5 Piese de Teatru

5 piese de teatru
Redactor & Versiune pdf: Răzvan Penescu rpenescu@liternet.ro
© 2018 – Texte: George Cocoș (Ce mi-a trebuit mie să chiulesc), Alexandra Felseghi (Nu vorbim despre asta), Cornelia Iordache (Pauze de
respirație), Maria Manolescu (la centenar. odă), Mariana Starciuc (Tără(z)boi) și Reactor de creație și experiment, prin programul Drama 5,
ediția a III-a, 2018.
© 2018 –Portrete ale autorilor: Andra Salaoru // Fotografii din spectacolul Micul nostru centenar (după textul la centenar.odă / regia: Dragoș
Alexandru Mușoiu / cu: Alexandra Caras, Paula Rotar, Paul Socol, Doru Taloș, Adonis Tanța / scenografia: Anda Pop / muzica: Danaga): Ioana
Ofelia.
Coperta volumului este bazată pe afișul proiectului Drama 5, ediția a III-a, 2018, ilustrație de George Roșu.
Toate drepturile rezervate autorilor.
© 2018 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader
Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea gratuită a cărții prin intermediul altor situri,
modificarea sau comercializarea acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet sînt interzise și se pedepsesc conform legii
privind drepturile de autor și drepturile conexe, în vigoare.
ISBN: 978-973-122-134-2
https://editura.liternet.ro / office@liternet.ro
Editura LiterNet, 2018 2

5 piese de teatru
5 piese de teatru 1
George Cocoș - Ce mi-a trebuit mie să chiulesc

Alexandra Felseghi - Nu vorbim despre asta
Cornelia Iordache - Pauze de respirație
Maria Manolescu - la centenar. odă
Mariana Starciuc - Tără(z)boi
1
Drama 5 este un proiect al Reactor de creație și experiment din Cluj-Napoca (co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, de Primăria și
Consiliul Local Cluj-Napoca și de UNITER), ce susține dramaturgia românească printr-un program de rezidențe de scriere dramatică oferite unui număr de
cinci autori (în mod excepţional, în 2017, au fost selectaţi şase autori). Timp de o lună, acestora li s-a creat cadrul propice pentru a căpăta o mai bună
înțelegere a ceea ce presupune un text de teatru și a finaliza o piesă proprie: ședințe de lectură și feedback cu un mentor cu experiență – Alina Nelega -,
întâlniri cu regizori, actori, dramaturgi, producători, sprijin și încurajare pentru ducerea la bun sfârșit a ideilor lor. Cele 5 piese prezentate în acest volum au
fost rezultatul celei de-a treia ediții Drama 5.

George Cocoș Ce mi-a trebuit mie să chiulesc
George Cocoș
Ce mi-a trebuit mie să chiulesc2
Personaje:
Robert, 17 ani
Șeny, 17 ani
Simona, 17 ani
Andreea, 17 ani
Robert: Îmi place extraordinar de mult să chiulesc. Am cele mai multe absențe
din tot liceul. Sunt o celebritate. Și atenție. Nu sunt la o vrăjeală de liceu de
mâna a doua. Sunt la cel mai șmecher colegiu din câte există în orașul ăsta.
Numele meu? Robert. Țineți-l minte. Este posibil să devin elevul cu cele mai
multe absențe din tot orașul. Școala asta ne îndobitocește. Am calculat. Dacă
faci și facultatea, cu tot cu un masterat sau așa ceva, poți sta cam 17-18 ani în
sistem. Dacă faci medicină sau d-astea mai complicate, poți sta la învățat și
20-25 de ani. Adică mai mult de un sfert de viață. Că doar un om trăiește în
medie vreo 65 de ani. Deci, un sfert din viață îl petreci în școală. Pentru ce?
Când termini cu asta, îți dai seama că a trecut viața pe lângă tine și ai pierdut
cei mai frumoși ani. Nu mai apuci să te bucuri de nimic, pentru că după chestia
asta cu școala apar greutățile. Familie. Copii. Datorii. Ne-a întrebat vreodată George Cocoș (foto: Andra Salaoru)
cineva dacă vrem să mergem la școală? Poate vreau să mă distrez. Să mă
relaxez. Să fac altceva decât algoritmi și legături covalente. Nu te-ntreabă nimeni. Totul este forțat. Nici nu mai zic că dacă
ești prost de cap și mai și rămâi repetent de vreo câteva ori, poți sta mai mult de un sfert de viață în sistem. Păi știi cum e în
Suedia? Trei ore de școală pe zi. Cu tot cu pauza de masă. În rest, copiii se joacă, aleargă, se suie în copac. Spunea o
2
Nota autorului: Textul a trecut prin mai multe variante. Mulțumesc pentru feedback constant și sprijin: Alina, Maria, Mariana, Alexandra, Cornelia, Alexa,
Doru, Natalia.

învățătoare de pe acolo, din Suedia, că mai multe învață copilul stând în copac. Că acolo, în copac, poate să vadă nu știu ce
insectă și a doua zi, copilul poate veni să întrebe la școală ce insectă este aia, cu ce se hrănește și unde locuiește. Tare, nu?
Așa și eu. Mă duc la Forte Games, mă joc Halo și FIFA, apoi îl întreb pe dirigu' ce se întâmplă dacă apăs R1 plus pătrat în
același timp.
Șeny: Nu am chiulit niciodată în viața mea. Am ajuns până în clasa a zecea cu performanța asta. Cred că sunt celebru în tot
liceul pentru asta. Este o poveste lungă. Totul mi se trage de când eram mic. Maică-mea nu m-a dus la doctor la timp când
am făcut otită la urechea dreaptă. În același timp am luat și un oreon. Și adio auz la urechea dreaptă. Toată lumea și-a bătut
joc de mine de când mă știu. Ca să nu mai zic că sunt și tătar. La propriu. Nimeni nu prea vrea să aibă de-a face cu un tătar
surd de-o ureche. Adică, cred că și de-asta nu am apucat să chiulesc mult până acum. Nu am cu cine. Chiar nu mi se pare
atât de interesant. Chiulești și ce? Te duci să te joci la sala de net? Te duci la un fotbal cu băieții? Te duci să bagi și tu bere
cu gașca? Te duci în parc și stai pe iarbă? Te relaxezi? Te distrezi? Ce e așa mare lucru la chiulitul ăsta. Ești cool și dacă nu
chiulești. Nu?
Simona: Nu. Nu chiulesc niciodată singură. Tot timpul chiulesc împreună cu colega mea de bancă. Cu Andreea. Adică mi
se pare și normal. Facem tot felul de chestii împreună. Majorate, beții, băieți, volei. Orice. Una pentru două și două pentru
toți. Adică pentru una. Am încurcat citatul. De obicei, avem un plan. Chiulim de la orele nasoale, alea plictisitoare. Știi tu.
Filozofie, Educație Civică, Matematică, Română, Chimie, Fizică, Filozofie am zis? Așa... Ăăăă... Sport. De la sport nu
chiulim. Ăsta ne place. Și proful e drăguț. A fost fotbalist. Și desen. Și ăsta ne place. Și neapărat ne place religia. Da. Clar.
De aici niciodată nu chiulim. Ne vede Dumnezeu.
Andreea: Nu. Nu chiulesc niciodată singură. Tot timpul chiulesc împreună cu colega mea de bancă. Cu Simona. Adică mi
se pare și normal. Facem tot felul de chestii împreună. Suntem ca două surori aproape. Ne ținem de mână, împărțim
mâncarea, apa, sucul, ne ajutăm la teme. Da. Chiulim tot timpul împreună. Nu contează de la ce oră. Doar să nu fie religia.
Aici ne place. Da. Nu vrem să îl mâniem pe Dumnezeu.
Robert: Numele meu este Robert. 10 H.
Șeny: Numele meu este Șeny. 10 H.
Simona: Numele meu este Simona. 10 B.

Andreea: Numele meu este Andreea. 10 B.
Toți: Și tot ce vedeți și auziți aici este inspirat din fapte reale.
Robert: Toată acțiunea se petrece aici, în această casă. Se numește Catedrală și după cum vedeți este o dărăpănătură
ordinară. Aici obișnuiesc să chiulească elevii din liceul nostru. Aici se ascund de profi, fumează, beau, mănâncă și bulănesc
fete. Câteodată se mai și droghează, dar foarte rar. Casa asta este destul de mare, are vreo zece camere și este situată pe un
singur nivel. Este un fel de labirint împuțit. După cum puteți vedea și pe această schemă de evacuare la incendiu, există o
singură intrare, câteva ferestre și atât. Elevii se strâng aici pentru că este destul de aproape de liceu. Nu știu de ce naiba îi
zice Catedrală.
Simona: Știu eu de ce îi spune Catedrală. Cică toată casa asta a fost făcută la comanda unui bogătan din anii '20. Și
bogătanul a murit, copiii lui au vândut casa unui alt bogătan. Ăsta era de altă religie decât ceilalți. Protestant, ceva de genul
ăsta. E, și fiindcă statul nu făcea Biserici pentru protestanți, ei și-au întemeiat aici un fel de Biserică. Știi? Acasă la ei. Și era
cunoscută sub numele de Catedrală. Pe urmă au venit comuniștii, s-a expropriat, dar numele a rămas. La Catedrală erau
aduși dizidenții. Știi? Și torturați. Bătuți. Era nasol tare aici. După '90 a fost abandonată și lăsată așa. Prin 2000 a intrat în
patrimoniu, că cică e clădire cu valoare istorică. Și știi cum e la noi, că dacă e patrimoniu, nu se renovează. A rămas așa. Și
așa o să rămână.
Șeny: De unde știi tu toate astea?
Simona: De la religie Șeny-lă ce ești. Da' tu cum ești musulman și nu te duci la ora de religie, nu ai de unde să știi... Ar
trebui să mai treci și tu pe acolo. Că nu ne rugăm și facem mătănii. Mai vorbim despre istoria religiei. Cum a pornit totul.
De la cine. Care sunt asemănările și deosebirile. Nu e oră de religie ca la sate. Doar acolo ăia fac plecăciuni și iau aghiazme
mari. Aici e diferit. Profa este super de treabă. Soțul ei e preot. Preot șmecher. Și frumos. Are Parohia lui cum ar veni. Și
Profa ne povestește multe chestii mișto. Că există similitudini între religii o grămadă. Chiar și egiptenii antici aveau 12 zei
principali. 12. Înțelegi? Ca apostolii. Și multe altele. Adică genul ăsta de oră de religie ar trebui păstrată în școală. Dar ne
trag în jos ăia de la sate. Ăia habar n-au de nimic. Doar Biserică, muncă, mâncare și procreere. Atâta știu. Ca animalele. Ca
vitele. Îndobitociți de mega religiozitatea lumii sătești...

Andreea (o întrerupe pe Simona): Acum că am lămurit cine suntem și unde suntem, o să începem cu începutul. M-am
născut într-o familie cu trei frați acum mulți mulți ani...
Simona (tușește, o întrerupe pe Andreea): Altădată.
Andreea: Rețineți:
Toți: Tot ce vedeți și auziți aici este inspirat din fapte reale.
Scena 1. Robert & Șeny (se strecoară în încăpere pe singura ușă. Este beznă totală)
Robert: Șșșșș. Nu mai face atâta zgomot, nebunule.
Șeny: Nu fac niciun zgomot. Tu ești nebun. Tu faci zgomot.
Robert: Taci odată. Uite cât zgomot faci.
Șeny: Eu fac zgomot? Tu ai început. Uite ce zgomot faci tu.
Robert: Taci din gură. Dă lanterna aia încoace. Nu mi-o da. Adică luminează aici că nu văd unde e întrerupătorul ăla.
Alooo. Aici. În partea asta.
Șeny: Uite câtă gălăgie faci și mai zici de mine.
Robert: Ești incredibil. Și-așa ești surd de-o ureche, mai faci pe ascultătorul aicea.
Șeny: Gura mă-sii, am călcat în ceva.
Robert: În ce? Caca?

Șeny: Nu știu. Pute. Cred că e un fel de scutec de copil.
Robert: Folosit?
Șeny (ironic): Nu, este nou. Se vând aici în dărăpănătura asta. Uite. E la reducere. Futuți Gura Mă-tii. Uite ce-am pe talpă.
Robert: Dă lanterna aia încoace, să găsesc întrerupătorul. Cred că am șervețele umede în ghiozdan. Îți dau după aia. Te
ștergi. Poate nu e pampers. Poate e un kebap uitat pe aici.
Șeny: Hai odată. Grăbește-te.
Robert: Șșșș. Taci odată. Poate e careva pe aici și ne aude.
Șeny: Șșșș. Da. Gata. Tac. Tac. Tac. Uite cum tac. Hai odată.
Robert: Gata. Asta-i. Și se făcu lumină peste Țara Egiptului. Ă? Parcă așa zicea profa la religie.
Șeny: Nu știu.
Robert: Turc mai ești.
Șeny: Pâi de fapt sunt tătar.
Robert: Știu. Ai adus baclavale?
Șeny: Da. Sunt aici. În ghiozdan. S-au cam lipit. Merge și așa.
Robert: Bun. Ajută-mă cu asta.
Șeny: Ce e asta?

Robert: O masă. Cred. Nu știu. O folosim drept masă.
Șeny: Auzi, sigur nu e nimeni pe aici?
Robert: Da boss. Stai liniștit. Mai vin ăștia de a doișpea. În rest e gol. Uite, ți-am zis. E un kebap aruncat. Chiulesc ăștia,
vin aici, mănâncă și aruncă pe aicea. O să pun un coș de gunoi într-un colț. Poate așa îi mai educăm puțin. Degeaba fac
vrăjeala aia de Filozofie.
Șeny: Păi care-i legătura?
Robert: Exact. Care-i legătura. Niciuna. Nu te învață nimic filosofia. Dacă te-ar învăța ceva, ai știi și tu că nu e bine să
arunci pe jos gunoaie. (către public) Cred că trebuie să mă explic. De obicei nu chiulesc în gunoiul ăsta de casă. Am și eu
pretențiile mele. De cele mai multe ori, merg la Forte, bag un FIFA, o bere, un cartof prăjit. Numai că de data asta am avut
alte planuri. M-am tot săturat să chiulesc de unul singur, de nebun. Așa că l-am rugat pe Șeny, colegul meu de clasă să
chiulească cu mine de la ora de Educație Civică. Un căcat de materie. Te pune muie ăla de profesor să CONSPECTIZEZI.
Șeny (către Robert): Conspectezi.
Robert (către Șeny): Conspectezi. Da. Știu. Nu te mai băga. (către public din nou) Să o conspecteze el pe mă-sa când are
timp. Planul este simplu. Venim aici, aducem o sticlă de vin de la tata, o narghilea și un pachet special din oul kinder al lui
frati-miu. Singura chestie pe care trebuie să o facă Șeny este să aducă niște baclavale de la mă-sa și să convingă două-trei
fete să chiulească împreună cu noi. Pentru o scurtă bulăneală.
Șeny: Dă un șervețel umed.
Robert: Stai așa. Unde l-am pus? Aha. Ia. Ține. Așa. Deci. Am vin.
Șeny: Meamă. Așa da, dă-i cu ghiurghiuliul. Cât ai dat? Pun și eu.
Robert: Lasă că aduci tu data viitoare.

Șeny: Eu am baclavalele astea.
Robert: Narghilea.
Șeny: Narghilea? Unde a încăput aia frate? Ha ha ha.
Robert: Taci și nu mai râde atâta. Nu prea îmi iau caiete și cărți cu mine. Le ascund la Sala de sport, după capră. Oricum nu
sare nimeni la capră, înțelegi?
Șeny: Du-te dracu. Ha ha ha. Mor de râs.
Robert: Așa. Și în narghilea ce punem noi?
Șeny: Uuuu, ai adus?
Robert: Am luat de la frati-miu. Îl ține într-un d-ăla de ou kinder.
Șeny: Meamă, unul întreg.
Robert: Ditamai mugurelul mânca-l-ar tata pe el.
Șeny (către public): Îți dai seama că dacă eu nu am chiulit niciodată, poți să îți faci o părere despre ce fel de individ sunt. E
clar că nu am băgat niciodată iarbă sau orice alt drog. Nici nu știu cum arată. Nici măcar o țigară normală nu am pus pe
buze. Iar cu băutul e și mai complicat. Religia mea interzice consumul de alcool așa că nu prea am avut de-a face cu asta.
Probabil vă întrebați de ce chiulesc eu cu colegul ăsta al meu Robert. Dacă... Ai avea o singură șansă? O singură
oportunitate. Să poți realiza tot ce ai vrut tu vreodată? Ai profita de ea? Sau ai lăsa-o să treacă pe lângă tine? Eminem. Sunt
versuri cât se poate de reale. Nu am chiulit în viața mea. Poate că acum este timpul să văd și eu cum este. Plus că locul ăsta
este aproape de liceu. Dacă mă răzgândesc, mă pot întoarce oricând la oră.
Șeny: Le așteptăm și pe fete nu?

Robert: Clar boss. Stai calm. Le așteptăm. Cui i-ai zis să vină?
Șeny: Lui Simona.
Robert: De la 10 B? Așa?
Șeny: Lui Andreea.
Robert: Da. Normal. Astea sunt tot timpul împreună. Așa?
Șeny: Și gata.
Robert: Cum boss? Doar lu' astea? Altele n-ai găsit și tu? Ți-am zis să chemi mai multe, să ne distrăm și noi cum trebuie.
Șeny: N-am ce să fac. Doar astea două vorbesc cu mine. (către public) Chestia este că adevăratul motiv pentru care chiulesc
azi, aici, cu Robert, este că... Andreea... a zis că o să chiulească și ea. O simpatizez mult. Îmi este dragă. Adică... îmi place
de ea, ce să mai ocolim subiectul. Mergem împreună pe la Olimpiade. Și... este drăguță... ea... vorbește cu mine.
Robert: Incredibil. Ce facem noi cu doar două fete? Tu nu te uiți la videoclipuri hip-hop? Nu ai văzut? Doi rapperi au câte
paișpe gazele care stau pe lângă ei.
Șeny: Ascultă, astea sunt toate, dacă vrei le dau mesaj să numai vină.
Robert: Nu nu nu. Lasă așa. E bine și așa. Auzi. Sigur chiulesc și ele da? Că e cam târziu.
Șeny: Dacă-ți zic. Ce naiba. Stai că o sun pe Simona asta.
Robert: Bun, bun. Trebuie să mai aranjăm un pic pe aici. E cam mizerie. Idioții de a doișpea. (către public) Deși sunt
într-un fel celebru prin liceu, nu prea am avut succes cu fetele. E genul ăla de liceu unde ești popular dacă înveți și tocești ca
un sclav. Fiecare cu ce poate. De-aia l-am și luat pe ăsta cu mine. Bagă toceală multă și mai vorbește cu ceva fete cu care se

duce el pe la olimpiadă sau așa. Plus că fetelor le e și milă de el un pic. Știi. (șoaptă) Nu aude cu o ureche. Se pare că pe
ăștia handicapații îi iubește lumea mai mult.
Șeny: Nu am semnal.
Robert: A. Da. Am uitat. E clădire de-aia veche, cu oțel băgat în ea ca lumea. Ca să reziste la bomba atomică sau așa ceva.
Șeny: Nu e de prin anii '20 clădirea asta?
Robert: Ba da.
Șeny: Păi ce bombă atomică visezi în anii '20?
Robert: Ești istoric acuma a? De-aia și-au luat-o ai tăi pe coajă la Călugăreni. Sunteți o „națiune‟ de istorici.
Șeny: Eu sunt tătar.
Robert: Așa și?
Șeny: „Națiunea‟ mea nu a luptat la Călugăreni.
Robert: Păi vezi? Eu ce spuneam.
Șeny: Hai las-o așa. Dă să desfac vinul ăla. Mi-e sete.
Robert: Poftim.
Șeny: Tirbușon?
Robert: Poftim.

Șeny: Pahar?
Robert: Poftim.
Șeny: Șervețel?
Robert: Ce sunt eu boss? Asistenta ta?
Șeny: M-am pătat un pic. Puteai să iei și tu vin alb. Sau roze.
Robert: Ce roze coajă? Trebuie să fie roșu. Vinul roșu e bun pentru femei dacă îl beau bărbații.
Șeny: Apă sau suc ai?
Robert (ironic): Și gheață la găletușă. Ești nebun. De-abia am avut bani să iau sticla asta.
Șeny: E bun. Nu ziceai că aduci niște vin de la taică-tu?
Robert: Mă rog. Tot de la tata. De unde crezi că am luat bani?
Șeny: I-ai furat?
Robert: Împrumutat. Am împrumutat doar. Hai bea. Dar cu măsură. Să avem și pentru fete.
Șeny (bea): Ce să zic. E destul de bun.
Robert: Bun. Așa. Am curățat cât de cât. Când ajung tipele astea, facem narghileaua, pisăm mugurele ăsta...
(se aude un bocănit ciudat)
Șeny: Ai auzit?

Robert: Ce să aud?
Șeny: S-a auzit ca un fel de... bocănit.
Robert: Bocănit? Cu ce ureche ai auzit?
Șeny: Taci mă. Șșș.
Robert: Ești nebun. Și surd de-o ureche.
Șeny: Da mă. Am auzit un bocănit.
Robert: Aha. Și eu de ce nu l-am auzit?
Șeny: Că vorbeai de narghileaua ta. Ia. Taci. Poate se mai aude odată.
(tăcere)
Robert: Boss.
Șeny: Ă?
Robert: Să nu te întorci brusc... este... ceva... în spatele... tău...
Șeny: Ce este?
Robert: Întoarce-te ușor.
Șeny: Nu vreau.
Robert: Întoarce-te ușor.

Șeny: Bine. Ce este?
Robert: Haaaaa.
Șeny: Bă ești prost. Ce morții mă-sii? Ești prost rău. Mă sperii așa. Nu mai râde ca un bou.
Robert: Bine gata gata. Ți-am zis că nu s-a auzit nimic. Scuze. Am glumit. Hai nu plânge. Am venit aici să ne relaxăm. Și
să chiulim de la prostia aia de Educație Civică.
Șeny (vrea să pară cool): N-am înțeles niciodată care e treaba cu Educația asta Civică? Nu ne explică niciodată nimic. Stă
la catedră și citește din ordinăria aia de manual. Degeaba l-am cumpărat. Ca să citească profu' din el.
Robert: Nu știu că eu nu prea vin la ăsta la oră.
Șeny: Da, știu. Vii tot timpul aici?
Robert: Mai merg la Forte. Bag un FIFA cu băieții. Avem și clan. Ultima oară i-am rupt pe unii din top 20 România. Am
mai multe de învățat din jocul ăsta decât din prostia aia de Educație Civică. Sau Religie. Sau Mate. Chiar. Ai fost la Mate
ieri?
Șeny: Da. Am fost. Am fost la toate orele.
Robert: Da. Vezi. Ăsta este sistemul. Făcut ca pentru pușcăriași. Vii, stai, asculți, nu poți pune întrebări, pleci acasă mai
bou decât atunci când ai venit. Câte noțiuni ai memorat tu azi stând la școală?
Șeny: Pâi...
Robert: Pâi vezi. Nimic. Te prefaci că asculți, dar până la urmă cu toții suntem la fel. Trece viața pe lângă noi.
Șeny: Da. Se poate.

Robert: Așa că ascultă-mă pe mine. În viața cel mai important lucru este să faci ce îți place. Să bei. Hai noroc. Să chiulești.
Să te joci. Să fumezi. Să ieși cu fetele. Strictul necesar. Altfel vei fi toată viața ta trist. O să regreți că nu ai făcut lucrurile la
timpul lor.
Șeny: Așa crezi?
Robert: Da. Tata mi-a zis asta. Și are dreptate babacul. Văd la el. El regretă mult. (către public) Tata lucrează pe vapor.
Petrolier. Face asta de multă vreme. De fapt, cred că pot să număr pe degete momentele în care îl văd prin casă. Nu știu ce
credeți voi despre ăștia care lucrează pe vapoare. Poate credeți că au bani. Ei bine, chiar au mulți bani. Dar confortul ăsta
financiar vine cu un sacrificiu. Mental. Aici sus. O iau razna ăștia. Din cauza apei. Stai câte șase sau opt luni izolat pe un
vas, în mijlocul unei mări, împreună cu alți 200-300 de coechipieri. Mateloți. Bărbați. Ți se zdrelește capul. Vii acasă și
suferi de un fel de sindrom. Te enervezi ușor. Mai faci scandal. Mai te îmbeți. Mai bați femeia. Mai bați copilul. Îmi spune
tata de fiecare dată că să învăț, că să nu ajung ca el, că el a dus-o rău, că el nu a avut acces la școală, bla bla bla bla. Cel mai
mult îmi place când tata îmi fute câte-un pumn în cap. E singura formă de afecțiune pe care mi-o arată. (începe ușor să
plângă) Cel mai mult și cel mai mult îmi place când îmi fute un pumn în cap după ce află că am absențe și că chiulesc de pe
la ore. Are un fel de ură specială, care este doar pentru mine. Pentru un moment, pentru o secundă... (pauză) ...simt că sunt
important pentru el. Și exact în clipa aia, îmi dau seama cât de mult mă iubește. Când știu că trebuie să vină acasă, stau cu
sufletul la gură și aștept bătaia aia în ușă de marinar cu lopeți în loc de mâini.
Șeny: Aaaa... s-a auzit un bocănit la ușă.
Robert: Da. Am auzit și eu de data asta.
Șeny: Stai. Unde te duci?
Robert: Să deschid ușa. Ia. Ține piciorul ăsta de scaun. Eu deschid ușa. Dacă e vreun psihopat sau vreun boschetar îi tragi
una în cap.
Șeny: Meamă Robert. FGM. Hai.
Robert: Șșșș. Liniște.

Șeny (către public): În continuare aș vrea să țineți minte că...
Robert & Șeny (către public): Tot ce vedeți și auziți aici este inspirat din fapte reale.
Scena 2. Simona & Andreea & Robert & Șeny
Simona & Andreea: Aaaa...
Robert & Șeny: Aaaa...
Simona & Andreea & Robert & Șeny: Ce m-ai speriat.
Simona: What the fuck dude? Ce căcat faci cu paru' ăla?
Șeny: Ăsta? Ăăăă... Nimic... L-am găsit pe aici.
Andreea: Sunteți nebuni. M-ai speriat de mi-a sărit o bretea de la sutien.
Robert: Uuuu, înseamnă că a meritat. Nu turcule? Ce zici?
Simona (către public): Ce caută două fete așa mișto ca noi cu ăștia doi în maghernița asta? Este foarte simplu. Nu ne place
Geografia. Exact acuma, exact azi, avem un test. Nu am învățat nimic. Nu am avut când. Am fost cu Andreea la un majorat
aseară. Am dansat până dimineață. Și chiar dacă aș fi avut timp, tot nu cred că aș fi mers la shitul ăla de test. Pentru că nu ne
place Geografia. Eu chiar cred că este absolut inutilă. Dacă vreau să aflu despre o localitate sau un munte sau un deal sau o
apă, deschid un google sau un maps ceva. Plus că, seriously, cine mai folosește în ziua de azi o hartă pe un carton obosit ca
să îți arate unde este Oneștiul. Ai atâtea modalități în ziua de azi. Pune dude pe un perete o proiecție 3D cu orașul ăla, că nu
te costă mare lucru. Dar nuuuu. Hai să le arătăm la copii băbește, că sigur le plac chestiile vintage. Pe bune. Profa de Geogra
ar trebui să își mai schimbe „metoda‟. Așa că... Fuck Geografie... Hell Yes Chiulangerie! Oricum, ideea este în felul
următor. Fac asta și pentru Andreea. Îi este milă de băiatul ăsta, Șeny. Adică nu are o ureche sau așa ceva și mai este și turc.

Șeny (către public): Sunt tătar.
Simona (către public): Tot aia. Faza este că Andreea îl și place un pic. Nu știu ce vede la el, dar mă rog, gusturile nu se
discută. Plus că băieții au băutură, țigări, what the hell, ne mozolim un pic pe aici și ne simțim bine. Nu contează dacă este
grec, bulgar sau turc.
Șeny: Sunt tătar.
Simona: Taci și dă-mi să beau o gură din votca aia.
Robert: Ce votcă?
Simona: Cum adică ce votcă? Andreea?
Andreea: Șeny a zis că ne întâlnim aici, în Catedrală, la ora a patra, că aduce el niște votcă, suc, pahare, șervețele. Știi? Ca
la club.
Robert: Ce-a zis?!
Șeny: Stai așa că faza e așa. Am luat o votcă care s-a spart. Am căzut când am ajuns aici. M-am împiedicat... de... un...
kebap. Uite, am pe talpă dovada că...
Robert: Și am luat vinul ăsta în schimb. E ok. Plus că votca miroase. Dacă te întorci la oră și te miroase...
Simona: Să mă întorc? Cred că glumești. Voi chiuliți pentru prima oară în viața voastră?
Robert: Normal că nu.
Șeny: Eu da. Adică nu. Adică pentru prima oară azi. Că de obicei chiulesc de două-trei ori pe zi. Și nici nu mă duc acasă...
mă duc să... știi... cum se face atunci când chiulești... te... plimbi... sau... stai... pe... o bancă...

Robert: Oricum nu contează. Suntem aici. Înseamnă că am chiulit. Altfel eram la oră. Dacă nu chiuleam, eram la oră.
Asta-i de la Hagi citire. Andreea, închide tu ușa aia te rog, numai să nu o trântești prea tare.
Andreea: O închid. Tot murdar a rămas aici. Cretinii ăștia de a doișpea.
Șeny: Așa ziceam și eu. Nesimțiți. Chiar am zis că o să aduc un coș de gunoi să îl pun aici.
Robert: Serios? Asta spuneai TU? Și mai ce spuneai tu despre locul ăsta? Ă?
Șeny: Are pereții groși pentru a te proteja împotriva bombelor...
Robert: Taci odată. Cred că fetele vor să stea jos și să bea ceva.
Șeny: Sau să mănâne o baclava.
Andreea: Uuuu, baclava? Cum e baclavaua?
Șeny: Baclavaua e lipită. Adică s-au cam lipit, dar merg și așa. Sunt făcute de mama. Ieri a fost ramadan.
Simona: Îmi pun eu?
Robert: Da. Te rog. Pune cât vrei. Pune-i și Andreei.
Simona: Și cu narghileaua ce-i?
Robert: Pentru experimente, știi.
Andreea: Experimente letale sau de care?
Șeny: Mai mult nelegale.

Simona: În sfârșit. O petrecere ca lumea în spelunca asta. O faci tu?
Robert: Da. Clar. Trebuie să pun mugurelul ăsta aici, apă are, așa, foc. Șeny dă-mi te rog un foc.
Șeny: N-am.
Robert: Cum n-ai? Ce morții... (șoaptă către Șeny) Ți-am trimis mesaj că să aduci o brichetă.
Șeny (șoaptă către Robert): Aaa... Credeam că e un mesaj codat. Ca să aduc o brichetă. Înțelegi? Adică o colegă. O fată. O
gagică...
Robert: Șșșș... am înțeles. Taci. Ă. Fetelor, voi aveți o brichetă sau ceva de aprins?
Andreea: Noi nu fumăm.
Simona: Dap. Smoking is killing.
Robert: Păi și cum voiați voi să fumați asta aici în Catedrală?
Simona: Aaa... nu...
Andreea: Că de-asta fumăm.
Simona: Da. Lejer.
Andreea: Ne place senzația știi?
Simona: Da. Și e mai sănătoasă decât tutunul.
Robert (se caută de o brichetă): Fir-ar să fie.

Simona: God damn it.
Andreea (către public): Deși suntem a zecea am petrecut o grămadă. Eu și cu Simona. Știm destul de bine ce înseamnă să
fumezi iarbă, să bei până te faci praf sau să te lingi cu unul sau cu altul. Lumea în general are prejudecăți. Greșite. Crede
despre noi, adolescentele că habar nu avem de nimic. Tații ne cred virgine până la 30 de ani, mamele cred că mergem la
școală de plăcere, iar restul oamenilor cred că noi înjurăm, ne bârfim și ne caftim. Complet neadevărat. Nu toți adolescenții
sau elevii sau cum vreți voi să le ziceți înjură. Sau se caftesc. Sau se bârfesc. Sau și-o trag sau învață. De exemplu, noi. Noi
chiulim. Asta ne place să facem. Să chiulim. Pentru că a chiuli înseamnă să fii liber. Înseamnă să faci ce îți place. Iar mie
chiar îmi place să mă mai pup cu unul sau cu altul din când în când. Dar îmi place să fac asta, atunci când chiulesc. E mai
palpitant. Adrenalină pură.
Robert: Pff... Mă duc puțin pe aici să văd poate a lăsat careva vreo brichetă.
Șeny: Bine. Dacă nu, o să mă duc eu până la colț să cumpăr una.
Simona: Stai că am găsit eu.
Robert: Parcă spuneai că nu fumezi.
Simona: Ce? Ești de la Interpol?
Robert: Doar dacă mai ai și alte lucruri de ascuns prin geanta aia.
Simona: O fată are de toate în geantă.
Robert: Aha. Bine. Dă încoace bricheta aia. Așa. Deci aprind asta. Stai să trag puțin.
Șeny (către public): Deși s-a dat mare sculă în basculă s-a înecat ca fraierul atunci când a tras prima oară din narghileaua
aia. Apoi și-a revenit.
Simona: Sper că nu aveți herpes.

Robert: Herpes?
Simona: Păi trebuie să poștim asta nu?
Andreea: Frecăm și noi țâșpicul ăsta înainte de a-l băga în gură.
Robert: Uuuuu. Ce bună e. Ia Șeny. E rândul tău.
Șeny: Aha. Da. Sigur. Dă-l încoace. Așa... Ă... Da... Deci... Trag în piept... (către public) Bineînțeles că habar nu am ce fac.
Nu prea te învață la școală chestii d-astea. Adică, cred că ar fi super să te învețe. Dacă aș învăța la școală cum se fumează,
nu aș mai chiuli ca să învăț cum se fumează. Plus că totul ar fi controlat de un profesor care știe să tragă ca lumea din țigară.
Dacă stau bine să mă gândesc ar fi mult mai interesant decât Latina. Și prezența la ore cred că ar fi de 100%. De fapt, de
asta avem noi nevoie. De cursuri care să ne ajute în viață. Futui. Încep să vorbesc ca Robert. Trag. Mă înec, mai trag odată,
dar până la urmă îi dau de cap. Secretul e să tragi în piept și să ții acolo o secundă–două. Facem câteva ture de tras din...
cum se cheamă asta... suzetă cred. Sunt destul de bine. Nu simt mare lucru. Este fum peste tot. Râdem. Robert zice niște
bancuri...
Robert: Unu de la profu' de istorie. Cică Hitler și cu Himmler stau de vorbă. Și zice Hitler: Bă Himmler vreau să omor un
milion de evrei și un clown. Și Himmler întreabă: Bine bă Hitler, de ce vrei să omori un clown? Și Hitler zice: E vezi.
Nimănui nu-i pasă de evrei.
Șeny (către public): De aici încolo, lucrurile se schimbă. Rețineți. Ceea ce vedeți și auziți în continuare este inspirat din
fapte reale.
Andreea: Am o idee.
Robert: Care?
Andreea: Dacă tot am terminat sticla asta, hai să ne jucăm jocul ăla cu învârtitul sticlei.
Robert: Bună idee.

Șeny: Nu știu ce să zic. Nu trebuie să fim mai mulți pentru asta?
Simona: Nu deloc. Merge și așa. Îți este frică Șeny? (șoaptă) Crezi că te-ai putea pupa cu Robert?
Șeny: A... nu... nu... Nu e despre asta. Putem să jucăm.
Andreea: Învârt eu prima. Sunteți gata? Trei, doi, unu...
Simona: Și se-nvârte.
Robert: Hai, hai, hai, spre mine.
Șeny: Este spre Simona.
Robert: Nu cred. Pare mai mult spre mine.
Andreea: Este clar către Simona.
Robert: Nu am stabilit regulile.
Simona: Fuck the rules! Vino încoace baby.
Andreea: Vin.
(Andreea și Simona se sărută)
Șeny: Ok. S-a început bine jocul.
Robert: Rândul meu.
Simona: Spin that shit!

