Tema 6. Aptitudinile – latura instrumental – operaţională a personalităţii.

1. Definire şi caracterizare generală.

2. Clasificarea aptitudinilor.
3. Inteligenţa ca aptitudine generală.

1. Definire şi caracterizare generală.

Psihologul român M. Zlate, a dat o definiţie generală şi sintetică a aptitudinilor însoţită de
o serie de explicitări suplimentare. "Aptitudinile reprezinta un complex de procese şi însuşiri
psihice individuale, structurate într-un mod original, care permite efectuarea cu succes a
anumitor activităţi."
Aptitudinile sunt operaţii superior dezvoltate, care mijlocesc performanţe
supramedii în activitate.
a) Deci, nu orice însuşire psihica este o aptitudine, ci numai cea care îi diferenţiază pe oameni în
privinţa posibilităţii de a atinge performanţe superioare în diverse activităţi;
b) Este aptitudine doar insuşirea care contribuie efectiv la realizarea cu succes a activităţilor;
c) Numai însuşirea care asigură îndeplinirea activităţii la un nivel calitativ superior poate fi
considerată aptitudine;
d) Sunt aptitudini însuşirile dispuse într-o anumită configuraţie în virtutea căreia dispun şi de un
mare grad de operaţionalitate.
Aşadar, pentru ca o însuşire psihică să fie aptitudine trebuie să satisfacă o serie de cerinţe:
- să fie individuală, diferenţiatoare în planul randamentului activităţii;
- să asigure efectiv finalitatea activităţii;
- să contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activităţii;
- să dispună de un mare grad de operaţionalitate şi eficienţă.
Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul. El se
deosebeşte de aptitudine prin gradul înalt de dezvoltare a aptitudinilor şi mai ales prin îmbinarea
lor corespunzatoare, ceea ce face posibilă creaţia de valori noi şi originale.
Forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor care se manifestă într-o activitate de
importanţă istorică pentru viaţa societăţii, pentru progresul cunoaşterii umane, ştiinţei, tehnicii,
culturii, conducînd la o puternică originalitate o reprezintă geniul.

2. Clasificarea aptitudinilor.

A. După gradul de complexitate:

1. simple (acuitatea vizuală, olfactivă, simţul ritmului, memorie muzicală); se sprijină pe un tip
omogen de operare sau funcţionare; mijlocesc acţiunile şi condiţionează eficienţa în anumite
laturi ale activităţii.
2. complexe (simţul ritmului & memoria muzicală & auz muzical); sunt formate din aptitudini
simple, dar nu prin însumare, ci ca sinteză.

B. După sfera de aplicabilitate, aptitudinile complexe pot fi:

1. speciale (sportive, muzicale, tehnice etc.)
2. generale (spiritul de observaţie, inteligenţa) cele utile pentru mai multe sau pentru toate
domeniile; aptitudinile generale nu pot înlocui aptitudinile speciale, ci doar le pot compensa într-
o anumită măsură; există domenii unde primează aptitudinile speciale, cele generale nefiind
obligatorii la nivel înalt.

C. După natura proceselor psihice prin care se exprimă:

1. aptitudini senzorial – perceptive (ex. vederea spaţială)
2. aptitudini psihomotorii (ex. coordonarea manuală)
3. aptitudini intelectuale (ex. inteligen
 APTITUDINILE
latura instrumentală şi executivă a personalităţii

Aptitudine Capacitate

Rezultă dintr-un O aptitudine împlinită

potenţial şi se care s-a consolidat
demonstrează prin prin deprinderi,
facilitatea în învăţare rezultate din exerciţiu
şi execuţie şi s-a îmbogăţit cu o
serie de cunoştinţe
adecvate

1. Simple (elementare) – se sprijină pe un tip omogen de operare

sau funcţionare (proprietăţile sensibilităţii, de reprezentare a
obiectelor,
APTITUDINI proprietăţi ale memoriei, calităţile atenţiei

2. Complexe – reuniune de aptitudini elementare, simple

(ex. aptitudinea muzicală, de conducere auto ş.a.).

