluare de afaceri [1] în cuprinsul descrierii vor trebui să se regăsească cel puţin următoarele aspecte:
• sursele de informaţii utilizate (informaţii colectate de la reprezentanţii societăţii, date statistice,
planuri topo, documentaţii privind clădiri şi utilaje, etc.)
• tipul organizaţiei (corporaţie, parteneriat, etc.) - datele extrase din Diagnosticul juridic;
• privire de ansamblu asupra economiei şi ramurii de activitate - datele extrase din Diagnosticul
comercial
• istoric - din prezentarea generală
• produsele, serviciile, pieţele şi clienţii - datele extrase din Diagnosticul comercial
• sensibilitatea la factori sezonieri sau ciclici - datele extrase din Diagnosticul comercial
• concurenţa - datele extrase din Diagnosticul comercial
• activităţile - datele extrase din Diagnosticul operaţional

141 
 
 • furnizorii - datele extrase din Diagnosticul operaţional
• facilităţile, inclusiv activele principale, atât cele corporale cât şi cele necorporale - din
Diagnosticul operaţional
• angajaţii - datele extrase din Diagnosticul Resurse umane
• managementul - datele extrase din Diagnosticul Resurse umane;
• dreptul de proprietate - datele extrase din Diagnosticul juridic;
• descrierea generala a afacerii;
• tranzacţii cu participanţii în afacerea evaluată care au avut loc în trecut.
• analiza financiară

Metodologia de evaluare

• Trebuie prezentate metodele de evaluare folosite şi motivele pentru care acestea au fost utilizate.
• Trebuie prezentate calculele şi logica urmată în aplicarea unei (unor) metode de evaluare.
• Trebuie prezentat modul de obţinere al variabilelor cum ar fi ratele de actualizare, ratele de
capitalizare sau coeficienţii multiplicatori ai evaluării.
• Logica şi datele care justifică utilizarea unor prime sau discount-uri.
• Trebuie prezentată logica ce a stat la baza reconcilierii diferitelor valori estimate într-o singură
valoare estimată (opinia evaluatorului).

Confidenţialitatea raportului

Nu vor fi furnizate copii ale raportului altcuiva decât clientului, fără acordul expres al acestuia, cu
excepţia cazului în care acest lucru este ordonat de instanţă sau de o jurisdicţie competentă.

Documentele şi păstrarea lor.

Evaluatorul trebuie sa păstreze toate documentele, informaţiile şi produsul muncii sale (raportul de
evaluare) în mod adecvat, pe o perioadă de timp rezonabilă.

8.3 REDACTAREA RAPORTULUI

Forma, dimensiunile şi conţinutul raportului trebuie să fie în concordanţă cu standardele de evaluare,

să ţină cont de cerinţele clientului şi natura misiunii de evaluare.
Pentru a realiza o protecţie a clientului şi a asigura un nivel profesional adecvat ANEVAR a elaborat
un standard profesional ce recomandă conţinutul Raportului de evaluare.
Raportul de evaluare este de regulă un document scris care asigură evaluatorului oportunitatea de a
fundamenta şi explica opiniile şi concluziile sale şi de a demonstra soliditatea estimării finale.
Raportul este o trecere în revista a tehnicilor pe care le-a aplicat evaluatorul la informaţiile şi faptele
colectate în cadrul procesului de evaluare pentru a ajunge la opinia sa finală.

142 
 
 Raportul reflectă înţelegerea de către evaluator a principiilor economice şi atş abilitatea de

a interpreta datele relevante şi logice în selectarea tehnicilor şi procedurilor adecvate precum şi

modul de aplicare a acestora pentru a susţine estimarea finală a valorii.

Gel mai bun raport este acela care dă posibilitatea clientului să înţeleagă problema şi

datele faptice şi sa urmărească logica evaluatorului pana la concluzia finală.