Andreea: Este spre Șeny.
Robert: Da bine. Sigur. Care erau șansele.
Andreea: Hai băieți. Trebuie să vă sărutați. Sau este prea mult pentru voi?
Șeny: Nu este prea mult. Este doar locul ăsta. Este un pic sinistru. Nu mă inspiră.
Simona: Da. Păi știi de ce? Locul ăsta este bântuit.
Șeny: Ce?
Simona: Da. Serios.
Andreea: Ce?
Simona (îi dă un ghiont Andreei): Da. Pe bune. Nu știți povestea de la religie?
Șeny: De la religie?
Simona: A. Am uitat, că tu nu te duci, ești turc.
Șeny: Sunt tătar.
Simona: Ia. Veniți mai aproape să vă zic. Aici au fost chinuiți mulți oameni. Între pereții ăștia. Odată pe timpul
comuniștilor și odată înainte de comuniști. Erau niște protestanți aici sau așa ceva. Făceau tot felul de căcaturi, magii,
vorbeau cu fantome, cu morții mamii lor. Aici intrau mulți oameni și nu mai ieșeau. Erau sacrificați pentru nu știu ce naiba
de ritual. Și alții veneau și le beau sângele. No bullshit. The real deal. Ne-a zis profa de religie. E o scumpă săraca.
Robert: Da. Bine. Cred că ai fumat prea mult căcat d-ăsta.

Andreea: Că veni vorba... Mai aprinde un pic cărbunele ăla că s-a stins.
Simona: Mdea. Credeți ce vreți. Mă duc să mă piș.
Robert: În ultima cameră te rog.
Simona: Dea. Știu.
Andreea: Vrei un șervi?
Simona: Am.
Șeny: Ă? Nu merge?
Robert: Nu știu ce are bricheta asta. Cred că i-a sărit piatra. Nu mai merge. Na. Ce facem?
Șeny: Mă duc să cumpăr?
Robert: Nu lasă. Mă duc să mă uit pe aici. Sigur au lăsat ăștia de a doișpea vreo brichetă pe aicea. Mă întorc imediat.
(tăcere)
Scena 3. Șeny & Andreea
Șeny (către public): Nu am fost niciodată un cuceritor, așa că nu știu ce să spun. Am rămas singur cu Andreea și ea... e o
fată... aici... și aș putea să îi zic ceva sau așa... adică nu mă gândesc să mă pup cu ea, nici religia nu e ok cu asta. Sunt reguli
clare la noi. Este o tăcere... groaznică... care mie mi se pare un an, așa că am zis ceva.
Șeny: Mișto... pantofi... ă... de unde i-ai luat?

Andreea: Ăăă... mersi... ăăă... i-am primit cadou.
Șeny: Aaa... super... sunt... mișto...
Andreea: Aha. (către public) Sunt așa drăguți băieții când sunt prostuți. Îmi place de el. Îl cunosc de la Olimpiade. Nu mă
prea omor eu după Olimpiadele astea, dar mai scap de niște ore. Ultima oară profa de română m-a învoit de la toate orele în
ziua când a fost Olimpiadă. Și acolo vine tot timpul Șeny. Este foarte deștept. Știe multe lucruri. Și eu știu multe lucruri. De
altă natură. Ne putem completa reciproc. El deștept și eu... să-i spunem... matură.
(tăcere)
Șeny: Auzi... ă... Ce vrei să faci după ce termini liceul?
Andreea: Nu m-am gândit. Mai avem până atunci. Să văd dacă termin anul. Că nu prea îmi motivează ăștia absențele. Am
adus scutiri și tot felul de foi, dar deja nu mă mai crede nimeni. Trebuie să văd. O să iau bomboane sau alte mizerii. Cafea.
Ceva. Știi ce zic. Simona odată i-a luat un televizor profei de istorie ca să îi motiveze niște absențe. Altfel îi scădea nota la
purtare. Și dacă afla comunistul ăla de ta-su, îi făcea capu' calendar. Îți dai seama, nu o mai lăsa să vină la Bal sau la
Concert. Ca să numai zic de tabăra de vară. Păi dacă nu venea Simona în tabără degeaba mă mai duceam eu. Că doar n-o să
stau cu tocilara ai de Țili sau cu grăsanca aia de Gula. Așa că o să văd. Știu că Dirigu' își dorea un stilou. Adică asta ar fi zis
el la un moment dat. Că nu are cu ce scrie, că nu are cu ce pune note, că nu are cu ce motiva absențe. Tot timpul zice că nu
îi merge pixul. Eu m-am prins. Vrea un stilou știi? Cum are profa de chimie. Stilou așa frumos, să motiveze el absențele
acolo cu vioiciune. Știi? Ca și cum ar învârti în mămăligă. Așa trebuie să facă. Cercuri concentrice de motivat absențe. Uite
că mai știu și eu ceva de la Mate. Deci încă nu m-am gândit foarte bine. Depinde ce se întâmplă semestrul ăsta. Dar... cred
că... ceva... cu științe politice.
Șeny: A da? Ce tare. Și eu vreau să fac asta.
Andreea: Sau poate ceva Drept. (către public) Nu știu deloc ce vreau să fac după ce termin liceul. Tot ce știu este că nu
trebuie să îi supăr pe ai mei. Ei nu trebuie să afle niciodată dacă iau vreo notă mică sau așa. Prefer să chiulesc de la test
decât să iau vreun 2. Și data viitoare când mă duc la oră, o dreg eu cumva. Aș putea scoate măcar un opt. Niciodată nu
m-am descurcat la teste. Sunt groaznice. Și mai ales când te scoate în față. Știți că românii au o frică de a vorbi în public

care li se trage de pe vremea când făceau școală? Da. Pentru că creierul nostru asociază vorbitul în public cu acel moment în
care te scoate profu' în față la tablă și nu știi lecția. Iar el îți pune 2. Și astfel, neuronii noștri cred că dacă ești chemat în față,
ai belit-o. Deci, prin urmare ți se cam duce cariera de public speaker.
Șeny: A da? Foarte tare. Și eu... vreau... să... fac... asta.
Andreea: Serios?
Șeny: De fapt nu. Vreau să dau la marină. Știi? La Academia navală, în Constanța. Vreau să devin comandant de vas de
croazieră. (către public) Dacă mă gândesc mai bine, chiar încep să îi dau dreptate lui Robert. Eu aș vrea să mă fac
Comandant de vas de croazieră, dar la școală nu te învață nimeni cum să faci asta. Adică, ce fel de calități sau aptitudini îți
trebuie. Nu există un curs de Comandanterie pe vas de croazieră. Bine că facem Latină. O să pot striga din puntea de
comandă: VINE VALLUS TROIANUS. Asta înseamnă că ar trebui să chiulesc de la Latină și să merg până la bibliotecă să
găsesc un manual despre cum să devii un Comandant de vas de croazieră. Interesant. Și complicat.
Andreea: Nu e cam complicat cu problema ta?
Șeny: Ăăăă...
Andreea: Cu urechea.
Șeny: Da da știu. Faza e că m-am interesat. Și nu e nevoie să auzi cu ambele urechi ca să devii comandant de vas. Adică e
important să auzi, dar știu eu un doctor care poate să treacă în acte că totul e bine. Da. Și pot purta un fel de aparat. Dar e
mai greu. O să văd. Toate la timpul lor, cum s-ar zice.
Andreea: Tare.
Șeny: Da. Și cred că...
Andreea: Ce?

Șeny: Ai simțit?
Andreea: Ce?
Șeny: Ca un fel de aer... rece... pe aici.
Andreea: Aer rece?
Șeny: Da... n-ai simțit?
Andreea: Nu.
Șeny & Andreea: Aaaah...
Andreea: Ce-a fost asta?
Șeny: Nu știu... ai simțit?
Andreea: Da. Parcă m-a atins ceva pe cap.
Șeny: Rece.
Andreea: Da. Rece. Ca o...
Șeny & Andreea: Răsuflare.
Andreea (către public): Adevărul este că nu știu dacă m-a atins ceva sau nu. Poate am simțurile amorțite de la băutură. Dar
îmi zic că dacă vreau să mă pup cu ăsta, acuma pot face asta. Mă pot juca de-a victima și că mi-e frică și că trebuie să mă
țină puțin în brațe. Oricum se potrivește. Locul ăsta chiar îți dă fiori. În primul rând că nu intră lumină naturală. Geamurile
sunt acoperite sau placate cu ceva lemn. Apoi mirosul. Miroase a boschete și a murătură. Cred că de la ăia de a doișpea.

Andreea & Șeny: Aaaa...
Andreea: Ce-a fost asta?
Șeny: O bocăneală.
Andreea: S-a auzit de acolo. Din... perete...
(tăcere)
Șeny: Șșșș...
Andreea: Ce faci?
Șeny (șoaptă): Vreau să bat în peretele ăsta.
Andreea: Și de ce vorbești în șoaptă?
Șeny: Șșșș...
Andreea & Șeny: Aaaaa...
Andreea: Ți-a răspuns înapoi la bătaie. Ce gura mă-sii... Simona... Simona...
Scena 4. Șeny
Șeny: Pare că s-a auzit din peretele ăsta, dar nu știu sigur. Părea mai degrabă din tavan. Este posibil să fie o... Andreea?
Andreea? Unde ești? Andreea? Gura mă-sii, Andreea unde ești? Robert, Andreea, mă auziți? FGM Robert. Dacă faci glume
proaste, te omor cu mâna mea. Ce mă-sa. Ce are curentul. Am plecat de aici. Robert, am plecat. Ce? Ușa mă-sii...
Deschide-te în gura mă-tii... Ce e asta? Aaaa... Robert? Tu ai stins lumina? Robert? Te rog răspunde? Aaaa... Nu mai

bocăni... Robert... Andreea... Aaaaa... Lumina mă-tii, aprinde-te întrerupător stupid... Așa... gata... Robert? Tu ești? Robert?
Întoarce-te. Robert, ești bine? Aaaaaa... Ce naiba ai pățit?
Robert: Îng... îng... îng...
Șeny: Aaaaa... ăăăăă... ești plin de sânge... ajutooor, aaaa... deschide ușa asta... aaaa... lumina... Nu... aaaa... lasă-mă în
pace... aaaaaa... dă-mi drumul... Lasă-măăăăăăăăăă...
Șeny (către public): Vă uitați la filme de groază? Multe? Vă uitați noaptea? Vă uitați singuri? Vi s-a întâmplat vreodată
vreo chestie atât de ciudată încât să nu o poți explica? Să cadă o linguriță de pe masă? Sau un tablou de pe perete? Ți-a fost
vreodată frică să te uiți în oglindă dacă te duci la toaletă la 3 noaptea? Mie și acum îmi este frică. Tot ce am văzut și am
auzit acolo este real. Tot ce auziți și vedeți aici este inspirat din fapte reale.
Scena 5. Șeny & Andreea
Andreea: Hei Șeny. Ce-ai de țipi?
Șeny: Aaa... ăăă...
Andreea: Ce-ai pățit? De ce plângi? Ce e cu tine?
Șeny: E Robert. E plin de sânge.
Andreea: Stai. Ce?
Șeny: Da... Era acolo... s-a... stins lumina... și era Robert... cu sânge pe față și bolborosea ceva, apoi iar s-a stins lumina și
ceva m-a prins de mână...
Andreea: Ceva?

Șeny: Da... ceva... era rece... uite...
Andreea: Ce morții mă-sii e asta? Pare a fi o urmă de gheară. Te-a zgâriat o pisică? Gata gata, nu mai plânge, e bine, sunt
aici...
Șeny: Și ușa...
Andreea: Ce e cu ușa?
Șeny: E blocată...
Andreea: Stai așa... N-are cum... Ce mă-sa... E blocată...
Șeny: Trebuie să ieșim de aici. Zgârietura asta mă arde.
Andreea: Poate era o pisică în călduri.
Șeny: Mă jur că nu e de la nicio pisică...
Scena 6. Șeny & Andreea & Simona
Simona: Gata... Ce infecție de WC... Ce faceți mă pe jos? Șeny? Ce-ai pățit?
Andreea: Zice că l-a atacat un fel de pisică.
Șeny: Nu era nicio pisică. Doar ai simțit și tu.
Andreea: Am simțit o adiere, poate fi de la un geam ceva.
Șeny: Dar ai auzit un bocănit...

Andreea: E o casă veche... Mai cade tencuială sau așa ceva...
Șeny: Și ușa? Cum de e blocată?
Simona: Ce? Ușa e blocată?
Andreea: Da. S-o fi blocat când am închis-o eu. Mi-a zis Robert să nu o trântesc prea tare. Poate nu am fost atentă.
Simona: Da... E blocată... Hai că sun pe cineva să vină să deschidă din afară.
Andreea: Sună-l pe Dumi. Zicea că chiulește și el.
Simona: Bine... Nu e semnal... De ce nu e semnal?
Șeny: Din cauza pereților. Sunt armați cu fier... Să reziste la bombe nucleare.
Simona: N-are cum... E clădire făcută în anii '20. Nu erau bombe nucleare pe atunci.
Șeny: Ce știu eu. Nu sunt istoric. Eu sunt un turc.
Andreea: Nu erai tătar?
Simona: Deci zici că te-a mușcat o mâță...
Șeny: Nu fatăăă, nu o mâță... Este ceva aici... M-a atacat. L-am văzut pe Robert plin de sânge chiar acolo unde stai tu
acuma.
Simona: Robert? Chiar? Unde e ăsta?
Andreea: S-a dus să caute o brichetă.

Simona: În căsoiul ăsta?
Andreea: Păi dacă a ta nu mai merge.
Simona: Cum nu? Ia dă-o. Uite fată că merge.
Andreea: Poate i-a făcut o glumă.
Șeny: Nu cred... Face el glume dar nu așa de elaborate... Plus că era Robert, dar nu era Robert? Înțelegi? Parcă era posedat.
Simona: Perfect. Am rămas blocat aici cu un nebun surd și-o pisică în călduri care zgârie oameni. Dă să văd zgârietura aia.
Șeny: Ia.
Simona: Ce naiba?
Șeny: Ți-am spus.
Simona: Pare mai degrabă un bursuc.
Șeny: Hai că ești deșteaptă.
Andreea: Nici eu nu pot să sun pe nimeni.
Șeny: Din cauza...
Andreea & Simona: Pereților.
Simona: Da. Știm. Paranoia ce ești.
Andreea: Robeeeeert!

Simona: Hai să îl căutăm pe ăsta... Cu bricheta lui cu tot.
Șeny: Stați! Nu plecați!
Simona: Ho ce țipi așa?
Șeny: Vă rog nu mă lăsați aici?
Simona: Andreea... du-te până spre locul de deșertare și strigă pe acolo. Poate ăștia doi se țin de poante. Eu între timp vreau
să caut ceva să deblochez ușa.
Andreea: Bine. Ai grijă da? Mă întorc repede.
Scena 7. Șeny & Simona
Șeny: Mulțumesc... Mi-e frică tare.
Simona: Stai calm. Ați fumat mizerie de-asta înainte? Poate ai halucinații.
Șeny: Crede-mă... nu am fumat nimic. Doar baclavale. Nimic altceva. A
Simona: Poate te-a apucat paranoia de la povestea aia de groază. Este doar o invenție. (către public) Adevărul este că nu
este deloc o invenție. Nouă ne-a spus profa de religie să nu ne apropiem de locul ăsta că este blestemat. După ce am auzit
povestea de la ea, m-am interesat și am aflat că chiar așa era. În casa asta au fost torturați oameni pe vremea comuniștilor,
unii chiar nu au mai ieșit de aici, iar înainte de ei, aici chiar era o sectă care făcea tot felul de ritualuri ciudate. Profa de
religie chiar a zis că bărba-su, preoțelu frumușelu, a făcut aici un fel de sfințire. Cică toată casa s-a-ntors cu curu' în sus.
Povestea de voci și obiecte care zburau pe aici. Cât o fi religia ea de religie, dar partea asta eu nu am crezut-o. Baliverne de
speriat copiii.
Simona: Hai, ridică-te și ajută-mă să găsesc ceva să deblocăm sau să spargem ușa asta.

Șeny: Un topor ar fi bun.
Simona: Dacă nu, ieșim pe-un geam ceva.
Șeny: Sunt tencuite. Intrau tot felul de boschetari aici. Le-au tencuit.
Simona: Cine?
Șeny: Nu știu că nu sunt istoric.
Simona: Văd. Ești mai mult isteric.
Șeny: Uite, aici, după perdeaua asta trebuia să fie un geam, dar nu mai e... Am văzut de cum am intrat. Așa m-a învățat tata.
Când intru într-un spațiu nou, să caut puncte de evacuare în caz de urgență. Și mai este ceva ciudat. Geamul ăsta a fost
tencuit de curând. Vezi? Pare ud.
Simona: Măi Sherlock. Mai bine mă ajuți să caut o șurubelniță ceva.
Șeny: Mai bine nu chiuleam eu. Îmi vedeam de treabă liniștit. Acuma stau să caut șurubelnițe în maghernița asta. Gura
mă-sii de treabă... Catedrală... De ce mă-sa i se spune Catedrală?
Simona: Pentru că aici a fost o Catedrală?
Șeny: Ce?
Simona: Da. În anii '20. Prima Catedrală de protestanți din oraș.
Șeny: Aha.
Simona: Hai. Ține bățul ăla aici la butuc. Eu îi dau cu fierătania asta. Poate se deschide un pic.

Șeny: Vrei să dai la mecanică?
Simona: Poate te pocnesc de nu te vezi. Hai. Ține.
Șeny: Țin.
Simona: Ce faci mă?
Șeny: Aaa... de ce dai? Ce-ai?
Simona: Păi mi-ai pus mâna pe fund.
Șeny: Ce? Eu? Ești nebună? De-asta îmi arde mie acuma? De pus mâna pe cururi?
Simona: Bă... După ce ieșim de aici... Te spun... Gura mă-tii...
Șeny: Dacă-ți zic că nu am fost eu, ce naiba?
Simona: Ce faci mă?
Șeny: Ce?
Simona: Te rog zi-mi că tu ai pus mâna pe fundul meu.
Șeny: Mă jur... că nu am fost eu...
Șeny & Simona: Aaaa...
Simona: Ce-a fost asta?
Șeny: Bocăneala...

Simona: Ce bocăneală?
Șeny: Bocăneala care se aude din tavan... sau perete...
Simona: Ăștia fac glume de...
Șeny & Simona: Aaaaa...
Simona: Ce s-a întâmplat cu lumina?! Șeny, te rog aprinde lumina...
Șeny: Încerc...
Simona: Șeny...
Șeny: Da?!
Simona: Te rog zi-mi că tu mă ții de mână...
Șeny: Eu? Eu... sunt la ușă, la doi metri de tine...
Simona: Atunci... ce morții... aaaa... aaaaa...
Șeny: Simonaaaa!
Simona: Șeny! Ajută-măăăă... Aaaaa...
Scena8. Șeny & Simona & Andreea
Andreea: Ce se întâmplă mă aici? Ce țipați așa? Ce e cu lumina? Șeny!?!

Șeny: Da?!
Simona: Ajută-mă... Aaaaa...
Andreea: Aprinde lumina aia...
Șeny & Andreea & Simona: Aaaaaaa....
Șeny: Ce morții mă-sii, cum s-a aprins lumina? Și ce naiba caut în partea asta de cameră?
Andreea: Ești bine?
Simona: Ceva e aici și m-a atins.
Șeny & Andreea: Simona!
Simona: Ce?
Andreea: Ești dezbrăcată...
Simona: Aaaa... what the fuck dude... unde sunt hainele mele?!
Șeny: La mine...
Simona: Ce naiba de pervers ce ești...
Șeny: Stai. Nu mai da în mine. Că nu am fost eu.
Andreea: Cum te putea dezbrăca? Cămașa aia a ta are o mie de nasturi...
Simona: NU ȘTIU... Vreau să plecăm de aici.

Andreea: E bine gata, liniștește-te. Nu mai plânge.
Șeny: Dați-vă la o parte. Futu-ți gura mă-tii de ușă... Dacă nu te sparg, cu mâinile goale te sparg... Ia de aici... Aaaaa...
Sparge-teeeeeee...
Andreea: Măi omule... o să te rănești...
Simona: Ce mi-a trebuit mie să chiulesc? Ca să ce? Să fiu violată de un musulman surd.
Șeny: Hei, termină odată cu prostiile că nu am fost eu. Nu am dezbrăcat în viața mea o femeie, fată, mă rog, d-apăi să o mai
și violez.
Andreea: Doar tu ai fost aici cu ea.
Șeny: Îți zic eu că mai este altceva aici. Trebuie să dărâmăm ușa asta și să plecăm.
Andreea: Și cu Robert ce facem?
Șeny: Din partea mea poate să rămână aici cu glumele lui cu tot.
Andreea: Dacă nu sunt glume?
Simona: Ce vrei să spui?
Andreea: Cred că am văzut ceva.
Șeny: Ce?
Andreea: Când am venit acum. Un fel de siluetă. Era lângă Simona. Am crezut că ești tu Șeny, dar era întuneric, apoi s-a
aprins lumina și tu erai în partea cealaltă.

Șeny: Bogătanul.
Simona: Ce?
Șeny: Bogătanul care stătea aici? Ăla cu religia lui, cu protestanții? Ce s-a întâmplat cu el?
Simona: Nimeni nu știe... Comuniștii au venit și au luat clădirea direct. Din partea mea putea să îl tencuiască în... pereți...
Andreea: Sau tavan...
Șeny: Bocănitul... Se aude din pereți și tavan...
Andreea & Simona: Da?! Și?
Șeny: Dacă locul ăsta este chiar bântuit și Robert chiar zace undeva într-o baltă de sânge așa cum l-am văzut? Dacă
zgârieturile astea sunt făcute de... ceva... malefic... și dezbrăcatul tău...
Simona: Și palma pe fund...
Șeny: Este ceva aici... Cu toții o simțim.
Andreea: Eu o simt chiar acum... Parcă ne privește cineva...
Șeny & Andreea & Simona: Aaaa...
Șeny: Bocănitul...
Simona: S-a auzit de aici. Din cutie.
Șeny: Din masă...

Andreea: Ce masă... e o cutie.
Șeny: Adică o foloseam drept masă... Lasă...
Simona: Dacă e ceva în cutie?
Andreea: Pisica.
Șeny: Nu este nicio pisică.
Simona: Șeny. Ești băiat. Deschide cutia.
Șeny: Eu? De ce eu? Eu nu am auzit nimic. Eu sunt surd ai uitat?
Simona: Doar de-o ureche.
Andreea: Tragem la sorți.
Șeny: FGM cu sorții mă-sii.
Simona: Hai. Piatră, foarfece, hârtie.
Șeny: Unu, doi, trei, și.
Andreea: America mă-sii. Mai bine nu chiuleam eu și îmi vedeam de treabă.
Simona: Andreea ai grijă. Deschide încet.
Șeny: Și ai grijă la sticla de vin. Pătează.
Andreea: Așa. O deschid la trei da?

Simona: Ai grijă, te rog.
Șeny: Unu.
Simona: Doi.
Andreea: Trei. Aaaaaa...
Șeny: Ce e?
Andreea: E...
Simona: Ce e?
Andreea: E Robert.
Șeny: Ce? Dă-te la o parte să văd. Aaaaa...
Simona: Ce e?
Șeny & Andreea: Capul lui Robert.
Simona: What the fuck?
Șeny: Cum e posibil? Capul lui Robert. Tăiat. În cutie.
Andreea: Vreau să ieeees... Te rog, deschide-te, ajutooooor... te roooog...
Simona: Poate e o glumă. N-are cum. Poate e ca la teatru. Recuzită.
Șeny: E el. Plin de sânge. Așa cum l-am văzut. Îi curgea sânge pe față. Exact ca în cutie.

Andreea: Dați-mi drumul de aici. Ajutoooor.
Simona: Calmează-te. Gata. Gata. Nu mai plânge. E în stare de șoc.
Șeny: Cred că toți suntem.
Simona: Cum a ajuns capul lui aici?
Șeny: Nu știu. De unde să știu eu?
Simona: Ascultă. Voi ne-ați chemat aici. Dacă ați pus la cale toată tărășenia asta doar ca să ne speriați, să știți că ați reușit.
Acuma gata. Încetează.
Șeny: Nu înțelegi, nu? Sunt în același căcat ca voi. Sunt la fel de speriat ca voi. Dacă tu crezi că am ceva de-a face cu asta,
te înșeli amarnic.
Andreea: Vreau să ies.
Simona: Gata, gata, Șșșșș... nu mai plânge. Totul o să fie bine.
Șeny: Parcă suntem într-un rahat de film Saw.
Simona: Saw?
Șeny: Da. Filmul cu psihopatul care îi pune pe oameni la tot felul de încercări ciudate și chinuitoare. Doar puțini scapă.
Simona: Și cum scapă?
Șeny: Rezolvă misterul. E ca un puzzle.
Andreea: Ca în Scooby Doo?

Simona: Ce naiba de puzzle. Aici nu e un joc. Capul ăla e real.
Șeny: Păi da. Și jocul din film e real. De obicei, cineva din încăpere este criminalul. Iar toți argumentează și dau vina unii
pe alții până când...
Simona: Până când ce?
Șeny: Până rămâne unul singur.
Simona: Șeny. Nu jucăm killer predă-te sau Catan aici. Capul ăla e real. Trebuie să ieșim de aici și să anunțăm poliția.
Șeny: Dacă criminalul e aici, trebuie să fie una dintre voi.
Simona & Andreea: Ce?
Șeny: Da. Eu știu sigur că nu am făcut-o. Deci ați rămas voi.
Simona: De unde știm noi că nu tu ai făcut-o?
Andreea: Da. Tu ești singurul care spune că l-a văzut pe Robert plin de sânge.
Simona: Și zgârietura de pe mână? Dacă ți-a făcut-o el în timp ce se zbătea? În timp ce tu îi tăiai capul?
Șeny: A da? Cu ce îi tăiam eu capul? Ia zi? Dacă mergeai pe la ora de Bio ai fi aflat că un cap de om nu se taie așa de ușor.
Simona: A da? Dar de unde știi tu cât de ușor sau greu se taie capul de om? A?
Șeny: De la ora de Bio, și-am spus.
Simona: Asta te învață la ora de Bio?

Șeny: Câteodată da.
Andreea: Da. Eram și eu la ora aia când a zis de tăierea capului.
Simona: Aia era la religie. Altă tăiere de cap.
Andreea: A da...
Simona: Gata... Nu mai plânge. Ieșim noi cumva de aici.
Șeny: Trebuie să spargem...
Simona: Nu te apropia de noi.
Șeny: Ți-am zis că nu eu am făcut-o.
Simona & Andreea: Nici noi...
Șeny: Atunci cine? A?
(numai către public)
Șeny: Se stinge lumina. Ceea ce urmează să vă spun acum, nu are nicio legătura cu fabulația sau cu imaginația. Nici măcar
nu are treabă cu iarba fumată, care după părerea mea avea un gust ordinar de busuioc. Este real cât se poate de îngrozitor.
Începem să țipăm cu toții, nu am mai auzit în viața mea o persoană, un om care să urle așa. În bezna asta, se aud pași în
tavan sau pe tavan. Obiectele zboară prin toată încăperea, parcă toată casa s-a trezit la viață. Se aud lucruri căzând prin toată
clădirea. Un miros de carne arsă și scrum este peste tot. Ne îneacă și brusc simt cum ceva mă apucă de gât și mă urcă pe
tavan. Mă arde.

Simona: Sunt țintuită pe un perete și simt cum mii de mâini mă țin de gât, de cap, de picioare, de mâini. Mă strivesc cu
capul de perete. Mă strivesc așa de tare că pot gusta peretele. Praf, ciment și ceva sărat. Nu apuc să fac altceva decât să țip.
Sunt lovită cu tot felul de lemne, obiecte care zboară prin toată camera. Cred că și eu zbor prin cameră.
Andreea: Sunt trasă în toate părțile. Simt cum aproape mi se smulg picioarele. Țip și la un moment dat o mână rece și
solzoasă îmi intră în gură și mă trage de limbă. Simt cum sângerez. Un obiect ascuțit îmi intră în pulpa piciorului drept. O
bucată de păr îmi este smulsă cu o forță incredibilă din cap. Leșin. Cad pe podeaua care frige ca un grătar pe cărbuni.
Simona: Apuc să zic Tatăl Nostru Care ești... Și în momentul ăla un cui îmi intră pur și simplu în falcă. Durerea este
incredibilă și atroce. Nu vedem nimic. Doar miros de pucioasă și sunete de animale dezlănțuite din Iad. Urmează să murim
în orice clipă. Ca și voi aici de față, mă întreb dacă este real sau dacă este de la alcool sau dacă de la iarbă sau dacă pur si
simplu visez. Este real. Am cicatricea asta pe obraz.
Șeny: Am arsura asta pe gât și pe mână.
Andreea: Am o bucată de scalp unde nu mai crește părul.
Șeny: Se aprinde lumina și văd cum Andreea este azvârlită pe jos și contorsionată într-o formă pe care nu pot să o
cataloghez decât ca un ghem de membre și păr smuls.
Andreea: Am picioarele și mâinile fracturate în mai multe locuri.
Simona: Șeny zace într-un colț într-o baltă de sânge care îi iese din gât.
Șeny: Simona este țintuită în podea cu un cui în falcă. Este sânge peste tot. Nu știu dacă este de la mine sau nu.
Simona: Se deschide ușa singură și mă târăsc până afară.
Șeny: Se deschide ușa. O iau pe Andreea și ne târâm cu toții afară.
Andreea: Noroc cu ei că m-au târât afară.

Șeny: Ușa se închide în urma noastră.
Simona: Ușa se închide în urma noastră.
Andreea: Mă trezesc la spital. (pauză) Știți de ce chiulesc elevii de la ore? (pauză) Pentru că nu le place să stea la căcaturile
alea de cursuri plictisitoare care nu te ajută cu nimic în viață. (pauză) Pentru că nu le place să se ducă la căcaturile alea de
teste și examene și teze. (pauză) Pentru că nu le place să iasă în față la tablă și să zică lecția. (pauză) Pentru că nu le place ca
un căcat de profesor să se poarte ca și cum ar fi șeful școlii. (pauză) Dacă nu ar fi fost căcatul ăla de test la Geografie.
(pauză) Dacă nu mi-ar fi fost atât de teamă să iau un 2. (pauză) Dacă nu mi-ar fi fost frică de părinți care mi-ar fi scos toată
viața ochii că am luat un 2 la Geografie. (pauză) Poate acum aș fi dus un căcat de viață normală. (pauză) Iau pastile cu
pumnul. (pauză) Dorm doar ziua. (pauză) Noaptea stă lumina aprinsă în toată casa.
Simona: Am chemat poliția.
Șeny: Am chemat poliția. Și... nimeni nu ne crede. Le povestim ce s-a întâmplat. Intră în casă și nu găsesc nimic ciudat. Nu
tu sânge, nu tu obiecte zburate prin încăpere, nu tu cap de Robert, nu tu Robert. Nu putem demonstra nimic. Nu avem
dovezi. În afară de rănile evidente de pe trupurile noastre. Răni pe care doctorii le pun pe seama unor auto-mutilări. Ne
găsesc alcool în sânge. Și droguri. Toți cred că ne-am drogat și am inventat. Că am fabulat. Polițiștii găsesc geamurile
deschise. Fără tencuială. Ca și cum nimeni nu ar fi umblat la ele. Găsesc mult praf. Ca și cum nimeni nu ar fi trecut pe
acolo. Toate astea sunt trecute în raport. Profesorii profită de ocazia asta și generații la rând care au urmat sunt îmbuibate cu
povești despre casa asta. Ține figura și acum. Nimeni nu se mai duce acolo să chiulească. Anii au trecut și misterul încă a
rămas. Poliția încă mai zice că Robert s-a certat cu părinții lui și a fugit de acasă. Variantă susținută și de părinți. Se pare că
într-adevăr ta-su îl mai altoia din când în când. E și de-nțeles de ce chiulea. Voia să evadeze. Să se ducă cu mintea în altă
parte. Știi? Într-un loc mai bun. Cu toții facem terapie. Știm foarte bine ce-am văzut acolo. Știm foarte bine ce-am auzit
acolo. Știm foarte bine ce-am simțit acolo. Tot ce v-am povestit, tot ce ați văzut, tot ce ați auzit și simțit aici, este inspirat
din fapte reale. Dacă lumina începe să pâlpâie acum, este real. Dacă auziți un bocănit în perete, este real. Dacă credeți că
este cineva în spatele vostru acum, este real.
(Lumina se închide brusc după ce a pâlpâit de câteva ori pe parcursul întregului monolog, beznă totală, sunete, bocănituri,
Robert apare în spatele spectatorilor și urlă)

*Textul poate suferi modificări în funcție de adaptarea la scenă.

**Contact Reactor Cluj Napoca, str. Petofi Sandor, nr. 4, e-mail contact@reactor-cluj.com, telefon 0747 197 501 sau George Cocoș, e-mail
georgepetre.cocos@gmail.com, telefon 0753 853 415.
Sfârșit.

Alexandra Felseghi Nu vorbim despre asta
Alexandra Felseghi
Nu vorbim despre asta
Dedicat tuturor celor a căror poveste se regăsește în

următoarele pagini.
Personaje:
Vali
Iovana
Carmen
Denis
*Părțile redactate în caractere italice sunt spuse de alte

personaje.
Iovana: Se iau 12 kg de oase, 33 kg de mușchi, 15 kg de

grăsime. Se mai adaugă 20 kg de organe. Iată ingredientele
ideale pentru a construi un om. Ești o alăturare de celule care
fac lucruri importante. Pe lângă toate astea, mai ai Alexandra Felseghi (foto: Andra Salaoru)
aproximativ 2 kg de bacterii de tot felul.
Vali: Ești o asociere de atomi. Conții cel puțin 60 de elemente chimice, dintre care fosfor, calciu, hidrogen, carbon și
oxigen. Ești un balon de apă.
Carmen: Practic, ești construit din nimic. Dacă, prin absurd, am elimina tot spațiul gol din interiorul nostru, toată populația
umană ar încăpea într-un cub de zahăr.

Denis: S-o luăm cu începutul începutului. Exiști dintotdeauna în interiorul mamei tale. Un bebeluș de sex feminin se naște
cu aproximativ 300.000 de ovule. Unul dintre ele ești tu. Dar ești și unul din cei 500 de milioane de spermatozoizi ai tatălui
tău.
Iovana: Ești o ființă unică și irepetabilă. În interiorul mamei tale, ai repetat preistoria. Ai trecut de la celulă, la ființă
subacvatică și-ai ieșit un mamifer cu destin. Prima ta decizie importantă? Ziua ta de naștere.
Vali: Aceasta e epopeea ta.
Iovana: Aceasta e epopeea ta.
Carmen: Aceasta e epopeea ta.
Denis: Aceasta e epopeea ta.

---
Vali: Maică-mea nu a divorțat niciodată de bărbatu-său, un ungur cu mustață, șeful ansamblului de dans, gelos, frustrat și cu
presiunea maică-mii pe cap, cum că-și dorește copii.
Vreau copil, vreau copil.
Nu vă speriați, nu el e taică-mio, nu de alta, avea înotătorii slăbuți. Și s-a cărat când maică-mea a rămas însărcinată.
Aici apare taică-mio-taică-mio în poveste. Lucra la București, la minister, în economie, dar l-au prins cu șpagă și l-au trimis
la noi să lucreze în mină.
Așa a întâlnit-o pe maică-mea. Unguru’ ei s-a cărat la Budapesta. Și nevasta lui taică-mio-taică-mio a divorțat. Și așa a aflat
și maică-mea că el era căsătorit.
Era să piardă sarcina, bea nonstop și fuma. A ajuns în comă la spital, însărcinată în 6 luni.
Dacă nu te liniștești și vrei să iasă copilul ăsta cât-de-cât normal, revino-ți zice bunica
M-am născut prematur și am stat în incubator o vreme, pe urmă m-au luat bunică-mea și mătușă-mea și m-au crescut.
Și taică-mio s-a cărat.
---
Am cinci ani și mă joc cu mingea în fața blocului. Taică-mio, pe partea cealaltă de drum, fumează și se uită la mine. Eu mă
joc singur cu mingea. El traversează, își lasă pe banca din curte pălăria, paltonul și fularul. Începem să ne jucăm pase. Ne
jucăm vreo jumate de oră.

Uite mătușă, mă joc pase cu tata

Pe urmă s-a cărat. Prostu’ dracului.
---
Bunica ține șase-șapte porci pe care-i taie pentru carne. Vinde carne și țuică. La noi arată totul ca într-o alimentară și bunica
dă pe geam carnea la kilogram. Carne și țuică și copii. Pe ăștia nu-i vinde, ci îi îngrijește. Înainte să vin eu, bunica avea grijă
de câte cinci-șase copii din vecini. Așa a crescut o fată până la paișpe ani, o fată pe care avea s-o prindă maică-mea cu
taică-mio-n pat.
Dar asta mai târziu, cam atunci când el s-a cărat.
---
INT. APARTAMENT (Locuința de serviciu a maică-mii, șefă la un cămin de nefamiliști) - ZI
Ajunul Crăciunului.
Mama se întoarce acasă cu o oală plină de sarmale fierbinți, făcute de bunica.
INT. HOL – ZI
Mama descuie ușa și intră în casă.
Liniște.
INT. HOL – ZI
Cadru pe ușa dormitorului din capătul holului.
Mama intră în cameră.
INT. DORMITOR – ZI
Tata e gol în pat lângă o fătucă de douăj’ de ani.
Mama aruncă sarmalele alea fierbinți pe tata.
EXT. BLOC – ZI
O ambulanță parcată.
Tata iese pe targă, purtat de doi asistenți, are arsuri de nuș-ce-grad.
INT. HOL (Locuința bunicii) – ZI
Mama se mută la noi.
EXT. GARĂ – SEARA
Tata se cară.
Prostu’ dracului.
---
Mama e frumoasă. Încă din tinerețe începe să-i placă să bea, pentru că și lui taică-su îi plăcea să bea.