Speciale Generale

Mijlocesc eficienţa Cele utile în toate

activităţii într-un domeniile de
anumit domeniu (ex. activitate, sau de cele
cântul sau muzica mai multe din ele (ex.
instrumentală, arta spiritul de observaţie,
actoricească sau combinatorica
ramurile de artă imaginativă,
plastică, sportul de inteligenţa ş.a.)
performanţă,
activiteatea tehnică
etc.)
 Proces de asimilare şi prelucrare a informaţiilor variabile, în scopul
unor adaptări optime;
INTELIGENŢA
Aptitudinea care rezidă în structuri operaţionale dotate cu anumite
calităţi (complexitate, flexibilitate, fluiditate, productivitate).

3. Inteligenţa ca aptitudine generală.

Inteligenţa nu este uşor de definit. La un nivel intuitiv, omul inteligent este acela care este
capabil de a rezolva problemele ce apar în viaţa cotidiană cu mai multă uşurinţă decât
majoritatea oamenilor. Nu a putut fi încă formulată o definiţie a inteligenţei care să mulţumească
pe toţi psihologii.
În scop didactic vom folosi următoarea definiţie a inteligenţei (Cosmovici, A., 1974):
Inteligenţa generală este „o aptitudine generală care contribuie la formarea capacităţilor şi
la adaptarea cognitivă a individului în situaţii noi".
Termenul de inteligenţă provine de la latinescul intelligere, care înseamna a relaţiona, a
organiza sau de la interlegere, care presupune stabilirea de relaţii între relaţii.
Chiar terminologia sugerează faptul că inteligenţa depăşeşte gîndirea care se limitează la
stabilirea relaţiilor dintre însuşirile esenţiale ale obiectivelor şi fenomenelor şi nu a relaţiilor între
relaţii.
Descartes, se pare că a dat definiţia cea mai apropiată de înţelegerea modernă a
inteligenţei. Filosoful francez definea inteligenţa: "mijlocul de a achiziţiona o ştiinţă perfectă
privitoare la o infinitate de lucruri”. În această definire, găsim intuirea celor doua poziţii actuale
ale noţiunii de inteligenţă: ca sistem complex de operaţii; ca aptitudine generală. Vorbind despre
inteligenţă ca sistem complex de operaţii care condiţionează modul general de abordare şi
soluţionare a celor mai diverse situaţii şi sarcini problematice, avem în vedere operaţii şi abilităţi,
cum ar fi: adaptarea la situaţii noi, deducţia şi generalizarea, corelarea şi integrarea într-un tot
unitar a părţilor relativ disparate, consecinţele şi anticiparea deznodămîntului, compararea rapidă
a variantelor acţionale şi reţinerea celei optime, rezolvarea corectă şi uşoară a unor probleme cu
grade crescînde de dificultate.Toate aceste abilităţi şi operaţii relevă cel puţin trei caracteristici
fundamentale ale inteligenţei:
1. capacitatea de a soluţiona situaţiile noi;
2. rapiditatea, mobilitatea, supleţea, flexibilitatea ei;
3. adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la împrejurări (Pierre Janet o definea ca fiind o conduită
pe măsură)
Inteligenţa apare ca o calitate a întregii activităţi mintale, ca expresia organizarii
superioare a tuturor proceselor psihice, inclusiv a celor afectiv - motivaţionale şi voliţionale. Pe
masură ce se formează şi se dezvoltă mecanismele şi operaţiile tuturor celorlalte funcţii psihice
vom întîlni o inteligenţă flexibilă şi suplă.
La inceputul secolului XX, psihologul englez C.Sperman distingea, în seria aptitudinilor
umane, un factor G (general) ce participă la efectuarea tuturor fenomenelor de activitate, şi
numeroşi factori S (speciali), care corespund, operaţional, numai condiţiilor concrete ale
activităţii respective (ştiinţifice, artistice, sportive, etc). Factorul general este de ordin intelectual,
întrucît înţelegerea şi rezolvarea problemelor este necesară în orice activitate. De aceea factorul
G a fost confundat cu inteligenţa.
Termenul de inteligenţă are o dublă accepţiune: pe de o parte de proces de asimilare şi
prelucrare a informaţiilor variabile, în scopul unor adaptări optime, iar pe de altă parte, de
