1

ISTORICUL COMERȚULUI ŞI AL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

Potrivit conceptului de dezvoltare durabilă a societăţii, comerţul are o importanţă

strategică pentru dezvoltarea echilibrată şi viabilă a sistemelor economice şi sociale din orice
ţară. Comerţul este un sector de activitate precisă, cu un ridicat grad de complexitate, structurat
pe domenii interioare multiple, în cadrul cărora roluri importante revin distribuţiei cu amănuntul,
depozitării mărfurilor şi aprovizionării cu ridicata, precum şi activităţilor de import-export.

Într-o asemenea accepţiune, comerţul reprezintă una dintre cele mai importante laturi ale
economiei moderne, devenind elementul principal al economiei de piaţă, indiferent de forma
acesteia.

Pornind de la asemenea premise, cunoaşterea domeniului respectiv, interpretarea

fenomenelor care stau la baza actelor de schimb şi conturarea proceselor manageriale specifice
ridică probleme deosebit de complexe pentru a căror rezolvare sunt necesare cunoştinţe şi analize
ştiinţifice de amploare, în cadrul cărora trebuie apelat atât la vastul instrumentar teoretic oferit de
disciplinele de specialitate, cât şi la experienţa practică acumulată de-a lungul
veacurilor, comerţul reprezentînd una din cele mai vechi îndeletniciri omeneşti.

Toate acestea necesită o bună cunoaştere a problematicii comerciale, a comerţului şi a

structurilor sale. De o deosebită importanţă este cunoaşterea unor aspecte referitoare la definirea
comerţului, condiţiile în care a apărut, conţinutul său, precum şi funcţiile sale în cadrul unei
economii moderne.

Noţiunea de comerţ are un conţinut complex, determinînd o funcţie economică ce constă

în a cumpăra materii prime sau produse pentru a le revinde în acelaşi stadiu fizic, dar în condiţii
convenabile consumatorilor. În acelaşi timp, aceeaşi noţiune defineşte profesiunea unui corp de
agenţi economici care acţionează în cadrul pieţei, asigurînd actele de schimb.

Sub aspect juridic, noţiunea de comerţ defineşte transferul titlurilor de proprietate asupra
materialelor sau serviciilor, precum şi prestaţiile de servicii realizate între diferitele stadii ale
producţiei sau direct între producător şi consumator care, de asemenea, se consideră că reprezintă
acte de comerţ.

La aspectele prezentate mai sus se mai adaugă faptul că, prin codul comercial care, în
realitate, se aplică la toate activităţile economice organizate în scop lucrativ, sunt definite ca acte
de comerţ actele de producţie industrială, de transport, de curtaj etc.

Privită în contextul său istoric, se remarcă faptul că prezenţa comerţului s-a făcut
necesară încă din momentul în care oamenii au început să comunice între ei. Dacă la început,
primii oameni se mulţumeau cu puţine lucruri şi se străduiau să-şi producă tot ceea ce le era
necesar, cu timpul, pe măsura dezvoltării civilizaţiei, nevoile au crescut şi nu au mai putut fi
satisfăcute decât prin schimb, creându-se adevărate curente şi căutări reciproce.
 2

Schimburile care se efectuau la început direct - produs contra produs - constituiau aşa-
zisul troc. Într-un asemenea stadiu, pentru a-şi procura ceea ce avea nevoie, omul ceda din cele
ce-i prisoseau altor oameni, care îi dădeau în schimb ceea ce şi ei aveau ca excedent. Pentru ca
acest troc să se poată efectua, era necesar ca trebuinţele sau dorinţele celor interesaţi să coincidă,
iar produsele ce urmau a fi schimbate să fie divizibile sau să aibă o valoare sensibil egală.

Schimbul a fost mult mai simplu cînd s-a trecut la folosirea unei mărfi intermediare,
numită monedă. Trocul s-a descompus atunci în două operaţiuni: vînzarea şi cumpărarea.
Pornind din acest moment, a început adevăratul comerţ.

Specialiştii în teoria comercială, analizînd evoluţia în timp a schimbului, subliniază faptul

că se poate vorbi de o adevărată civilizaţie comercială, ale cărei începuturi trebuie căutate într-un
trecut de peste patru mii de ani. Astfel, China, Mesopotamia, Europa de Nord făceau încă de
atunci comerţ la scară internaţională. Mai multe popoare mediteraneene - cretanii, fenicienii etc.
- au fost, de asemenea, mari navigatori şi negustori, formînd adevărate stabilimente comerciale în
Africa, Anglia, Ţările Baltice etc. Mai târziu, grecii şi apoi romanii au constituit veritabile
imperii comerciale, profitând de îmbunătăţirea transporturilor terestre şi maritime, de crearea şi
perfecţionarea continuă a sistemelor monetare, de dezvoltarea schimburilor şi a economiei
artizanale.

A urmat, apoi, pentru Europa, epoca invaziilor barbare şi musulmane care au antrenat
puternice sinuozităţi în dezvoltarea schimburilor, stimulând apariţia unei economii "domeniale",
o economie închisă, în cadrul căreia fiecare senior din Europa feudală producea tot ceea ce era
necesar unei vieţi foarte aspre.

Revoluţia comercială ce a avut loc începînd cu secolul al XI-lea, prin consecinţele sale
asupra schimburilor domeniale şi crearea zonelor comerciale, face să apară şi negustorul -
mercator - care, la început, a fost itinerant, iar apoi s-a stabilizat în diverse oraşe. Se nasc astfel şi
se dezvoltă primele puncte de întîlnire dintre mărfurile din sud şi cele din nord, care, ulterior, vor
ceda locul iarmaroacelor, bîlciurilor şi marilor tîrguri europene.

