Pereteanu Cătălina, RE

Edgar Allan Poe-Un vis într-un vis

Poemul începe cu un moment introductiv în care acesta își săruta iubita sau prietena/ul,
reprezentând un moment simbolic în care el își ia rămas bun. Eul liric îi confesează ideea că
zilele sale au ajuns a fi nimic mai mult decât niște iluzii, așa cum ia prezis și iubita. Acesta suferă
în momentul în care realizează acest lucru și își pierde orice speranță pe care a avut-o odată cu
existența sa în realitate, sau în ceea ce credea el a fi realitate. Analizând versurile (Speranţa mi-a
zburat departe/ De-ar fi-ntr-o zi, ori într-o noapte,/În năluciri ce pier îndată,/Ar fi ea mai puţin
plecată? ) observăm că eul liric vrea să accentueze ideea că indiferent de timp speranța nu o mai
poți întoarce. Pentru a ne clarifica de ce nu avem posibilitatea de a întoarce speranța, eul liric ne
spune că (Căci toate ce se văd sau par/ Sunt un vis într-un vis doar.) Eul ne dă de înțeles că
realitatea nu e doar foarte departe de noi ci e chiar inexistentă, spațiul în care el trăiește nu e doar
un vis, ci e un vis într-un vis, un spațiu dublu din care nu putem scăpa, visul intr-un vis ar putea
fi comparat cu o gaură neagră din care nu putem ieși. Această idee exprimată de eul liric ar putea
semnifica că noi nu avem posibilitatea de a percepe această lume în adevărul ei sublim, fără
procesul de alterare, fără implicațiile noastre imaginare, fără conceptele noastre create de minte.
În al doilea vers eul liric dorește să reliefeze ideea de real prin senzație (Stau într-un vuiet înteţit/
Al ţărmului de val izbit,/ Şi-n mână, ca un aur fin,/Grăunţe de nisip eu ţin). Observăm în primul
rând schimbarea bruscă a spațiului, eul liric acum își vorbeste sie, de asemenea sunt prezente și
elemente auditive precum valul întețit, brusc odată cu conștientizarea prezenței visului, lumea sa
devine dezolantă. Am putea percepe această atmosferă cu atmosfera interioară e eului liric, totul
devine o expresie exteriorizată a lăuntricului, prin care acesta caută realul, bucăți, materii de care
s-ar putea prinde pentru a nega visul. În următoarele versuri (Cât de puţine! /Dar se scurg/ Din
degetele-mi în adânc,/ Pe când eu plâng, pe când eu plâng!) eul liric scoate în evidență
imposibilitatea de a menține, de a simți fizic realitatea, aceasta pleacă de la el, astfel totul devine
ca un proces repetitiv în care eul liric se străduie să prelungească un moment pentru a se putea
asigura defapt de inexistența realității. Prin versurile (O, Doamne, nu le poţi ţinea/ Tu, mai
vârtos, în mâna mea?/ N-au, Doamne, chiar nicio scăpare/ De valul fără îndurare?) observăm
iarăși încercările eului de a nega visul. Dacă privim poemul din altă perspectivă atunci ne dăm
seama că autorul ar putea vorbi dintr-un spațiu real, și tot ceea ce percepe el ca fiind himeric e
iubita pe care o părăsește de la început, zilele și grăunțele de nisip, totul la un moment dat devine
perisabil, imposibilitatea eului liric de a menține momentele, oamenii, îi creează ideea de vis.
Viața e un montagne russe în care omul trece de la un moment la altul nerealizând sau realizând
schimbările care au avut loc, astfel totul devine iluzoriu, de parcă unele lucruri, momente nici nu
ar fi existat, el le numește vise. În ultimele versuri (Sunt toate ce se văd sau par/ Un vis pierdut
într-un vis doar?) eul se întreabă dacă totuși momentele din viața sa care s-au consumat nu au
fost defapt reale de la început, dacă el a trăit prin iluzie, prin falsificarea realității.
Astfel, acest poem reprezintă o defulare a sentimentelor, crezurilor și ideilor eului liric, în care
acesta se pierde și suferă. Dar într-un final el mai speră că totul a fost doar o idee eronată a unui
moment de slăbiciune, vedem asta prin faptul că se întreabă și nu afirmă cum a făcut-o în prima
strofă.