aptitudine rezidînd în structuri operaţionale dotate cu anumite calităţi (complexitate, fluiditate,
flexibilitate, productivitate), prin care se asigură eficienţa conduitei. Aceste calităţi sunt
caracteristice subiectului, reprezintă invariaţii ce pot fi evaluaţi statistic şi sunt situaţii la un
anumit nivel sau rang de valoare funcţională. Inteligenţa, apare astfel, ca sistem de însuşiri
stabile proprii subiectului individual şi care la om se manifestă în calitatea activităţii intelectuale
centrată pe gîndire. Procesul central al gîndirii este strîns legat, chiar îmbinat organic cu toate
celelalte.
Psihologul american Thunstone, în această perspectivă, operînd pe bază de cercetări şi
stabileşte mai mulţi factori ai inteligenţei şi anume: de raţionament (deductiv şi inductiv), de
memorie, de capacitate de calcul, de rapiditate perceptuală, de operare spaţială, de înţelegere a
cuvintelor şi de fluenţă verbală. Sunt, deci, în jur de 7 sau 8 factori ai inteligenţei, evaluat după
efectele sale finale, prezenţa unui factor global G nu este infirmată.
Considerînd faptul inteligenţei ca o structură instrumentală, proprie personalităţii
individuale, trebuie să arătăm că însăşi experienţa de viaţă şi cu deosebire experienţa şcolară şi
profesională o pune în evidenţă şi permite evaluarea ei. Empiric, inteligenţa se poate evalua dupa
randamentul învăţării, după uşurinţa şi profunzimea înţelegerii şi după dificultatea şi noutatea
problemelor pe care subiectul este în stare să le rezolve.
Astăzi, persistă în psihologie întrebarea dacă inteligenţa este capacitatea generală de
achizitie a cunoştinţelor, de raţiune şi rezolvare de probleme sau ea implică diferite tipuri de
abilităţi. Cei mai mulţi optează pentru prima ipoteză.
Noile cercetări făcute din perspectiva psihologiei cognitive şi a neuropsihologiei, care
leagă comportamentul inteligent de eficienţa neurologică, ar putea aduce precizări pretenţioase în
acest sens.
Inteligenţele multiple.
Teoria lui Gardner a revoluţionat educaţia. Gardner lămureşte o întrebare pe care şi-o pun
mulţi profesori: de ce unii indivizi sclipitori nu au rezultate bune la teste sau în general note
bune.
Gardner spune că omul are mai multe inteligenţe şi că profesorii ar trebui să se
concentreze pe cele mai dezvoltate inteligenţe ale elevilor, în loc să-şi piardă timpul cu
dezvoltarea celorlalte mai slab dezvoltate.
Cele opt inteligenţe identificate de Gardner sunt:
1. inteligenţa lingvistică – sensibilitate la înţelegere şi ordinea cuvintelor
2. inteligenţa logico-matematică - capacitatea de a rezolva cu uşurinţă probleme şi de a te
simţi foarte confortabil atunci cînd se lucrează cu numere; aceasta este cea care determină
obţinerea unor scoruri foarte mari la testele care măsoară coeficientul de inteligenţă tradiţional.
3. inteligenţa muzicală - capacitatea de a identifica stilul unui compozitor şi de a recunoaşte
diverse partituri muzicale.
4. inteligenţa spaţială – capacitatea de a vedea structuri şi forme cu precizie; cei care posedă
acest tip de inteligenţă se exprimă foarte uşor prin desene, fotografii sau sculpturi.
5. inteligenţa corporal – kinestezică – capacitatea de a utiliza corpul cu precizie, coordonînd
mişcările foarte bine şi, în acelaşi timp, putînd să înţeleagă rapid toate nuanţele unei mişcări.
6. inteligenţa intra-personală (înţelegerea propriilor emoţii) şi inteligenţa inter-personală
(înţelegerea celorlalţi) capacităţile care te ajută să înţelegi sentimentele celor din jur şi, respectiv,
să îţi înţelegi propriile sentimente; acestea sunt responsabile în bună măsură pentru cele 80 de
procente ale succesului organizaţional.
Tema 8. Caracterul – latura relaţional – valorică a personalităţii.
1. Latura relational-valorica a personalitatii.
2. Componentele de bază ale caracterului.
3. Sistemul de atitudini, structuri caracteriale.