Efecte deosebite asupra activităţii comerciale a avut descoperirea Americii, de care, în

secolul al XVI-lea, prin aurul şi banii puşi la dispoziţie, au profitat din plin comercianţii,
constituindu-se întreprinderi foarte puternice atît din punct de vedere economic, cît şi politic.

Paralel, în acelaşi secol al XVI-lea, apar în diverse state europene măsuri protecţioniste
din zona comercială, ca preludiu al etatismului de mai târziu. Concomitent, se creează organe de
control generale ale comerţului şi comisii consultative ale comercianţilor, comisii care
reprezentau de fapt naşterea viitoarelor camere generale de comerţ.

Îmbunătăţirea mijloacelor de comunicaţie, perfecţionarea tehnicilor de realizare a

produselor, crearea unor noi modalităţi de aprovizionare, apariţia manufacturilor şi a producţiei
la scară mare, generalizarea diviziunii muncii fac să crească numărul întreprinzătorilor
comerciali şi, în acelaşi timp, să apară noi specialişti în probleme comerciale, cum ar fi
negustorii şi bancherii, care, prin investiţiile lor, au contribuit la naşterea şi dezvoltarea a însăşi
revoluţiei industriale.
 3

Este vorba de revoluţia franceză din 1789, care, prin sistemul corporativ, a încercat să ia
măsuri împotriva concurenţei, frânând puternic inovaţia socială sau tehnologică şi chiar
schimburile, prin introducerea protecţionismului local, cu vămile sale zonale foarte rigide. A
triumfat însă liberalismul, care, în cea de-a doua parte a secolului al XVIII-lea, s-a opus
reglementărilor rigide şi corporaţiilor care, treptat, au fost suspendate sau li s-a diminuat puterea
de acţiune.

După o asemenea perioadă, caracterizată prin puternice contradicţii de-a lungul întregului
secol al XIX-lea, industria progresează rapid şi, o dată cu ea, întregul său cortegiu de aspecte
adiacente, trecând prin diferite faze: criza din anii 1873-1895, restabilirea protecţionismului în
unele ţări europene, susţinerea liberalismului în Anglia, Belgia şi Ţările de Jos, care toate au
contribuit din plin la dezvoltarea comerţului. La acestea s-au adăugat dezvoltarea şi
perfecţionarea continuă a căilor de comerţ şi de transport, care au favorizat atât producţia, cât şi
distribuţia.

Distribuţia se separă tot mai mult de producţie şi, ca urmare, micul comerciant, care se
multiplică puternic, precum şi marii comercianţi nu mai sunt cei care comanditează producţia
meşteşugarilor. Respectivii comercianţi, indiferent de talia lor, devin simpli intermediari -
specializaţi sau nespecializaţi - acţionând, după caz, în funcţie de interesele industriaşilor. Într-un
asemenea context, în prima parte a secolul al XX-lea apare fenomenul de concentrare a activităţii
comerciale, la început prin crearea "cooperativelor de consum", ulterior dezvoltîndu-se puternic
prin apariţia marilor magazine, a întreprinderilor cu sucursale multiple, a comerţului integrat şi a
altor asemenea forme.

Apelând la o abordare diacronică, trebuie avut în vedere că, în contextul dezvoltării

economico-sociale, comerciantului i-a revenit continuu un rol important. Locul său ca
intermediar între producţie şi consum, conturat, aşa cum s-a arătat anterior, începînd cu secolul al
XIX-lea, şi, deopotrivă, între posibilităţile societăţii şi nevoile de consum ale membrilor săi,
precum şi funcţia sa de realizare a mărfurilor, îl plasează pe o poziţie specială în politica de
dezvoltare a fiecărei societăţi, bucurîndu-se atât de atenţia întreprinzătorilor, cât şi de cea a
puterii publice.

'50 şi este în plină dezvoltare în actuala perioadă, are în vedere evoluţia comerţului într-o
"economie de consum". În cadrul acestei etape, producţia de masă este la apogeul său, iar
societatea se dezvoltă pe baza unei economii de piaţă. De asemenea, penuria a cedat locul unei
concurenţe puternice între producători şi, mai ales, între distribuitori, iar profilul problematicii
distribuţiei nu mai este dat de produs, ci de vînzare, care devine anevoioasă şi costisitoare.

De aici decurge necesitatea unor eforturi continue de a pune la punct tehnici susceptibile
de a permite întreprinzătorilor să cucerească piaţa. De asemenea, tehnica combină realizările
productive cu metode psihologice şi psihosociologice, cercetări operaţionale etc., toate vizând
adaptarea predicţională a ofertei la cerere. Se modifică astfel însăşi optica de abordare a pieţelor,
trecîndu-se de la ideea de a vinde ceea ce se fabrică la concepţia potrivit căreia trebuie produs în
permanenţă ceea ce se vinde.
 4

Într-o asemenea situaţie, comerţului îi revin sarcini multiple, adăugînd produsului, pe

lângă utilităţile sale intrinseci, proximităţile de spaţiu şi timp, servicii complexe, eşalonate pe
întregul parcurs al actului de cumpărare şi utilizare, precum şi o serie de condiţii ambientale
privind realizarea actului de vânzare, actul respectiv urmând să devină un fenomen complex,
generator de plăceri şi satisfacţii emoţionale.