Comunicarea politică

Comunicarea şi politica sunt elemente care sunt alcătuite din aceeaşi substanţă, relaţia de
comunicare manifestându-se în strânsă legătură cu cea a puterii, toate acestea fiind legate prin
formă şi conţinut de puterea materială sau cea simbolică, concentrate de către instituţiile politice
precum şi de actorii implicaţi în aceste raporturi.

Pentru a afla modul cum s-au desfăşurat lucrurile în România, mai întâi este necesară, ca
introducere, o definire clară a termenului de comunicare politică.

Pentru o bună perioadă de vreme, comunicarea politică s-a rezumat la comunicarea

electorală precum şi la marketingul politic, însemnând, totodată o compoziţie de tehnici şi
strategii de comunicare şi persuasiune, fiind estimată din perspectiva comunicării televizate. Dar,
odată cu trecerea timpului, astăzi, marketingul politic, ca domeniu a luat amploare înglobând
comunicarea politică. Aşadar, înţelegerea marketingului politic a suferit modificări: de la axarea
asupra comunicării, la grija pentru cererea pieţei, dar şi pentru conduita politică. Cel care observă
aceste schimbări, Harrop (1999) este cel care postulează şi ideea cum că, marketingul politic a
trecut de aria mediatizării şi ceea a ,,discursurilor electorale” ocupând un spaţiu considerabil de
poziţionare pe piaţa electorală,

Pentru a o mai bună înţelegere a ceea ce reprezintă, de fapt comunicarea politică, Camelia
Beciu, propune câteva elemente distinctive, relevante discuţiei noastre, a comunicării politice,
din perspectiva procesului comunicării. Astfel, ajunge la următoarele elemente: ,, reţeaua de
interacţiuni” care reprezintă ansamblul de instituţii, actori, acţiuni reciproce şi legături în ceea ce
priveşte anumite sisteme, dar şi un impact social. Un alt element, ,,dimensiunea reprezentativă’’
face referire la faptul că, subiectele principale ale comunicării politice sunt abordate ca subiecte
reprezentative pentru interesul public. Aşa cum o numeşte autoarea, ,,ritualizarea” se produce în
relaţia dintre doi actori, făcând parte din diferite tipuri de instituţii şi, implicit diversitatea
legăturilor care conduc către comunicarea politică. Din acest punct de vedere, comunicarea este
stabilită prin tradiţie, aşadar ritualizată într-o proporţie mai mare, spre deosebire de alte acte de
comunicare. Mass-Media are şi ea un rol important în ceea ce priveşte subiectul comunicării
politice. Având un rol hotărâtor în procesul comunicării politice, funcţia acesteia (mediatizarea) a
devenit parte proprie în vederea oricărui proces de comunicare politică. Ultimul punct distinctiv
este acela de ,,practică democratică’’, cu precizarea conform căreia comunicarea politică
reprezintă modalitatea prin care publicitatea în politică poate deveni practică socială. Aşadar,
gradul de democratizare a unei societăţi poate fi determinat în funcţie de deprinderile de
comunicare politică.

Andrei Stoicu este cel care formulează o definiţie cu un sens larg a ceea ce înseamnă
comunicare politică, acesta afirmând: ,, Comunicarea politică include procedurile, normele şi
acţiunile prin care este folosită şi organizată informaţia publică. Comunicarea politică nu
înseamnă numai tipărirea afişelor electorale sau înregistrarea intervenţiilor televizate ale unui
candidat; ea include toate acţiunile de recrutare de personal, de concepţie, de anchetă, de
marketng, de evaluare strategică, de grafică, de analiză a peisajului audio-vizual, de calcul
financiar, de pregătirea răspunsurilor care preced [...] tipărirea afişelor electorale sau intervenţia
unui candidat pe un post de televiziune“.

În ceea ce priveşte comunicarea politică actuală, aceasta este caracterizată de prezenţa

specialiştior în obţinerea alegerilor, fiind realizată cu precădere în spaţiul online, la care
contribuie şi Mass-Media cu mijloacele presei scrise, radio-ului şi televiziunii. Aşadar,
comunicarea politică actuală prezintă următoarele caracteristici:

 profesia de om politic este legată foarte mult de consultanţii acestuia. În epoca

actuală, mai exact în democraţia în care Mass-Media predomină, un om politic
fără o echipă de consultanţi nu atrage atenţia nici presei, dar nici finanţatorilor.
 înfăţişarea unui actor politic sau unui partid politic în planul principal al vieţii
politice este strâns legată de cultivarea relaţiilor cu presa. O personalitate politică
poate avea legături de colaborare cu presa, dar şi atitudini duşmănoase.
 comunicarea politică este văzută ca un mediu de afaceri, devenind, astfel o
activitate scumpă. Toate activităţile pe care politicienii le realizează cu echipa de
campanie sau cu difuzarea mesajelor prin intermediul Media necesită costuri.
 comunicarea politică devine tot mai personalizată, în contextul în care, imaginea
publică primează în faţa schimbului în bine al comportamentelor private sau
publice al politicienilor.
 programele partidelor politice nu mai sunt axate pe chestiuni doctrinare ci pe
îndeplinirea unor obiective pragmatice. Deşi fiecare partid îşi asumă o doctrină
 politică, ele nu rămân în acea doctrină în momentul în care unele obiective
pragmatice trebuie îndeplinite
 electoratul este din ce în ce mai schimbător. Alegătorii sunt duali din perspectiva
exercitării dreptului de vot. Aceştia evaluează şi îşi desemnează conducătorul fie
pe baza unei alegeri în cunoştinţă de cauză sau, de cele mai multe ori sub
influenţa campaniei electorale.
 înşelarea opiniei publice prin promisiuni mincinoase este tot mai frecventă.
Partidele politice sunt cel mai des acuzate de faptul că nu sunt preocupate de
conducerea ţării.