1. Latura relational-valorica a personalitatii.

În sens larg, caracterul este un mod de a fi, un asamblu de particularităţi
psihoindividuale ce apar ca trăsături ale unui „portret” psihic global.
În sens restrîns şi specific, caracterul reuneşte însuşiri sau particularităţi privind
relaţiile pe care le întreţine subiectul cu lumea şi valorile dupa care el se conduce. În
sistemul de personalitate, caracterul reprezintă latura relaţională şi valorică, este în principal un
ansamblu de atitudini-valori.
Caracterul este o formaţiune superioară la structurarea căruia contribuie
trebuinţele umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile şi
idealul, în ultimă instanţă, concepţia despre lume şi viaţă.
În timp ce temperamentul este neutral, din punct de vedere al conţinutului, sociomoral, al
semnificaţiei umaniste, caracterul se defineşte, în principal, prin valorile după care subiectul se
călăuzeşte, prin raporturile pe care le întreţine cu lumea şi cu propria fiinţă.
Între caracer şi aptitudini distincţia este mai pregnantă. În timp ce aptitudinea, ca sistem
operaţional eficient, se investeşte în activitate şi se apreciază după rezultatele obţinute, trăsăturile
de caracter constau din modul de raportare la diversele laturi ale realităţii inclusiv activitatea
proprie.
Poate exita deci o discordanţă între sensurile nivelurile atitudinale (caracteriale) şi
aptitudninile, după cum poate să se constate parţial denivelări şi discordanţe sau o dezvoltare
superioară şi concordantă a ambelor formaţiuni.
2. Componentele de bază ale caracterului.
Însuşirea caracterială reprezintă o poziţie a subiectului faţă de cele din jur, un mod de a se
raporta la evenimentele existenţei sale în lume. În ştiinţele umaniste, aceste modalităţi de
raportare care pornesc de la subiect, îl exprimă pe el şi se traduc prin comportamente, poartă
numele de atitudini.
La nivelul caracterului ne interesează nu atitudinile circumstanţiale şi variabile, ci acelea
care sunt stabile şi generalizate, fiind proprii subiectului în cauză, întemeindu-se pe convingeri
puternice.
Definim atitudinea ca o modalitate de raportare la o clasă generală de obiecte sau
fenomene şi prin care subiectul se orientează selectiv şi se autoreglează
preferenţial.
Observăm că insuşirile voluntare pot să depăşească atitudinile de o categorie sau alta şi să
se manifeste în orice situaţie, constant. În acest caz, se vorbeşte de un caracter dominat de
voinţă, indiferent de orientările sale atitudinale. De altfel, un vechi psiholog german, P.
Klages, definea caracterul ca vointţă moraliceşte organizată. Întrucît omul nu există decît între
oameni, trebuie considerată categoria atitudinilor faţă de oameni . Îndepărtarea sau chiar
contrazicerea principiului despre om ca valoare supremă este o retragere pe poziţii ostile omului.
Nu putem despărţi însă atitudinea faţă de oameni de atitudinea faţă de sine. Demnitatea
înseamnă conştiinţa propriei valori în condiţiile respectului faţă de alţii, neacceptării înjosirii.
Sînt inacceptabile atît umilinţa cît şi aroganţa. Cît priveşte modestia, aceasta se cere a fi corelată
cu demnitatea.
Un rol esenţial în viaţa şi existenţa omenească îl îndeplinesc activitatea, munca. Rolurile
profesionale îndeplinite cu efort şi competenţa sunt, după mulţi autori, indicatori ai valorii