8.4. ACTUALIZAREA ŞI REVIZUIREA LUCRĂRII

Standardele internaţionale acordă o importanţă deosebită revizuirii raportului de evaluare şi pentru

această activitate asociaţiile profesionale au adoptat reglementări speciale.
Standardul prevede:
• Evaluatorul trebuie să fie prudent în a accepta o solicitare de actualizare sau revizuire a unei
evaluări anterioare fără a face o reinvestigare integrală a întreprinderii, mai ales având în vedere
timpul scurs între cele două evaluări. În mod normal nu este recomandabil să se accepte o
asemenea solicitare atunci când au avut loc schimbări în întreprindere, pe piaţa întreprinderii sau în
criteriile de evaluare.
• În cazul când evaluatorul acceptă o asemenea solicitare, este recomandabil să obţină de la
client o scrisoare de asigurare că nu au avut loc schimbări semnificative în întreprindere.
• Este evident că atunci când au avut loc schimbări trebuie realizată o reinvestigare completă şi
toate elementele noi trebuie evidenţiate în lucrarea de revizuire/actualizare a evaluării.
Uneori apare situaţia ca evaluatorul să fie solicitat să execute o actualizare sau o revizuire a unei
evaluări realizate de client sau de alt evaluator.
Regula de bază este că evaluatorul nu trebuie să accepte revizuirea sau actualizarea unei evaluări
realizate de altcineva.
În cazuri de imposibilitate, la o asemenea solicitare, evaluatorul va executa integral o lucrare de
evaluare conform standardelor.
În lucrarea de actualizare a evaluării nu trebuie să se facă nici o remarcă având un caracter critic
referitor la orice fel de evaluare executată anterior de alt evaluator.
Nu se consideră ca revizuire sau actualizare în sensul celor arătate mai sus, situaţia în care
evaluatorul este solicitat să execute evaluarea împreună cu evaluatorul iniţial.

8.4 SURSELE DE INFORMAŢII

Sursele de informaţii ce stau la baza evaluării sunt de natură internă, adică puse la dispoziţie de
întreprindere sau de natură externă (din afara întreprinderii).
Din punct de vedere al fiabilităţii datelor se pot deosebi informaţii sub rezerva pe care evaluatorul le
consideră credibile dar nu le-a verificat până la capăt şi incertitudini care reprezintă informaţii ce nu sunt
verificate sau sunt presupuneri şi estimări ale evaluatorului.

143 
 
 Standardele internaţionale recomandă ca în raportul de evaluare să se menţioneze clar şi deschis
calitatea surselor de informaţii pentru ca evaluatorul să nu-şi asume responsabilităţi suplimentare, fără o
bază reală.
Pentru cazul evaluării ofertelor publice sau a plasamentelor bursiere, sursele de informaţii
disponibile sunt următoarele:
• surse obişnuite:
• bilanţuri, rapoarte şi broşuri publicate de întreprindere, analize diagnostic, studii de
fezabilitate;
• interviuri publicate ale managerilor;
• ziare şi reviste de specialitate;
• studii publicate, analize ale bursei şi pieţei extrabursiere;
• analize bancare;
• surse excepţionale:
• experţi şi consultanţi din domeniu;
- clienţi sau furnizori;
- concurenţi;
• metode de prelucrare a informaţiilor:
- acumularea de informaţii, date şi cunoştinţe din sector, ale pieţei, produselor,
tehnologiilor;
- regruparea informaţiilor;
- analiza financiară de fineţe;
- controlul şi explicaţiile intre previziuni şi realizări.

144 
 
 BIBLIOGRAFIE

1. IVSC - Standarde Interna ionale de Evaluare, IROVAL, 1999

2. P. Champness - Standarde Profesionale Europene Aprobate pentru Evaluarea Proprietă ilor Imobiliare,
IROVAL, 1998

3. IROVAL - Standarde de Evaluare ale ANEVAR

4. Sorin V. Stan - Evaluarea întreprinderilor – Metode şi uzanţe – Ed. Teora 1999 (ediţia revăzută)

5. A. Işfănescu, V. Robu, I. Anghel, A.Tutu - Evaluarea întreprinderii, Ed. Tribuna Economică 1999

6. M. Niculescu - Diagnostic global strategic, Ed. Economică 1997

7. D. Mărgulescu, M. Niculescu, V. Robu - Diagnostic economico-financiar, Ed. Romcart, 1996

8. L. Muth - Evaluare şi preţ, Ed. Expert 1997

9. M. Toma, M. Chivulescu - Ghid pentru diagnostic şi evaluare a întreprinderii, CECCAR, 1994

10. Centrul ONU pentru IMM - Ghidul financiar al întreprinzătorului, Editura Tehnică, 1997

11. I.P. Pantea - Managementul contabilităţii româneşti, Ed. IntelCredo, 1999

12. Sorin V. Stan, Ion Anghel - Evalarea activelor necorporale, IROVAL 1999

13. Sorin V. Stan - Rata de capitalizare pentru întreprinderile necotate, Buletin Informativ ANEVAR nr.
1/2000

145