Astfel, demagogia este cea care le oferă un impuls partidelor politice pentru sporirea serviciilor
statului.

În România, comunicarea politică este încă în etapa de evoluţie, debutând acum

aproximativ douăzeci de ani. Ca proces, comunicarea politică românească se evidenţiază prin
înţelegerea a trei aspecte importante:

-păstrarea ideii de revoluţie de după anul 1989, iar elementul central fiind schimbarea;

- influenţa Mass-Media;

- dezvoltarea campaniilor electorale.

Printre temele majore ale societăţii româneşti actuale, D. Sandu identifică câteva
elemente deosebit de importante, subiecte majore ale societăţii şi anume: economie de piaţă,
democraţie, opţiune electorală, încredere în instituţii, migraţia, dar nu şi Mass-Media.8 În ceea ce
priveşte România după 1989, schimbarea socială este elementul cheie în relaţia media-societate.
Aşadar, 9Ungureanu vede schimbarea drept ,, trecerea unui sistem sau obiect social de la o stare
sau formă la alta, diferită calitativ’’.

În ceea ce priveşte sistemul Mass-Media, odată cu evoluţia sa explozivă, de la ziar la

radio, la televiziune şi apoi la Internet, tehnicile de comunicare politică s-au modificat rapid, iar
abilitatea de a formula mesaje potrivite pentru publicuri variate s-a dezvoltat tot mai mult.

Dezvoltarea audiovizualului s-a realizat mai încet, dar cu un ritm constant. Până în 1992,
audiovizualul românesc s-a dezvoltat mai rapid, în special în sectorul de stat, urmând ca, în 1998,
acesta să fie regrupat, Municipiul Bucureşti rămânând un caz izolat. La început, staţiile
particulare au imitat TVR-ul, iar diversificarea numeroasă a canalelor au condus către o
programare omogenă. ProTV şi Antena 1 puteau însă fi recepţionate prin contracte de
subînchiriere în acele locuri unde a fost introdusă televiziunea prin cablu. În domeniul radio, au
fost înregistrate noutăţi importante, crescând gradul de înzestrare al gospodăriilor cu aparate de
radio deţinute care a fost dublat.

Creşterea interesului populaţiei pentru viaţa publică, a permis dezvoltarea unei noi
categorii de populaţie: cea consumatoare de informaţie şi cea a formatorilor de opinie. Aşadar,
Mass Media a devenit un instrument relevant şi în formarea opiniei publice

Astăzi, comunicarea politică beneficiază de avantajul folosirii New Media, impulsionând

diseminarea informaţiilor şi sporirea mesajelor politice prin modul viral de circularitate, cu
ajutorul Internetului şi a platformelor acestuia. (ex. blogurile).

Un al treilea segment relevant discuţiei noastre, din perspectiva comunicării politice este
evoluţia campaniilor electorale. Aşa cum se menţiona şi mai sus, practicile şi mediile de
comunicare politică s-au dezvoltat exploziv, Internetul fiind cel care reprezintă cea mai rapidă
modalitate de transmitere a mesajelor, oriunde în lume.

Exemplul cel mai potrivit, din perspectiva dezvoltării campaniilor electorale este
campania pentru alegerile prezidenţiale din anul 2009. Această campanie este prima care a fost
susţinută cu instrumente din Mass Media. În ceea ce priveşte construirea campaniei, aceasta a
avut la bază pe lângă pliante, bannere, clipuri video televizate şi promovarea candidaţilor prin
intermediul New Media. (website-uri, reţele sociale, bloguri etc). Pe lângă acestea, aşa cum
afirmau Nicoleta Corbu şi Mădălina Boţan, campania pentru alegerile prezidenţiale din 2009 a
fost o ,, înfruntare de forţe politice şi mediatice fără precedent’’

În timp ce în 2004, online-ul era dominat de un singur candidat, Traian Băsescu, în 2009,
toţi candidaţii s-au remarcat în spaţiul virtual, cei mai importanţi fiind: Traian Băsescu, Mircea
Geoană şi Crin Antonescu, bătalia finală dându-se între Traian Băsescu şi Mircea Geoană.
Aşadar, online-ul creşte în mod vizibil în ceea ce priveşte campaniile electorale, monopolizând şi
spaţii extinse ale sferei publice.

CONCLUZII:
 În România, comunicarea politică este un proces complex bazat pe schimbare, unde
Mass Media prezintă o deosebită importanţă atât în procesul de influenţare a opiniei publice cât
şi în promovarea candidaţilor şi actorilor politici. Denumită şi a patra putere în stat, Mass-Media
este un factor puternic în societate actuală. Privind relaţia dintre politică-spaţiul public şi Internet
(Dahlgren, 2001)17, aceasta este una dinamică, astăzi politicienii interacţionând cu publicurile
prin diverse canale, printre care cel mai familiar, faimosul facebook.

Aşadar, comunicarea politică românească prezintă anumite particularităţi fiind dominată

de discursuri politice fără rezultate concrete, unde online-ul bate tradiţionalul, iar liderii politici
militează pentru bunăstarea societăţii fără a fi conştienţi de propriile puteri politice. În toată
această ecuaţie, statul rămâne singurul care are de pierdut şi, implicit cetăţenii care devin din ce
în ce mai nemulţumiţi de activităţile liderilor lor politici.