sociale ale personalităţii.
Intregrîndu-le pe toate celelalte, ultima categorie de atitudini priveşte societatea,
răspunderile cetăţeneşti şi politice pe care fiecare le are faţă de destinele colectivităţii din care
face parte în condiţiile democraţiei şi ale deplinei libertăţi. În plan social-istoric, valoarea
diriguitoare este patriotismul.
3. Sistemul de atitudini; structuri caracteriale
Atitudinile şi calităţile voluntare asociate lor sunt corelate, interdependente şi chiar
organizate într-un sistem prin intregrări la diverse niveluri.
Marele caracterolog american G. Allport arată că la fiecare individ, se pot descoperi 1-2
trăsături caracteriale care domină şi controlează pe celelalte. Este apoi un grup de trăsături
principale (10-15) care pot fi cu uşurinţă recunoscute la individ ca fiindu-i caracterirstice, iar în
rest, sute şi mii de trăsături secundare şi de fond, care sunt slab exprimate şi pe care însuşi
subiectul uneori le neagă.
A cunoaste pe cineva, înseamnă a-i determina trăsăturile caracteriale cardinale. Trăsătura
–„stăpînă” nu trebuie să se rupă de trăsăturile principale pe care şi le subordonează şi pe care le
integrează într-o structură unică.
Ierarhizarea atitudinilor şi trăsăturilor în sistem este principala particularitate a
structurii caracteriale.
Unitatea caracterului înseamnă a nu modifica în mod esenţial conduita de la o etapă la alta din
motive de circumstanţe, contrare principiilor declarate.
Expresivitatea caracterului se referă la dezvoltarea precumpănitoare a uneia sau a cîtorva
trăsături, care dau o notă specifică întregului. Caracterele expresive sunt cele clar definite, uşor
de relevat şi dominate în raport cu situaţia în care se află;
Originalitatea caracterului presupune autenticitatea în însuşirea şi realizarea anumitor valori,
coerenţa launtrică a acestora, forţa lor morală, gradul lor diferit de dezvoltare şi îmbinare la
fiecare individ, cu alte cuvinte, nota distinctivă a persoanei în raport cu alte persoane.
Bogăţia caracterului rezultă din multitudinea relaţiilor pe care persoana le stabileşte cu viaţa
socială, cu munca, cu semenii etc.
Statornicia caracterului se realizează dacă atitudinile şi trăsăturile caracteriale au o
semnificaţie de o mare valoare morală, aceasta fundamentînd constanta manifestare în
comportament.
Plasticitatea caracterului apare ca o condiţie a restructurării unor elemente ale caracterului în
raport cu noile cerinţe impuse cu necesitatea slujirii aceloraşi principii.
Tăria de caracter se exprimă în rezistenţa la acţiuni şi influenţe contrare scopurilor
fundamentale, convingerilor, sentimentelor de mare valoare morala etc., pe care persoana le-a
transformat în linii de orientare fundamentală şi de prespectivă. Datorită forţei caracteriale, omul
atinge nivelul suprem al eroismului.
Toate aceste particularităţi, de ansamblu, ale caracterului relevă încă o dată faptul că
acesta poate fi definit ca sistem de atitudini stabile şi specific individuale, avînd o semnificaţie
socială şi morală, atestandu-l pe om ca membru al societăţii, ca purtător de valori, deci, ca
personalitate.
 CARACTERUL
fizionomie spirituală prin care subiectul se prezintă ca individualitate irepetabilă
şi prin care se deosebeşte de alţii, aşa cum se deosebeşte prin înfăţişarea sa fizică