Când se îmbată, bunicul are accese de gelozie și dă în bunica. Dacă ea se uită la nu-știu-cine într-un alt fel, el o ia pe ulei,
scoate cuțitul și amenință.
Mama, bunica și mătușa fug pe geam la vecini.
Ești o curvă
Scoate cuțitul, atacă, mătușa prinde lama cuțitului în palmă. Sânge. Cicatrici.
Când el n-a mai fost, mătușa a rămas bărbatul în casă și mie mi-au zis „iedul cu trei capre”.
---
Pe mătușa nu am văzut-o niciodată în fustă sau cu părul lung. Mătușa lucrează la mină. Ea e tatăl meu și eu sunt lumina
ochilor ei.
Nu-mi place să citesc. Mătușa îmi citește. Am zece ani și trebuie să citesc tot felul de căcaturi pentru școală și mătușa învață
lecțiile din manual înainte, ca să mi le poată preda pe urmă.
Două albine au adunat împreună 62 de grăunțe de polen.
Una dintre ele a adunat cu 12 grăunțe mai multe decât cealaltă.
Câte grăunțe de polen a adunat fiecare albină?
Răspuns: UN BORCAN DE MIERE.
Ia pune mâna pe carte, băiete.
În curtea blocului, Ovidiu alege echipele de fotbal și, ca de obicei, mă lasă la urmă, cu obișnuita fază de căcat: „Ieși afară
dumnea-ta-a-a-a-a”, până mă lasă pe mine ultimul pensionar. Nu știu cum să zic, dar Ovidiu ăsta mi-a nenorocit copilăria.
Ovidiu-popularu’, cel mai bun fotbalist, cel mai bun nu-știu-ce, învață bine și e și frumușel. Frumușel, până l-a prins
mătușă-mea într-o zi și l-a liniștit cu niște palme sănătoase. De atunci, Ovidiu nu se mai ia de mine. De atunci, nimeni nu se
mai ia de mine și eu mă joc singur în fața blocului.
---
Mama și Mătușa:
Auzi,
Să nu mai vină nimeni la ușă la mine să bată, să-mi ceară să-ți plătesc ție datoriile: ba pantofi, ba haine, ba țigări, ba
alcool. Muncești, ai salar, plătește-ți dracu’ datoriile, ce faci cu banii, că noi nu-ți cerem niciodată nimic. Stai sau nu stai
cu noi și copilului ăsta nu-i cumperi nimic, niciodată, parcă n-ar fi al tău, un caiet, un pantof, ceva că-ncepe școala.
Mătușa plătește întotdeauna datoriile maică-mii.
---

Mimi-grasa e cu un an mai mică decât mine, adică are 11 ani. E grasă, dar toți băieții o iubesc pentru că are țâțe. Prietena ei
cea mai bună e Carmen. Sunt cele mai bunoace gagici din școală și noi, băieții, n-avem nicio șansă cu ele. Păi să-ți spun
cum se combină fetele prin poștit, știi ce-i aia?
Adică trimiți și primești mesaje prin telefonul-fără-fir: de exemplu, vine Raluca, prietena cea mai bună a Alexandrei și-ți
spune că Alexandrei îi place de tine.
Vrei să fii prietenul ei?
Da.
Și din momentul ăla, ești prietenul Alexandrei, chiar dacă nici măcar nu vă țineți de mână, sau doamne ferește, să vă pupați.
După un timp, te nimerești că vine din nou Raluca, prietena cea mai bună a Alexandrei și-ți spune că Alexandra vrea să vă
despărțiți.
Ești de acord?
Da.
Și din momentul ăla ești liber să faci ce vrei, fără lacrimi, fără dureri și palpitații și viața e simplă. Până la 12 ani, am cinci
relații la activ. Și e tipa asta mai înaltă cu un cap decât mine și cu țâțe mari, Mimi. Și Carmen vine și-mi spune că Mimi vrea
să fie cu mine.
Mamăă mamăăăăă, normal că vreau!
În următoarele 6 luni, mă duc pe la Mimi și completez oracole, îi iau tot felul de cadouri și ea tot nu mă lasă să o pup,
măcar.
---
Sfârșitul școlii, discotecă în sala de sport: mă bag cu băieții la o chestie rap, cu un fel de breakdance, căcaturi. Printre noi
sunt unii care știu să facă flick-uri și când unul face flick-uri, toate gagicile se udă, neapărat tre’ să ai pe cineva care știe să
facă flick-uri la chestii de-astea. Îmi leg cămașa la brâu și-mi fac freză de Nick Carter, îmi pun o bandană pe cap, gen
Karate Kid și-mi iau tricoul lung de hochei.
Mimi e pe spate. Mai pe la spartul chefului, dansăm un blues și o sărut. O sărut. Ieșim afară, sărim unul pe altul și ne
sărutăm. A doua zi, diriga mă face de râs în fața clasei pe faza asta.
După cheful ăsta, Mimi e aia care vine pe la mine. Ne ascundem pe după garaje și ne mozolim și ea mă lasă să-i pun mâna
pe sub tricou. Urââât pe țâțe, pe sub tricou și eu sunt excitat cam tot timpul.
Mă duc să mă piș, dar nu mă pot opri să mă ating și-mi place ce-mi fac, încep să tremur și ejaculez pe capacul de WC. Fac
asta în fiecare zi, după ce mă despart de Mimi și înainte să-mi fac temele.
Fac asta până în ziua în care bunica dă peste mine în baie, exact în momentul în care mă termin și-mi spune pe urmă că
sperma e măduvă lichidă și pot să continui să fac asta, dar o să rămân schilod, în curând. Eu nu mă pot abține, fac asta în

continuare și mă simt vinovat și bătut de Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu te vede chiar și atunci când faci chestia aia singur
în baie și pe urmă te pedepsește și te pune în situații de tot căcatul.
---
Situații de căcat:
Mătușă-ta face comoție cerebrală și moare într-o noapte în mâinile tale. La autopsie, medicii spun: Bă ce ghinion, dacă se
depista tumoarea din timp, o puteam scoate afară cu o pensetă.
Maică-ta se apucă din nou de băut și se închide la ea în cameră cu douăzeci de sticle de bere și două sticle Polar.
La 12-13 ani, o dezbraci pe maică-ta, o cureți, o urci în pat și deschizi ușa din când în când, să vezi dacă nu s-a înecat în
vomă până acum.
Între timp, bunică-ta-i în spital.
Alte situații de căcat:
Maică-ta pleacă de acasă câte o săptămână încheiată și habar n-ai pe unde umblă, sau dacă mai trăiește. Când se
întoarce, te pune să-i aduci urgent de la alimentară o sticlă de vodcă și te dă de toți pereții atunci când vrei să pui piciorul
în prag și arunci tot alcoolul din casă în chiuvetă.
Și cea mai de căcat situație:
Aia în care cu o seară înainte de examenul de capacitate, te duci s-o salvezi pe maică-ta din spatele unei bodegi de cartier,
când urli „viol” și matahala dezbrăcată, pe care nu o cunoști, te amenință și-ți zice să mergi acasă, dar tu nu te lași cu una
cu două și chemi întăriri și, într-un târziu, reușești s-o târăști pe maică-ta acasă, iar la examenul de a doua zi nu faci mare
brânză. Dacă vrei să depui contestație, ai nevoie de unul din părinți să-ți semneze cererea.
Habar n-am unde e maică-mea.
---
Carmen: PARENTING NOW VS. PARENTING THEN.
„Este mai ușor să construiești un copil puternic decât să repari un matur stricat.” Frederick Douglass.
Denis: „Nu există părinte perfect. Așa că fii unul real”. Sue Atkins.
Iovana: „A fi părinte... Este despre a călăuzi generația următoare și a o ierta pe cea precedentă.” Peter Krauss
Vali: „Io te-am făcut, io te-omor.” Tata.
Denis: „Părinții sunt modelele de bază pentru copii. Fiecare cuvânt, mișcare și acțiune au un efect.” Bob Keeshan.
Carmen: „Dacă te-ntorci de la joacă bătut, ți-o mai iei și acasă”. Tata.
Vali: „Cel mai bun tip de părinte care poți fi este să conduci prin propriul exemplu.” Drew Barrimore.
Carmen: „Iubirea unui părinte este întreagă, indiferent de câte ori este împărțită.” Robert Brault.

Denis: „Dacă nu mănânci ce este, nu mănânci deloc.” Mama.

Iovana: „Eroii mei sunt și au fost părinții mei. Nu am văzut pe nimeni altcineva drept eroii mei.” Michael Jordan.
Vali: „Este frumos să fii părinte și să fii într-o căsnicie rezistentă cu cineva care îți este cel mai bun prieten.” Johnny Vegas.
Carmen: „Am devenit tipul de părinte care a fost mama mea cu mine.” Maya Angelou.
Iovana: „Sigur că-ți luăm păpușă Barbie. Pe urmă, asta vei mânca luna ce vine.” Mama și Tata.
Carmen: „Dumnezeii și Cristoșii cui te-o făcut.” Mama.
Denis: „Dacă niciodată nu ai fost urât de copilul tău, înseamnă că nu ai fost niciodată părinte.” Bette Davis.
Iovana: „Întotdeauna să-ți săruți copiii de noapte bună, chiar dacă au adormit deja.” Jackson Brown, Jr.
Vali: „Să nu vină tac-tu la tine.” Maică-ta.
Carmen: „Este o vârstă magică atunci când copiii devin părinții părinților lor.” Ralph Webster.
Denis: „Ucigă-te crucea, Diavol!”. Bunicul.
Iovana: „Bătaia-i ruptă din rai.” Mama, Tata, Bunicii, Unchii și Mătușile.
Carmen: „Văd că ți-e dor de cureaua din cuier.” Taică-tu.
Denis: „Mestecă tot, că te plesnesc.” Maică-ta.
Iovana: „Fugi până la alimentară și ia un Carpați fără filtru și două folii de celofan. Vezi să nu te calce vreo mașină.”
Maică-ta și taică-tu.
Vali: „Noi n-am avut ce-ai tu. Ce te tot smiorcăi?” Maică-ta și taică-tu.
---
Iovana: Vara lui ‘97 a fost una din cele mai faine din viața mea. Mă trezeam de dimineață cu mama și mergeam împreună
să vindem sticle, ca să avem bani de pâine. Au fost câteva luni în care mama nu și-a găsit de lucru, imediat ce ultima firmă
la care lucra a dat faliment.
Aveam cartofi, slănină, ceapă, trimise în pachet de bunicii de la țară. Ne-am petrecut vara pe malul râului mâncând salată
franțuzească. Citeam și ne bronzam. Asta îmi plăcea la mama: nu făcea niciodată lucrurile să pară grele. Deși, gândindu-mă
retrospectiv, mă întreb dacă mama plângea nopțile că nu mai știa ce să facă și cum să se descurce? Dar în timpul zilei,
pentru mine era o distracție. Eu habar n-aveam că vindem sticle ca să avem ce mânca.
În anii ’90, libertatea s-a cumpărat cu greu și era un privilegiu pe care puțini știau să-l folosească în favoarea lor. Mama nu
făcea parte din categoria privilegiaților. Tot ce știa ea despre viață, nu mai era valabil. Cu toatea astea, salata franțuzească
avea același gust dintotdeauna.
---

Înainte de revoluție, ai tăi au tot ce-și doresc. Locuiesc la parterul unui bloc dintr-un cartier nou construit, pe care l-au
prins cu greu, prin PCR, adică Pile, Combinații, Relații. Părinții tăi trăiesc într-un adevărat dreamhouse comunist.
Tata era instructor auto și mama lucra în comerț. Ce însemna asta? Însemna că ai mei n-au dus lipsă de nimic. N-au stat la
cozi, pentru că mama avea acces la tot ce-i putea dori inimioara, de la salam, lapte, carne, brânză, ouă. Putea rezolva tot ce
ținea de mâncare sau băutură pentru noi și pentru prietenii de familie și așa reușise să-și facă o grămadă de relații de genul
„tu-mi rezolvi aia, eu-ți rezolv asta”. Mama făcea un fel de troc, prin care luam mobilă nouă, haine și cosmetice. Pe scurt,
n-aveam de ce să ne plângem.
Dar după decembrie ’89, lumea zice că a început o nouă eră și taică-tu simte că n-a apucat să-și trăiască tinerețea. Ai tăi
se despart în ’91, ca să divorțeze pe urmă în ’94.
Bunicul din partea tatălui ține la vedere o fotografie de la nunta alor mei și Lorena îl întreabă:
De ce te tot uiți la poza asta, nu e ca și când ea o să se mai întoarcă vreodată aici.
Și când pronunță „ea”, o spune cu un soi de scârbă, pentru că se referă la mama.
Bunicii nu sunt de acord ca Lorena să ia locul maică-mii și totuși, ea se mută la ei cu taică-mio. Înainte de asta, îl suna pe fix
la noi acasă, deși el nu prea dădea pe-acolo. În afara casei, tata le zice tuturor că mama nu-și vede de treabă, că umblă
încoace și-ncolo și că nu se ocupă de copii.
Noi doi, amândoi, știm care e adevărul. Ori divorțăm după termenii mei, ori nu te divorțează nici dracu’ –
Îi spune ea în fața Judecătoriei.
---
O sâmbătă de septembrie, 1975. Mai multe licee din oraș sunt convocate la muncă patriotică. E perioada culesului. Printre
uniforme, bentițe, ciorapi albi și saci de rafie, doi tineri tovarăși se filează insistent. Sunt părinții mei. Mama, în grupul ei de
prietene și taică-mio care nu știe cum s-o abordeze. La „spartul chefului” se oferă s-o conducă până la stația de autobuz. Ea
nu prea vrea, dar acceptă. Tânărul tovarăș pare destul de insistent. Autobuzul ajunge în stație într-un final, mama urcă în
grabă și răsuflă ușurată că a scăpat de conversația de conveniență. Imediat ce pornește, aude din spate:
E liber locul ăsta de lângă tine?
E tânărul tovarăș de la munca patriotică. O conduce acasă, intră în curte și părinții ei se bucură că în sfârșit fata lor le
prezintă un băiat. Îl invită să rămână la cină. Stau de povești în grădină până seara târziu. La plecare, nu o sărută. Nu o
sărută nici în serile următoare. Nu știu când s-au sărutat ai mei pentru prima dată, dar cu siguranță la un moment dat s-a
întâmplat și asta. S-au căsătorit imediat după ce mama a terminat liceul. Și primul copil a venit cu primul an de facultate, la
seral. Pe scurt: muncă, facultate, casă. Living the communist dream.
---

În această poveste apar și eu la un moment dat, din greșeală. Ai mei sunt încurcați și nu știu ce să facă. M-am născut în
urma a trei argumente destul de puternice:
UNU. Ilegalitatea avortului înainte de revoluție.
DOI. Efortul părinților de a-și resuscita căsnicia.
TREI. Mama își dorește o fetiță.
Ca să fiu sinceră, cred că singurul argument care a contat de fapt a fost cel de-al treilea: mama își dorește fetiță.
Dar eu îmi doresc copilul ăsta. Vreau o fetiță.
Bine, atunci facem fetiță -
Spune doctorul nostru de familie.
La exact 9 luni după asta, eu nu numai că ies fetiță, dar ies fetiță de nota 10.
---
Taică-tu își trăiește tinerețea după căsătorie. Adică își duce pe coclauri elevele de la școala de șoferi și le-o pune pe
bancheta din spate. Bine, cât despre maică-ta și trăitul tinereții... la ea nu se pune, că de la elevă de liceu ajunsese direct
femeie căsătorită, cu copii, deci exclus.
Dar tata e bărbat, deci îndreptățit să fută tot ce prinde. Ceea ce și face. Dar mama află de Lorena. Și taică-mio nu mai e
niciodată binevenit în curtea bunicilor.
E familia mea, eu mi-o conduc cum am chef, deciziile pe care le iau sunt ale mele și nu vă băgați în treburile astea. Dacă
am luat hotărârea să ne despărțim e de comun acord și nu vă băgați în chestia asta. O acceptați și asta e.
Zice mama părinților ei.
---
Bagajele lui taică-mio sunt în fața ușii. Afară îl așteaptă Lorena în mașină. De data asta conduce ea, că și-a luat carnetul de
șoferi. A avut un instructor bun. Eu am trei ani și nu-i simt lipsa. Nici atunci și nici mai târziu. Cum poate să-ți lipsească
ceva ce n-ai avut niciodată?
Sunt doar eu și mama.
Mama mă numește „bătrânica mea”, pentru că zice că întotdeauna am fost înțeleaptă.
Cât despre frate-mio, el și-a văzut de școală:
Problemele voastre sunt problemele voastre, dar nu e deloc mișto să mă aruncați dintr-o tabără într-alta.
Frate-mio e cel mai deștept bărbat pe care l-am cunoscut vreodată.
---
Mama face în așa fel încât să nu ne lipsească nimic. Câteodată își ia și două job-uri ca să susțină familia. Între timp, eu sunt
la creșă.

Acolo educatoarele ne așază în pătuțuri cap-picior, cap-picior, „ca să nu ne pupăm”. N-am înțeles nici azi ce-nseamnă asta,
dar garantez că e cea mai fericită poziție a corpurilor. Răzvan doarme întotdeauna cu capul la picioarele mele. În timpul
somnului, începe să mă mângâie pe pulpe, pe sub păturică. Și urcă, urcă până aproape de... Eu nu spun nimănui. E ceva ce
nu se spune. Și oricum, mă masturbez de când mă știu. De când m-a văzut doamna educatoare și mi-a spus că nu e bine
să-mi duc mâna la păsărică, am înțeles că lucrurile astea se fac pe ascuns.
La bloc am un iubit cu care ne jucăm de-a mama și de-a tata. Îl cheamă Ovidiu. Ovidiu-popularu’, învață bine și e și
frumușel. Părinții lui ne sunt prieteni de familie. Când vin în vizită, eu și Ovidiu mergem în sufragerie, aruncăm toate
hainele de pe noi și facem cum am văzut că fac ăia din filme. Ne frecăm corpurile unul de altul, ne aruncăm unul într-altul și
îi arătăm și Alexandrei, sora lui mai mare... mult mai mare. Ni se interzice să ne mai uităm la altceva decât la Cartoon
Network.
Dar, cum să spun... am știut întotdeauna că ceva se întâmplă între o fată și un băiat. N-am fost niciodată un copil inocent.
Adică am primit nota 10 încă de la naștere, despre ce vorbim? E o informație trunchiată, pe care o pui cap la cap, așa ca un
puzzle și afli că băiatul are cocoșel și fetița are păsărică. De ce nu-i spune „găinușă” n-am înțeles niciodată, dar fie:
băiatul-cocoșel, fetița-păsărică. Când se face noapte afară, cocoșelul intră în păsărică și așa se fac copiii. Dar, înainte de
asta, băiatul și fetița trebuie să fie întotdeauna căsătoriți.
Și eu cum am apărut?
Așa cum ți-am povestit.
Dar băiatul și fetița trebuie să fie căsătoriți.
Îți explic atunci când mai crești.
---
Dincolo de toate căcaturile, ai mei au ieșit la bere să sărbătorească împreună pronunțarea definitivă a divorțului. Și pe urmă,
fiecare s-a dus la el acasă.
Tata nu e un străin, dar nu e nici tata. E omul care mai vine în vizită de sărbători, care ne sună de zile de naștere și tot felul
de aniversări. E un tip super amuzant cu care poți vorbi despre toate lucrurile până la concret. În momentul în care discuția
alunecă spre ceva relevant, tata e omul care are întotdeauna altceva mai bun de făcut.
Îi mulțumesc tatălui meu pentru că m-a învățat că poți fi părăsit oricând de oricine.
Îi mulțumesc tatălui meu pentru jocul de-a v-ați ascunselea în care-l caut în fiecare bărbat din jur.
Îi mulțumesc tatălui meu pentru lipsa mea de empatie pentru masculi.
Îi mulțumesc tatălui meu în fiecare seară când mă arunc în patul întotdeauna gol.
Îi mulțumesc tatălui pentru ședințele de terapie pe care le fac cu altcineva, în fiecare joi după-masa.
Mama nu s-a recăsătorit.

---
Denis: Se zice că primul contact sexual pe care-l avem la pubertate, sau mai repede, este cu noi înșine. Chestia e că nu știu
cum aș fi trecut peste perioada aia fără să descopăr masturbarea. Cred că m-aș fi sinucis. Sau pe-aproape.
Iovana: Am descoperit că îmi place mai mult să mă masturbez decât s-o chiar fac cu un tip. Cu tipii e ciudat de fiecare dată.
Mai ales că se evaporă destul de rapid după ce treaba e consumată. Am făcut-o prima dată pe data de 3 aprilie. De ziua
prietenului meu de atunci, am mers la un ABC de lângă cămin, am luat o sticlă de vin, un borcan de zacuscă și o cutie de
prezervative Masculan. Așa zicea Adriana Titieni în clipul despre educația sexuală la TV, că trebuie s-o faci cu prezervativ.
Eram virgini amândoi. Când am ajuns în cameră, mi-am agățat sutienul în geam, că așa am văzut într-un film american că se
face. Pe urmă, am trecut la treabă. Eu am urlat de două ori, el a terminat instant. Am omis un singur detaliu: să închidem ușa
camerei, așa că ne-am trezit cu colegii care au dat buzna peste noi. Așa a ajuns el cel mai popular tip de pe palier.
Vali: Ok... e tipa asta mai mare decât mine. Cam cu 10 ani mai mare. Adică, eu am 15 și ea tocmai termina facultatea, sau
masterul, habar n-am. Nu-mi amintesc data exactă, dar era ceva eveniment, cred că zilele orașului și atunci am cunoscut-o.
În fine, atunci am cunoscut-o mai bine, că de știut, o știam mai demult, așa din vedere. Părinții ei stăteau mai jos, pe strada
noastră. Și-am intrat în vorbă, ne-am plăcut, am râs de tot ce era pe-acolo, că era un soi de serbare câmpenească. Și la un
moment dat, îmi zice să mergem la o prietenă să fumăm ceva. Și am zis OK. Nu mai făcusem asta niciodată. Chiar dacă n-ai
zice, eram de-ăla cuminte. Am și luat premiu până în clasa a opta. Ne-am dus, am fumat, am mai băut puțin și s-a-ntâmplat
și aia. Tot ce-mi amintesc e că nu-mi găseam chiloții, mai târziu. Dar am rămas prieteni și o mai vizitez din când în când.
Carmen: 29 spre 30 noiembrie. Noaptea de Sfântul Andrei. Port un tricou pe care scrie FUCK, dar de asta nu o să-mi dau
seama decât mai târziu. Sunt cu tipul ăsta de vreo săptămână și chestia e că vreau să scap de virginitate. N-am eu prea multe
în comun cu el, dar toate prietenele mele și-au pus-o deja și nu vreau să rămân chiar ultima. Așa că luăm mâncare la pachet
și mergem la el să ne uităm la Lord of the Rings. Prindem doar intro-ul filmului, că-ncepem să ne pupăm. Nu-i vine să
creadă atunci când îi spun că sunt virgină. E prima dată pentru amândoi. Prima dată pentru mine și prima dată cu o virgină,
pentru el. Mie mi-e frică să nu rămân însărcinată sau ceva, că mai știu cazuri. El zice că ar trebui să mă relaxez. O facem.
Când terminăm, Frodo hotărăște să-și continue călătoria spre Mordor de unul singur. Ce-i drept, nici noi doi n-am mai
vorbit de atunci.
Denis: Am făcut-o de două ori prima dată. O dată cu Mimi-grasa și n-am simțit nimic. A doua oară cu Ovidiu și a fost super
mișto.
---
Carmen: Maică-mea a dansat într-o seară cu Elvis. Mă rog, nu cu Elvis ăla din filme, ci cu tata care semăna cu el. Au
dansat mult în seara aia și apoi s-au întâlnit de câteva ori pe centru la o cafea la nisip.
Elvis a rupt logodna cu cealaltă și în trei luni s-a căsătorit cu mama.

Dragoste rapidă:
Îți place de mine-îmi place de tine, HAI.
La noi în casă fiecare-și știe locul și nimeni nu comentează. Mama zice că ajungi să cunoști un om după vreo treizeci de ani.
Adică, vă îndrăgostiți și vă căsătoriți și după aia apar copiii și după aia te spetești muncind pe brânci ca să ai ce le pune pe
masă și după aia ei pleacă și te uiți la bărbatul ăla care stă în bucătărie, stă în bucătărie de treizeci de ani și așteaptă să îi
umpli farfuria cu supă și te întrebi cine e.
La ce-ai renunțat ca să ajungi aici?
Ai făcut ceea ce trebuia să faci sau nu?
Mama voia să se facă impresar artistic, dar maică-sa n-a lăsat-o că zicea că arta e plină de curve.
Așa că, Mama se angajează la o întreprindere textilă, își taie unghiile și renunță la pantofii cu toc.
Elvis devine inginer metalurg.
Mama îmi povestește cum s-au întâlnit într-o seară și-au dansat.
Ce se întâmplă când dansezi prea mult cu cineva?
Viața, asta se-ntâmplă.
Viața nu e doar ceea ce-ți place. Uneori trebuie să înveți să-ți placă. Și atunci, ești mai puțin dezamăgit și deziluzionat.
---
Tata e sigur că de data asta o să aibă un băiat și pentru asta cumpără un cărucior albastru din URSS.
Adică тележка, ceea ce aduce surprinzător cu „caleașcă”.
Am venit pe lume mică și neagră, plimbându-mă pe străzi într-o caleașcă albastră.
---
Bunica e „mama” și Mama e „doar Monica”.
Mă fascinează s-o văd pe mama-bunica cum își pune vată în cupa sutienului, ca să umple un gol acolo. Nu știu de ce face
asta, dar când sunt singură acasă, fac și eu la fel cu sutienele „doar Monicăi”.
Când mama-bunica se întoarce din Cehoslovacia, îmi dă un pachet de cărți de joc în fața lui Elvis, deși știe că el nu e de
acord ca eu și soră-mea să ne jucăm jocuri de noroc.
Am văzut oameni care și-au pierdut familia și casa din cauza asta.
Ieșiți afară și vă jucați,
spune mama-bunica.
Când mama-bunica nu a mai fost, „doar Monica” a devenit mama.
---

Ovidiu e fiul învățătoarei noastre și mă îndrăgostesc de el chiar în prima zi de școală. Ovidiu-popularu’, cel mai bun
fotbalist, cel mai bun nu-știu-ce, învață bine și e și frumușel.
Toate fetele din clasă sunt îndrăgostite de el, pentru că e blond, zâmbește mai tot timpul și ne bagă în seamă. De fapt,
Ovidiu e un mârlan, care în fiecare săptămână își alege o altă fată la care să îi lase desene în bancă. În a doua săptămână de
școală îmi lasă și mie un desen și mă simt specială până în momentul în care văd că i-a lăsat unul și prietenei mele.
Ovidiu e cel mai nesimțit băiat din Univers.
---
Cu cât cresc, îmi dau seama că eu și Elvis suntem doi oameni care n-au nimic în comun.
Care e culoarea ta preferată?
Care e filmul tău preferat?
Ce carte ți-a schimbat viața?
Elvis nu-mi răspunde niciodată și nu înțelege ce-s cu întrebările astea.
Îi place atunci când spargem ziduri împreună, sau zugrăvim. Adică facem lucruri de băieți.
Sunt băiatul lui și nu am de ce să-l contrazic, pentru că atunci când e contrazis Elvis nu mai vorbește cu nimeni.
Sau mai rău: dacă ai auzit în copilărie expresia „Vezi că vine tac-tu” și-ai înțeles-o ca pe cel mai rău lucru care ți se poate
întâmpla, atunci știi despre ce vorbesc.
Într-o zi, Elvis mă ridică într-o singură mână și mă zvârle pe un colțar. Colțarul se rupe și eu ies dintre bucățile de placaj,
fără să plâng. Elvis e impresionat.
Dacă vrei să dai, dă!
Elvis se oprește din ceea ce făcea înainte să-l deranjăm cu jocurile noastre.
În altă zi, Elvis și Monica se ceartă în bucătărie. Știu că nu pot să îi despart. Ca să nu mă vadă nimeni că plâng, fug în
bucătăria de vară. E ziua de naștere a prietenei mele cele mai bune și eu apar mai târziu la petrecere cu un buchet de
margarete. Margaretele sunt pătate cu sânge.
Măi fetiță măi, ce ți-ai făcut?
Asta e rană de cuțit!
Nu mai spun nimic. Cine e Elvis și ce face în bucătăria noastră de atât-amar de vreme, nu știu.
---
La noi în casă nu se discută despre asta. Și nici în casa prietenelor mele. Nicăieri nu se discută despre sex. Ce se întâmplă cu
tine și cu corpul tău atunci când crești, e o informație care se transmite din generație în generație, de la surori mai mari la
cele mici, de la cele mici la prietenele de aceeași vârstă. Nu vorbești așa ceva cu ai tăi. Părinții tăi sunt două ființe fără sex.

Cel mai mare secret pentru noi: MENSTRUAȚIA. Îmi vine să plâng fără motiv și toată greutatea lumii e pe umerii mei. Nu
înțeleg ce-i cu mine, dar știu că nu o să mai fie niciodată ok. Și o întreb pe prietena mea, Mimi:
Cât o să mai dureze oare toată faza asta?
Faza asta nu o să se mai termine niciodată.
Știam asta, ea doar mi-a confirmat.
Atunci când ușa dormitorului se închide și se dă stingerea, pornesc televizorul și mă uit la Emmanuelle cu sonorul pe silent.
Acolo, oamenii se ating așa cum aș vrea să fiu atinsă la un moment dat. Până una-alta, mă pipăi singură acolo jos, dar nu
simt mare lucru. Despre așa ceva nu trebuie să vorbesc niciodată. Așa ceva n-aș putea să fac cu nimeni. Mi-e rușine.
Prietenul meu vrea să ne sărutăm cu limbă. Îl las. Am văzut că și cei din Emmanuelle o fac. E grețos, zemos, lipicios și după
ce o fac, scuip peste balustradă și mă duc la baie să mă spăl pe dinți. Nu mai vreau să mă sărut niciodată așa.
---
Furie, furie, furie. Rana de pe braț se vindecă greu și furia rămâne.
Noul nostru profesor de religie e student la Filosofie și mă îndrăgostesc complet și irațional. Îmi dă să citesc Cioran, Noica
și Schopenhauer. Furia și iubirea mea imposibilă mă duc pe culmile disperării. N-aș chiuli de la orele de religie nici să mă
plătești. El vorbește despre creștinism și eu mă întreb de ce nu are de gând să mă iubească la fel cum îl iubesc eu.
Carmen, vrei să spui ceva?
Nununu!
Sau cealaltă variantă în care mă plictisesc să mă mai întreb ceva, mă bușește plânsul și ies pe coridor în mijlocul orei. Profu’
iese după mine.
Ce se întâmplă?
Lasă-mă-n pace, nu vorbi cu mine!
Și nu mă mai întorc la școală în ziua aia.
Cred că fiica noastră e îndrăgostită de profu’ de religie, sau vrea să se pocăiască. Una din două.
zice Elvis într-o dimineață, la cafea.
Monica mă privește și mie îmi vine să intru sub masă de rușine.
Când Profu’ a adus-o la școală pe nenorocita aia roșcată, hippioată, îmbrăcată în macrame-uri, mi-am dat seama că nu mai
am nicio șansă.
Profu’ urma să se căsătorească și voia să mi-o prezinte pe viitoarea lui soție.
Ea este eleva mea care scrie poezii și citește filosofie.
Pe dracu’.

Îi scriam LUI poezii și DIN CAUZA LUI citeam și filosofia aia plictisitoare, din care nu înțelegeam nimic, în afară de
faptul că totul în lume e fără sens. Cam ca dragostea asta pentru el.
Acum am să mor din iubire, futu-i.
---
Mimi mă anunță că e însărcinată. Nu vorbești cu ai tăi despre lucrurile astea. Pur și simplu, NU VORBEȘTI CU AI TĂI
DESPRE ASTA. Mimi e însărcinată și habar n-am ce să fac, ce să spun, cui să îi spun.
Mama, dacă eu aș fi însărcinată ce-ai face cu mine? M-ai arunca în stradă, m-ai renega, ai uita că sunt copilul tău, pentru
că noi nu vorbim despre lucrul ăla rușinos?
Mama, nu vreau ca lucrurile să ajungă așa între noi. Pot să îți spun secretele mele de acum înainte, să-ți arăt ce și cum
trăiesc.
Monica își aprinde o țigară și mă așteaptă la cafea în bucătărie în fiecare dimineață. Eu învăț s-o iubesc.
---
Ai mei sunt în vacanță all inclusive, pe care și-o permit după ani buni în care au muncit în fiecare zi câte doișpe ore. A doua
zi după plecarea lor, eu și soră-mea stăm în bucătărie cu telefonul în față și ne luăm inima în dinți să-i sunăm să-i anunțăm
că bunica a murit.
Lucrurile astea tot se află.
Dar trebuie să știe cât de repede .
N-au mai avut o vacanță de ani de zile...
Ce facem?
Dacă îi sunăm, trebuie să se întoarcă și nu avem cum să nu îi sunăm.
Elvis hotărăște că Monica merită o vacanță și că mortu-i tot mort, așa că se întoarce numai el pentru înmormântare. Și
oricum, ele două nu s-au înțeles niciodată. E prima dată când îl văd plângând.
Pe Elvis îl iubesc din inerția lucrurilor.
---
Cred că am știut dintotdeauna că nimic nu contează și cam totu-i degeaba, dar acum, asta mă face să mă bucur mai mult de
viață. Dacă totul ar conta, ar fi o presiune prea mare. Așa că, atunci când mi-e mai nasol, îmi amintesc că toți murim și
cineva începe să ne uite. Nu toți.
Mama își amintește de pierderea ei.
Te iubesc, dar știu că asta nu schimbă lucrurile cu nimic.
Fiecare cu pierderile lui, pe care ni le povestim în bucătărie.
După 20, după 30, după 40 de ani, sau cât mai trăiești peste ele, mai lași uneori o farfurie goală în față în semn de amintire.

Văru-mio a plecat dintre noi la 21 de ani. El era băiatul pe care și l-ar fi dorit ai mei și toată copilăria am fost geloasă pe
chestia asta. Văru-mio ar fi trebuit să fie copilul lor. Nu știu ce căutam eu aici, la masa de duminică. Și știi că nu-i ok ce se
întâmplă atunci când mama începe să meargă tot mai des la biserică și noi de obicei nu mergem acolo. Și ajung să urăsc
acea farfurie goală din fața mea, care-mi amintește de fiecare dată: ar fi trebuit să fii tu în locul meu.
Nu vorbești cu ai tăi despre asta, pur și simplu NU VORBEȘTI CU AI TĂI DESPRE ASTA.
---
Vali: Avem un adolescent – cum procedăm? Reguli pentru o comunicare sănătoasă cu copilul tău adolescent:
Iovana: Întreabă, nu judeca.
Carmen: Arată-i că-l respecți și că ești curios de alegerile lui.
Denis: Întreabă, nu presupune și nu acuza.
Vali: Exprimă-ți dorința de a-l ajuta.
Iovana: Întreabă și ascultă-i argumentele.
Carmen: Fii tu însuți responsabil.
Denis: Ajută-l să gândească pentru el.
Vali: Întreabă, nu critica mereu.
Iovana: Dacă se înfurie, încearcă să nu reacționezi.
Carmen: Întreabă, dar cu măsură. S-ar putea să fie lucruri pe care nu dorește să ți le împărtășească.
---
Denis: Chestia e că atunci când iubești pe cineva, tolerezi și găsești scuze. E ca și când te-ai prosti instant. Dar pe urmă te
trezești la realitate și e ca atunci când scoți tot jegul ascuns de sub preș multă vreme. Și atunci ai două opțiuni: continui să-l
ții ascuns sau faci curățenie generală. Ai mei au ales prima variantă.
Cât de mult trebuie să iubești ca să ignori:
Postere cu femei goale pe pereții camerei lui? –
- Așa-s băieții, nu e nimic special.
Chiloți de femei, din dulapuri?
- N-au voie să doarmă prieteni pe la mine?
Sticle goale de alcool și pahare nespălate?
- Am avut o petrecere în apartament.
Femei care pleacă dimineața pe patru cărări, ciufulite ținându-se de balustrada blocului.
- Era o prietenă bună din alt oraș, care nu avea unde să doarmă. Nu s-a-ntâmplat nimic, mă jur. Sau ce, mă verifici?