COMPONENTELE DE BAZĂ ALE CARACTERULUI

Atitudinea stabilă Trăsătura volitivă

Modalitate de raportare la o Însuşirile voluntare – formează
clasă generală de obiecte sau un caracter dominat de voinţă,
fenomene şi prin care subiectul indiferent de orientările sale
se orientează selectiv şi se atitudinale. E o perseverenţă
autoreglează preferenţial. asupra caracterului omenesc.
Atitudini stabile şi generalizate,
fiind proprii subiectului în
cauză, întemeindu-se pe
convingeri puternice

TRĂSĂTURILE CARACTERIALE

1-2 trăsături cardinale 10-15 trăsături Sute şi mii de trăsături

(domină şi controlează principale (pot fi uşor secundare şi de fond
toate celelalte) recunoscute la individ, (sunt slab exprimate şi
ca fiindu-i caracteristice) pe care însuşi subiectul,
uneori, le neagă)
Tema 9. Atitudinea faţă de sine ca componentă a caracterului.
1. Atitudinea faţă de sine exprimată prin autoapreciere.
2. Autoaprcierea şi nivelul de aspiraţii.

1. Atitudinea faţă de sine exprimată prin autoapreciere.

Nu există oameni răi, ci oameni care au o proastă părere depre ei înşişi. Dacă te accepţi
cu bucurie reală, nimic nu te poate face nefericit. Există personalităţi de succes care luptă
continuu cu propriile sentimente de neîmplinire, îndoială, ură de sine chiar. Ginduri negre îi
afecteaza chiar şi pe cei mai puternici, întrucît performanţele nu sunt atinse constant nici de către
aceştia.
Conceptual, autoaprecierea îşi are originea în teoria lui Freud asupra Eu-lui ideal.
Ruşinea expresia emoţionala a subaprecierii, a constituit şi constitue încă un subiect fierbinte
pentru terapeuţii ultimilor ani şi face conţinutul cărtii unui reputat psiholog american, Michael
Lewis, “Ruşinea: binele expus” (1986).
Autoaprecierea nu apare ca un produs al căutărilor continue ale legilor naturii
fundamentale şi unificatoare, ca o paradigmă necesară şi utilă analizării tuturor problemelor cu
care se confruntă societatea umana.
Subestimarea valorică sau subaprecierea se explică printr-o metadependenţă, stare ce pare
că stă la baza multor neplăceri, din cele mai diverse, de la banala bulimie la neliniştea
performantă. Dintotdeauna oamenii au avut speranţa, cît şi credinţa că-şi pot învinge aceste
dependenţe şi este bine cît funcţionează încrederea în sine. Cînd se erodează această speranţă,
vulnerabilitatea individului creşte, imaginea de sine suferă o regresie, apar crizele de identitate.
Fiecare dintre noi, într-o măsură mai mare sau mai mică, avem simţul sinelui, adică
estimarea valorică a propriului nostru Eu, într-un cuvînt, modul cum mă simt şi mă cunosc, cum
mă identific. G.W. Allport considera că din evoluţia sinelui izvorăsc anumite modele, tipare
matrice sau “patternuri”, condiţii subiective care influenţeaza atît funcţionarea, cît şi structurarea
personalităţii. El identifică două modele fundmentale: sentimentul de inferioritate şi conştiinţa.
Sentimentul de inferioritate apare ca o imagine inadecvată a sinelui, în urma rănirii
respectului de sine. Conpensaţia şi supraconpensaţia sunt modele de învingere a acestui
sentiment. Conştiinţa cîntăreşte permanent imaginea noastră despre noi înşine şi are în vedere
ceea ce ar trebui făcut, strădania de a construi planuri şi idealuri noi.
Subestimarea personalităţii apare în urma crizelor de identitate. Spre deosebire de G.
Allport, E. Erikson crede că aceste crize nu apar doar în copilărie sau adolescenţă. Conflictele
interne, care se referă la identitate (conştiinţa continuităţii sinelui), sunt permanente. Cu fiecare
negare, cu criticile aduse persoanei noastre, cu insuccesele şi nerealizările în plan afectiv-
emoţional şi profesional personalitatea suferă o anumită regresie. Rezolvarea crizelor de
identitate nu este doar problema majoră a adolescenţei. Pentru Erikson, fidelitatea este nucleul
identităţii, înseamnă posibilitatea de a realiza potenţialităţile, într-un context care să-i permită
individului să fie el însuşi şi folositor celorlalţi, loial cu el însuşi şi cu ceilalţi.
La batrîneţe, identitatea este întreţinută prin înţelepciune, care este puterea ce provine din
rezolvarea tuturor crizelor de identitate, detaşat, dar încă activ, curajos şi demn. Punem în
discuţie această problemă întrucît este privită cu seriozitate în foarte multe state civilizate, la
foarte multe niveluri ierarhice, începînd cu specialişti psiholgi şi sociologi şi sfîrşind cu oamenii
politici, de decizie.
Astăzi, autoevaluarea personalităţii a devenit pentru unele ţări “politica de stat”. Se
investesc mari fonduri şi s-au creat instituţii specializate care se ocupa prin programe speciale de
educarea individului în acest sens. Spre exemplu, în SUA, conceptul de autoapreciere s-a
consolidat în aproape toate sectoarele sociale. Există un consiliu de autoevaluare ce dispune de
publicaţii, există o Comisie de stat pentru promovarea autoevaluării. Numai în anul 1992 s-au
organizat şi ţinut zece conferinţe regionale şi naţionale care au avut ca obiectiv principal
distrugerea imaginilor proprii negative din societate. În statul Minnesota, spre exemplu, se
desfaşoară programul “Cel mai valoros copil”, de încurajare a autoevaluării la copii de 3-6 ani.
În Maryland, o acţiune de stat în acest sens a stabilit existenţa a mai mult de 1 000 de modalităţi
prin care cetăţenii aveau deja în preocupare ridicarea nivelului autoaprecierii: studenţii, lucrătorii
guvernamentali, persoane cu putere executivă.
Oamenii de afaceri au început să-şi dea seama că prin dezvoltarea capacităţii de
autoapreciere a personalului, cunoscută de obicei în acest context ca “împuternicire”, se obţine
un factor motivaţional mult mai eficient decît demodata şi costisitoare creştere de salariu.
Pentru o autoevaluare adecvată şi dezvoltarea imaginii de sine, atît copii, adolescenţii, cît
şi adulţii au nevoie, pe lîngă afectivitate, de un sentiment fundamental de siguranţă şi securitate,
ce se bazeaza pe sentimentul competenţei profesionale şi al recunoaşterii de către ceilalţi a
propriei valori.
“Există o uriaşă industrie de autoapreciere care, în parte, nu are nici un sens”, afirmă prof.
Lilian Katz, preşedinta Asociaţiei naţionale de educare a copiilor preşcolari. Mai toţi cei întrebaţi
consideră că autoevaluarea trebuie să se nască din interior, dintr-un sentiment sincer de
autorealizare şi valuare. Pentru americani, impactul real a constat din medalii şi premii obţinute
pentru cele mai banale realizări obţinute încă din copilarie, întreceri făcute foarte des, uneori
chiar la 6 săptamîni.
Lilian Katz este de părere însă că “autoevaluarea trebuie să urmeze, nu să preceadă
realizarea reală”. Autoevaluarea este considerată în America un “vaccin social”, “elixirul
naţional”, care îi potenţează în a trăi responsbil şi îi inoculează împotriva tentaţiilor crimei,
violenţei, abuzului asupra copiilor, eşecului în educaţie şi în alte rele.
Şi totuşi americani nu sunt o naţiune fericită, cum s-ar crede la prima vedere (judecînd
după zîmbetul lor). Statisticile arată că rata sinuciderilor atinge aici cote foarte ridicate în raport
cu alte state, plasand-o pe locul 4, iar la consumul de alcol şi droguri o gasim pe locul 1. Intuim
vulnerabilităţi şi sensibilităţi, precum şi o supralicitare continuă, din dorinţa de a menţine şi
impune o imagine model, care să impresioneze în continuare pe simpatizanţi.
Totuşi nu sunt de neglijat strădania şi grija lor în această direcţie, ar trebui chiar învăţat
din politica americană, în sensul stimulării şi potenţării individualităţii, de apreciere şi încurajare
a valorii, de consolidare a respectului de sine şi, în final, a demnităţii şi mîndriei naţionale.