Dacă ignori toate semnele astea, înseamnă că ești prost sau îl iubești foarte mult. Sau amândouă. Când am apărut eu, treaba
era deja rezolvată și ecuația familiei stabilită pentru totdeauna:
Mama nu-l suportă pe tata. Tata nu o suportă pe mama. Mama mamei nu-l suportă pe tata. Tatăl tatălui meu nu o suportă pe
mama. Mama mamei mele nu îl suportă pe tatăl tatălui meu și tatăl tatălui meu nu o suportă pe mama mamei mele. E un
efect de domino care se oprește la mine, nou-născutul, pe care toți restul îl resping din prima zi, pentru că nimeni nu suportă
pe nimeni. Și când am ieșit din mama am făcut așa de urât, că până și doctorul a întrebat-o:
Ce să fac cu ăsta? Îl bag înapoi?
Dar nu mai era cale de întoarcere. Am venit pe lume fără să vreau, nedorit și cu istericale.
Și bunica zice:
Nu știți voi cu câtă greutate se fac copiii.
Și tata zice:
Toată viața am cărat doi saci grei în spate: pe tine și pe frate-to.
Și mama zice (ca să-l împace pe bunicul):
Primul născut va avea numele tău.
Și tata zice din nou (bucuros):
Poate așa o să primim și noi niște bani în plus de la el.
Dar strategia nu funcționează și eu rămân în buletin cu numele bunicului pe care n-am ajuns să-l cunosc niciodată.
Tata e disperat că trebuie să joace rolul denigrator de tată. Adică pentru cinșpe minute de plăcere, nouă luni mai târziu
trebuie să renunțe la libertatea lui de a face orice, oricând și să dea dracu’ imaginea de mascul-zeu seducător. Și pentru ce?
Ca să șteargă la cur un plod dependent de toată lumea, dar mai ales de el. Când se întâmplă o treabă de genul ăsta, bărbații
fac de obicei crize de identitate. Femeile n-au timp de așa ceva.
Și mama zice:
Nu te mai suport.
Și tata zice:
E numai vina ta.
---
La 10 ani mă duc în vizită la un coleg de clasă și taică-su tocmai se întoarce de la serviciu. Se schimbă în hainele de casă,
încălzește supa și ne dă să mâncăm. Vorbește cu băiatul lui ca și cu un prieten foarte bun și eu cred că am nimerit pe altă
planetă. La noi nu se întâmplă niciodată asta.
Scenariul unei zile obișnuite la noi este următorul:

EXT. STRADĂ CARTIER - ZI.

Mă întorc de la școală.
EXT. STRADĂ CARTIER – ZI
Cadru pe tenișii mei care la fiecare pas aruncă pietricele de pe trotuar.
EXT. FAȚA BLOCULUI – ZI
Zoom pe asfalt cu picături de sânge.
INTERIOR SCARA BLOCULUI – ZI
Camera urmărește tenișii mei care pășesc în urma picăturilor de sânge, ce urcă la fiecare etaj și mă rog să nu se oprească
în fața apartamentului nostru.
Dar ele se opresc întotdeauna în fața apartamentului nostru.
Și vecinii zic:
Ce se-ntâmplă acolo la voi de faceți atâta scandal?
Și mie mi-e rușine că nu-mi mai vine să mă întorc niciodată acasă.
Dar la 10 ani văd cum ar fi trebuit să fie dacă aș fi nimerit în altă familie, dar nu am timp să analizez, pentru că trebuie să
mă grăbesc acasă.
FAPT: Dacă nu ești acasă adormit cu lumina stinsă când ajunge taică-tu, riscul provocării unui scandal e de zece ori mai
mare.
Prin urmare, fug acasă și mă rog ca de data asta să avem o noapte liniștită.
---
Singurul moment când tata e mișto e atunci când îl filez pe gaura cheii când face duș.
Dintotdeauna am avut o fascinație pentru corpurile de bărbați.
Am șapte ani, dorm cu frate-mio în pat și încep să-i fac masaj. Cobor până mai jos de linia interzisă a feselor.
Am doișpe ani și mă masturbez cu gândul la colegul meu de bancă.
Am paișpe ani și mă uit cu băieții la poze cu femei din revistele furate de la tații lor și nu simt nimic. Dar mă excit atunci
când văd corpuri voluminoase de mexicani transpirați îmbrăcați în piele.
Nu rețin niciodată fețele sau numele fetelor pe care le întâlnesc. În schimb, îmi amintesc toate detaliile unui bărbat.
Așa că știu că sunt special, dar nu pot să descriu cum. Chestia asta ce-o simt nu are un nume. Nu sunt atât de special ca
văru-mio, de exemplu, care e hermafrodit. Când avem prieteni în vizită, tata ne cheamă în sufragerie să ne dăm jos
pantalonii să le arătăm că suntem normali. Și eu simt că e o ipocrizie, că boala de care sufăr eu nu se vede din afară.
Și-atunci încep să-mi construiesc o viață secretă.
---

Băieții de la bloc zic:

Măi, ca să te dezvirginezi trebuie să-ți tai ața cu lama.
Alex o face și ajunge în spital. Nu mai am niciodată încredere în informația despre chestia asta purtată din gură-n gură prin
fața blocului.
---
Ovidiu îmi povestește multe lucruri. E portița mea spre altă lume, departe de apartamentul nostru care nu are nici televizor.
Îmi povestește despre Germania, benzi desenate, Pokemoni și altele. Eu îl ascult și cred că încep să mă îndrăgostesc. E fain
să știi că poți să fii băgat în seamă de cineva, atunci când în majoritatea timpului, oamenii doar te suportă. Dar Ovidiu e
altfel. Ovidiu-popularu’, cel mai bun fotbalist, învață bine și e și frumușel.
E sfârșitul școlii. După toată vânzoleala aia de cămăși apretate și buchete de flori, terenul de sport rămâne pustiu și fierbinte.
Stăm acolo două ore și povestim. El urmează să plece a doua zi în vacanță. Și eu îi sorb fiecare cuvânt și simt cum mă
îndrăgostesc. Ne îmbrățișăm și el pleacă. Mă uit la el cum se îndepărtează cu ghiozdanul în spate și sper să se întoarcă.
Ovidiu nu se întoarce și eu am senzația că dacă plec din locul ăla, tot ce am povestit orele alea o să se piardă în aer. Rămân
pe loc și rememorez în detaliu totul.
Betoanele fierbinți poartă amintiri frumoase între doi oameni care și-au spus lucruri importante și pe urmă s-au despărțit.
Ovidiu nu s-a mai întors în oraș în acea toamnă.
---
Suplinitorul nostru de limba franceză îmi descoperă viața secretă. Zice că „gay” vine din franceză și înseamnă „fericit”, dar
și numele dat persoanelor homosexuale, adică cei care au atracție pentru persoanele de același sex. Răsuflu ușurat, acum știu
diagnosticul bolii de care sufăr. Mai târziu, suplinitorul nostru mă întreabă:
Ești gay?
Da.
Ai sărutat vreodată un bărbat?
Nu.
Vrei să îți arăt cum e?
Și mă sărută.
Pe urmă, simt nevoia să fug, să fug de el, de mine, de boala asta, de acasă, din oraș, din țara asta.
Dar mă întorc acasă. Nu mai sunt eu. Sunt acel eu din viața mea secretă.
---
Și mă întorc acasă și le spun alor mei cele două cuvinte, pe care mi-a fost greu să le spun toată viața și anume:
Sunt gay.

Și mama nu mai zice nimic. Plânge.

Și tata zice:
Oricum ai fi, ești copilul meu și te iubesc.
Și atunci, de când m-am născut am simțit pentru prima dată că respir.
---
Iovana: Din seria „Citate celebre” despre viața de familie, pe care le-am învățat în copilărie:
„Eu cresc mare lângă tata, și-nvăț carte bine
Ca părinții mei să fie mândri și de mine.” - Veronica Porumbacu
Tata habar n-are ce facultate am terminat.
Vali: „Mama ne mângâie
Soarele lucește
Soarele e unul
Mama una este.” – Grigore Vieru.
Mama e una, cu tații e mai complicat.
Carmen: „M-a crescut mama în poală
De la leagăn pân’ la școală.” – Nina Cassian
Eu am stat la bunica până-n clasa întâi.
Denis: „Părinții mei sunt oameni buni
Și dragi îmi sunt părinții mei.” – Elena Dragoș
De la distanță, suntem cei mai buni prieteni.
---
Iovana: Imaginează-ți o plimbare prin supermarket. În stânga, în dreapta, în față, în spate, peste tot sunt cupluri middle age.
După atâta timp trăit împreună, El și Ea seamănă: au frizuri identice, dimensiuni identice, burțile lor atârnă peste
treningurile și tricourile în carouri luate la reduceri de la Pepco. Nu-și mai vorbesc de mult timp. În tăcere, aruncă în coș
hârtia igienică, pilota în culori pale și carnea pentru mititei. Când vor ajunge acasă, se vor posta în fața televizorului și vor
dormita la emisiunea „Lumea lui Banciu” până dimineață, când unul din ei se va trezi să pună de cafea. Își vor bea împreună
cafeaua și vor împărți între ei pastilele anticolesterol. Și ăsta e acel „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” la care visăm
cu toții. După toate câte îți dorești de la viață, să fie ăsta apogeul?
Carmen: Imaginează-ți o plimbare în parc. Părinți tineri de vârsta ta, care sunt la curent cu toate cântecelele de pe Luli TV,
care nu mai pot comunica decât prin diminutive, care se oripilează la citirea tuturor chimicalelor de pe produsele lactate și a

căror sursă de informație legată de lumea în care trăim le parvin prin revista „Burtica mea” și forumurile de mămici de pe
Facebook și întreabă-te dacă asta e familia pe care ți-o dorești?
Vali: Imaginează-ți o călătorie pe alte continente. Apoi fă un calcul financiar în care să ajungi la concluzia că te costă exact
la fel de mult ca participarea la nunta vărului tău de-a doua, a prietenului tău din copilărie, a colegului tău, pe care nu l-ai
simpatizat niciodată, a amicului tău, a cunoștinței tale, a vecinului tău de bloc, a tuturor persoanelor de care nu mai știi, dar
care își amintesc de tine odată cu această ocazie. Și pe urmă întreabă-te dacă merită efortul?
Denis: Imaginează-ți că te-ai naște pentru a doua oară și de data asta ai putea să-ți alegi părinții. Pe urmă, întreabă-te dacă ai
mai fi același care ești acum? Renunță la lupta de a te accepta pe care ai avut-o până în acest moment al vieții tale și
întreabă-te ce-ți mai rămâne. Sunt cea mai bună versiune a mea.
Vali: Oamenii care au fost, care sunt și care vor trece prin viața mea nu sunt întâmplători. Sunt cea mai bună versiune a
mea.
Iovana: E ok să-mi doresc ce-mi doresc și e ok să nu-mi doresc ce nu-mi doresc. Sunt cea mai bună versiune a mea.
Carmen: După 30 de ani pot să mă privesc în oglindă și să fiu mulțumită de ceea ce văd. Sunt cea mai bună versiune a mea.
Denis: Respir. Sunt cea mai bună versiune a mea.
Sfârșit

Cornelia Iordache Pauze de respirație
Cornelia Iordache
Pauze de respirație
Personaje:
Grupul de adolescenți
Tatăl
Bunica
Ioana
Tatăl Alinei
Taximetristul
Alina
Dani, adolescent
Dirigintele
Mihai, adolescent
Un singur actor poate juca mai multe personaje.

Până spre final, toate personajele, mai puțin Ioana,
dialoghează cu o echipa de reporteri care investighează fuga
adolescentei de acasă.
Cornelia Iordache (foto: Andra Salaoru)
GRUPUL DE ADOLESCENȚI
DA Dacă ai mei nu m-ar lăsa să fiu cu prietenul meu. Dar cred că fuga de acasă ar fi ultima soluție.
NU Eu am părinți foarte stricți, dar tot nu mi-ar trece prin gând așa ceva. Mi-ar fi foarte frică. Nu cred că m-aș descurca.
Nici cu tramvaiul nu am fost vreodată singură.
DA Dacă nu mi-ar mai da bani deloc, aș fugi. Dar nu departe. Poate la bunici. Cât să tragă ai mei o sperietură. După aia,
m-aș întoarce și le-aș pune condiții.
NU Pentru că nu aș avea unde să mă duc. Pe stradă e frig și sunt câini.
DA Prima oară am fugit la un amic. Taică-miu e alcoolic și mi-a aplicat o săpuneală cruntă. A doua oară, tot din același
motiv, m-am dus la mare singur. De acolo, direct la cămin la facultate.

NU Pentru că dacă m-ar găsi, nu mi-ar merge prea bine după aia. Ai mei nu cred că m-ar mai iubi la fel și aș simți că sunt
o belea pentru ei.
NU Dacă aș pleca de acasă, n-aș avea bani să mă întrețin.
DA Mai demult, eram foarte mic și m-am pierdut în pădure. Dar le-am spus părinților că am fugit. Așa am crezut eu
atunci. Că în felul ăsta, o să mă iubească mai mult.
NU Mi-ar fi frică să nu mă pună cineva să cerșesc. Sau mai rău.
DA Dacă vreodată mi-ar face un scandal-monstru din nu știu ce prostie în fața prietenilor. Atunci cred că n-aș mai vrea
să-i văd în viața mea și aș pleca departe.
NU Pe stradă există tot felul de amenințări. Nu poți să ai încredere în nimeni. Dacă nu m-aș înțelege cu ai mei, m-aș
închide în cameră și aș sta acolo până la 18 ani.
DA Dacă ar începe să mă critice la orice pas sau nu m-ar lăsa să-mi urmez visul. Să fac ce îmi place.
TATĂL
Nu pot să nu mă gândesc la ce-i mai rău dar, ca orice părinte, încerc să-mi păstrez speranța că o s-o găsim. Și eu și mama,
bunica fetei, trăim niște momente cumplite. Îmi vine să urlu, nu alta. (Pauză) Nu vă faceți griji, am zis și eu așa, ca să
înțelegeți prin ce trecem. Doar nu o să mă apuc să fac pe grozavu’ la televizor.
BUNICA
I-am pus și nume de sfânt, ca să fie ferită de rele. Acum ne rugăm la protectorul ei să-i lumineze mintea și să o aducă înapoi
teafără. Prin intermediul dumneavoastră, poate ne aude și i se face milă de noi. Să vină acasă, că n-o ceartă nimeni. Locul
copiilor e în sânul familiei.
IOANA (din jurnalul ei)

Sunt Ioana și am treișpe ani neîmpliniți. De dimineață, în timp ce mâncam și mă uitam la un videoclip pe YouTube, am avut
prima revelație din viața mea. Să-mi instalez aplicația asta. E WOW. Pur și simplu o iubesc. Nu e doar un jurnal. Poți să faci
liste, să pui poze, e extrem de utilă în caz de memories delete. Da, se poate întâmpla oricui, am citit de curând pe net. Nu
doar celor cu vârste înaintate, cum e bunică-mea, care își notează pinul de la cardul pe care îi trimite tata bani, pe vederile
cu imagini din Norvegia. Pe absolut toate. În continuarea codului poștal. Ea e. (adaugă o poză în aplicație).
DA chestii de făcut
NU chestii de evitat

TATĂL ALINEI
Ce familie, domnișoară? O creștea bunică-sa. Taică-su a plecat la muncă în Norvegia, ca ajutor de măcelar. S-a lăcomit
după bani. De câștigat, se câștigă, o duc frumușel. Dar cu ce-i ajută? La ei, vă spun eu care a fost problema. Nu s-a ținut
cont că un copil trebuie să fie crescut de tată și de mamă. Chiar dacă nu de aia care l-a făcut, că nu mai trăiește. S-a aruncat
pe geamul de la bucătărie. Datoria lui era să se recăsătorească și să rămână lângă casă.
TATĂL
Măcelar. M-am ținut de treabă și am avansat repede. Pentru mine, astea sunt prioritățile, familia și serviciul. (Pauză) Nu văd
ce treabă are fosta mea nevastă cu dispariția ei. Ioana era micuță când s-a întâmplat. Nici nu se vorbea în casă despre ea,
tocmai ca să nu-i simtă lipsa.
BUNICA
Ce să tot dezgropăm morții. Fiul meu a suferit și așa destul. Și nu doar el. Dar ce poți să faci? Asta e menirea noastră, a
oamenilor, să ducem ce ne dă cel de sus.

Tata. El e. (adaugă o poză în aplicație) E super deștept. Spune că norocul ți-l faci cu mâna ta și că nu trebuie să aștepți
nimic de la alții. El așa a făcut. Deși, mie nu prea mi-a convenit. De-ar fi așteptat să termin gimnaziul și abia după aia să
plecăm într-o țară unde, chiar dacă e mult mai frig decât aici, măcar nu ne cunoaște nimeni. A zis că atunci când o să mă ia
și pe mine acolo, adică peste maxim un an jumate-doi, o să aibă deja casa lui și nu o să fie nevoie să ne chinuim cu chiria și
cu... altele. Ce mai zice el. N-am reținut exact ce dar important e că o să fim curând împreună.
DA tata
NU never let me down
TATĂL ALINEI
Norocul a fost că Ioana nu era acasă când s-a aruncat. Ce-a urmat, vă dați seama. Zile la rând lumânări aprinse, jerbe de
flori, plus lacrimi, bocete. Pentru noi, fiind la parter, n-a fost ușor. Pe nevastă-mea a afectat-o foarte tare. De atunci, au
apucat-o migrenele. (Pauză) Probabil că a avut o criză, sau așa ceva, nu știu exact cum se manifestă boala asta. (Pauză)
Dacă și Ioana… ce să vă spun eu? Vă văd fată deșteaptă, trageți dumneavoastră concluziile.

BUNICA
Gura lumii e plină de venin. Nepoata mea n-avea nicio boală. Nici măcar alea ale copilăriei nu le-a făcut pe toate. Am
crescut-o de la vârsta de cinci ani. Am avut toată grija de pe pământ ca să nu ajungă la fel ca răposata. Dumnezeu s-o
odihnească! Eu altă preocupare nu aveam, doar fata mea. Uitați-vă aici pe raft. Pe toate astea i le dădeam ei. Nu voia
întotdeauna să le ia, dar tratamentul e tratament, nu se discută. Ulei de pește, ginseng, omega 3 și câte și mai câte. Și zilnic,
măcar un ceai de plante. Natura face minuni pentru oricine, la orice vârstă. Le drege pe toate. Mai puțin amarul și supărarea.
Vă servesc unul? E apa pe foc.

Plictiseală maximă. La mine în bloc nu se întâmplă mai nimic. Cel puțin nu le etajul 10, unde parcă ai fi suspendat de o
macara. Așa se vede de pe geam. (adaugă o poză în aplicație) Dar nici la parter nu-i mai bine. Se trântesc uși, se sparg vaze,
rame foto și alte chestii decorative pe care o familie normală le cumpără din vacanțe. Uneori, se mai împart și palme. Și
Alina o mai încasează câteodată, nu doar maică-sa. Dar măcar ai ei nu pleacă la plajă, la munte sau pe unde s-a mai lăudat
că a umblat, fără ea. Ce-mi ard și mie tălpile să plec. Mai puțin și Norvegiaaaa, here I come. Cel mai mult mă bucur că o să
merg la o școală nouă cu colegi noi și faini. Acolo, așa sunt toți. Nu ca aici. De câteva zile a început să circule un banc tare
nașpa. Cât de repede ajungi jos de la ultimul etaj? Depinde pe unde o iei.
DA Norvegiaaaa
NU Palme și bancuri
BUNICA
Avea probleme cu colegii de la școală. O supărau, derbedeii. Acum copiii sunt răi, își bat joc de câte unul mai lipsit de
apărare. O mai tachinau și la școala cealaltă, tot din același motiv. Am sperat că dacă o mutăm, o să fie altfel. Degeaba, tot
s-a aflat. Ca un blestem o urmărește moartea maică-sii.
TATĂL
Am lipit poza ei la blocurile din cartier, în parcul de lângă școală, prin centru. Asta e, facem treaba agenților. Poliția a fost
anunțată imediat de către taximetristul care a văzut-o ultima oară. Dar n-a mișcat un deget decât peste două zile. Vi se pare
normal așa ceva? Fiică-mea nu a mai lipsit niciodată de acasă. Ar fi trebuit să se țină cont de asta și să înceapă căutările
imediat, nu să aștepte să treacă orele.

TAXIMETRISTUL
Ce vă rog eu, să nu filmați mașina. Nu-s privat, lucrez la companie și lor nu le place să fie implicați în chestii de astea. Ca
nimănui, de fapt. Vă povestesc fiindcă mă gândesc la familia asta cu necazul. Am și eu copii acasă. Niște sfințișori,
mânca-i-ar tata să-i mănânce. Nu trece o seara fără să intru la ei în cameră și să-i pup pe frunte. Chiar și adormiți, ei tot mă
simt aproape. Așa. Să fi fost trecut de 10 noaptea. Ora șobolanilor, cum le spunem noi taximetriștii ălora pentru care abia
atunci se crapă de ziuă. Mi s-a părut dubios de când s-a urcat în mașină, doar era o copilă. Am încercat să scot ceva de la ea:
cum o cheamă, câți ani are, ce face singură pe străzi. Ba chiar, când a coborât la gară așa pierdută, neștiind încotro s-o
apuce, m-am oferit să o duc înapoi fără ceas.
TATĂL
Întotdeauna e nevoie de câte o tragedie ca să se trezească și fraierii... (Pauză). Dar n-am înjurat. Bine, bine, haideți, promit
eu să nu mă mai ambalez. De o tragedie ca să se afle cum stă treaba în țărișoara asta. Îmi pare rău că trebuie să o spun dar,
fără șpagă, autoritățile de la noi nu-și fac deloc datoria cum trebuie. Ăsta e adevărul. Poate ați auzit și dumneavoastră cum
merg lucrurile dincolo.
TAXIMETRISTUL
Chiar zilele trecute am luat o familie la comandă, de la adresa unde s-a aflat că locuia minora. Cursă scurtă, dar suficient cât
să-mi dau seama ce fel de părinți erau. De pe banchetă, o fată cam de-o vârstă cu - Ioana ați zis, nu? - a lăsat geamul în jos
și, ce credeți, taică-su a prins-o de păr. I-a aplicat și un dos de palmă. Cică-l trăgea curentul. Maică-sa era în față, suferea de
migrenă și tăcea mâlc. Parcă era cal cu căpăstru. Pur și simplu n-am putut să mă abțin, m-am gândit la copiii mei și, în
același timp, mi-am făcut datoria civică de cetățean căruia îi pasă. Ce faci domnule, de ce dai, nu știi să-njuri? i-am spus.
BUNICA
Niciodată, niciodată n-a mai făcut așa ceva. Era foarte cuminte. Era un copil din cale-afară de cuminte. Nu ne-a creat
necazuri, nu s-a înhăitat cu unu’ și cu altu’, cum fac fetele de vârsta ei. Ea nu a știut decât de casă și de școală. (Pauză) Mai
ieșea, dar rar. Avea o prietenă aici în bloc.
ALINA
Ultimul mesaj i l-am trimis pe Facebook după ce a dispărut. Duminică seara la ora 9. I-am scris că eu n-am vrut să-i asculte
înregistrările toată clasa, doar Mihai. Ea știa că mie îmi place mult de el și nu mi-a căzut bine când am aflat ce s-a întâmplat

între ei. (Pauză) Trebuia să mă conving dacă e adevărat, sau nu. Îmi pare rău că s-a întâmplat așa. Când m-am mutat la bloc,
a fost prima persoană cu care m-am împrietenit.

Angry mood. Când ai ei se ceartă, Alina trage cu urechea pe la uși. Pe de o parte, pentru că atunci spun cele mai interesante
chestii. Dar și de frică. Taică-su e un animal turbat. Se enervează repede, urlă, trântește, lovește… Adică turbat de-a binelea.
De data asta, a spus ceva și despre mine. Că până la majorat, am toate șansele să încep să vorbesc de una singură. Între noi
fie vorba, dragă jurnalule, nu e prima oară când aud chestii de genu’. Faza e că nimeni, absolut nimeni, nu știe nici mâine
ce-o să fie. Bunică-mea e sigură că și cei mai mari savanți se pot înșela. Mai ales ăia care ne tot amenință la TV că
apocalipsa o să vină în 5 - 10 - 20 - 100 de ani. Ea o ține pe-a ei. Că deja trăim o formă de sfârșit al pământului. În fine. Cel
mai nasol e că acum, gata cu vizitele. Cică ne vedem destul la școală.
DA tras cu urechea
NU vorbesc de una singură
TATĂL ALINEI
Dar nu mai bine intrați? Aici deranjăm, e oră de liniște. (Pauză) Haideți să vă ajut cu jacheta. (Pauză) Eh, mai bine, nu? Să
ne destindem puțin. (Pauză). Să vă mai spun ceva, eu n-am fost deloc de acord ca fiică-mea să se împrietenească cu Ioana.
Pentru că ea nu trăia într-un mediu sănătos. N-avea cine s-o tragă de mânecă și s-o îndrepte, ca să spun așa. (Pauză) Aaa,
școala e foarte bună, n-am ce comenta, altfel n-o înscriam pe Alina dar, știți cum e, educația tot acasă se face. Fumați? Poate
colegul. A, filmează chiar acum? (Își aranjează gulerul cămășii) Pentru mine, familia e ceva sfânt. Dar, din păcate, nu
pentru toți. În ziua de azi, e foarte ușor ca un tânăr să o apuce pe căi greșite. Dacă îi dai mână liberă… s-a dus.

Revelația 2. Taică-su lu’ Alina mănâncă rahat. N-o să moștenesc boală mamei. Am eu grijă de asta. Am citit pe net că dacă
îi dai creierului de lucru, nu se îmbolnăvește niciodată. Chiar dacă bagi în el o grămadă de porcării. Cum ar fi, harta unui
supermarket. La raionul de mezeluri se poate ajunge dinspre raioanele: igienă - cosmetică, confecții - încălțăminte,
electrocasnice. Raionul cu dulciuri se învecinează cu: Nord – perete / Sud – lactate / Est – patiserie / Vest - perete
Tare, nu? Sau numerele de la mașinile din parcarea supermarketului. Sau indexul de la contorul de curent. Sau de câte ori
mă freacă bunică-mea la cap.
DA memorez orice
NU boala mamei

TATĂL
Nu mi-a spus că ține jurnal, dar cred că e ceva bun. Chiar și pe telefon, doar trăim în era tehnologiei. Un tată nu prea
vorbește cu fiica lui despre lucrurile intime. Asta e treaba mamei, de regulă. Jurnalul cred că o ajuta să se descarce. Deși, să
fim serioși, la vârsta ei, ce probleme putea să aibă? Oricum, eu am încurajat-o întotdeauna să nu țină în ea dacă o supără
ceva. Să vorbească. Mai întâi cu prietenele ei, sunt de aceeași vârstă, altfel înțeleg ele. După aia, dacă mai e cazul, cu mine.
(Pauză) O dată, de două ori pe an, atât cât îmi permitea serviciul. În momentele importante, de Crăciun, de exemplu.
Norvegia nu e la o aruncătură de băț. (Pauză) Am, am multe amintiri frumoase cu ea. Băiatul meu frumos ca un fetiț. Așa o
alintam. Parcă o și văd în bucătărie cum punea mâna pe cuțit și începea să taie carnea cum am învățat-o. Și eu stăteam în
pragul ușii și o încurajam. Îi plăcea să vadă că sunt mândru de ea. (Pauză) N-am fost un părinte strict. I-am dat libertate ca
să fie în stare să se descurce pe picioarele ei.
BUNICA
Pe vremea mea, noi n-am avut jurnal. N-am ascuns nimic de mămica și de tăticu. Poate mai aveam și eu frământările mele și
atunci mă puneam lângă gura sobei. Mă linișteam și adormeam. Dar atunci lucrurile erau altfel, mai așezate, mai lipsite de
răutăți.

278. După calculele mele, de atâtea ori m-a întrebat bunică-mea de ce stau bosumflată. Ca o moară stricată. Eu, atunci,
profit și o provoc.
Mă lași?
Te vede maică-ta. Măcar acolo să nu se mai chinuie.
Doar n-am pus-o eu să se rostogolească de pe geam.
Dar ea, își face cruce. Atât. Nimeni nu-mi spune nimic altceva decât că mama a avut o cădere nervoasă și nu și-a mai dorit
să trăiască. A, și că noi nu suntem de vină cu nimic. Mai ales eu. Mi-aș fi dorit ca mama să fi avut și ea un jurnal, pe care
să-l fi găsit eu în cel mai secret loc secret.
DA cel mai secret loc secret
NU cădere nervoasă
TATAL ALINEI
Doar sinucigașii scriu scrisori de adio sau își înregistrează ultimul mesaj.

IOANA (text din jurnalul ei)

Angry mood rău de tot. M-am dus la autogară ca să ridic pachetul de la taică-miu. Știam deja ce-mi pusese fiindcă i-am
făcut listă:
O husă pentru smartphone
Ruj roz cu aromă de zmeură, dar din ăla care nu se duce repede
Multă multă ciocolată
Ce mai vrei tu
Când am ajuns la bloc, taică-su lu’ Alina nu s-a lăsat până nu mi-a cotrobăit în pachet ca să caute el nu știu ce pastile. Și eu,
ca fraiera, fiindcă am vrut să-l enervez, am dat-o în gât pe Alina. I-am spus de planul cu tatuajul. Data viitoare când se mai
ia de mine, jur că o să fac și eu ca în filmul ăla… nu mai știu cum îi zice. Cu un negru care intră în casa unei babe și vine o
pisică și îl mușcă de unde-l doare mai tare. Numai că eu o să-i dau cu bocancul. Fix acolo.
DA taică-su lu’ Alina e un bou cu B mare
NU să nu mai pârăsc
ALINA
Nu a crezut-o. Oricum, nici nu m-am gândit să mă răzbun. Mi-a promis că o să-i spună că a mințit. (Pauză) Unde? Aaa,
nimic. E doar o vânătaie. De la ora de sport. Nu, nu mă doare… Dar de ce îmi puneți atâtea întrebări? Eu v-am sunat în
legătură cu telefonul ei. Am văzut că ați fost în zonă ca să întrebați de ea și m-am gândit că poate găsiți ceva în jurnal.
TATĂL ALINEI
N-am vrut s-o sperii sau să-i iau din lucruri, dar nici să stau cu mâna-n sân nu puteam. Nu știți ce griji ne făceam și eu și
nevastă-mea când o știam pe Alinuța cu ea. Dacă Ioana avea într-adevăr... probleme? Ei, ce știa Alina să-i facă dacă o
apucau crizele când erau împreună? Mai intra în cine știe ce încurcătură. Nu-i de joacă. Schizofrenia e… schizofrenie. Am
întrebat-o frumos, ce are în pachet. Mi-a răspuns… nu vă spun cum. Ca la ușa cortului. N-o mai auzisem să vorbească așa
înainte. Am intrat la bănuieli, normal. Însemnă că ascunde ceva, m-am gândit în sinea mea. Asta e, nu mă laud cu ce-am
făcut. Dar mai bine pui rău’ înainte, nu după ce se întâmplă. (Pauză) Nu, nu, cum, să-și facă fiică-mea tatuaj ca toți
pușcăriașii? (Pauză) Asta e tot? Dacă mai aveți și alte întrebări, vă stau la dispoziție la orice oră. Sau, nu mai bine îmi lăsați
un număr de telefon? Poate îmi mai amintesc ceva.

Azi s-au întâmplat alte două chestii care m-au scos din sărite rău de tot.

Unu. Mi-a venit ciclul

Doi. Înainte de plecare, când eram la veceu fiindcă mă ustura ca dracu’ acolo jos, Iancu și Dani au rămas în clasă și-și
dădeau pase. Unul dintre ei, nu știu exact care, a șutat direct în geam. Teoria mea, adică, n-am fost acolo. Când m-am întors
să-mi iau ghiozdanul, l-au chemat repede pe dirigu’ și au aruncat vina pe mine. Cică am făcut o criză de nervi și așa mi-a
venit, din senin, să sparg geamul cu mingea. Dirigu’ n-a zis nimic, doar m-a trimis acasă. Prostu’ dracu. Le-a dat apă la
moară. Azi, Dani mi-a spus că dacă nu o țin pe-a lui, o să împrăștie în toată școala treaba asta cu nervii mei. De nervii mei
are destulă grijă bunică-mea și dacă ai nevoie, ți-o împrumut, fraiere. Păcat că n-am avut tupeu să i-o arunc în față.
DA fraza asta
NU școala asta
DANI
A fost o farsă. Am vrut să simtă și ea cum e când nu ți se face dreptate. Umblau zvonuri prin școală că n-ar fi în toate
mințile. De aia, unii profi nici nu o mai scoteau la tablă. Se purtau cu mănuși. Să n-o supere, să n-o solicite cu învățatul ca
să n-o ia fata razna și să ajungă cazul prin presă. Vă dați seama, se strica reputația școlii. La teste, numai note umflate cu
pompa primea. Cu alte cuvinte, era privilegiată. În schimb, pe mine m-au lăsat nu o dată, ci de două ori corigent la istorie.
Asta, într-o școală în care ni se spune că toți suntem egali. Se fac excepții. Și multe. Alt exemplu, când e câte unul care
câștigă pe la concursuri. De ce doar pe ăla trebuie să-l laude, să facă paradă cu el? Că și eu, la fel ca el, m-am trezit devreme
ca să vin la școală. Dar poate că nu-mi place deloc o materie. Una singură și e suficient să ajungi prostu’ clasei.

Revelația 3: dacă nu te-ai mozolit măcar o dată până la vârsta asta, înseamnă că ești pe cale să devii loser la feminin.
Azi-noapte mi-am imaginat că mă sărutam cu un tip mișto pe mozolodrom. Am făcut cercuri cu limba pe încheietura mâinii,
dar treaba asta cam gâdilă. Atunci, am luat o lingură pe care o abuream și repetam ca pe încheietură. Și ca să-mi dau seama
cum o să se vadă dacă tipu’ o să deschidă ochii, am încercat și pe oglinda din baie. Cred că sunt pregătită.
DA cu M. L-am surprins că se uită și după fete mai plinuțe. Și dacă vrea, o să-l las să pună mâna.
NU să nu afle Alina
ALINA
Deci chestia asta nu mi-a spus-o niciodată. Și nu-i normal, din moment ce eram prietena ei cea mai bună. Eu îi povesteam
aproape tot și am avut încredere în ea.

BUNICA
Nepoata mea a îndurat prea multe din partea celor cu care ar fi trebui să se joace, să meargă la film, în parc, ce fac tinerii.
De multe ori, se întorcea acasă după ore și o vedeam cum stă abătută cu ochii în telefon și nu se atinge de mâncare. Îi
dădeam pace, să se liniștească singură, să nu se culce supărată. (Pauză) Sigur că m-am gândit să iau legătura cu dirigintele,
dar nu știam exact ce să-i spun. Ioana nu îmi povestea mare lucru.
DIRIGINTELE
Suntem de-a dreptul șocați. N-a mai existat un asemenea caz printre elevii din școala noastră. Ioana Stoia era o fată liniștită,
la locul ei, nu chiulea, nu avea absențe. (Pauză) Ce problemă? Nu știm nimic despre asta. Nouă nu ni s-a părut niciodată că
ar fi ceva neobișnuit în legătură cu ea. Avem psiholog în școală și, dacă ar fi fost vorba de vreo neregulă, și-ar fi dat seama.
Haideți, vă rog, să nu dăm crezare la așa ceva și să nu împrăștiem zvonuri nefondate. Mai ales dacă nu există confirmarea
rudelor. La urma urmei, toți adolescenții se confruntă cu stări emoționale care-i fac să aibă un comportament nefiresc. Dar
asta nu însemnă că trebuie stigmatizați. Fiecare vârstă cu problemele ei, nu? Doar am fost și noi tineri.