2. Autoaprcierea şi nivelul de aspiraţii.

Aspiraţia este o dorinţă care vizează un model a cărui realizare constituie un
progres, o dezvoltare într-o anume direcţie. Nu orice dorinţă constituie o aspiraţie. Nu se
spune: „Aspir să mănânc o îngheţată", ci „doresc să mănânc...". În schimb, un tânăr aspiră să
devină medic, după cum un compozitor aspiră să scrie o simfonie. Termenul „nivel de aspiraţie"
(introdus de germanul E. Hoppe în 1930) se referă la „aşteptările, scopurile ori pretenţiile unei
persoane, privind realizarea sa viitoare într-o sarcină dată". Astfel, un tânăr doreşte să
devină laborant într-un laborator de chimie. Un altul aspiră să devină licenţiat în chimie, un al
treilea visează să ajungă renumit savant chimist. Iată trei niveluri de aspiraţie foarte deosebite,
deşi în relaţie cu acelaşi domeniu.
Eforturile făcute de fiecare sunt în funcţie de nivelul aspiraţiei. El atrage după sine şi
satisfacţia sau insatisfacţia trăite după un anume rezultat. Un şahist poate să fie fericit că a ieşit al
doilea la un concurs judeţean, pe când altul e profund supărat, deoarece, la ultimul campionat
mondial, s-a aflat doar pe locul al doilea.
În legătură cu această temă, s-au efectuat multe cercetări experimentale, care au dus la o
modificare a definiţiei. Aşa E. Hurlock caracterizează nivelul de aspiraţie ca fiind : „Standardul
pe care o persoană se aşteaptă şi speră să-1 atingă într-o performanţă dată". Cum se vede, sfera
termenului de „aspiraţie" este aici lărgită. Sarcinile puse în faţa subiecţilor de experienţă variază
foarte mult. De exemplu, se organizează trageri la ţintă cu puşca: mai întâi, la 100 m - 10 focuri.
Apoi se controlează rezultatele şi li se comunică trăgătorilor. Ţinta se mută la 150 m. Înainte de a
reîncepe tragerea, fiecare este întrebat ce punctaj crede că va realiza acum. Se execută tragerea,
se constată performanţele şi se mută ţinta la 175 m, chestionând din nou subiecţii asupra
speranţelor privind reuşita tragerii ş.a.m.d.
 Analiza evoluţiei răspunsurilor date de subiecţi în variate cercetări, a dus la concluzii
similare. Aşa cum înregistrează L. Festinger, după obţinerea unui succes, nivelul de aspiraţie a
crescut în 51 % din cazuri; 41 % menţin acelaşi nivel şi numai 8% îl coboară. Dimpotrivă, după
eşec, 64% coboară aşteptările, 29% le menţin şi 7% le măresc. Procentele variază întrucâtva
după natura probei, dar sensul răspunsurilor e acelaşi: succesele fac să crească nivelul
aşteptărilor, pe când insuccesele îl coboară. În puţine cazuri, reacţia e diferită de cea a
majorităţii.
Există însă manifestări ale diferenţelor individuale. Sunt unii care ridică mereu nivelul
pretenţiilor, e vorba de cei ambiţioşi sau dorind să pară astfel. Alţii prevăd mereu performanţe
scăzute, la aceştia domină frica de eşec. Deosebirile în ce priveşte nivelul de aspiraţie au multiple
cauze. Un rol par să-1 aibă resursele energetice ale persoanei, mult influenţate de hormonii
cortico-suprarenali. Mediul familial şi educaţia au o înrâurire certă. Aspiraţiile sunt în funcţie de
condiţiile materiale şi culturale în care se dezvoltă copilul. Printre fiii de ţărani sunt proporţional
mai puţini cu aspiraţia absolvirii unei facultăţi, în raport cu cei proveniţi dintre intelectuali.
Elevul ce face parte dintr-o clasă cu nivel şcolar scăzut are de obicei aspiraţii mai limitate, decât
acela dintr-o clasă cu rezultate deosebite. Apoi condiţiile educative pot favoriza dorinţa realizării
de sine, ambiţia, obişnuirea cu efortul sistematic, factori care permit succesul şcolar şi ridicarea
nivelului de aspiraţie. Importantă este şi sprijinirea autocunoaşterii. Cunoaşterea propriilor
posibilităţi e deosebit de importantă. Cei care ajung să se supraestimeze se condamnă uneori la
eşecuri pentru întreaga viaţă. Şi subestimarea are dezavantaje, împiedicând progresele posibile.
Justa autoapreciere îngăduie obţinerea unui loc meritat în ierarhia socială şi asigură posibilitatea
unei vieţi echilibrate.
În prezent, cercetătorii, observând că experimentele suscită de fapt o dorinţă momentană
şi o apreciere a reuşitei posibile, iar nu aspiraţia în sensul propriu al cuvântului, tind să facă o
distincţie binevenită. Ceea ce se constată într-un experiment limitat este, de fapt, nivelul de
expectanţă - la ce se aşteaptă subiectul. Nivelul de aspiraţie se referă la o realizare mai
îndepărtată, la un progres real, dorit cu intensitate. Iar dacă e vorba de obiective de amploare,
ceea ce vrea să realizeze omul în întreaga sa existenţă, se foloseşte sintagma „nivelul eului" ; e
vorba de un „eu ideal", o concepţie despre posibilităţile sale globale în raport cu cerinţele sociale,
adică nivelul aspiraţiilor în mai multe direcţii: profesiune, viaţă social-politică, familie.
Nivelul unei aspiraţii şi cu atât mai mult nivelul eului sunt o trăsătură destul de stabilă,
după o anumită vârstă (adolescenţa), devenind o dimensiune caracteristică a persoanei şi având o
mare influenţă în direcţionarea eforturilor, în progresul ei.
Aspiraţiile, motivaţia de realizare, ambiţia contribuie la sporirea eficienţei muncii, a
învăţării şi chiar la soluţionarea unor probleme. Totuşi creşterea performanţelor nu e tot timpul
într-un raport direct cu intensitatea motivaţiei. Cercetările au dus la o constatare cunoscută azi ca
fiind „legea lui Yerkes-Dodson", conform căreia creşterea performanţei este proporţională cu
intensificarea motivaţiei numai până la un punct, după care încep o stagnare şi chiar un declin.
Într-adevăr, motivaţia prea puternică duce la apariţia de emoţii, care introduc oarecare
dezorganizare ce împiedică progresul, ducând chiar la regres. Momentul în care începe declinul
este în funcţie de complexitatea şi dificultatea sarcinii: când nu e mare, punctul de inflexiune
apare mai târziu şi invers. Desigur, un rol important îl au şi particularităţile psihice individuale:
emotivitatea, echilibrul, stăpânirea de sine