Ceva de la mama. Ceva de la Dumnezeu, m-a corectat bunică-mea când i-am spus că vreau ceva special de ziua mea. O fi ea
capsomană, ultra religioasă și mama ordinii și a curățeniei dar, de fapt, e ca și copiii mici. Se sperie repede. Ieri noapte, am
trezit-o ca să vorbim despre subiectul ei preferat: moarte. Am întrebat-o cum ar fi dacă aș muri într-un atac terorist. Unul
mare. Ca ăla de la școala din Norvegia. Nu s-ar simți vinovată că m-am dus pe Lumea celor Buni - expresia ei - fără să-mi
îndeplinească ultima dorință? Dar asta a fost ieri. Azi e ziua mea și în cameră se aude vocea lui Jassie J și încă miroase a
cafea. Exact! Eu și Alina - pe care au lăsat-o să vină la mine cu ocazia asta - ne-am făcut cafea pentru prima oară. Mai bine
am fi băut petrol. Eu i-am spus că îmi pare rău că am pârât-o. Cred că ne-am împăcat. Ca să acoperim mirosul, am fiert la
apă și am făcut la ceai de s-au aburit ferestrele. A fost fun. Zici că eram la saună. Bunică-mea nu s-a prins de nimic. S-a
întors târziu de la liturghie pentru că l-a așteptat pe popa să-i sfințească un medalion. Cică dacă un obiect care a fost al unui
mort nu e trecut pe la biserică înainte să ajungă la altcineva, aduce ghinion. Prostii de ale ei. N-am mai comentat. Pentru că
era vorba de medalionul mamei. Delfinul mamei. Al meu, de acum. Ăsta-i (adaugă o poză în aplicație).
DA port delfinul mereu
NU cafea
BUNICA
Pentru ea, am făcut cât m-au ținut puterile.


Azi-noapte m-am trezit de cel puțin două ori. O dată pentru pipi și o dată fiindcă o visasem pe mama călare pe un delfin. Îl
tot lovea cu piciorul, până când delfinul s-a săturat și a azvârlit-o în mare. Maică-mea a văzut că mă uitam la ea și a început
să strige:
M-ajuți? M-ajuți?
Ce trebuie să fac?
Trage-mă-n sus.
Eu am stat un pic și m-am gândit. Nu știu exact cum am putut să fac asta în vis, dar mi-am amintit de ceva. Că acolo sus,
mama nu se mai chinuie. Atunci, am început să îi flutur din mână delfinului, ca un agent de circulație, să facă valuri, multe
și mari. Habar n-am ce înseamnă visul ăsta.
DA o s-o întreb pe bunică-mea
NU mai bine n-o întreb
TATĂL
Ei nu i-a lipsit nimic.

OMG! N-o să-ți vină să crezi! Am intrat la a 10a B și am luat pe furiș fidget spinner-ul lui M din bancă. Serios! Chiar am
făcut asta. Singură. Pentru că norocul ți-l faci cu mâna ta. Două ore mai târziu ne-am întâlnit ca să i-l dau înapoi. Cred că i-a
plăcut cum îmi stătea cu rujul roz. Altfel, nu ar fi vrut să-l guste - expresia lui. Și l-am lăsat să pună și mâna pentru că îi
eram datoare, cică. Apoi, mi-a dezvăluit un secret. Băieții, când vorbesc despre țâțe, le spun pere și bretele. Cred că o să-l
visez la noapte.
DA pauze de respirație și de înghițit saliva
NU să nu afle Alina
MIHAI
Nu m-am sărutat niciodată cu ea. Nici măcar nu-mi plăcea de ea. Sunt o grămada de tipe ca lumea aici în școală, am de unde
alege. Poate că eram o fantezie de-a ei și s-a gândit să inventeze povestea asta.


O fac. În Norvegia, fetele sunt mult mai emancipate decât aici, chiar n-am chef să râdă cineva de mine când o să ajung
acolo. Apropo, revelația 4: sexul oral nu e atunci când doua persoane în călduri vorbesc porcos la telefon. De fapt e... yuck,
ceva foarte scârbos.
DA cu prezervativ
NU sex oral
MIHAI
Ia stați așa că mi-am amintit. Vă pierdeți timpul cu mine. (Pauză) Cum adică de ce? Mă luați de fraier? Ați greșit persoana.
Da, Mihai mă numesc. Dar în înregistrări spune doar M. M poate fi oricine. Un avatar, MonkeyMike sau MforMoney. Poate
chiar un prof. Ar fi ceva. Sau v-ați gândit cumva că poate e vorba de o fată și de aia nu-i zice pe nume? În orice caz, nu sunt
eu.

M-a dus în camera lui, a dat drumul la televizor și mi-a zis să arunc textila. Sau așa ceva. Făcusem rost de un CD cu muzică
lentă dar n-am mai apucat să-l rog să-i dea drumul. (Pauză) Mi-a spus că dacă vreau să mă mai văd cu el, trebuie să cobor.
(Pauză) După aia, s-a pus peste mine. La TV rula reclama la berea la doză pe care a dat-o peste cap când s-a ridicat. Am
rămas așa un timp, mă gândeam că poate o să vină lângă mine să vorbim sau, nu știu, ceva. Dar nu. Atunci am crezut că asta
a fost tot. Am vrut să mă ridic și dintr-o mișcare m-a întors pe burtă. Am țipat scurt de durere, dar m-am trezit cu o mâna la
gură și un: Taci în pula mea, taci!
DA (Pauză)
NU niciodată, niciodată
MIHAI
Nu sunt eu. Oricât ați vrea voi să găsiți un țap ispășitor. (Pauză) Cum adică așa spune Alina? Ce e ea, clarvăzătoare? Căutați
în altă parte, reporteri amatori ce sunteți.

E cel mai de căcat Crăciun din viața mea. N-am niciun motiv să mai ies din cameră, până când nu pleacă la curva aia și la
fiu-su. Despre care nu mai vreau să aud niciodată că e frate-miu. E doar fiul lui cu alta. Punct. Asta cu trasul cu urechea pe
la uși nu-i mare scofală, dacă oricum nu poți să mai faci nimic.

DA n-am frate
NU curva aia
TATĂL
Da, mi-am refăcut viața. Eu sunt stabilit acolo de ani buni, cu acte cu tot. Nu mai era cale de întoarcere. (Pauză) Sigur că
țineam legătura. Mai mult la telefon, pe internet, rar. E diferență de fus orar și până ajungeam acasă de la muncă, dormea.
Dar n-am neglijat-o niciodată. Eu înțeleg că nu i-a fost ușor fără mine, dar sunt copii mult mai necăjiți decât ea. Stau în
mizerie, n-au după ce bea apa.

Cred că e deja la familia lui frumoasă. Aia care îi oferă atâta căldură într-o țară atât de rece.
TATĂL
Stabiliserăm că o să vină. Mai întâi în vizită și, dacă îi plăcea, de tot.
IOANA
Cât de fraieră am putut să fiu! Am niște nervi de-mi vine să pocnesc ceva, orice.
ALINA
După ore, Dani m-a chemat să-mi spună că Ioana și Mihai s-ar fi… Înțelegeți, nu?
IOANA
Cât de fraieră! Nu o să mă ia cu el niciodată. Eu fac parte din familia lui macabră.
ALINA
Și că cică ea l-a provocat.
IOANA
Intru în bucătărie, apuc cuțitul și lovesc osul. Aud cum se desface carnea în bucăți. Lovesc, sar bucăți, lovesc, sar bucăți,
lovesc iar și bucătăria arată ca o rană deschisă.

BUNICA
Ce-i cu tine? Ce-i cu tine?
IOANA
Mă ia de braț și mă pune pe scaun.
BUNICA
Liniștește-te și hai să ne rugăm împreună.
ALINA
Tocmai cu Mihai.
IOANA
Dar eu nu vreau să mă rog. Vreau să ies.
ALINA
Cea mai bună prietenă a mea.
IOANA
Am toate motivele din lume să vreau să ies.
ALINA
Nu mai am niciun motiv să vorbesc cu ea.
IOANA
Sau și mai bine, să dispar.
ALINA
Sau s-o văd vreodată.

IOANA
O iau în jos pe casa scării.
ALINA
De fapt, nu. O s-o înfrunt.
IOANA
Parcă treptele îmi fug sub tălpi.
ALINA
Așa că urc.
IOANA
Sunt la un pas să mă prăbușesc.
ALINA
Cineva, mai sus, se lovește de balustradă.
IOANA
Cineva urca.
ALINA
Îmi șterg lacrimile și-mi suflu nasul. N-am chef să mă vadă nimeni plânsă.
IOANA
În fața mea, e Alina.
ALINA
Dau nas în nas cu Ioana.

IOANA
Se oprește și nu-mi spune nimic.
ALINA
O întreb dacă e adevărat.
IOANA & ALINA

Cred că vrea să mă
IOANA
Îmbrățișeze.
ALINA
Mintă.
IOANA
Sunt tot mai amețită.
IOANA & ALINA

Așa că
IOANA
O evit.
ALINA
O întreb încă o dată.
IOANA
Mă apucă de cot.

IOANA & ALINA

Suntem atât de aproape una de alta încât îmi dau seama că
IOANA
Are ochii plini de ură.
ALINA
Miroase a ceva grețos.
IOANA
Și o vânătaie pe braț.
ALINA
A carne crudă.
IOANA & ALINA

Îi spun că
IOANA
Vreau să cobor.
ALINA
E nebună.
IOANA
Dă-mi drumul!
ALINA
Și un banc la care râde toată școala pe seama ei.

IOANA
Mă uit la ea și-mi vine să urlu că o urăsc.
ALINA
Începe să mă împingă.
IOANA
Scap din mâna ei.
ALINA
Nu mă mai lovește. Trece pe lângă mine și iese.
IOANA
Ajung în stradă.
ALINA
Urc la ea și ușa e deschisă.

Cu zece etaje sub geamul nostru de la bucătărie. Acolo unde, acum opt ani, era plin de lumânări. Mi-au spus că așa e
obiceiul de nu știu ce sărbătoare. Mai târziu am aflat că, de fapt, acolo s-a rupt maica-mea în două. (Pauză) Stau pe bordură
de vreo oră, sau așa. Mă holbez la un panou cu o reclamă la bere la doză. Aceeași bere. Mi se pare că-l văd pe M, apoi pe
tata, iar pe M, pe dirigu’, pe Alina, pe bunica, pe mama. În mintea mea e ca într-un tomberon. Plin de gunoaie care se învârt
cu viteza unui fidget spinner:
Mama
Loser la feminin
Pauze de respirație
Sex
Niciodată niciodată
Să nu afle Alina

Tata
Never let me down
Delfinul
Curva aia
Școala asta
Norvegia
M
Bou cu B mare
Cel mai secret loc secret
Pauze de înghițit saliva
Norocul ți-l faci cu mâna ta
BUNICA
De la geamul din bucătărie am văzut-o ultima oară cum traversa strada. Cum aș fi putut eu s-o opresc? Acum, ia-o de unde
nu-i.
ALINA
Telefonul ei era lângă bordură. Primul lucru când am ajuns la școală, m-am dus la a 10a B și i l-am arătat lui Mihai. Mi l-a
smuls din mână și a dat drumul la înregistrări. A auzit toată clasa. La următoarea pauză, s-a aflat deja și la noi în clasă. Dar
ea, în dimineața aia, nici nu a dat pe la școală. Deci poate că nu din cauza mea a fugit. Nu știu sigur ce să cred. Să se
întoarcă. Chiar dacă n-o să mai fim prietene.
GRUPUL DE ADOLESCENȚI
Eu îmi iau întotdeauna doar jurnal cu lăcățel. Tocmai ca să nu-l deschidă ai mei sau mai știu eu cine. În felul ăsta, nici nu
trebuie să-mi fac griji dacă îl uit undeva la vedere.
Jurnalul e ceva privat. Acolo sunt gândurile mele iar dacă cineva ar atenta la intimitatea mea, cred că aș fi în stare să fac și
plângere la poliție.
Și eu am o aplicație de genul ăsta dar folosesc mereu nume inventate. Numai eu știu cine e cine. E o metodă de siguranță.
Altfel, m-aș simți cumva descoperită, dezbrăcată.
Țin un jurnal pe telefon pentru că am foarte multe de povestit dar, din păcate, niciun prieten adevărat.

Un jurnal e secretul tău cel mai de preț și tocmai de aceea ai datoria să-l păstrezi în cel mai ascuns loc posibil. Dacă cineva
totuși îl găsește, e cumva și vina ta.
Peste ani, sunt convins că o să mi se pară interesant modul cum gândesc acum. Poate și puțin prostesc. Cred că ăsta e scopul
lui, să te facă să vezi cum ai evoluat tu, ca persoană.
Jurnalul e pentru fete sau pentru oameni slabi care nu au curajul să-ți spună în față ce gândesc sau ce simt. Să ai jurnal mi se
pare o slăbiciune.
BUNICA
Decât așa prietenă, mai bine deloc. Acum, i s-a dus vorba prin toată școala. Copiii de azi sunt animale. Ieri, când am
căutat-o prin piață, s-a auzit dintr-o dată un pocnet. M-am speriat. Nu știți cât de tare m-am speriat. Ca o explozie de
grenadă s-a auzit. Era o alarmă. Ca să alunge ciorile și porumbeii. Am privit păsările cum se duc și se așază care pe unde și
m-am gândit așa. Noi, oamenii, ne gonim unii pe alții în loc să ne placă să ne avem aproape. Nu vedeți ce vremuri trăim? Se
împrăștie lumea. Unii aici, alții pe dincolo. Și asta e grav. E foarte grav când încep să ne plece copiii de acasă.
TATĂL
Ca părinte, cred că m-am descurcat destul de bine. De asta nici nu pot să-mi explic: de ce-a făcut ce-a făcut?
DANI
Pe undeva, noi doi ne asemănăm. Sfidăm ordinele de acasă prin protest mut, dacă altfel nu se poate. Cred că așa a fost și în
cazul ei. Poate acum e undeva unde îi este mai bine, de ce nu? De ce zice toată lumea că nicăieri nu-i ca acasă?
TATĂL
Cum adică trebuia să-mi fi dat seama? Păi eu sunt măcelar, nu psiholog. Aveți copii, sau vorbiți din cărți? (Pauză) Nu mă
calmez deloc. Ioana e dispărută și poliția nu-și face datoria. De ce nu mergeți peste ei? (Pauză) Ia lasă-mă în pace, mamă!
Ce Paștele mă-sii căutați, de fapt, în casa mea? Să-mi faceți familia de râs pentru senzație? Ba că fii-mea a făcut sex, ba că e
nebună, ba că minte nu știu cine. De ce v-ați băgat nasul în jurnal? Cine v-a dat voie? (Pauză) Care acord? V-ați folosit de
bătrână, că nu știe ce-i aia aplicație pe telefon. Hai, luați-vă camera de aici.
Din acest moment, personajele nu mai dialoghează cu echipa de reporteri.

TATĂL
Nu trebuia tu să fi semnat hârtia aia.
BUNICA
Au vrut și ei să ne ajute.
TATĂL
Au vrut pe dracu. Circ. Atât.
BUNICA
Nu înjura cu fața spre răsărit. Aduce necaz. (Pauză) Nici nu ți-ai băut ceaiul. (Pauză) Așchia nu sare departe de trunchi. Să
știi și tu asta. Eu am lăsat satul frumos, pe mămica și pe tăticul în pragul ușii, cu batistele la ochi. Tu, la fel. Când te-ai dus
departe, am crezut că juma’ din anii pe care-i mai am de trăit, mi i-ai mâncat. Într-un fel, și noi am fugit.
TATĂL
Tu te-ai măritat iar eu am plecat să muncesc.
BUNICA
Mă duc să pun capul pe pernă. Nu mai sta nici tu mult. (Pauză) Și să încui ușa.
Sună mobilul tatălui și răspunde
TATĂL (la telefon)

Alo!... Nu, nimic nou. Aș fi sunat... Așteptăm!... Ce să facă și ea? Oftează toată ziua… Mâine, poate. Poimâine, cel târziu...
Da, cu autocarul... Mai are temperatură?... Ai grijă de el... Și să-i dai un pupic de la tati.
Închide telefonul
TATĂL
Nu mi-am abandonat fata, dar trebuia s-o cresc. Odată cu nevastă-mea, s-a dus și ajutorul social. Am dat din colț în colț
până am ajuns la o agenție care căuta muncitori necalificați. Și-am plecat. Ce altceva puteam să fac? Să-mi plâng de milă și

să ajung să mă dau pe băutură? Nu-i treabă ușoară. Privind pe la unu’ și la altu’ prin hală, am deprins șiretlicul meseriei. Dar
până atunci, m-am tot tăiat. Sunt plin de semne pe mâini. La sfârșitul unei zile de muncă, după ce lași toporul jos, simți
furnici în palme. Pentru Ioana am făcut toate astea, doar nu pentru mine.
DANI
Trebuie să fii făcut dintr-un anumit aluat ca să poți memora atâția ani, lupte și morți. Ca și când ai putea să vezi fantome sau
strigoi. Dar eu nu-s deloc așa. Dacă e să găsesc vinovați, sunt chiar părinții, că ei m-au făcut. Păcat că ei nu văd lucrurile în
felul ăsta. La început, credeau că sunt cumva defect și nu am ținere de minte. Maică-mea chiar s-a plâns cunoscuților că am
primit lapte praf contrafăcut din import care nu avea toate vitaminele trecute pe etichetă. De aia n-am ajuns eu deștept ca fiu
lui cutare. A doua oară când am ratat media de trecere, m-au pedepsit rău de tot. Adio bani de buzunar, ieșit cu prietenii,
tabletă, jocuri pe comp. Viață de deținut. Cică să stau în casă și să tocesc. Să scriu și pe pereți materia, numai să ajung s-o
visez. Dar eu nu m-am resemnat. Am zis ca ei și am făcut ca mine. Sloturi, ruletă, blackjack, video poker, bingo, ăsta-i raiul
meu. Am avut mega noroc. Sunt la cataramă cu o matahală de la intrare. Nu îndrăznește nimeni să îmi ceară buletinul sau să
se ia de mine.
MIHAI
Acum trei ani am intrat prima oară pe un site porno. Am tastat la întâmplare și am ales primul site cu video. Era acolo. La
peste 2.200 km de casă și totuși la un click distanță. Plecase ca să câștige bani și să-mi asigure un trai bun. Nu am putut să
apăs pe play. Pur și simplu n-am putut. Am pus mâna pe telefon, a răspuns și i-am spus răspicat un singur cuvânt. De atunci,
eu nu mai am soră.
ALINA
Mi-e ciudă. Mi-e ciudă că maică-mea nu a avut curajul ei. Nu vreau să spun că trebuia să fi fugit de acasă, dar măcar să fi
făcut plângere la poliție. O dată, o singură dată și cred că taică-miu s-ar fi speriat. Dar ea, nu. Minciuni, dureri de cap
inventate, concedii medicale peste concedii medicale. Îi era rușine de colegi. Mă bucur că eu nu semăn cu ea. Cu toate
amenințărilor lui, m-am tatuat. Am vrut să-l provoc. Dar și să am ceva care să-mi amintească de cum se purta cu noi și să nu
mai las niciodată să fie la fel. Pentru mine, ăsta e jurnalul meu. În ziua când l-a descoperit, mama a ajuns de urgență la
maxilofaciale iar eu m-am ales cu vânătăi și ședințe de terapie la psiholog. El s-a mutat. Nu ne vizitează și nici nu-mi pare
rău.

TATĂL ALINEI (la telefon)

Sper că nu deranjez! Sunt... (Pauză) Ah, mi-ați recunoscut vocea. Nu, nu am noutăți. Am vrut să mă asigur că sunteți bine.
V-am simțit atât de implicată în cazul ăsta. Puneți la fel de mult suflet ca și noi, cei care am cunoscut-o. E păcat. O femeie
atât de frumoasă ca dumneavoastră… V-am făcut să roșiți, spuneți? (Pauză) La asta mă gândeam și eu. De ce să nu ne
tutuim? Deci, o femeie atât de frumoasă, dacă nu primește consolare, se ofilește (Pauză) Nu, nici vorbă că aș fi un cuceritor.
Doar un cunoscător. (Pauză) Nu-i mare lucru de spus despre căsnicia mea? Soția mea e... (Pauză) Nu doar neglijentă, ci și
foarte... (Pauză) Crispată. Ăsta e cuvântul. Deci căsnicia mea e de-a dreptul... (Pauză) Da, da, ce bine ai nimerit-o și de data
asta. Ratată. Dar să nu ne pierdem timpul cu prostii. Tu ești exact opusul. Ești genul de femeie care atunci când vine, nu ai
mai vrea să plece. Fermecătoare. Extrem de fermecătoare. (Pauză) Cum să te mint?! Eu spun doar ce gândesc. Știu că e
târziu, dar… cum s-a referit la mine fata asta, dispărută, acolo în jurnal? (Pauză) Nu, nu mă jignești deloc. (Pauză) Venind
din gura ta, animal turbat sună ca un compliment. O plăcere. Încă o dată! … Oh, nu ai idee ce bine îmi faci. Și tu?...
Wooow! Dacă ai ști cum se alintă acum animalul ăsta… Da, da, mai spune-mi.
BUNICA
Închid ochii. Nu ca să mă culc. Doar ca să stau așa, singură și în întuneric. Ca atunci când o să vină vremea. Văd izlazul de
la marginea satului și pe mine mică, alergând în picioarele goale. Mămica și tăticu mă strigă: Căprioarooo! Căprioarooo! O
căprioară fără frică. Mă învârt, miros iarba, mângâi petalele florilor. Flori gingașe, parfumate, rupte din cer. Păpădii, maci,
cicoare. Și-mi vine să deschid brațele și să le cuprind pe toate. Mai sus, în poieniță, se întinde un covor de flori albe. Să fie
oare floarea miresei? Dar în loc să merg spre el, mă avânt în pădure. Calc pe vreascuri uscate, pe mărăcini, alunec într-o
groapă. De frică, mă apucă un tremurat. Atunci, deschid ochii și sunt aici, în patul meu. Merg la fereastra și ce văd? Pe
Muma Pădurii. O lume mare, urâtă și tristă ca Muma Pădurii. De ce să fugi? Că n-ai unde.
Sfârșit

Maria Manolescu la centenar. odă
Maria Manolescu
la centenar. odă
Mulțumiri echipei #reactor. Fără eforturile lor de a face această rezidență să se întâmple,
probabil că acest text nu s-ar fi născut.
Multe mulțumiri Alinei Nelega pentru încurajare și îndrumare.
Personajele:
Toma, 12 ani
Ioana, mama lui, 37 de ani
Tudor, tatăl lui, 37 de ani
Victor, unchiul Ioanei, 63 de ani
Anuța, bunica Ioanei, mama lui Victor, 99 de ani
Anul centenar 2018. România.

/ marchează momentul în care replicile încep să se suprapună
În casa veche, cu etaj, dărăpănată, în care locuiește Anuța. E o casă

negustorească, înaltă și îngustă, cu fațada ce seamănă cu un radio vechi. E ca și
cum totul s-ar petrece într-un radio vechi, prin fațada căruia vedem delimitate
încăperile.
SCENA 1. RADIOUL Maria Manolescu (foto: Andra Salaoru)
TOMA: Când eram mic, aici, în casa străbunicii, cel mai mult îmi plăcea radioul ăsta mare, vechi, cu butoane, care semăna
foarte bine cu casa. Aveau aceeași formă, același lemn, de parcă radioul era puiul casei. Mirosea a mucegai și-a zahăr
vanilat, și pe-atunci încă mai mergea, chiar dacă hârâia din când în când. Înainte să încerce să-l repare tata.

TUDOR: Ați văzut radioul ăla vechi? Aș vrea să încerc să-l repar.
IOANA: Unele lucruri nu mai pot fi reparate.
TOMA: Mama nu se referă la relația ei cu tata. Au o relație exemplară, pentru că citesc multe cărți de psihologia cuplului și
de parentaj. Altele sunt lucrurile care crede mama că nu mai pot fi reparate.
VICTOR (la telefon): Aproape orice poate fi reparat într-un fel sau altul.
TOMA: Unchiul Victor e doctor, de-aia crede că lucrurile pot fi reparate. Un doctor optimist, ceea ce mama spune că se
întâmplă destul de rar.
IOANA: E destul de rar ca un doctor atât de bătrân să fie optimist.
TOMA: Mama spune că unchiul Victor s-a făcut doctor ca s-o țină veșnic în viață pe maică-sa – adică pe străbunica.
IOANA (lui Tudor): Și tot de-aia mama s-a făcut asistentă. Doi copii care s-o îngrijească la nesfârșit, atâta că mama a
considerat mereu că bătrânii din Veneția și casele igrasioase de-acolo merită o șansă mai mare la veșnicie, și ghinion, buni a
rămas numai cu Victor. Ce crezi despre teoria mea?
TUDOR (Ioanei): Interesantă.
TOMA: Mama e o femeie deșteaptă și plină de insight-uri, care are tot timpul dreptate.
TUDOR (Ioanei): Numai că unchiul Victor e ginecolog, așa că nu prea văd cum ar putea s-o țină pe buni în viață.
TOMA: Un detaliu irelevant, după mine. Pentru că nici dac-ar fi fost cardiolog n-ar fi putut s-o țină veșnic în viață, pentru
că nimeni nu poate să facă asta. Pentru că străbunica e nemuritoare prin propriile ei puteri.
ANUȚA (se ridică cu greu în baston, refuzând ajutorul lui Victor): Prin sine însăși, cum a zis marele nostru Nicolae
Bălcescu.
TOMA: Când veneam aici în vizită, stăteam tot timpul lipit de radioul ăsta. Uneori mai dădeau înregistrări vechi cu teatru
radiofonic sau cu povești de pe vremea copilăriei alor mei. Astea erau preferatele mele, poveștile vechi. Nici muzica nu mă
deranja. Dar cel mai mult și mai mult îmi plăcea să-nvârt butoanele și să schimb posturile în timp ce oamenii vorbeau. Știri,
reportaje, interviuri, emisiuni religioase, nu conta, cu cât erau mai diferite, cu atât mă distram mai tare. Eram fascinat de cât
de paralele pot fi canalele astea pe care emit și trăiesc oamenii. Iar când lucrurile se potriveau, când două canale păreau să
se intersecteze și vocile străine păreau să comunice pentru câteva momente, era ca și cum aș fi reușit să creez – bang! –
micul meu univers, improbabil de frumos și de inteligibil. Ieșea ceva de genul:
TUDOR (uitându-se la radio): Aș încerca să-l repar, chiar dacă e bătrân și
VICTOR (la telefon, dă din cap): Ginecolog.
IOANA: De ce să-l repari? Ca să asculte la el toate nenorocirile alea de emisiuni care-o fac să nu mai înțeleagă nimic
ANUȚA: prin sine însăși
IOANA: și să ne facă să ne fi dorit mai bine să fi fost niște

VICTOR (cu entuziasm, la telefon): avorturi reușite? Sigur! La avorturi am rată de succes de 100%. Iar la nașteri
IOANA: mai puțin. Toma ar trebui să mănânce mai puțină
ANUȚA: pâine. Eu vreau doar să mănânc liniștită o pâine proaspătă, și dacă ăștia-mi dau și cu 10 lei mai mult la pensie,
atunci pentru asta o să
TUDOR (Ioanei): mă duc în locul în care fiecare merge singur.
IOANA (se ține după el): Dar vorbeam despre Toma. E important. Mănâncă doar /
ANUȚA: / doar pâine. Pentru asta mă duc după cum îmi spune mintea mea, cât mai e întreagă, singură în /
TUDOR (închide ușa băii): / în locul în care fiecare merge singur! Lasă-mă, te rog, un singur minut aici singur în /
ANUȚA: / în cabina de vot.
Mixajul se termină. Își vede fiecare de treabă.
TOMA: Așa a-nceput totul, cu butonul ăsta. Pasiunea mea pentru radio. Mă cheamă Toma, am 12 ani, și vreau să-mi fac un
podcast. O să se cheme Necredinciosul. Numai că mama nu mă lasă, spune că sunt prea mic, și că n-am încă suficient
discernământ. Că aș putea spune lucruri pe care să le regret mai târziu, la fel cum o să regret faptul că mănânc prea multă
pâine și prea puțin altceva.
IOANA (în bucătărie, lui Victor): Mănâncă numai pâine, oare cineva chiar poate să trăiască numai cu pâine? Și pentru cât
timp?
VICTOR: Nu știu, sunt ginecolog. Dar și mama mănâncă numai pâine, și uite ce bine se simte la 100.
IOANA: La 99.
TOMA: Așa că deocamdată mă documentez. Înregistrez tot felul de chestii pe care-o să le pot folosi mai încolo, când o să
considere mama că am suficient discernământ. Înregistrez conversații, idei, sunete, orice. Am gusturi foarte diversificate la
sunete. Idee pentru mai târziu: am auzit undeva că budiștii cred că avem un număr finit de respirații. Poate că avem și un
număr finit de gusturi care ne plac, și dacă economisim din gusturile de la mâncare, și mâncăm cât mai puține lucruri, cum
ar fi doar
ANUȚA: pâine proaspătă! E hrănitoare, și se poate muia în lapte, ceai sau apă.
TOMA: Atunci poate ne rămân mai multe gusturi disponibile pentru celelalte simțuri. Idee pentru mai târziu: poate că eu
mă hrănesc prin urechi. Pauză. Azi dimineață am înregistrat ceva super tare, care mă face foarte nostalgic, chiar dacă am
doar 12 ani. Idee pentru mai târziu: oare cu cât ai mai puțin discernământ, cu atât ești capabil de mai multă nostalgie?
Dă play la ce-a înregistrat. Se aude hârâitul cuiva care răsuflă greu.
TOMA (surescitat, încântat de captură): E hârâitul străbunicii!
TUDOR: Poate are ceva la plămâni. N-ar trebui s-o ducem la doctor?

VICTOR: Am dus-o la spital luna trecută, am internat-o, i-am făcut toate analizele, au plimbat-o asistentele prin tot spitalul
pe scaunul ăla cu rotile, ca pe-o regină. N-avea nimic. Mama e perfect sănătoasă!
Străbunica hârâie și mai tare.
IOANA: E de la praf. De la mizerie și mucegai. Și de la rahatul de porumbei. Ar trebui să se mute din hruba asta de casă.
VICTOR: I-am zis să vină la mine, am cinci camere goale. Nu vrea.
ANUȚA (hârâie): Da` ce, să mă pui pe mine să-ți fac curat în casă?
IOANA (uitându-se la praful din jur): Buni, nimeni nu se gândește c-ai mai putea matale să faci curat... Dar poate te-ai
simți mai bine dacă ai locui cu unchiul Victor,
ANUȚA: Păi și unde-ar mai veni porumbelul, drăgălașul, să se joace cu radioul lui preferat? Că doar lui îi rămâne casa asta
construită de tătuca cu mâinile lui.
Se uită toți în jur, la casa care e praf.
TUDOR: Am putea să luăm radioul acasă la noi, să se joace cu el tot timpul.
IOANA: Să-l curățăm.
TUDOR: Să-l reparăm.
IOANA: Să-l recondi
ANUȚA (neașteptat de vehementă și amenințătoare): Numai peste cadavrul meu!
Pauză. Tuturor le e frică de ea.
VICTOR: Deci niciodată.
Anuța hârâie.
SCENA 2. CADOUL
TOMA: Când tata a-ncercat să repare radioul și l-a stricat, eu cred că hârâitul lui s-a mutat în pieptul străbunicii. Aici toate
sunt legate – radioul, casa și străbunica. A, și – am uitat ce era mai important – și România! Străbunica s-a născut în 1918, o
dată cu România Mare, adică exact în anul în care (recită ca la școală) provinciile istorice s-au unit în cuget și-n simțiri,
devenind o singură țară dodoloață, așa cum știe toată lumea care a fost la școală, sau cine n-a fost la școală știe de la
televizor, de pe autobuze, din reclame, din concursuri publice, din discursuri, concerte, supermarketuri și de la toate
festivalurile și sărbătorile publice dedicate centenarului Marii Uniri în acest an aniversar. Deci mâine e ziua străbunicii, așa
că trebuie s-o vizităm.
IOANA (cu năduf, soțului ei, în timp ce pune valizele în mașină): Pentru ultima dată, jur!

TOMA: Ca să celebrăm împreună, și cu unchiul Victor, centenarul străbunicii. Asta dacă nu cumva moare-n somn, fix
înainte să-mplinească 100, cum am auzit-o pe mama că i-a zis lui tata pe mașină, în timp ce mă prefăceam că dorm ca să
nu-mi mai spună tot timpul că trebuie să dorm.
IOANA (următorul dialog are loc pe mașină, pe drum spre Anuța): Sper să nu moară la noapte, fix înainte să facă 100!
TUDOR: Ai vrea tu. Recunoaște că ți-e frică că nu i-ai luat cadou.
IOANA: Nu-i plac cadourile.
TUDOR: Poate nu-i plac doar cadourile de la tine.
IOANA: Când am dus-o la Veneția, la mama, nici nu ne-a mulțumit.
TUDOR: Pentru că maică-ta a trebuit să-și ducă bătrânelul la-nmormântarea aia, și n-au apucat să se vadă.
IOANA: Puteam să mergem și noi. E superbă insula aia cu cimitirul. I-am propus să
TUDOR: Să-i faci cadou un memento mori, nu?
IOANA: Și restul excursiei? Înghețata? Piața San Marco?
TUDOR: Mi-a zis mie după că porumbeii de la noi sunt mai civilizați. Că nu-și înfig așa ghearele în mâna care-i hrănește,
și păstrează o distanță politicoasă față de binefăcătorii lor.
TOMA (mereu publicului, dacă nu se specifică altfel): Străbunica este foarte miloasă și iubește mult porumbeii. De-aia-mi
și zice „porumbelul”, pentru că mă iubește aproape la fel de mult ca pe ei. Taie zilnic câte-o jumătate din franzela ei
proaspătă, o fărâmițează cu mare grijă, în bucățele cât mai egale, și le-o pune pe pervaz.
TUDOR: Ai dreptate. Dacă nu i-au plăcut nici porumbeii, poate pur și simplu nu știe să primească.
IOANA: Unchiul Victor i-a dat un spray Rexona anul trecut de ziua ei, și mi-a povestit de 10 ori ce cadou minunat a primit
de la el!
TUDOR: Opresc să luăm un Rexona?
IOANA: Mai are de anul trecut, că nu-l folosește, ca să facă economie.
Pauză.
TUDOR: Recunoaște că te seacă.
IOANA: Nu mă seacă.
TOMA: Mama citește o grămadă de cărți de psihologie și nu numai, face și terapie, și știe foarte bine ce se întâmplă
înăuntrul ei. Ea crede că de-asta am și eu o inteligență emoțională atât de bună, pentru că semăn cu ea. Mama spune tot
timpul că gândesc și simt ca un om mare. Mai îmi lipsește doar discernământul. Dar mama îl are, și dacă spune că ceva n-o
seacă, atunci n-o seacă.
IOANA: Bine, mă seacă. Mă seacă că n-am fost niciodată destul de bună pentru ea. Că nu știe și n-o interesează cu ce mă
ocup și ce gândesc, și de câte ori spun ceva inteligent singura întrebare pe care-o are este

ANUȚA (tare, la telefon): Ai mâncat ceva? Ce să vă fac de mâncare?

IOANA: Și mă seacă faptul că întreabă asta, pentru că ea de fapt nici nu prea mai face de mâncare, și dacă-i spun asta,
atunci mă-ntreabă
ANUȚA: Dar porumbelul, drăgălașul, a mâncat?
IOANA: Și îi spun pâine, a mâncat pâine, îi place pâinea, ca și ție, buni, sperând că treaba asta o s-o înmoaie, o s-o facă să
se gândească la strănepotul ei, o să atingă o coardă organică, hrănitoare, proaspătă, în ea, dar ea trece mai departe ca și cum
n-aș fi spus nimic, ca și cum aș fi vorbit o limbă străină
ANUȚA: Și Tudorel al tău? A mâncat? Ce-a mâncat? Ar trebui să mănânce mai mult, e prea slab.
TUDOR (își pipăie burta): Chiar a zis asta?
IOANA: Mă seacă că în ochii ei niciodată n-am fost bună de nimic, și niciodată n-am făcut nimic bine, n-am fost în stare
să-mi hrănesc familia și nici măcar pe mine, și-am fost mereu moale, și n-am avut niciodată
TUDOR: Coaie?
IOANA: Nu, coaiele nu-i plac, nu vezi ce-a făcut cu ale lui Victor? Nu, că n-am avut niciodată
TUDOR: Capacitatea intelectuală să te faci doctor ca s-o îngrijești la nesfârșit?
IOANA: Nu. N-am avut niciodată... n-am avut niciodată...
TOMA: Discernământ?
IOANA: Vorbim prea tare, nu? Ai auzit ce vorbeam? Te-ai trezit de mult?
TOMA: Chiar înainte de coaie.
IOANA (lui Tudor): Că n-am avut niciodată diplomația s-o mint. Dac-aș minți-o și-ar vedea c-o mint, atunci ar fi mândră
de mine. Aș fi o femeie puternică și deșteaptă. Mă seacă că gândește toate lucrurile astea. Și cel mai tare mă seacă că mă
seacă.
TUDOR: Și vrei?
IOANA: Ce?
TUDOR: S-o minți?
IOANA: Păi și ce minciună să-i zic? Că n-ați mâncat nimic?
TUDOR: Ar fi un început bun. S-ar simți utilă.
IOANA: Deci vrea să se simtă utilă.
TUDOR: Posibil. Minte-o că e utilă.
IOANA: Deci ăsta să fie cadoul ei de 100?
TUDOR: Da, ai dreptate, parcă nu e destul.
IOANA: Și-un Rexona? Minciuna că e utilă, plus un Rexona?

TUDOR: Dar sigur își dorește să audă că e utilă? Poate vrea să audă că e frumoasă.
IOANA: Aș putea încerca să-i spun ceva de genul ăsta. Cumva. Dacă m-aș focusa pe un detaliu. În orice caz, e foarte
elegantă. Dacă te iei după moda de acum 40 de ani. Deci arată bine, da.
TUDOR: Puternică? Harnică? Fertilă?
IOANA: Să i le zic pe toate astea? Nu crezi că-i prea mult?
TUDOR: Nu. Cred chiar că mai încap niște lucruri.
TOMA: Că are discernământ.
TUDOR: Că e unică.
TOMA: Bună și generoasă. Ce? Chiar e. Cu porumbeii.
TUDOR: Cea mai bună mamă. Cea mai bună... buni?
Ioana tace.
TOMA: Cea mai bună străbunică.
TUDOR: Că e fermecătoare.
TOMA: Că e primitoare.
TUDOR: Că e plină de candoare... și... culoare?
TOMA: Că e înțeleaptă ca o bună...
IOANA: vrăjitoare.
TUDOR: Că e răbdătoare și
TOMA: binefăcătoare. Că e...
TUDOR: Nemuritoare!
IOANA: Sună bine. Ca o odă.
TOMA: Oda, deși există și neregulate, dar totuși, e destul de complicat de
IOANA: Știi vreo odă? Ai putea să-i reciți străbunicii o odă, de ziua ei.
TOMA: Odă în metru antic, de Mihai Eminescu. (recită) Nu credeam să-nvăț a muri vreodată...
IOANA: Alta mai știi? Puțin mai veselă?
TUDOR: Care să vorbească despre nemurire și despre toate calitățile pe care vrem s-o mințim pe străbunica că le are, ca
mama să stea liniștită că nu mergem la centenar fără un cadou pe măsură, pentru că de fapt și mama este la fel de obsedată
de aparențe ca și străbunica, și vrea
TOMA: Să mintă?
TUDOR: Nu să mintă. Să se mintă că a făcut toate eforturile necesare. În caz că moare. Adică nu în caz că, ci pentru când
moare. Deci nu știi altă odă?

TOMA: Nu. V-am zis, e destul de greu să scrii ode. În literatura noastră...
TUDOR: Atunci o poezie pur și simplu. O poezie frumoasă despre calitățile străbunicii.
IOANA: Ca o odă,
TUDOR: Dar poezie obișnuită.
IOANA: Știu! Omagiu. Ca un omagiu. (lu Toma) Ai vreo idee?
TOMA: De fapt, am, dar trebuie să opriți mașina.
Opresc mașina. Îl ascultă.
TOMA: Haideți să mergem la benzinărie să-i luăm Rexona.
IOANA: Ești foarte spiritual.
TUDOR: Aș spune că e și foarte inteligent.
IOANA: Și talentat. (lui Tudor) Știi că vrea să-și facă podcast, nu?
TUDOR: Nu mă surprinde. Are simțul auzului foarte dezvoltat. Și vorbește bine. Are talent literar. Cred că ar putea să facă
un podcast foarte bun.
IOANA: Crezi?
TUDOR: Ar putea încerca să exerseze puțin, pentru podcast.
TOMA: Dar exersez. Înregistrez lucruri. Și idei.
TUDOR: Ai putea exersa mai mult, inclusiv pe partea de stil. Să compui tot felul de lucruri.
IOANA: Cum ar fi ode.
TUDOR: Sau omagii.
IOANA: Nu știu dacă e-n stare. Doar profesioniștii pot scrie la comandă.
TOMA: Dar... n-ar fi mai bine să-mi aleg eu subiectele? Adică, dacă scriu ceva ce nu cred, la comandă, mințind, atunci
minciuna n-o să-mi roadă sufletul și talentul, cum mi-ați povestit că se întâmpla sub dictatură, pe vremea comuniștilor?
IOANA: Nu știu. Gândește-te singur, doar ai discernământ.
TUDOR: Plus că nu trebuie să minți. Trebuie doar să spui adevărul despre străbunica.
IOANA: Despre cât de minunată e străbunica.
TUDOR: Ar fi frumos să avem ceva până mâine dimineață, s-o trezim, în loc de La mulți ani, cu oda.
TOMA: Omagiul.
IOANA: Cum spui tu.
TOMA: Dar... trebuie neapărat să mergem? Dacă niciunul din voi nu vrea... și n-avem cadou... de ce vreți să mergem?
TUDOR: Păi... e străbunica. Și 100 e un număr... Nu, nu se poate să nu mergem!

IOANA: Și m-ai bătut atâta la cap cu radioul ăla. Așa că și pentru tine mergem. De fapt mai mult pentru tine. Te-ai bucurat
mult, n-ai zis tu că... Deci: dacă ai discernământ, ai omagiu. Și dacă ai omagiu, ai podcast!
SCENA 3. DOCUMENTAREA
TOMA: Așa că am început să compun omagiul. Prima dată m-am gândit să pun pe hârtie toate calitățile străbunicii. Numai
că nu mă puteam concentra foarte bine. De la zgomote. Când am ajuns aici, în casa străbunicii, mă simțeam ca într-un mare
radio. Hârâitul s-a dus în pieptul ei, dar sunetele s-au dus în casă. Totul bâzâia și eu auzeam tot timpul, chiar și când nu
voiam, celelalte posturi. Spre exemplu, să zicem că încercam să caut o rimă pentru iubitoare... (scrie, gândește cu voce tare)
Iubitoare... iubitoare... iubitoare...
Ceilalți, angajați fiecare în acțiunile lor, rostesc tare câte-un cuvânt.
IOANA (lui Tudor): Fantastic, iar mă-ntreabă de mâncare!
VICTOR (la telefon): Nu. Avortul chiar nu doare!
TUDOR (Ioanei, despre Anuța): I-am zis: sigur vreți să vorbim despre votare? Pauză. Ce? Așa zice ea, votare!
TOMA: Și-o țineau tot așa. Sau căutam, să zicem, o rimă pentru
„iubită mamă și soție”.
IOANA (lui Tudor): OK, suntem aici din marea mea vinovăție!
VICTOR (la telefon): Nu, n-o să vă cer o avuție!
TUDOR (Anuței): Dar nu vedeți că ați votat pentru hoție?!
TOMA: Și nici măcar nu erau niște rime foarte bune. C-aveau,
de cele mai multe ori, aceeași parte de vorbire, ori asta e de
evitat, după cum m-a învățat chiar străbunica, care-a fost profă
de muzică și la care nu poți veni cu chestii scrise de mântuială,
ANUȚA: Că te sancționez de nu te vez–iiii! (i-ul e cântat pe
nota „la”, sau pe mai multe note)
TOMA: În fine, de vreme ce tot nu mă puteam concentra din
cauza canalelor ăstora pe care le tot auzeam, și de vreme ce
oricum nu prea-mi veneau în cap decât clișee precum harnică și
primitoare, iubită mamă
IOANA: Castratoare!

TOMA: Atunci m-am hotărât să fac puțină documentare înainte să scriu. Să las canalele să meargă. Să fac ce știu mai bine:
să ascult. Să ascult vocea tatălui meu și vocea mamei mele, vocea unchiului Victor și vocea străbunicii. Să le ascult bine de
tot, mai bine decât s-au ascultat ei vreodată, să le ascult și gândurile, și dorințele, și tot ce ascund ei de obicei, să le ascult
când se despart și să le ascult când – bang! – se întâlnesc din întâmplare și pentru foarte puțin, pentru că eu am auzul
extraordinar de fin, pentru că mănânc puține și puțin, iar în ziua aia îl aveam mai fin ca niciodată, pentru că nu mâncasem
nimic, ca să nu vomit pe drum. Liniște! Se înregistrează.
IOANA: Și n-a mâncat nimic tot drumul, ca să nu vomite. Exact ca ea. Întâi a fost muzica, auzul fin, talentul ăsta la auzit.
Și apoi treaba asta cu mâncatul. Cu nemâncatul. Toma seamănă mult cu bunică-mea, iar asta mă seacă, și cel mai tare mă
seacă că mă seacă. Mă roade
ANUȚA: foamea, dar nu pot mânca. Ultima oară, cel mai bine am mâncat luna trecută la spital. Bine, nu chiar la
spital-spital, ci în visul pe care l-am visat la spital.
VICTOR (la telefon): Cel mai bun spital din orașul nostru, după cum bine știți. Un spital în care lucrez, cu mândrie, de
peste 30 de ani. Sigur, mi s-au oferit posturi mult mai bune, în spitale mai bune din orașe mai mari, dar eu n-am vrut să-mi
părăsesc
ANUȚA: /Mama!
VICTOR: /Spitalul!
ANUȚA: Mama! Așa-mi spuneau femeile alea, mai ales infirmierele, mai ales una din ele, de la spital. Ca pe mama lor
m-au îngrijit. Foarte cochet, spitalul.
VICTOR (la telefon): Renovat de curând, după cum știți. Pe fonduri. Iar pentru echipamentele donate din Germania, eu pus
o vorbă bună unde trebuia.
TUDOR: Și te gândești că pentru cineva care are relații atât de strânse cu Germania, și studii superioare, și un trecut atât de
futut de comuniști, ar trebui să aibă puțin alte opțiuni politice.
IOANA: Dar sunt lucruri pe care le poți alege, și lucruri pe care nu le poți alege. Cum ar fi cu care din bunicii tăi semeni.
Pentru că cu unul din ei sigur semeni, așa credeau chinezii în vechime, că fiecare dintre noi semănăm cu unul dintre bunicii
noștri, și că-i continuăm cumva viața. Iar Toma seamănă cu bunică-mea, deci de fapt cu străbunica lui, poate chinezii au
avut și-o mică marjă de eroare de-o generație. Seamănă mai ales la auz și la nemâncare. Eu chiar nu știu cu cine semăn, nu
i-am cunoscut bine pe toți.
ANUȚA: Nu mâncasem, cu două zile înainte de spital n-am mâncat deloc, dar nu mi-a fost greu,
TUDOR: după 50 de ani de mâncat prost, n-are cum să-ți fie greu să-ți dai seama că comuniștii sunt... Nici nu știam cum
să-i mai zic ceva atât de evident, așa că

VICTOR (la telefon): i-am zis direct, mi-am adunat curajul și i-am zis direct: mănâncă, mamă, e important. Deschide gura,
știi că e important. Am fost cât am putut de ferm.
TUDOR: Așa că am ținut gura-nchisă, toată ziua aia, în preziua centenarului, mi-am propus să țin gura-nchisă. O zi
întreagă.
ANUȚA: Eu pot să mă țin și mai mult, am o mare putere, și toată e
TUDOR: 50 de ani, atât s-au ținut, poate că acum vrea să-și doboare recordul, / prin votul
ANUȚA: / prin sine însăși!,
IOANA: / prin nepotul ei, care-o continuă în foame.
VICTOR (la telefon): Mănâncă tu, mi-a zis.
ANUȚA: Eu fac tot ce trebuie să iasă bine.
TUDOR: Rezultatele alegerilor n-au cum /să iasă bine dacă
ANUȚA: /Să iasă bine...
IOANA: Viitorul unui copil nu poate să iasă bine când genele lui sunt de fapt
ANUȚA (tare, îi acoperă): Să iasă bine analizele! De-aia nu mâncasem nimic.
VICTOR (la telefon): Și au ieșit excelent analizele, după cum știți. Mama e foarte bine, foarte sănătoasă.
ANUȚA: Și flămândă. Eram foarte flămândă. Și nu aveam decât
TUDOR: două alegeri posibile.
VICTOR (la telefon): Avort sau naștere. Doar cu astea mă ocup. Chestiile care țin de copii. Vreun polip, tumoare sau alte
lucruri, tot ce ține de mame, asta nu. De mame nu mă ating. Deci doar două posibilități.
IOANA: Bunica comunistă, sau bunica legionară. Pentru că poate alții au avut bunici mai puțin categorici. Dar eu n-am
avut de ales. N-am primit decât
ANUȚA: fără sare! Am și strigat: Victooooooooooooooor! Cum e posibil ca căcănarii ăștia din spitalul tău să-mi dea pâine
fără sare? Nici păsările cerului nu mănâncă așa o porcărie fără sare!
TOMA (notează rime):
Sare
Tumoare
Și dacă străbunica moare?
IOANA: Dar eu n-am norocul ăsta. De altfel de bunici. Alții au. Poate pur și simplu ține de noroc.
ANUȚA: Și-am avut noroc cu visul. Că mi-era foame rău, iar mâncarea era tare proastă. Pâine fără sare, auzi! Noroc că am
visat visul ăsta frumos. Se făcea că eram pe un drum

IOANA: bun! Comunistă sau legionară, o dată face 100 de ani, nu se poate să n-o sărbătorim. Ne-am hotărât să plecăm.
Drum bun!
TUDOR: Am reparat mașina, pentru că era cam stricată, chiar ne gândeam s-o dăm la Rabla, de la toate gropile din
nenorocita asta de
ANUȚA: țară. Ca pe vremuri. Un drum frumos de țară, pe lângă care se vedea o apă curgătoare. Apa trecea peste iarbă ca
peste un păr de zână verde, frumos,
IOANA: Mi-am vopsit părul. Ăsta a fost primul lucru pe care l-am făcut, ca să nu-mi vadă firele albe. Zice că arăt
neîngrijit. De fapt firele albe o deprimă, o fac să se gândească la
TUDOR: fiare vechi, asta era mașina. Avea un hârâit dubios la motor. Dar a fost ca un fel de miracol, s-a rezolvat imediat,
și din clipa aia n-am mai făcut decât să conduc, mulțumit. Îmi place să conduc.
VICTOR (la telefon): Nu, a fost foarte bine la spital, parcă nici hârâitul nu se mai auzea așa... Ca un fel de miracol. Și
analizele au ieșit foarte bune. Așa că vă mulțumesc mult pentru tot
ANUȚA: ajutorul. Am știut că de-asta apăruse acolo, pe marginea apei, bărbatul ăla tânăr și frumos, ca să mă ajute. Mi-a
întins o mână, așa...
VICTOR (la telefon): fină și bună, aveți o mână foarte bună. Ceea ce-ați făcut pentru mama la spital îmi arată că mai există
speranță în
ANUȚA: /Țara noastră
VICTOR: /Spitalul nostru
ANUȚA: Țara noastră, cu toate că nu mai sunt bărbați ca pe vremuri și așa mai departe, are încă băieți frumoși, de omenie,
gata să ajute o doamnă să treacă o apă plină cu păr lucios, păr de zână, păr
IOANA: verde. Mai bine mă făceam verde, troglodita aia de la coafor m-a vopsit prost, o culoare căcănie, așa, o culoare ca
de
VICTOR (la telefon): veceu. Și pentru asta vă mulțumesc, ați avut grijă să aibă cel mai curat veceu din tot spitalul. Și aveți
o anume blândețe, un fel anume de a liniști femeile, oamenii în general, dar acum vorbim mai ales de femei, de a le liniști,
ANUȚA: Mi-a luat mâna, așa, cu eleganță și finețe, și m-a ajutat să trec pe malul celălalt. În față se deschidea alt drum
IOANA: și n-aveam niciun chef de el. Toată ziua sunt pe drumuri – la job, la școală, la meditații, la karate, la engleză, la
tobe. N-aveam niciun chef de drumul ăsta, aș fi stat să mă odihnesc. Oricum nu-i plac cadourile de la mine, îi plac numai
cadourile de la
ANUȚA: Dumnezeu. Ca un dar de la Dumnezeu s-a deschis drumul ăsta. Și-am mers pe el, totul era frumos ca-ntr-o
poveste

IOANA: oribilă. Alice în Țara Minunilor, numai că gaura asta de iepure în care căzusem, adică drumul spre ea, era plină de
tot felul de lucruri pe care nu le doream în viața mea, cum ar fi
ANUȚA: flori frumoase, colorate, presărate pe
IOANA: câmpuri lăsate în paragină, și câmpuri pline de duplexuri prost construite.
ANUȚA: Maci și margarete și micșunele, mie mi-au plăcut florile cu „m”, poate pentru că e o literă așa, mai muzicală, ca
însuși cuvântul muzică, sau poate doar așa s-a nimerit.
IOANA: Macazuri ruginite, multă mizerie, munți de gunoaie, multă sărăcie, miriști care miros a violență și abuz, moarte,
măgari și mânji bătuți, munți mari defrișați, mărăcini,
ANUȚA: și de fapt nu numai cu „m”, erau tot felul de flori. Erau și trandafiri parfumați, din ăia buni de dulceață, erau și
gerbere, și hortensii, câmpul era plin de
IOANA: pungi. Pungi și pet-uri peste tot pe drum, și haine rupte și hârtie igienică, și eu cădeam printre ele, prin canalul ăsta
care mă ducea la bunica, ca un canal de naștere în care cădeam. Era atât de oribil încât nu mai conta deloc scopul acestei
călătorii, pe care oricum nu-l înțelegeam,
VICTOR (la telefon): fie că e naștere, fie că e avort.
IOANA: Și mai erau acolo, pe drumul, pe canalul ăsta în care cădeam, fețe. Fețe dure, simple, de oameni care n-au apucat
să evolueze, să crească mari, oameni încremeniți în timp,
ANUȚA: înaintașii! M-au prins de mâini și m-au tras la o
VICTOR (la telefon): masă, chiar și când sunt pe masa de operație, dacă le-ați pregătit dumneavoastră, sunt foarte liniștite.
Și fără șpagă, asta m-a impresionat cel mai mult, deși eu am posibilități, și, fiind și fiul ei, aș fi putut. De fapt nu știu dacă
așa faceți de fiecare dată, sau doar pentru că sunt doctor la spitalul la care dumneavoastră, în fine, dar faptul că de data
asta...
ANUȚA: Înaintașii zâmbeau și s-au așezat la o masă lungă, în capul căreia stătea tătuca, care mi-a făcut semn să stau în
capul celălalt, m-am gândit că tot mai e supărat pe mine pentru atunci dacă mă trimite așa departe, în capul celălalt,
IOANA: și eu alunecam din ce în ce mai repede pe canalul ăsta, la capătul căruia mă aștepta bunica, alunecam și încercam
să mă țin de margini, să nu mai cad, nu-mi plăcea căderea asta, încercam să mă țin și n-aveam de ce să mă țin, copacii erau
tăiați,
ANUȚA: și înaintașii mi-au pus în strachină de toate: sărmăluțe în foi de varză și sărmăluțe în foi de viță, mămăliguță cu
lapte, caș proaspăt, măsline grase și cozonac și vin roșu, din ăla bun. Și le-am zis fără pâine! De data asta fără pâine. O să
mănânc cu cozonac, cum a zis Maria Antoaneta, chiar înainte
IOANA: să ajung la ea, mi-am dat seama că n-am cadou, nu se poate, tocmai la 100 de ani, la așa un mare eveniment

ANUȚA: Praznic e cuvântul. De fapt nu praznic, că ăsta se mai zice și pe la ocazii nu foarte... Dar în orice caz, un mare
ospăț. M-am ospătat cu de toate, m-am uitat la fețele înaintașilor, tradiția, trecutul, moștenirea de la înaintași e cel mai mare
dar,
IOANA: un dar cu-adevărat special, demn de 100, și-atunci mi-a venit ideea asta cu Toma, el e curat la suflet, e talentat, am
făcut multe sacrificii pentru el, lucruri pe care nu le-aș fi făcut niciodată altfel, cum ar fi
ANUȚA: Am furat! Pe furiș, am băgat niște mâncare în sân. Știam că nu e un lucru bun ce fac,
IOANA: dar atâta lucru poate să facă și el, m-am gândit, la urma urmei lui îi rămâne hruba asta de la
ANUȚA: tătuca. Tătuca mi-a zis încruntat ca atunci, fix ca atunci se uita la mine și m-a-ntrebat de ce dosești mâncare, avem
aici destulă pentru multă vreme, ce nevoie e să
IOANA: să scrie el o odă, a fost ideea mea și soțul meu m-a susținut în ideea mea cu toată
ANUȚA: seninătatea, i-am spus că trebuie să-i duc de mâncare porumbelului drăgălaș, maică-sa nu prea se îngrijește bine
de ce mănâncă, trebuie să prindă puteri. Și că dup-aia o să mai vin eu aici, la ospăț, când o fi timpul, să mai stăm de vorbă
despre una și alta, le-am zâmbit înaintașilor, acum mă așteaptă băiețelul. I-am mai mulțumit pentru
IOANA: că existăm, i-am zis. Trebuie să-i mulțumim străbunicii pentru că existăm. Și pentru
ANUȚA: masă, și pentru
VICTOR (la telefon): toate lucrurile frumoase pe care i le-ați făcut și zis mamei la spital, și mai ales pentru că ați respectat
IOANA: Trebuie să-i mulțumim pentru toate poveștile pe care ni le-a zis și ți le-a spus, și
ANUȚA: pentru muzică, tătucă, de la tine am prins drag de muzica patriotică, și fără muzica patriotică n-am ști atât de bine
să apreciem
Pauză.
VICTOR (la telefon): tăcerea. Vă mulțumesc că ați respectat tăcerea despre hârâitul ei. Despre cauza hârâitului ei. Și
de-aia, mă gândeam că, poate nu peste... cum să vă zic, nu știu dacă mama ar fi de acord ca eu să... adică n-are legătură că
sunteți o simplă infirmieră și eu ditamai doctorul... cât că... cum să vă zic, mai are nevoie de mine... poate că și de
dumneavoastră, și n-aș vrea să amestecăm profesiunea cu aspectele mai personale... dar poate că în curând, mă gândesc, și
sper. Sper să mai stăm de vorbă așa, pe îndelete, și între timp să mai lucrăm... naștere sau avort, nu contează... sper...
ANUȚA: că porumbelul va mânca toate bunătățile astea, pentru el am făcut tot drumul ăsta greu, la capătul căruia
IOANA: vedeam deja ușa bunicii, eram obosită după căderea prin toată gaura asta de iepure numită drumurile țării noastre.
Era capătul, și nu voiam decât
ANUȚA: să stau cu porumbelul,
IOANA: Ajunsesem la bunica,
ANUȚA: să stau cu el,

IOANA: fusese un drum greu,

ANUȚA: cu băiețelul,
IOANA: nu știam nici eu sigur ce mi se întâmplase,
ANUȚA: și să mâncăm toate bunătățile
IOANA: dar eram cumva bucuroasă că suntem din nou
ANUȚA: împreună!
Pauză.
SCENA 4. ÎMPREUNĂ
Anuța se uită la toți. S-au întâlnit.

ANUȚA: Mă bucur că suntem din nou împreună. Așa să rămâneți, și după!
VICTOR: După ce, mamă?
TUDOR: După ziua de mâine, după centenar, nu?
IOANA: După ce plecăm, la telefon. Ne mai auzim, sigur.
TOMA: Cred că străbunica a vrut să zică că după ce moare.
Pauză. Toți se fac că n-au auzit.
ANUȚA: Să veniți să locuiți aici, și să fiți uniți!
Pauză.
ANUȚA: Să-mi promiteți acum!
TUDOR: Buni, dar noi avem casa noastră, prietenii noștri, viața noastră!
VICTOR: Cinci camere goale pe care trebuie să le
IOANA: Și casa asta e plină de... trebuie reparată, e periculos pentru un copil să umble pe-aici.
ANUȚA: Atunci să reparați! Eu am putut s-o iau înapoi de la capitaliști.
TUDOR: Comuniști.
ANUȚA: Am luat-o după Revoluție.
TUDOR: Da, dar comuniștii v-au luat-o.
ANUȚA (furioasă, tună): Dar eu am luat-o înapoi de la capitaliști. Ce căuta la ei?
TOMA: Poate au luat-o ca să v-o dea înapoi?

ANUȚA: Deci dacă eu am putut s-o iau înapoi singură, atunci puteți și voi s-o reparați. Eu v-o las vouă, de la tătuca, s-o
reparați și să fiți uniți!
IOANA: Dar noi locuim la casa noastră. La fel și unchiul Victor... Ce să... Nu vrei mai bine s-o vinzi și să... călătorești
puțin? Să vezi... lumea? Nu prea departe. Ceva confortabil și plăcut. Marea. Și poate câteva... democrații occidentale?
ANUȚA: S-o vând... s-o vând... uite, nici nu pot să zic cuvintele astea, mi se face rău. O să... o să... o să călătoresc, numai
peste cadavrul meu!
VICTOR: Adică niciodată!
ANUȚA: Și dacă nu vreți să locuiți aici, bine.
IOANA (se ridică ușurată): Atunci bine.
ANUȚA: Bine. Atunci puteți să faceți aici, împreună, ceva. Ceva... lucrativ.
TOMA: Ca un post de radio?
IOANA: Bravo, Toma. E un exemplu bun. Un post de radio. Sau poate un spa – alt exemplu.
VICTOR: Un... bar? Nu, nu, nu... Un... hotel? Nu. Poate...
TUDOR: Știu! Un escape room.
VICTOR: Sau un muzeu.
ANUȚA: Muzeu e bine. Dar eu mă gândeam mai degrabă la o maternitate. Să umplem casa asta cu copilași drăgălași. Avem
deja specialistul
IOANA: În cezariene și avorturi, nu? Nu sunt de acord! În ziua de azi sunt din ce în ce mai multe mame care preferă să
nască natural, în confort, în iubire, nu în stresul unor proceduri medicale lipsite de empatie, al șpăgilor, al medicamentației
inutile. (lui Victor) Ia spune, câte cezariene de care nu era nevoie ai făcut? Câte femei care puteau să nască natural, bine
mersi, au intrat fără voie în depresie post partum din cauza unui proces
VICTOR: Ginecologii salvează vieți. E vorba de fibroame, de polipi, de operații serioase
IOANA: Dar tu nu faci decât avorturi și nașteri, nu?
VICTOR: De unde știi?
IOANA: Am dovada, e totul înregistrat de Toma!
Pauză.
TOMA: Mă documentez, ca să-i scriu un omagiu străbunicii, cu ocazia centenarului...
IOANA: Era surpriză!
TOMA: Și înregistrările mele erau confidențiale!
VICTOR: Un omagiu? De ce nu mi-ați spus?! Eu i-am luat doar un spray Rexona.
ANUȚA: Vai, Victorașul mamii, e preferatul meu, mulțumesc! Dar nu trebuia să dai banii...

IOANA (lui Toma): Deci gata, ai scăpat de omagiu!

ANUȚA: Ba nu. Aș vrea să-l aud. Mai ales dacă l-a compus porumbelul.
TOMA: Păi n-am scris decât începutul. E foarte puțin.
ANUȚA: Să auzim începutul!
TUDOR: Dar e pentru mâine, surpriză pentru mâine, la centenar.
ANUȚA: Și dacă mor până mâine? Că se poate întâmpla și asta, la o adică.
VICTOR: Adică niciodată!
ANUȚA (lui Toma): S-auzim!
TOMA: Dar chiar e foarte puțin, și nici măcar nu sunt convins că... de fapt eu nici n-am vrut să...
IOANA: Toma, dacă străbunica vrea să audă...
TUDOR: Dar mâine e centenarul! Și de Crăciun, când Toma a vrut mai devreme cadoul, tu i-ai zis...
IOANA: Crăciunul e-n fiecare an, poate să aibă puțină răbdare. Acum e centenarul, și dacă străbunica vrea... Și dacă Toma
vrea... podcast...
Toma se uită la ei. Apoi la ce-a scris. Trage aer în piept.
TOMA: Am scris doar atât:
Iubită mamă, bunică, străbunică, / Să știi că mie, de tine... nu mi-e frică!
Gata. Doar atât am apucat.
Pauză.
TUDOR: Sau am putea să facem aici un teatru. Sau o bibliotecă. Sau o școală de muzică, doar buni a fost...
ANUȚA (lui Toma): N-am auzit bine versul al doilea. Nu stai prea bine cu dicția, tinere.
TOMA (îi e și mai frică) : Iubită mamă, bunică, străbunică, / Să știi că mie, de tine... nu mi-e frică!
Pauză.
TUDOR (Ioanei): Ajută-l.
IOANA: Vedeți? Uitați un copil născut natural, cu dulă, moașă și tot ce trebuie! Poate că nu vă vine să credeți, dar sunt,
astăzi, părinți care preferă să-și vadă copilul născându-se în armonie și căldură, care aleg să-și țină copilul în brațe imediat
după ce s-a născut, care preferă să-l aducă pe lume într-un loc primitor și cu good vibe, un loc plin de iubire și de armonie,
adică direct acasă!
TOMA: Atunci de ce nu facem asta din casa asta?
Toți se uită la el. Pauză.
ANUȚA: Oricum, o să mai stăm noi de vorbă despre ce-o să faceți cu casa de la tătuca, o să ne mai întâlnim noi pân-o să-mi
vedeți cadavrul.

VICTOR: Adică niciodată! Pauză. Adică da. O să ne mai întâlnim.

Pauză.
ANUȚA: Atunci mergeți să luați niște antreuri pentru mâine. Eu n-am putere să gătesc, iar băieții săracii trebuie să mănânce
și ei ceva.
IOANA: Ești sigură că nu vrei să încerc să fac eu ceva ce poate ți-ar plăcea să guști?
ANUȚA: Mergeți împreună, asta e cel mai important. Să fiți împreună. Luați niște mezeluri, și ce vă mai place vouă.
VICTOR: Vin bun.
TUDOR: Măsline.
TOMA: Pâine.
IOANA: Un spray Rexona.
Tudor, Ioana și Victor pleacă.
Anuța ațipește.
TOMA: Și mi-am dat seama că eu ascultasem doar lucrurile pe care ei nu voiau să le spună, lucrurile din capul lor pe care
aveam
IOANA (din afara spațiului de joc) : Inteligența emoțională
TUDOR (din afara spațiului de joc): Capacitatea
VICTOR(din afara spațiului de joc): Talentul
ANUȚA: Harul moștenit
TOMA: Răbdarea flămândă să le aud. Și că o documentare completă, onestă, relevantă, trebuia să cuprindă și lucrurile pe
care ei voiau să le spună. Mai ales ea. Străbunica. Așa că mi-am luat inima-n dinți și m-am dus la ea. I-am mai înregistrat
puțin hârâitul, să fie. Și apoi... (Anuței, care picotește) Străbunico, spune-mi o poveste.
ANUȚA: Păi mai ești tu de povești? Ești băiat mare de-acum.
TOMA: Dar nu mi-ai zis niciodată o poveste.
ANUȚA: Și ce povești îți plac ție?
TOMA: Nu știu. Mama nu prea mi-a zis povești. Mai mult fabule și chestii educative și psihologice.
ANUȚA: Aha. Păi normal, dacă nu știi să gătești, nu știi nici să zici povești. Cu prinți îți place?
TOMA: Merge. Dar să nu fie o poveste de copii mici, da?
ANUȚA: Nu. O să fie o poveste de fete mari. Râde. A fost odată ca niciodată un prinț frumos și mândru, care avea sânge
verde
TOMA: Albastru.
ANUȚA: Nu. Verde. Avea sângele verde.

TOMA: Era bolnav?

ANUȚA: Nu. Doamne ferește! De ce zici că era bolnav?
TOMA: Pentru că avea sângele verde?!
ANUȚA: Nu. Era sănătos. Era singurul sănătos. Și prințul ăsta avea un cal alb, ceva de vis. Și prințul ăsta minunat era atât
de frumos, încât, atunci când îl vedeau, din glasurile tinerelor fete ieșeau cele mai frumoase cântece. Și cel mai frumos glas
era
TOMA: Al tău.
ANUȚA: Exact. Să știi că l-am văzut o dată aievea pe prințul ăsta. Cobora dealul, și strălucea mai tare decât soarele sfânt de
pe cer. Și-atunci glasul mi s-a deschis și-am început să cânt (face vocalize, se așază mai bine, își drege hârâitul și începe)
Sfâââântă ți-ne-re-țe le-gio...
Intră Ioana cu Tudor și cu Victor. Ioana și Tudor se uită siderați.
IOANA: Toma, e ora de culcare.
TOMA: Mamă, dar nici măcar n-a apus soarele...
ANUȚA: Soarele sfânt de pe cer!
IOANA: E închis la magazin. În locul ăsta neno... E închis la magazin. Va trebui să gătim.
TOMA: Dar străbunica îmi spunea o poveste.
IOANA: Am auzit!
TOMA: Pot să mai stau puțin? Numai povestea asta?
ANUȚA: Lasă băiatul, a venit să mă vadă, cine știe când mai...
IOANA: Dar nu vreau să-i spui cine știe ce povești...
ANUȚA: O să mă corectezi tu. Eu te-nvăț să gătești, și tu mă-nveți să zic povești.
Pauză.
IOANA: Ce gătesc?
ANUȚA și TOMA: Pâine!
Ioana începe să facă pâine.
ANUȚA (își reia poveste): Și pe prințul ăsta frumos ca soarele sfânt de pe cer, îl chema Zelea Codreanu. Ține minte! Zelea
de la zel, pentru că mult mai lucra cu zel, el și oamenii lui, ca niște constructori
TUDOR: Nu cred. Urau masonii.
ANUȚA: Ca niște zidari
TUDOR: De trupuri nevinovate în ziduri prădate.
ANUȚA: Ca niște oameni care ne-au hrănit sufletul nostru românesc

IOANA: Cu evrei goi, prinși și închiși în clădirea abatorului, pe care au scris

VICTOR: Te-aude copilul ăsta.
IOANA: Lasă s-audă. Că alți copii, copiii de-atunci nici n-au auzit, nici n-au văzut, când s-au întâmplat astea în 41.
ANUȚA: Nu eram copil, aveam 23 de ani. Știu cum a fost. Știu că tătuca n-a fost la București. Tătuca doar a cântat cântece
frumoase, cu un conținut educativ, scrise de Radu Gyr, cântece precum (cântă cu glas de soprană) Sfâââântă
tinereeeeeeeețe legionaaaaaaaaa...
IOANA: Au scris pe ei „cușer”.
Liniște.
TOMA: Și... aș vrea să-ntreb...
ANUȚA: Sigur, n-ai de unde să știi,
IOANA: Lasă-l să termine întrebarea!
ANUȚA: Dar știu ce vrea să
IOANA (lui Toma): Întreabă!
ANUȚA (peste ea): acum nu mai sunt așa de mulți jidani peste tot, nu așa la vedere,
IOANA: Străbunica e bătrână, a avut 100 de ani
VICTOR: 99
IOANA: 100 de ani să-și dea seama, dar cu toate astea nu și-a dat seama, pentru că ignoranța
ANUȚA: voi nu știți cum erau.
IOANA: problema ei și-a generației ei este ignoranța, budiștii spun că ignoranța este un păcat.
ANUȚA (strigă): Da` ia mai lasă-mă, dragă, cu fătălăii ăștia de budiști grași și cu ochii strâmbi! (lui Toma, cu răbdare
profesorală) Deci cușer înseamnă...
TOMA: Știu ce-nseamnă cușer. Aș vrea să-ntreb altceva: de ce-au făcut toate astea? Legionarii?
IOANA: Din ură. Pentru că erau fasciști. Erau oameni cruzi și proști, care îi urau pe cei care nu erau ca ei.
TOMA: De ce?
IOANA: Pur și simplu pentru că nu gândeau, nu vorbeau, nu acționau ca ei. Pur și simplu.
TUDOR: Ar fi ca și cum noi am urî, n-am vrea să ascultăm, să înțelegem sau să cunoaștem, ca și cum n-am vrea deloc să
fim în preajma cuiva, și în niciun caz în aceeași țară cu cineva care face și gândește cu totul altfel decât noi.
TOMA: Cum ar fi străbunica?
Pauză.
ANUȚA (Ioanei): Să știi că semeni mult cu el.
IOANA: Cu cine?

ANUȚA: Cu tătuca.
TOMA: Super. Ai aflat în sfârșit cine era bunicul cu care semeni. Pauză. Nu ziceai tu că ziceau chinezii...
Pauză.
ANUȚA: Era la fel de aprig ca tine. La fel de tânăr și de înverșunat.
IOANA: A fost un legionar!
ANUȚA: A fost un om ignorant, poate. Dar era la fel de aprig și de convins de dreptatea lui ca tine.
IOANA: A ținut cu criminalii. A urât masonii doar pentru că erau masoni, a urât evreii doar pentru că erau evrei,
ANUȚA: Tu urăști bătrânii doar pentru că sunt bătrâni.
IOANA: Nu. Doar pentru că sunt ignoranți. Doar pe cei care sunt. Care ne-au distrus viitorul, nouă și lui. Și nu-i urăsc.
Doar că simt această enormă dezamăgire și frustrare pe care fantazez uneori că le-o urlu în ureche, cât de mult și de tare e
nevoie ca să priceapă, că le-o urlu în ureche
ANUȚA: Cu mult (spune prețios cuvântul) zel.
IOANA: OK. Să zicem că sunt ca tătuca. Să spunem că sunt fascistă, legionară, de dreapta, crudă și lipsită de toleranță.
Cum a fost și el. Cum ești și tu, pentru că tu ești cea care are nostalgia, care spune poveștile cu soarele sfânt, care cântă.
Uite, hai să cântăm împreună. Suntem în aceeași tabără. În loc de la mulți ani, putem să cântăm Sfâââântă
ți-ne-re-țeeeeeeeeeee le-gioooo. Haideți, cântați cu mine! Sfââântăăă
Nu cântă nimeni.
IOANA: Atunci de ce-ai votat cu comuniștii?
ANUȚA: N-am avut încotro, pâinea era pe cartelă, aveam copii...
IOANA: Nu atunci. Acum. Acum, de ce-ai votat cu comuniștii, care i-au confiscat casa legionarului și chiaburului de
taică-tu? Înțeleg atunci. Dar acum? Sau nu știi că cei pentru care-ai votat, cărora le-ai dat toată puterea, sunt tot ei? Știi, sau
nu știi?
ANUȚA: Pentru pensie! Pentru că mi-au promis bani la pensie.
VICTOR: Oricum, a fost o minciună. Ca și salariile din sănătate. Am o colegă infirmieră care e o femeie extraordinară, nu
știu dacă-ți amintești, mama...
IOANA (Anuței): Și la ce-ți trebuiau ție banii ăia? Ai 100 de ani! De ce nu ne-ai cerut nouă bani, dac-aveai nevoie?
ANUȚA: Ce vreau eu să fac cu banii ăia, pe voi nu vă interesează.
IOANA: Bănuiesc că, la fel ca atunci, pâine. Dar ce vrei, să hrănești porumbeii din tot orașul? Din toată țara?
ANUȚA: Vreau să repar casa. Puțin câte puțin, e un proiect de viitor. Pentru porumbelul. Să locuiți aici și să fiți uniți, în
casa lui tătuca!
Pauză.

IOANA (se uită la Victor și la Tudor): Voi sunteți bărbați. Iubiți mai mult femeile decât ne iubim noi între noi. Voi
înțelegeți?
Pauză.
IOANA (tot bărbaților): Chiar nu aveți nicio întrebare?!
TOMA: Am eu una. Aș vrea să știu... adică mă tot întreb... dacă erau goi... Dacă evreii de la abator erau goi, cum au scris
pe ei „cușer”?
Pauză.
ANUȚA: Adevărul e că... Adevărul e că după ce-am auzit ce s-a-ntâmplat... eu n-am mai vorbit cu tătuca. Nu m-am mai dus
să vorbesc cu tătuca, după ce-a ieșit din pușcărie. Pentru relele pe care le-au făcut legionarii.
VICTOR: N-am știut asta.
ANUȚA: Pentru că, da, au făcut grozăvii teribile, și eu atunci... de-asta... Și eu... (Ioanei) eu te-nțeleg, că și eu am fost
tânără, și eu am fost înverșunată pe tătuca. I-am spus chiar, de față cu mai multă lume, i-am spus „nu pot să cred c-ai făcut
parte din așa ceva. Nu cred c-o să mai pot discuta cu tine vreodată”. Și n-am mai vorbit. Nu mi-a fost ușor, că tare urât s-a
uitat la mine, l-am și visat așa... Dar în fine. Deci vezi că de fapt și eu, la fel ca tine... Așa că haide să lăsăm trecutul,
suntem, acum, împreună...
IOANA: Atunci de ce-i povestești lui Toma despre Zelea Codreanu? De ce cânți cântece legionare?
VICTOR: Gata. Las-o pe mama, a fost și internată la spital...
IOANA: Ai zis că e perfect sănătoasă!
VICTOR: Da, dar
IOANA: Ce dar? E, sau nu e? (Anuței) De ce cânți?
TUDOR: Las-o-n pace, gata. Cântă din nostalgie...
IOANA (lui Toma): Ia, zi-ne câteva rime pentru nostalgie! Trebuie să exersezi, să muncești continuu, altfel n-o să-ți iasă
nimic bun.
TOMA: Ă... nostalgie... furie... felie... felie... prăvălie... mie, ție...
TUDOR: Nebunie.
VICTOR: Beție?
IOANA: Vî... I...
VICTOR: Vie?
IOANA: Vî... I... Nî...
VICTOR: Vinărie?
IOANA: Vinovăție.

Pauză.
IOANA: Treaba e că străbunicul a făcut pușcărie pentru că era chiabur, nu că era legionar. A făcut pușcărie jumătate de an,
în '52, pe când pogromul – (lui Toma) direct pe piele le-au scrijelit cuvântul „cușer”, erau morți oricum, dezbrăcați, atârnați
ca vitele de cârligele abatorului, cu mațele înfășurate în jurul gâtului – pogromul a fost în '41. Pogromul – '41, pușcăria –
'52. (Anuței) Ți-a luat ceva timp să te superi pe tătuca.
ANUȚA: A trecut mult... nu mai știu sigur cum a fost. Haide să lăsăm asta, tulburăm și copilul ăsta, mâine avem de... Nu
mai știu sigur cum a fost...
IOANA: Atunci încerc să te-ajut eu să-ți amintești
TUDOR: Las-o-n pace, e bătrână, e,
VICTOR: A fost internată, e
TOMA: ziua ei mâine.
IOANA: Vreau doar să-i aduc aminte.
TUDOR: Lasă. Acum sunt doar niște cuvinte!
TOMA: Mama nu tace și nu minte.
VICTOR: Vrea cineva niște plăcinte?
IOANA (Anuței): Eu cred că tu n-ai mai vorbit
cu legionarul de tătuca, ale cărui cântece le
cânți acum cu evlavie și cu nostalgie, nu
pentru că ai aflat, după 10 ani, de crime și de
orori. Ci pentru că ți-ai dat seama că mica lui
aventură verde
TUDOR: Gata, te rog, nu-ți mai vărsa pe ea
amarul!
VICTOR: Știe cineva unde-i grătarul?
TOMA: Ați văzut și voi țânțarul?
IOANA: Dar terminați odată cu rimele astea
de căcat! (pauză) N-ai mai vorbit cu taică-tu
pentru că trecutul lui verde ți-a stricat dosarul!
VICTOR: Vezi?! Rimă! Grătarul-țânțarul-
dosarul. OK, acum haideți să găsim o rimă
pentru La mulți ani...

IOANA: Și toate cântecele, și toată nostalgia ta n-o să șteargă faptul că l-ai trădat pe taică-tu nu pentru că nu credeai în ce
credea el, ci pentru că ce credea el amenința ce-ți doreai tu. Pentru că ce-ți doreai tu nu era o tinerețe sfântă, ci una liniștită.
Un dosar bun. O poziție bună. O situație bună, nepătată, în Republica Socialistă România. Tu visai să cânți tare cântecele
regimului, și în schimb ei te-au trimis să predai muzica cât mai departe, cât mai în șoaptă. Din cauza petei verzi de la dosar.
Pauză.
ANUȚA (ca și cum n-ar fi auzit nimic): Acum mă duc să dorm, mâine e centenarul. (lui Toma) Hai, altfel ne stricăm orarul.
SCENA 5. GRANIȚELE
TOMA: Așa că toată lumea s-a dus la culcare. Dar nu puteam să dorm.
IOANA: De furie.
TUDOR: De frustrare.
VICTOR: De dor pentru femeia aceea. Infirmiera.
TOMA: Pentru că trebuia să scriu omagiul, și auzeam toate vocile astea. Așa că am așteptat până când au adormit cu toții,
și-am început să mă gândesc, în liniște.
Începe, mai tare ca până acum, hârâitul Anuței.
TOMA: Și abia atunci am prins postul străbunicii. Tot ce-a spus n-a spus cu voce tare, a spus în cap, sau poate a fost în vis,
sau poate a fost chiar altceva decât un vis, dar eu am înregistrat totul, pentru că aveam auzul mai fin ca niciodată, pentru că
mai trecuse încă o zi în care nu mâncasem nimic. Asta e ceea ce n-a spus, n-a cântat, n-a gândit, n-a visat străbunica, dar
cumva, făcând ceva, altceva decât să spună, să cânte, să gândească, să viseze, m-a lăsat să înregistrez străbunica:
ANUȚA (hârâie): Eu nu suport zgomotele urâte, pârâiturile, zdrăngăniturile, pârâiturile. Mie-mi place doar muzica, tolerez
doar sunetele melodioase.
Hârâie
Din cauza asta, nu mi-a plăcut niciodată să călătoresc. Călătoriile, pe vremuri, dar observ că și în ziua de astăzi e la fel,
călătoriile se fac îndeobște cu ajutorul automobilelor, trenurilor, avioanelor și așa mai departe, mașinării care scot zgomote
extrem de deranjante pentru o ureche exersată și delicată. Chiar și autobuzele scot niște sunete uneori, așa, ca niște, foarte
neplăcut, uneori chiar ca niște pârțuri.
Scoate un sunet ca un autobuz care pufăie – seamănă cu pârțurile.
Așa făcea primul autobuz de care-mi aduc aminte. Autobuz nemțesc, bun, cu plasă la geamuri. Și dincolo de geamuri se
vedea mișcare, viermuială, se auzea ceva, așa, cumva, ca..., și eu am crezut că sunt vite acolo, dar cum au băgat vitele în

autobuz? Am ascultat mai bine – eram studentă la conservator, venisem în vacanță la tătuca și mămuca – și când am ascultat
mai bine, am deslușit că erau oameni. Un autobuz plin ochi de oameni – și totul păzit de nemți. Și atunci am știut ce-i cu ei,
și-am fugit, fără să mă gândesc, în casă, chiar aici, am luat o pâine proaspătă, țiu bine minte mirosul ei, am luat-o și m-am
dus repede la autobuz, m-am gândit că, chiar dacă nu-ncape prin plasă, o pot fărâmița în bucățele egale, era proaspătă,
pâinea proaspătă se poate rupe în bucățele care nu se risipesc pe jos, începusem să rup din ea, nemții se uitau urât la mine,
oamenii dinăuntru tăceau, așteptau pâinea, și atunci a apărut tătuca, și, fără să-mi zică nimic, m-a tras în casă, și când m-am
zbătut și-am vrut să ies iar, mi-a tras o palmă de mi-au zbârnâit urechile ca un diapazon.
Scoate sunetul autobuzului care pufăie.
Și exact așa făcea autobuzul, ca un pârțâit.
Apoi automobilul copiilor – foarte dizgrațios.
Dar așa ca acum, cum se aude chiar acum,
hârâie
Ceva atât de neplăcut urechii eu una n-am mai auzit, de-aia le-am și spus, dragă, eu nu vreau să merg cu avionul, n-am mers
niciodată cu avionul, ce-mi mai trebuie mie acuma? Mai bine lasă, stau acasă, am ce să fac, am de cine să am grijă, de
porumbeii mei. Parcă o dată am mai fost, dar foarte puțin, la Veneția. Dar numai provizoriu. Am mâncat bine acolo, chiar
foarte bine, nici nu mă așteptam eu ca broscarii ăia să aibă așa sarmale bune și sărmăluțe-n foi de viță și cozonac! Dar
aveau, am mâncat de toate, eram cu tătuca și nu mai știu cu cine, chiar la Veneția, dar am stat provizoriu și m-am întors,
nu-mi place hârâitul avionului, nu-mi plac țările străine, mie-mi place aici, în țara mea, între granițele mele.
Unii zic că afară e mai bine, că sunt alte valori, alte nu știu-ce, dar mie nu-mi trebuie statuie, să fie clar. Cum am citit eu,
peste ceva timp, că în Franța o fată, exact ca mine, le-a dat de mâncare jidanilor, evreilor cum se zice astăzi, evreilor din
autobuze, exact cum făcusem eu, și, ce să vezi, nemții au împușcat-o, și dup-aia, după ce s-au terminat toate, franțujii i-au
făcut statuie. Așa că vezi, mie tătuca mi-a salvat viața. Că asta mi-am dorit eu toată viața: viață, nu statuie.
Așa că nici la francezi nu e chiar așa bine, și nici la broscari. Aici, la noi, unde sângele e verde ca iarba și ca părul zânelor,
țara noastră mare și frumoasă face 100 de ani, ca mine, și eu nu vreau să ies din ea. Am venit aici, am văzut granița, am
auzit hârâitul avionului, am înțeles despre ce-i vorba. Mersi. Acum aș vrea să mă lăsați să rămân în țara mea, mă așteaptă
tătuca să mai stăm de vorbă, mi-am adus aminte că nu i-am cerut iertare pentr-o treabă pe care... mă rog, care ne privește, o
chestiune confidențială.
Ce ziceți? Tătuca a plecat în străinătate? În RDG, sau...? America...?
Păi...
Și sigur avionul ăsta merge tot acolo?
Atunci, poate numai puțin...

Trebuie să las... ce să las? N-am voie în avion cu ce?

Din motive de securitate? Păi eu sunt om bun, eu n-am făcut nicio... eu nu... deci fără... sigur. Înțeleg. Pot să las. Briceag,
apă... Parc-aveam ceva la mine... stați să verific.
Lasă lucruri în cutie.
Las tot ce trebuie, dacă trebuie. Las. Numai să mă lăsați să urc. Tare-aș vrea să-i spun ceva lui tătuca, mi-am amintit că
trebuie să-i zic ceva important, și dup-aia mă-ntorc.
hârâie
Se vede frumos de-aici, de sus, din avion. Se văd frumos casele, ca niște flori frumos așezate pe un câmp mare, verde. E
frumoasă și granița, ca o linie șerpuitoare, o văd acolo. Și parcă și ce se vede dincolo de ea e frumos, nu? Parcă seamănă
puțin cu ce e aici la noi, dar altfel. Dar tot frumos. Eu am crezut toată viața că aici la noi e cel mai frumos, că la alții nu-i
așa. Că la noi verdele e cel mai verde și florile miros cel mai bine și oamenii sunt mai harnici și mai cumsecade, și bărbații
mai bărbați decât pe la alții. Dar acuma, că văd granița cu ochii mei, parcă mă gândesc că o fi bine și dincolo. Că or fi
și-acolo lucruri frumoase de văzut. Și cântece, acuma chiar că mi-a venit așa o curiozitate de ce fel de cântece-or fi
pe-acolo, pe dincolo.
Hârâie.
Numai hârâitul ăsta de la avion, fantastic ce mă enervează. Când ajungem dincolo?
SCENA 6. ODA
Dimineață. Anuța doarme. Ceilalți se apropie de ea cu o pâine mare, rotundă, cu 100 de lumânări aprinse. Vin tiptil, și-l
împing pe Toma înainte.
IOANA: Hai, începe!

TOMA: Păi, poate se sperie. Nu mai bine o trezim înainte?
IOANA: Bine. (lui Victor) O trezești tu? Că tu știi cum s-o iei.
VICTOR: Mama... Mama? La mulți... Nu știu, parcă doarme prea bine. (lui Tudor) Vrei să încerci tu?
TUDOR: Buni? Buni... Parcă... Dar totuși, e devreme. Hai s-o mai lăsăm să doarmă, e totuși ziua ei.
TOMA: Atunci venim mai târziu.
VICTOR: E obosită, a fost la spital...
TUDOR: Venim mai târziu. Mai lucrează și Toma la omagiu...

IOANA: Bine, hai s-o mai lăsăm să doarmă.

Ies cu pâinea și lumânările.
Toma se întoarce pe furiș, singur. Se așază pe pat lângă ea.
Scoate o foaie, și spune încet, ca și cum ar vrea să repete.
Iubită mamă, bunică, străbunică,
Să știi că mie, de tine, nu mi-e frică,
Iar adevărul mă face să mă simt mai viu,
Așa că adevărul am îndrăznit să-l scriu:
Lasă foaia și îi spune uitându-se la ea:
Eu n-am crezut să îndrăznesc

Să spun ceva ce tu nu spui, dar te iubesc.
Cu toate că votezi greșit și n-ai răbdare
să înțelegi, cu toate că ești castratoare,
Cu toate că-n dorința ta cea mare de unire
Mai mult i-ai scos pe toți ai tăi din fire –
Căci unire cu forța nu se poate.
Deși poate că ai, pe undeva, dreptate,
Și-unirea-n sine este bună –
Dar doar atâta timp cât nu-i minciună.
Și, apropo de adevăr, vreau să ți-l spun acum,
Când te pornești pe un nou drum,
Și înainte să rătăcești, confuză, prea departe:
Am auzit... de la un doctor... că hârâitul tău înseamnă moarte.
ANUȚA (deschizând ochii. Se uită lung la Toma): În sfârșit cineva cu coaie în familia asta! Îmi place de tine, Toma.
TU ești cel ce seamănă cu mine,
Așa că eu o să trăiesc prin tine.
TOMA: Buni, „mine” și „tine” sunt aceeași parte de vorbire. Ai făcut o rimă de tot căcatul!

Ea îl îmbrățișează.
Ceilalți intră tiptil cu pâinea și lumânările aprinse.
Anuța vede lumânările de pe pâine.
ANUȚA: A, lumânări! Ehe, un centenar. Păi, să-mi pun o dorință!
Își pune dorința, închide ochii strâns și suflă. Întuneric preț de 2-3 secunde.
SCENA 7. FINAL
TOMA: La înmormântarea străbunicii, am simțit, dintr-o dată, ceva la care nici eu, nici mama, nici nimeni nu se aștepta: o
foarte mare poftă de mâncare. Mi-era foarte foame, foarte poftă de orice, și-am mâncat ca spartul sarmale în foi de varză
și-n foi de viță, am mâncat cozonac și murături, colivă și măsline. Pâine nu – pâinea am dat-o porumbeilor pe toată. Am
băut chiar și-un pahar de vin. Mi l-a dat unchiul Victor, care mi-a zis că din când în când mai trebuie să încalci regulile și să
ai curaj, ca să poți să te simți viu. Cred că l-am inspirat și eu puțin, cu oda.
Am mâncat, am băut, împreună cu-ai mei și cu unchiul Victor și cu o doamnă infirmieră de la spital, care avusese grijă de
străbunica atunci când a fost internată și despre care unchiul Victor ne-a spus că străbunica a zis ca neapărat să fie invitată la
înmormântare, și apoi ne-am dus acasă. Acasă la noi, nu la străbunica. Acasă la străbunica am fost doar ca să iau eu radioul,
așa a zis unchiul Victor, să-l iau eu, și am mers acasă în orașul nostru. Și m-am culcat, și era foarte liniște. Tata n-a reușit să
repare radioul, a zis că mai încearcă, și dintr-o dată mi-am dat seama că nu mai aud lucruri. Nu mai prindeam canalele. Nu-i
mai auzeam pe ceilalți. Nu mai auzeam gândurile mamei mele și-ale tatălui meu. Cred că de la toată mâncarea aia, ceea ce
însemna că am avut dreptate cu teoria mea. Și-am încercat să mă țin de la mâncare 2-3 zile, dar auzul ăla special nu mi-a
mai revenit.
În schimb s-a întâmplat altceva: pentru că nu-i mai auzeam mereu pe ceilalți, am început să mă aud pe mine. Am citit
undeva că cercetătorii nu-știu-care au creat o cameră anecoidă, așa se cheamă, o cameră ai cărei pereți absorb 99,99% dintre
sunete, și pentru că nu auzi nimic dinafară, atunci auzi totul din tine. Deci tot ce auzi ești tu. Cică oamenii nu mai suportă
chestia asta după doar 45 de minute, o iau razna și vor să iasă. Efectiv o iau razna.
La mine nu e chiar așa de radical.

Știu, radical n-are grad de comparație, de câte ori fac câte-o greșeală din asta mă gândesc la străbunica. A fost profă de
muzică, dar era riguroasă și cu gramatica. Cu exprimarea în general, ținea mult la o exprimare corectă și frumoasă. Dar nu
mă gândesc la ea pentru că a fost profă, ci pentru că mi-e foarte dor de ea.
În fine, deci nu sunt chiar anecoid, dar, totuși, mă aud foarte bine.
Îmi aud bătăile inimii.
Îmi aud zgomotele din burtă atunci când diger mâncarea.
Îmi aud respirația, și trosnitul oscioarelor, și gâlgâitul sângelui prin vene,
Îmi aud urechile bolborosind de tot ce aud.
Scurtă pauză.
Idee pentru mai târziu:
Mă gândesc că dacă o să fiu atent la mine,
Dacă o să am grijă de tot ce se-ntâmplă între granițele corpului meu,
Cu mult exercițiu, cu multă muncă
Și cu discernământ,
Atunci o să reușesc cumva ca toate sunetele astea,
Toate canalele mele interioare,
Toate vocile din mine,
Părinții și bunicii și străbunicii și stră-străbunicii și toți
ceilalți din mine să se armonizeze.
Și toate celelalte:
Creierul cu mațele,
Inima cu mișcările brațelor.
Că o să reușesc
Să le fac pe toate care sunt în mine
Să sune puternic.
Să sune frumos.
Să sune bine
Împreună.
Sfârșit

Mariana Starciuc Tără(z)boi
Mariana Starciuc
Tără(z)boi
(Colhoz în război)
Personaje:
ANA, 16 ani
MAMA, Sofia, 40 ani
MĂTUȘA, Vera, 43 ani
UNCHIUL, Andrei, 45 ani
STIOPA, 21 ani
Mariana Starciuc (foto: Andra Salaoru)

ANA.
Mâca - bunica
Tătuca - bunicul
Țaca - mătușa
Moșul - unchiul
Omul meu - soțul meu
Fa - dragă
Fumeie - nevastă
Pentru mine începutul a fost ca o sărbătoare. Eram copii și știi cum percep copiii anumite evenimente, chiar dacă-s mai
tragice, mai dureroase, înțelegi? Păi uite-un exemplu: moare cineva, un bunic, o rudă și copiii într-un fel se bucură, că avem
mortul nostru, se întrunesc neamurile, se gătesc bucate și miroase gustos... copiii se zbenguie și maturii îi lasă în voie, își
văd de treabă, au durere comună. Aici e cam aceeași situație, lumea-n sat nu prea binevoitoare era, că se-ntreceau la avere,
cine are oi mai multe, ale cui sunt mai grase și mai cornute, cine are cai, pământuri, mașină și altele... Și atunci când a
început, sătenii s-au gândit unii la alții, și-au dat seama că au nevoie unii de alții, au început să discute subiecte de interes
comun, să se asculte unii pe alții...
Începutul mi se asociază cu o sărbătoare. Sărbătoare în tot satul.
Din ce în ce mai des, cei mai gospodari oameni din sat se adună la curtea unchiului Andrei și sfătuiesc la un ulcior cu vin
despre politică, independență și integritate, iar femeile gătesc plăcinte, lângă cuptorul în care trosnesc lemnele, ascultând și
crezând minciunile babei Catinca, ghicitoarea satului, care le spune că de-acum încolo numai băieți se vor naște.
În câteva luni termin școala și vreau să merg la institut, la filologie. Nu mai vreau să vorbesc moldovenește, ci literar,
românește, că ne-am făcut cu tricolor și grafie latină... Și exersez, promovez vorbirea corectă.
Baton - pâine
Slobod - liber
A clădi - a construi
Soiuz - uniune

Pentru tata... îngrijorare și neliniște, din cauza pădurii. La pădure s-a gândit în primul rând, că-i pădurar. Și tatăl lui a fost
pădurar. Când s-a pensionat bunicul, tata absolvise agrara și a preluat grija pentru pădure. A clădit... adică... construit casă
în sat, da’ trăiește-n cea din pădure, că-n sat nu se simte în apele lui... e prea multă lume, prea multă zarvă și răutate.
Toate vacanțele și duminicile, eu cu mama le petreceam la tata, în casa din pădure, păcat că-n pădure nu-i școală...
Lumea din sat nu prea-l suferă, că nu-i lasă să taie copacii, să vâneze ori să chefuiască. Grătare-n pădure n-are voie să facă
nimeni, că dacă-i prinde tata cu focu’ le prăjește mâinile la grătar. Numai Moș Gheorghe poate să ia lemn din pădure, pentru
sicrie, ceilalți din sat n-au nici un folos din pădure...
La pădure s-a gândit când a început...
Fiindcă pădurea a rămas pe celălalt mal...
A însămânța - a semăna
A crăscui - a zugrăvi
Șanțuri – tranșee
MAMA. Teamă și deznădejde... și neputință. Mai ales după ce a început... Când au fost omorâți polițiștii noștri pe pământul
nostru, pe care ni l-au luat. În noaptea aceea s-au auzit bubuituri și fulgere, deși nu se vedea urmă de nor pe cer.
A doua zi bărbații s-au oprit din însămânțatul pământurilor... cam după ce le-au semănat pe la jumătate, iar noi, femeile,
ne-am oprit din crăscuitul caselor... cam pe la jumătate, chiar dacă era ajunul sărbătorii de Paști.
El a rămas pe celălalt mal.
I-am zis: Lasă pădurea că-i de partea lor!

Lasă pădurea că nu era-n colhozul nostru!
Bărbații sapă șanțuri, în timp ce tu stai ascuns în pădure.
Lasă pădurea și vino să sapi șanțuri, că râde lumea de mine.
Nu e normal să-ți apere alții familia. Apără-ți copiii, nu bursucii și porcii sălbatici.
Nu fuge pădurea din loc fără tine, n-o să pățească nimic.
S-a supărat:
Pădurea nu-i a lor ori a noastră...
Și dac-o minează, ori dacă împușcă-n copaci?
Ori dacă o ard de vie?!!

E vie pădurea, nu poți s-o arzi de vie...

Nu-i vinovată pădurea că oamenii înnebunesc.
Așa mi-a zis... E mai morocănos, mai ursuz... nu bea un pahar de vin cu bărbații, nu intră-n horă la o nuntă, nu vrea să
lupte... Nu vrea război, nu-i de partea nimănui, nici de partea nemților nici de partea rușilor, el e de partea pădurii.
Și, m-am gândit că tot e mai bine să-și lepede familia pentru pădure decât pentr-o muiere.
ANA.
Colhoz - gospodărie agricolă colectivă în Uniunea Sovietică
A se deprinde - a se obișnui
Vojdi - lider
Curort – stațiune
UNCHIUL. Cu o deșteptare, ca după o beție nebună. Am fost președinte de colhoz până s-o destrămat, am simțit că eu sunt,
cum s-ar zice... un fel de vojdi, trebuie să îndrum oamenii din sat, cum își îndrumă un cioban oile, că ai noștri se prăpădesc
fără un cioban!
Dragi compatrioți, cum să nu ne mobilizăm când însuși primul președinte al țării ne cere să apărăm satele în numele
integrității, să ne jertfim pentru independență?
Noi nu ne ascundem în păduri ca niște fricoși!
Suntem datori pentru că suntem cetățeni ai țării,
patrioți,
devotați,
credincioși.
Suntem datori să apărăm cernoziomul nostru gras și mănos de ocupanții și veneticii răsculați, care vor să ne dezbine!
Să apărăm hotarele fostului nostru colhoz!
Să ne apărăm copiii... Eu nu-i am pe-ai mei, da’ necazul ăsta mă face să țin la toți copiii din sat, să-i simt pe toți - ai mei!
Să ne apărăm tractoarele și uzinele.
Suntem datori, chiar dacă statul nu ne-a dat un capăt de ață și ne-a lăsat în voia sorții, fără bani, fără echipament, fără
arme...
Cu ciomege de lemn și topoare ne-am înarmat, ca niște primitivi, chiar dacă cei de la guvernare, se odihneau la curorturi și
se distrau prin saune...

ANA.
Samagon - rachiu
Oloi - ulei
Club - casa de cultură în URSS
MĂTUȘA. Cu o înfrățire generală și cu un sentiment de mândrie pentru bărbatul meu.

El a unit moldovenii din sat.
El i-a înfrățit pe toți pentru o cauză... cum să spun... sfântă!
A venit timpul să fim noi stăpâni în țară și nu argați sub ciubota rusului.
Tare frumos cuvânta. Să ne învețe limba rușii și să ne recunoască independența, altminteri îi măturăm ori îi îngropăm!
Sătenii au încredere în omul meu, cât timp a condus colhozul de toate aveau. Și când a convocat adunarea la club, toată
lumea s-a prezentat în afară de câțiva ruși mai fuduli care și-au pus lacăte la uși și la porți și au fugit din sat.
Toți bărbații vor să fie luptători voluntari.
Dar noi i-am ales, că nu toți sunt demni de a ne apăra.
ANA.
Calic - infirm
Bețivan – alcoolic
Burduhos - burtos
Intelighent - intelectual
Unchiul mi-a dat un pix și o foaie și mi-a încredințat înregistrarea procesului-verbal al adunării generale. Cineva din
mulțime s-a indignat. De ce să scrie ea protocolul, dacă tat-su s-o ascuns în pădure?!. Și unchiul l-a mustrat:
UNCHIUL. Din două motive: Pentru că scrie frumos și citeț, scrie-n grafia latină, corect, cultural.
Și doi: E fiica surorii mele. E și fiica mea! Nu tre’ să răspundă copiii pentru greșelile părinților!
ANA. Eu am tată, sunt fata lui tata... Și el n-a greșit cu nimic, am ripostat.

UNCHIUL. Taci și notează.

- Îi înscriem pe cei care au făcut armata!
- Cei care au până la 45 de ani și sunt apți pentru luptă.
- Nu avem nevoie de calici!
- Și nici de bețivani!
- Fără burduhoși, că pântecele-n tranșee nu-ncape.
- Fără arțăgoși, că nu mergem să luptăm între noi.
- Nici prea delicați, că n-avem canalizare și băi în tranșee.
- Nici intelighenți, că-s paraziți și trăiesc din munca altora.
- Și nici poeți ori artiști, că pe ăștia când îi doare sufletul, își pierd capul.
- Nici sărăntoci ori proști nu înrolăm, că războiul e pentru gospodari...
- Luptătorii din tranșee reprezintă țara, reprezintă națiunea!
ANA. Am înscris 15 la număr, dar mai sunt doritori.

Cam puțini bărbați corespund criteriilor de selecție.
UNCHIUL. Avem nevoie de mulți luptători, care vor lucra ca-n colhoz dar nu vor produce, ci vor consuma... Problema e
că nu avem finanțe și puteri pentru a-i întreține, statu’ ne hrănește numai cu minciuni și promisiuni, da’ cu așa mâncare nu
se ține sătul un luptător.
MĂTUȘA. Eu am o idee... Poate-i înscriem și pe cei care donează pentru război - eu știu...
care și cât poate, ca la biserică, cât te lasă inima:
un porc, un vițel, niște capete de oi, ori niște găini,
doi saci cu făină, niște kile de brânză;
o cruce de aur, un dinte de aur,
tacâm de argint.
Butoaie cu vin, ori un bac de oloi, ori de samagon...
Slănină, jumere...
De toate trebuiesc în război.
ANA. Au mai fost doritori.

MĂTUȘA. Îi înscriem și pe bărbații ai căror femei vor munci cu sârguință întru binele combatanților.
Cu Doamne-ajută.
ANA. Și zeci de femei s-au ridicat.
UNCHIUL. Am fost la baba Catinca ghicitoarea... mi-a zis că dacă tot au dat bir cu fugiții veneticii, să le confiscăm
averea în numele integrității. Ce ziceți, săteni?
ANA. Notez în proces, au votat unanim.

Din sat au plecat
Silvia Kazisovna, stomatologul.
Vasilii Petrovici, fostul inginer șef.
Și Vsevolod Mihailovici, profesorul de rusă.
Ciumadan - valiză
Vogzal - gară
Rasiya - Rusia
MAMA. Kazisovna-i de vreo 30 de ani în sat.

Știa dinții din gura fiecărui om.
Despre om putea să-ți spună multe numai uitându-se-n gura lui.
Cât a sfredelit ea în dinți putea să facă o peșteră mare.
Mi-e jale de ea, că nu-i femeie rea.
MATUȘA. Treizeci de ani a trăit în sat și n-a-nvățat limba...

În treizeci de ani... n-a avut vacă, nu poate mulge o vacă, nu face focul în sobă cu bețe de răsărită ori ciocălăi!
Nu merge la prășit pământul,
nu merge la biserică,
n-a fost măritată,
nu are cumătri,
merge la mare!!!

Eu n-am fost în viața mea la mare.

Gospodarii nu merg la mare, gospodarii nu se odihnesc, n-au când să meargă la mare,
gospodarii fac case,
fac cămări,
fac șoproane,
fac ocoale,
cresc păsări, purcei,
lucrează pământul, nu cheltuie banii la mare.
Asta a venit la totul de-a gata. N-a făcut bătături pe palme în viața ei. I-a dat statul casă, i-a dat statul de lucru.
MAMA. Și-aveam o măsea stricată...

Kazisovna n-a luat nimic cu ea...
MĂTUȘA. Și-avea covoare persane, cristaluri, dulapuri și pături bune - de lână, veselă, inele.
De toate trebuiesc în război.
Cu ce-a venit în sat?
Cu palma-n cur! Cu palma-n cur să se ducă!
MAMA. Vasilii Petrovici e om bătrân și bolnav. Băieții i-s mari și s-au împrăștiat prin lume. Îi cam dă cu păhărelul.
MĂTUȘA. Chiar crapă de-a binelea!

Dimineața, chior de beție,
umblă-n costume și poartă cravată.
UNCHIUL. Ne-am dus la el acasă, am stricat lăcățile, am deschis ușile.
ANA. Mă luau cu ei, să notez în proces lucrurile confiscate.

Unchiule, da’ nu-i bine să intrăm ca hoții în casa omului.
UNCHIUL. Tu știi istoria noastră, Ana?

Știi câți gospodari din țară au fost deportați de ruși?

Băgați în vagoane pentru vite?..

Și duși în Siberia și-n Kazahstan?!!
Nu știe Ana istoria noastră...
Da’ câți au rezistat drumului poți să-mi spui?
Scade din zeci de mii alte câteva mii, care-au murit în propriul căcat de sete, foame, molime ori au fost împușcați!
Nici matematica noastră n-o știi.
ANA.
Pridvor - curte
Moskvici - automobil sovietic
Rozetkă - priză
MĂTUȘA. Moșneagul avea în casă rozetce, și cabluri și becuri - o sută,

contoare și radio, și televizor,
dar cel mai de preț era un Moskvici în pridvor.
ANA.
A sili - a impune
Ghimn - imn
Po russki - în rusă
MAMA. Vesevolod Mihailovici profesorul, a învățat tot satul să vorbească-n rusă.
MĂTUȘA. El unul - a silit tot satul să-nvețe rusa.

Da’ pentru noi, că suntem aproape două mii în sat - în treizeci de ani, n-a vrut să-nvețe moldoveneasca.
El nu ne-a stimat, nu ne are de oameni!
Încă din școală mi s-o dus pe râpă sistemul nervos, că nu-mi intra-n tărtăcuță ghimnu’ republicilor sovietice - Tatăl Nostru,
așa-i zicea rusul.
Soiuz nerushimîy respublik svobodnîh,
Splotila naveki Velikaya Rusi.

ANA.
În strânsă familie Rusia Mare,
Republici egale pe veci a unit.
MĂTUȘA. Ocupanții sovietici au pângărit și au furat bisericile, le-au făcut grajduri, și-au bătut joc de preoți și de creștini.
Nu-i lăsau pe oameni să se cunune,
să-și boteze copiii.
Să se spovedească,
să se-mpărtășească!
Să nu lucreze de sărbători!
MAMA. Da’ mie-mi plăcea rusa...

Și ce treabă are Mihalâci cu pângărirea bisericilor...
ANA.
Gazete - ziare
Pravda - adevăr
Selsovet - primărie
MĂTUȘA. Profesoru’ sărac nu era. Chiar deloc.

Avea, cearșafuri și țoale, butoaie cu vin, că el nu cinstea.
Averea cea mare pe care-am găsit-o - o tonă de cărți...
Și două de gazeta Pravda în podul casei.
MAMA. Cărțile-s binevenite-n război. Pentru toaleta combatanților.

Gazetele pentru foi de țigări.
ANA. Așa e-n război? Oamenii ăștia au trăit printre noi și erau ca noi... Nu furau, nu omorau, nu ne încurcau...

MĂTUȘA. Copil prostuț...

Da’ tu știi că rușii eliberatori își ieșeau din minți prin satele noastre când buneii erau de seama ta? Luau de la oameni tot
ce găseau prin poduri și beciuri.
Ultimul pumn de făină, ultima bucată de pâine, până și uleiul din candelă îl luau...
Ridicau butoiul cu vin și-l puneau la gură... Aveau rânză fără fund!
O mamă, cu patru copii a fost împușcată că a ascuns de ei o găină.
Femeile când îi vedeau, se opreau din alăptatul copiilor, se culcau pe unde nimereau, își ridicau fustele-n cap și desfăceau
picioarele... Siluiau bătrâne, mame, fiice, ca scăpații.
ANA. Avem 52 de bărbați înrolați.

S-a creat Organizația pentru Susținerea Grupului de Voluntari.
Comandant al grupului a fost ales unchiul Andrei, fost președinte de colhoz.
Mătușa Vera - președintele organizației și contabila, că are experiență din Selsovet.
Mama - administratorul și secretara, că a fost director-adjunct la școală.
Eu nu prea înțelegeam cum e cu organizația asta, da’ mama mi-a zis că-i...
MAMA. ...un fel de colhoz, doar că nu va lucra pentru binele statului, ci pentru război, nu va produce, dar va consuma.
ANA. Toate bunurile agonisite au fost cărate la școală, la sediul organizației, unchiul a zis că le vom schimba pe arme și pe
echipament.
Brigadir - administrator în brigada de muncitori

Agronom - specialist în agricultură
Business - afacere
UNCHIUL. Și pe timp de război gospodarii, care aveau creieri în cap, câștigau bani grei. Oamenii de rând, și de partea asta
și de partea cealaltă, făceau business cu rachiu, carne de oi, vin, slănină, pâine. Umblau prin tranșee și le realizau pentru
bani, ori pentru arme... În Transnistria circulau arme de tot felul, nu era greu să faci rost de ele,
că-n fiecare casă,
lângă icoană,
era câte-o armă.

Am cumpărat niște arme de la cazarma rusească, câteva ne-au fost donate de statul român, două automate ni le-a dat un
țăran, că le-a schimbat pe niște oi.
Arme ne-au dat și niște tovarăși de-ai mei, din partea cealaltă de Nistru.
Uite cum a fost:
Într-o seară, cu Vasea, ne-am îmbrăcat în civil, am luat niște rachiu cu noi, am trecut de partea cealaltă, fără probleme,
într-un sat în care aveam cunoscuți - doi brigadiri și un fost agronom...
M-am gândit că poate vorbim omenește,
că eram prieteni până la război,
să-i întrebăm de ce nu vor să trăim într-o țară independentă,
de ce s-au ridicat împotriva fraților lor.
Băieții au țintit armele rusești spre noi, aveau chiar și-un tanc. Ne-au numit naționaliști nebuni. Au adus osanale poporului
rus:
- Dacă nu ne eliberau rușii de români și de fasciști, eram și azi niște țărani sărăntoci și răpănoși. - Sovieticii ne-au
descurcat de balegă și de noroi!
- Ei ne-au construit casele.
- Ei ne-au trimis copiii la școli!
- Au ridicat toate întreprinderile din dreapta, care hrăneau întreaga țară.
- Au pus șefi pe noi specialiști care ne-au iluminat!
- Rușii au inventat lumina electrică!
- Primul radio, primul televizor!
- Primul avion, bombardier.
- Ei au zburat primii în cosmos!
- Prima rachetă, primul satelit al pământului!
- Primul tractor pe șenile!
- Prima combină de recoltat.
- Prima bombă cu hidrogen, primul automat,
- Primul submarin din lume.
- Alături de ei avem doar de câștigat!

S-au plâns băieții de tărăboiul pornit pe malul lor. Bandiții sunt milițieni, milițienii îs bandiți, nimeni nu lucrează, toți fură,
beau și-și bat joc de norod.
Ei vor să cârpească uniunea sovietică, ei cred că statul rus o să-i ajute să se ridice din genunchi pe coate...
N-am mai vrut să mă bag în politică... Am scos din torbă litru’ de rachiu că la urma urmelor și pe timp de război suntem toți
oameni.
Am turnat în pahare. Eu închin: Pentru independență.
Ei închină: Pentru Transnistria, în Uniunea Sovietică!
Ne-am sfădit, am plâns, am mai râs, am glumit, am mai plâns, ne-am sfădit... cam atât, le zic sănătate, aveți grijă de voi...
Și ei, dacă-s oameni adevărați chiar și-n război, ne-au dau două automate și ne-au urat drum bun...
Dacă mai beam un kil’ de rachiu cu ei, precis că veneam cu tancu-napoi.
ANA.
Beci - pivniță
Naiomnik - mercenar
Cazac - militar... Complicat
Norod - popor
MAMA. Hai lasă-nvățatul. De azi nu mai mergi la școală.
ANA. Suntem în vacanța ... de primăvară?
MAMA. Vacanța de... nevoie. Copiii vor fi evacuați la tabere-n sate, departe de Nistru.
ANA. Dacă tot e vacanță, pot să merg la tata-n pădure... Hainele i le-am spălat, sunt pregătite...
MAMA. Ți-oi da eu pădure, nu vezi ce se-ntâmplă?!!
ANA. Nimic nu se-ntâmplă. E armistițiu. Nimeni nu-mpușcă, așa mi-a zis unchiul, au primit ordin de la președinte. Și
lumea circulă, îi văd cum trec podul, merg la cumpărături, merg la muncă și nu-i atinge nimeni.

MAMA. Dincolo-s cazacii și mercenarii! Ei pentru bani, omoară în stânga și-n dreapta, șacalii!
La noapte nu dormim în casă.
Să mături în beci, să duci toate saltelele din casă în beci și să le așterni pe bârnele de lemn, să duci pernele, și păturile, și
masa și scaunele.
Și butelia mare s-o umpli cu apă.
Și candela s-o duci.
Să faci posmagi din toată pâinea din casă!
Să fie multă apă și multă pâine în beci.
Beciul nostru-i mare, e loc și pentru mătușa Vera, o să doarmă la noi.
ANA. Beciul lor e mai mare ca al nostru.
MAMA. De dragul norodului ei și-au transformat beciu-n depozitul organizației. Mă duc la organizație. Am multe de
făcut. Într-o oră ne vin ajutoare umanitare de la oamenii din țară. Tre’ să le descărcăm, să le depozităm, să le numărăm...
Și apoi să coacem cuptoare cu pâine și plăcinte, sarmale și castroane cu borș pentru apărătorii independenței,
și ai integrității,
pentru apărătorii graiului nostru,
ai sfântului tricolor
și ai frumoasei grafii latine.
ANA. Mama-i trup și suflet în organizație, din zori până-n noapte lucrează.
Oare ce face tata...
Mă doare că-i singur.
E-atât de aproape... și-atât de departe.
Voi lipsi doar trei ore, o oră încolo, una cu el și una înapoi.
Să-i duc ceva haine, o bucată de pâine...
Și brânză, un cheag...
Să iau și slănină.
Borș - ciorbă
Posmag - pesmete
Brigadă - colectiv muncitoresc

MAMA. În școală acuma e forfotă mare. În brigadă suntem o sută de femei, repartizate în diviziuni: alimentară, spălătorie,
punct medical, depozitul cu materiale și... secțiunea înmormântări. Vera conduce brigada cu dăruire, nu-și cruță deloc
sănătatea... Exemplu pentru toate femeile.
MĂTUȘA. Războiul nu-nseamnă doar lupte-n tranșee ori pe târâte... nu e o treabă doar pentru bărbați.
La război femeia are un munte de lucru.
Să spele, să panseze răni, să coacă pâine...
Luptătorul bun și dârz e curat îmbrăcat, bine încălțat, hrănit, spălat, tuns.
Dacă nu-i îngrijit, dacă-i păduchios ori dacă-i râios, e un soldat prost!
Istoria războiului cunoaște exemple când armata jegoasă și flămândă a fost învinsă anume pentru faptul că era jegoasă și
flămândă.
În spatele luptătorilor, mai e un grup de luptători, frontul 2 - voi sunteți acelea, voi spălătorese, brutărese, bucătărese.
II
ANA.
Chietroi - piatră
Chişleag - lapte acru
Curechi - varză
Maieră – ficat
Trec peste pod, mă apropii de malul stâng al Nistrului... simt că inima mea bate mai repede ca a unui iepure...
Liniștește-te, Anișoară, după deal e pădurea, printre brazi e cărarea care duce la tata...
Nu ești o fricoasă, ești fiică de pădurar!
Perje – prune
Bortă – gaură
Coşarcă – coş
La ferma părăsită se aude gălăgie.

E muzică și vine din satul din vale... Precis că-i o nuntă, că oamenii se iubesc, se căsătoresc și fac copii...

Și dacă-s cazacii ori mercenarii, negri, cu mustăți, pletoși, puturoși, monstruoși, inumani, violenți și sălbatici...
Vorbesc cu mine... continui să merg.
Tocmagi - tăieţei
Harbuz – pepene
Ogheal – plapumă
Și dacă-s rușii despre care vorbea mătușa? Eu n-o să-mi desfac picioarele!
N-au voie să împuște! Vai de capul lor dacă împușcă! Se ridică toată lumea împotriva lor! Toate organizațiile americane!
Da’ de americani se tem și rușii, și cazacii...
Arbuc - urc
Curu-găinii - păpădie
Țol - preș
Bulendre - haine
***
STIOPA . Pentru mine a fost ca o... salvare. M-am gândit că-n sfârșit voi fi liber. M-am simțit util, important, ales...
3
Până-n momentul în care am ajuns aici și am înțeles că, de fapt, nu-i o salvare și nici pomină de libertate... E tot un soi de
captivitate.
De 10 zile stau într-un grajd, la o fermă părăsită. În fiecare zi se repetă același scenariu... Haleală, beție, beție, haleală și
jocuri în cărți, băieții mai fac câte-o raită prin satele din apropiere, mai tăvălesc moldovence ca scăpații... (da’ eu nu-s
sălbatic... eu sunt bărbat) și iarăși haleală, beții, hârjoneală-ntre noi, beții și haleală.
Azi ne-au trimis un reporter din Rusia, să facă un film despre apărători.
Îndrugă verzi și uscate: Pacificatorii ruși apără populația rusă de fasciștii români. Pacea o mențin oameni simpli, veniți din
toate colțurile imperiului rus, veniți să susțină etnicii ruși stabiliți de secole pe aceste pământuri. Pământuri, pe care Rusia
le-a eliberat de otomani, de nemți și de români...
3
Notă: Deși Stiopa e vorbitor de limbă rusă, autoarea preferă ca gândurile, monologul lui Stiopa să fie transmise în limba română. La discreția regizorului,
Stiopa poate vorbi în rusă, cu subtitrare în română, dar e complicat și nu e necesar :). Dialogul direct dintre personaje și Stiopa se va derula în limbile native
ale personajelor, dar va fi înțeles de toți.

Colegii mei de grajd sunt beți. Eu nu mai pot, nu mai încape băutura-n mine. Nu vreau să mor de beție pe-un pământ străin.
- Hai zi-mi ceva despre tine, brav soldat, treaz soldat, îmi cere reporterul.
Nu știu ce să-i zic. Sunt Stiopa... Am venit din Rusia, să mențin pacea, să nu-i las pe români să-și facă de cap pe aici. Sincer
să fiu... nu știu nimic despre acest război, habar n-aveam unde-i Nistru, n-am auzit în viața mea de moldoveni, români ori
transnistreni...
- Pentru ce luptă acești oameni, Stiopa?.., mă-ntreabă caraghiosul și-mi bagă microfonul în bot...
Hm... Mă-ntrebi pe mine? Dracu’ să-i ia... De unde să știu pentru ce luptă, dacă nici ei nu știu. Într-un sat oamenii vor unire
cu rușii, în altul cu românii, în al treilea cu nemții și tot așa... Ei nu vor să se-mpace și să trăiască în țara lor în înțelegere...
De fapt, scrie-n gazete că a început totul de la independență și de la limba de stat... da’ nu mă-ntreba că nu știu
ce-nseamnă... Eu cred că-s nebuni, ei se omoară pentru câteva zeci de hectare de pământ... Pământ nu v-ajunge? D-apoi vă
dăm noi, în Siberia, că avem ohohooo cât, la toți ajunge, pământul nu-l iei cu tine pe lumea cealaltă.
- Cum ți se par aceste meleaguri, Stiopa?

Cum să-mi pară... Sărăcie ca și la noi.
De fapt, când am venit ne-au dus în excursie, într-un sat nu departe, Colbasna, îmi pare... păi, uite acolo am rămas
portret... Impresionat, clar... Păi acolo-i pizdețu’, acolo-i cel mai mare depozit de muniții din Europa de Est și-i al Rusiei...
Acolo-s zeci de mii de tone de muniție, de artilerie, de infanterie... ajunge să ucizi o jumătate de glob pământesc...
Și ne-au lăsat să ne alegem arme, de care ne plac...
Eu îs om simplu, avere nu-mi trebuie, că n-o pot lua cu mine-n pământ, da’ băieții s-au lăcomit, și-au umplut rucsacurile cu
de toate, le-au schimbat pe rachiu, un fel de samagon, da-i mai puturos și nu bate tare la cap... Cel mai interesant e că au
vândut arme țăranilor și ciobanilor de moldoveni... Băi, voi sunteți debili? Le dați arme cu care o să împuște în voi?!!
- Eeee, că nu-i voie să-mpuște, e armistițiu... și mai ales în pacificatori, îmi zic prostănacii.
Da’ unul mai breaz, îmi zice că nu-i interesant ca-n război să împușcăm numai noi, să-i înarmăm și pe opincari că-i mai
vesel așa.
- Ai venit să lupți pentru pace, Stiopa, da? Ești gata să omori și să-ți dai duhul pentru pace, Stiopa, spune asta...

Eu spun cum este... Mi-au zis că-mi anulează pedeapsa, mă eliberează din pușcărie și-mi dau și bani... Sincer să fiu, am
venit aici cu ochii închiși... Știam că trebuie să huzuresc, să stau în tranșee, să beau vodkă, să fumez cât încape în mine și
după zece seara - discotecă - împuști aiurea, 50 de cartușe dintr-un Kalașnikov - planul zilnic...
Și mi-au promis că nu va trebui să împușc oameni... în copaci, în pietroaie, în stele - e voie, când avem ordin de sus, dar nu
în oameni. Eu nu ucid, sunt om pașnic de felul meu... Nu-s violent.
- De ce ai stat în închisoare, Stiopa?...

Șmecherul... Tare te interesează...
Pentru că-s bun, i-am spart capu’ lu’ unu... Mergeam pe stradă, și văd un... drac, că altfel nu pot să-i zic... Văd necuratul
cum dă-ntr-o femeie... femeie gravidă... am aflat că era nevastă-sa...
Și când m-am enervat, serios, eu nu pot să stau liniștit când se trage-n femei... m-am enervat, i-am dat două-n cap și tâmpla
i-am spart.
Nenorocul meu a fost că tipul era un deputat.
- Cum reziști, aici Stiopa?

Am cam obosit...
Cât poți să bei? M-am plictisit să stau fără treabă... și nici discotecă nu mai avem voie să facem... M-aș întoarce la pușcărie,
sincer să fiu...
- Cine-s colegii tăi dârji?

Hm... dârji... A nimerit-o... Niște țâncani... În gândul meu...
Da’ nu pot să-i zic, tre’ să-nfloresc... Că mă filmează.
Zic: băieți buni, suntem 22 aici, dintre care șaisprezece-s eliberați din închisori. Au stat pentru furturi, huliganism... Unii
pentru tentativă de omor... Băieți jăratec! Forțele de menținere a păcii... Acela din colț care doarme e prietenul meu Sașka.
Nu, ai încurcat ... nu acel pișat pe el da’ celălalt, mai blond.
Ceilalți cică-s cazaci, sunt șefi pe noi, că-s pregătiți, știu să împuște...
Da-s cu nasul pe sus...
Urât ne tratează.
După interviu jurnalistu-mi zice că vrea tensiune și dramatism... Vrea acțiune, horror, război!
Mă-ndeamnă să trag, să împușc... Doar un foc.

Ești prost?!! Stai pe loc. N-avem voie, e armistițiu!

Este-un acord, o înțelegere între părți și noi ascultăm ordinele.
Și țapul insistă: Împușcă așa... pentru atmosferă.
Nu-i voie, omule, ia-ți camera de aici.
Dacă nu-nțelegi cu binișorul, își crăp capul și ție!
***
ANA.
Cherchelit - beat
Hrănaci - avid
STIOPA. Eu ies din grajd. Mahmur după zile-ntregi de beții.

Vreau să iau o gură de aer... Și dacă tot e armistițiu, o să mă scald în râul ăsta...
ANA. Eu mă îndrept nesigură spre pădure. Dinspre grajd se-aude gălăgie. Merg încet, o iau printre copaci.
STIOPA. Mă-ndrept spre râu. Printre copaci.

Și deodată nebunii din grajd încep să împuște, împușcă-n direcția mea... Jurnalistul dracului, fiu de cățea!!! O iau la
sănătoasa, cobor dealul.
ANA. Ocupanții dracului... Oare m-au observat? Sunt un copil, nu sunt înarmată... Fac câțiva pași înapoi. Grăbesc pasul...
STIOPA. Ăștia nu încetează. Văd Nistrul.
ANA. Spre mine se îndreaptă o namilă de om! Un cazac care omoară oameni nevinovați! O iau la fugă...
STIOPA. Observ o fată... Asta-mi mai lipsea...

De unde ai apărut neghioabo!
ANA. Eu fug! Nebunii împușcă. Ăsta vrea să mă violeze!

STIOPA. Au început să-mpuște și ceilalți, de pe celălalt mal! Neghioaba fuge, crede că-mi arde mie de pizdă acum, vreau
să schimb direcția, dar...
ANA. Decât să-și bată joc de mine un cazac, mai bine mă-nec în Nistru!
STIOPA. În pula mea... Proasta sare în Nistru... Să se înece la dracu’...
ANA. E rece ca gheața... Mă duce la vale...
STIOPA. Nu vreau s-o am pe conștiință..

De frica mea a sărit.
Fug după ea. Pe mal...
ANA. Nu mai înot. Cedez. Mă înec. Mă simt eroină...
STIOPA. Proasta dracului. Sar în apă, că Stiopa-i bărbat...
ANA.
Dura - proastă
Jizni - viață
Celoveceskii – omenesc
ANA. Deschid ochii... Văd cerul, văd soarele. Eroina-i în rai.
STIOPA. Simt gust de nămol. Banu-i ochiul dracului, Stiopa, iadu-i de tine.
ANA. Nu-mi simt picioarele, nu pot să le mișc.
STIOPA. Se mișcă șerpii sub mine.
ANA. Mă ridic în coate și văd namila peste picioarele mele.

STIOPA. Îmi ridic capul și văd... proasta... Am reușit s-o salvez.
ANA. Oare i-a reușit să mă violeze?
***
STIOPA. Dura...
ANA. Mă-ta-i proastă...
STIOPA. Plebeika nesciasnaia...
ANA. Ocupant puturos...
STIOPA. Ocupant jizni tebe spas.
ANA. Nu te-am rugat eu să mă salvezi.
STIOPA. Na celoveceskom yazâke razgovarivai!
ANA. Adică rusa e limbă omenească, da? Și româna cine-o vorbește, rusule? Ciobanii?!!
Eu știu rusa, dar am principii!!! Nici un cuvânt în rusă nu zic, ai înțeles, fascist rusofon?!!
Din pricina ta n-am ajuns eu la tata...
STIOPA. Și a început să zbiere ca o oaie, muierea-i muiere... tremură din toate încheieturile, se stropșește la mine cu-atâta
ură de parcă aș înțelege ce îndrugă... Mă uit peste râu și-mi dau seama că-s de partea astălaltă, pe pământul mancurților
ăștia, și-mi vine așa o dorință mare s-o plesnesc, să-i dau una după cap încât să amuțească, dar mă potolesc. Stiopa-i bărbat.
Stiopa nu dă-n femei.
ANA. L-am făcut în două cu căcat. Am vărsat peste el tot veninul, toată ura din mine... și cred că s-a simțit vinovat, tăcea și
asculta ocara ca un mielușel. Cred că am fost cam dură când l-am înjurat de mamă, totuși mi-a salvat viața...

STIOPA. S-a ridicat și a pornit înspre copaci, mă uit în direcția celuilalt mal.
ANA. Deodată se năpustește asupra mea ca un animal. În timp ce mă trântește la pământ mă gândesc că poate nu trebuia
să-l înjur de mamă... Degeaba am crezut că scap neviolată de individ.
STIOPA. Streliaiut!
ANA. Am simțit pe lângă ureche căldură. Căldură de la glonte.
Streliaiut - împușcă
Iazâk - limbă
STIOPA. Am observat pe cineva în stufăriș, vreunul de-al lor că-s gloanțe de vânătoare. Nu că m-am speriat și nici milă nu
mi s-a făcut, dar m-am gândit că-i fiica ori sora cuiva. Chiar dacă trăncănește prea mult, nu m-am gândit atunci ce fac, am
acționat, că Stiopa-i bărbat.
ANA. Mă gândesc că nu-i un violator..

Vreau să mă ridic și... nu pot călca pe picior...
M-a trântit cu putere... E zdrobit la merișor.
Soviste - rușine
Ia - eu
Tî - tu
STIOPA. Ia poidu s toboi, hotya tî i dura... Provoju do doma...
ANA. Mă-ta-i proastă! Nu merg acasă.

Vreau s-ajung la tata... Pe celălalt mal. Tata-i pădurar.
Îi arăt unde-mi trebuie.
STIOPA. Îi explic că nu-i voie încolo, că de partea cealaltă moldovencele-s violate, la fel cum rusoaicele-s violate aici.

ANA. Niște prostii îndrugă... Eu știu rusa și nu am accent.
STIOPA. Se încăpăținează. Îi explic ca unui copil, că războiul nu-i joacă, că acolo n-o așteaptă prinți pe cai albi, da’ cazaci,
militari călări pe tunuri și pe tancuri.
Mă înțelege, nu vrea să vorbească.
ANA. Cred că nu minte. Nu-i om rău...
Opasno - periculos
Ubivaiut - omoară
Dom - casă
STIOPA. S-a liniștit, cred că nu-i chiar atât de proastă după cum am crezut-o...
ANA. Și dacă-l vede cineva, că-i în camuflaje din astea... Și numai în rusă vorbește. Îi fac semn să se dezbrace... Decât în
rusă, mai bine prin semne.
STIOPA. Să mă dezbrac... Cred că se gândește la siguranța mea, altceva precis că nu vrea... Rămân în chiloți...
ANA. Scot din rucsac, cămașa și pantalonii lui tata.
STIOPA. Îmi dă niște haine de țăran și ascunde uniforma mea udă și jegoasă în rucsac.
ANA. Mă ia în brațe.
STIOPA. E ușoară, ca o pisică.
ANA. E puternic, ca un erou.
Anicika - Anișoara
Stepan - Ștefan

STIOPA. Tebea zvati-to kak?
ANA. Ana...
STIOPA. Anicika. Ya Stiopa, Stepan.
ANA. Nu Anicika, da’ Anișoara... Da’ tu ești Ștefan, nu Stepan...
Bezopasnosti - siguranță
Spasibo - mulțumesc
ANA. Se-aud clopotele la biserică. Sunt lângă sat.
STIOPA. Misiune îndeplinită.
ANA. Îi arăt casa mea verde printre cele gri.
STIOPA. O las din brațe... Tre’ să mă-ntorc.
ANA. Parcă nu mă mai doare-așa tare piciorul...

Dar simt ceva la linguriță.
Îi mulțumesc.
STIOPA. Budi zdarova.
ANA. Fii și tu sănătos...

Ciomăgeală - bătaie
A corcoli - a avea grijă
Sutkă - 24 de ore
Războiul din Afganistan (Afgano-Sovietic (1979-1989))
„Discoteca”- bombardamentele în război

ANA. Clopotele-n sat nu încetează să sune. Credeam că m-așteaptă o ciomăgeală zdravănă de la mama, de la mătușa și de la
unchiul, că ăștia doi mă corcolesc de parcă aș fi fata lor. Mama n-a observat că am lipsit aproape o sutkă de-acasă. Și am
aflat de ce bat clopotele.
MAMA. Le-a revenit cam câte o armă la 4. Ăștia mai tineri, abia așteptau să pună mâinile pe ele, țineau automatele-n brațe
de parcă țineau fete, le mângâiau, le pupau, se fotografiau cu ele...
MĂTUȘA. Separatiștii au început discoteca. Ai noștri le-au răspuns, au început să împuște și ei, erau speriați și chercheliți,
dar fericiți că o să se joace cu armele. Doi s-au împușcat între ei...
De partea cealaltă antihriștii continuau să împuște, Andrei cu alți șapte înaintau spre ei. Gheorghe a fost rănit la cap,
Timofte-n picior, Coliță-i mort.
MAMA. Vasile trebuia să împlinească 20 peste două zile, lui Ion i se naște copilu-ntr-o lună. Coliță a scăpat de războiul din
Afganistan, dar în ăsta și-a găsit sfârșitul.
Moș Gheorghe, lemnarul de ieri face sicrie. Să-i duci de mâncare. Ce ai la picior?
ANA.
Izbăvit - salvat
Scârbă - necaz
Moș Gheorghe-i numără: Vasile, Ion, Coliță.

Se-nvârte pe lângă scândurile de brad, face măsuri cu o trestie lungă. E semn rău dacă face sicriul mai lung decât statura
mortului, asta înseamnă că locul liber mai cheamă o rudă sau un apropiat la moarte.
Vasile-i lunguț, avea sub doi metri
Ion e scurtuț și slăbuț... mititel.
Coliță-i mai zdravăn și înalt... Mai mult lemn.
Nu-i înalt, îi zic, e zdravăn da’ nu-i lung. Nu mă aude, își vede de treabă și e cam scârbit. I se termină lemnul.
Așază scândurile pe masă, le șlefuiește cu gealăul. Îmi dă și mie un gealău.
Șlefuiesc și eu, șlefuiește și el.
Îmi zice că după ce termină de făcut cele trei sicrie, se duce-n pădure, la tata, să mai aducă o căruță de lemne, că-i timp de
război.

M-aș duce și eu.

Se-ncruntă moșneagul, îmi ia gealăul din mâini.
Te rog, moș Gheorghe, să-i zici lui tata, să stea cuminte, ascuns în pădure, să nu dea Domnul să vină-n sat.
A se tulbura - a se neliniști
A se cruci - a-și face semnul crucii
ANA. În ograda casei mai multe femei s-au adunat în jurul unui sac. Cu ochii la sac, cu urechile la vorbele babei Catinca,
ghicitoarea. Cred că-s arme în sac.
MĂTUȘA. Lângă pod bărbații azi au mai găsit unul mort, dar mort de-a binelea, sătenii cred că-i străin, că au zărit unul
fugind prin grădini.
Uite-l, e ca un ciot de copac ars. Nu are nici mâini, nici picioare, cărbune cu ochi. Am chemat-o pe baba Catinca să ne
spună ce să facem cu el.
MAMA. Zic, să-l îngropăm creștinește.
MĂTUȘA. Și dacă-i cazac, mercenar ori gardist?

Și dac-a furat, a bătut, a ucis.
Dac-a violat oameni de-ai noștri, copii de-ai noștri.
Oare nu-i păcat să-l îngropăm după rânduiala creștină, dacă a scuipat și a batjocorit pământul nostru?
Săpăm o groapă la marginea satului și-n sacul ăsta-l aruncăm, că-i sărăcie, e timp de război...
ANA. Chiar dacă-i război, nu tot oameni suntem?

Și el, nu tot om e?
E câine?!!
Și dacă-i unul de-al nostru omorât de-ai noștri?
Ori unul de-al lor omorât tot de-ai lor?
Dacă-i un om care n-a vrut război?
Dacă-i unul care a luptat de nevoie?
Dacă-i vreun frate de pe celălalt mal care-și apăra casa de frații de pe acest mal?

M-apropii de sac și iau mortul în brațe.

Mă uit urât la mătușa.
Babele se crucesc.
Închid ochii. Zâmbesc.
Ștefan e mare, e lat în spete... Și tata e mare, la fel ca Ștefan.
Mortul ăsta-i îngust în umeri și capul lui e cam mic.
***
Poreadcă - ordine
Prăpăd – distrugere
Tighina (Bender) - oraș industrial, aflat din 1992 în componența autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene
STIOPA. M-am rătăcit prin sate, m-au fugărit toți câinii, într-un târziu ajung la grajd. E liniște, nici o țipenie de om. S-au
dus prin localități, să mai facă prăpăd în oameni, să mai cumpere băutură, mă gândesc și mă trezesc în nas cu o țeavă de
automat.
Hei, Sașka, eu sunt, frate, ce-ai pățit? Ia arma, nu fi prost, unde-s ai noștri?
Sașka-mi arată un munte de cadavre - 8 de-ai noștri plus jurnalistul. Șase s-au împușcat între ei, doi au fost uciși de cei din
tabăra adversă...
A vrut horror, tragedie, mă gândesc... Uite că a fost chiar personaj central.
Sașka mi-a povestit că după debandadă, spre dimineață au venit cazacii și gardiștii, au făcut poreadcă, le-au dat la toți peste
bot, i-au instruit, și au completat grajdul cu niște vlăjgani turbați. Acuma-s toți la adunare, pe platou. În zonă a venit armata
a 14-a rusă, vor să păstreze Tighina drept cap de pod, pregătesc atacuri cu aruncătoare de mină, cu rachete, minează șosele
și drumuri că oamenii sunt speriați, le-au distrus orașul, i-au lăsat pe drumuri, au fugit cu miile.
Sașka păzește cadavrele.
Se întorc degrabă, trebuie să pleci, îmi zice.
Ziceau că nu luptăm, nu omorâm. Eu nu vreau să ucid, trebuia să menținem pacea.
Trebuie să pleci, îmi repetă ăsta.
De ce să plec?
Îmi zice că-s declarat dezertor.
Ce fel de dezertor? Am lipsit și eu o noapte... Și-o zi.

Și-mi povestește Sașka că gardiștii au derulat filmul, se vede clar că fug în noapte. Sunt trădător, mă caută, vor să mă predea
judecății instanțelor militare pentru că:
- am trecut în armata străină, de partea inamicului,
- mă plătesc ceilalți, îmi dau și femei,
- lupt împotriva tovarășilor mei,
- sunt veriga slabă a lanțului,
- mă vor pedepsi ca să-i sperie pe ceilalți.
- nimeni nu fuge din armata rusă,
- e o onoare să lupți în armata rusă,
- e o onoare să omori în armata rusă,
- e o plăcere să violezi în armata rusă.
Nu ți-ai respectat obligațiunile de militar, îmi zice Sașka:

Eu... militar?
- Nu te-ai aflat pe teritoriul unității militare...
Grajdul ăsta - unitate militară?
- N-ai fost devotat țării tale.
Ce-ndrugi, Sașka? Ce-ai fumat?
- Nu te supui ordinelor comandanţilor.
Care comandant, Vitea? Închis pentru omor? Eu niș’ nu l-am văzut treaz de când sunt aici.
- Nu ești disciplinat şi vigilent.
Arată-mi unul dintr-ai noștri care este.
- Nu te mândrești cu gloria militară a poporului tău.
Aici ai nimerit-o. Cu gloria militară a poporului meu chiar nu mă mândresc... Asta e.
Împușcă-mă îi zic, de crezi că-s trădător.
La care Sașka-mi zice să mă car. Stai, ia și harta... să nu calci pe mine.
ANA.
Bogdaproste - Dumnezeu să-l ierte
Praznic - Masa după înmormântare
Slujbă - ritual bisericesc

MĂTUȘA. I-am îngropat pe toți, creștinește.

Cu zile de priveghi, oglinzi acoperite,
Cu steaguri, sfeșnice, lumânări, tămâie,
Baticuri, straie negre, bocitoare,
pomene, prosoape,
Preoți, slujbă, coriști,
Podurele, colăcei, păhăruțe,
Icoane și colivă din grâu fiert,
Praznic bogat.
Frumoase înmormântări a făcut organizația.
MAMA. Dumnezeu sa-i ierte
ANA. Bogdaproste!
Trivojit - îngrijorat
Spurcat - scârbos
STIOPA. Și... iar am înotat râul de care mi-e silă, că l-am trecut înot de-atâtea ori, am fugit prin grădini, fugărit de câini.
ANA. La cimitir toți plâng, bocesc, da’ eu zâmbesc. Îmi amintesc cum a sărit în Nistru, cum m-a dus pe brațe rusoiul... Și
mă gândeam că ai noștri nu fac așa. După nuntă, Lenuța l-a dus pe Ion beat în brațe. N-am văzut nici un om din sat să-și
ducă femeia-n brațe... Cred că-i rușine, nu-i demn de natura bărbătească. Ce faci, Anișoara, nu mai zâmbi ca proasta,
e-nmormântare, te vede lumea, e mare păcat!
Verandă - terasă
A dovedi - a reuși
A retrăi - a se îngrijora
Chitic - tăcut

STIOPA. La casa cea verde nu-i nimeni acasă, intru-n verandă, pe masă găsesc lapte și plăcinte,
Înfulec ca un scăpat.
ANA. Deschid poarta și în verandă - l zăresc pe tata-n cămașa lui...

Da-i mai înalt și-ntinerit.
Mă apropii, nu-i tata, e...
Ștefan?
STIOPA. Ne Ștefan, a Stiopa, ili Stepan.

I-am zis că din cauza ei sunt crezut dezertor,
că sunt dat în urmărire, că ei nu cruță, cred că mă-nchid iar la pârnaie, ori și mai rău, mă-mpușcă ca pe-un trădător.
Că mi-e datoare,
i-am salvat viața,
am dus-o pe brațe ca pe-o crăiasă,
să mă ajute,
să mă hrănească,
să dorm o noapte,
să-mi dea niște bani și plec mai departe.
ANA. Îl voi ascunde-n pod. Din beci car niște pături, ogheal, ceva tacâmuri dar...
apare mama...
MAMA. Un dezertor de-al lor? Nici vorbă... Mă duc să-l chem pe unchiul. Precis că nu-i-narmat?
ANA.Dacă-l predai, mă... mă... mă înec în Nistru! Tu nu înțelegi că m-a salvat!
MAMA. Eu slujesc organizația, cum să adăpostesc un dușman?
ANA. Dacă-i mai importantă organizația, atunci plec cu Ștefan.
MAMA. Numai o noapte... Mâine seara să plece... și doar pentru că te-a salvat.

***
ANA.
Lesopolos - perdele forestiere de protecție
Păpușoi - porumb
UNCHIUL. Stimați prieteni, dragi compatrioți, sărăcie și timpuri grele ne-așteaptă de acum încolo. Criza economică-i cu
ochii pe noi. Orașul Tighina a fost în mâinile noastre, a voluntarilor moldoveni de câteva ori, dar de fiecare dată, de sus,
s-a dat ordin de retragere... Nu le pasă guvernanților de noi. Odată cu orașul am pierdut toate întreprinderile industriale,
care ne hrăneau. Suntem într-un rahat, oameni buni, îi spun pe nume, asta-i situația... dependenți de gazele rusești, de piața
rusească... Iar peste deal o armată puternică-i cu ochii pe noi...
Nu vreau să lungesc vorba, v-am adunat să vă zic că geme pământul, e în paragină. Trebuie să-l lucrăm, altfel nu ne
hrănește.
Eu zic, să lase femeile cratițele și spălatul izmenelor pentru câteva zile, că nu ne-om împuți, să se înarmeze cu sape, le dăm
și automate, să urce-n căruțe și în Moskvici și să meargă la prășit între lesopolusuri, păpușoiul, sfecla și tutunul, să smulgă
buruienile din vii și livezi, că mâine - poimâine or apărea cuibare de șerpi pe gliile noastre!
ANA.
Buruiene - plante
Colbăraie - praf
A hurduca - a zdruncina
MAMA. Ne-am înarmat cu coase, secere, greble, hârlețe, foarfece și furci.

Ana, tu ieși? hai odată!
ANA. Nu mă slăbește, e cu ochii pe mine, n-am voie nici să mă uit la pod.

Eu ies grăbită,
urc în căruță,
pe cei din căruță nu vreau să-i salut.
STIOPA. Am auzit-o pe maică-sa vorbind de lesopolos, am văzut-o cum urcă cu sapele în căruța în care mai erau vreo șase
femei. M-a străfulgerat deodată, exact ca atunci când am intuit că din stufăriș vor împușca.

Am coborât iute din pod...

alerg desculț, căruța-i departe,
cad, mă ridic și iar fug,
cad, mă ridic și iar fug.
ANA. Ajungem iute, caii m-au hurducat de mi s-au dus rinichii în călcâie.
În depărtare,
văd colbăraie,
cineva aleargă ca vârtejul. Îl recunosc pe Stiopa.
STIOPA. O văd pe Ana, strig STOP.
ANA. E nebun, ce dracu, o să-l vadă limbutele astea... și-n cinci minute află și unchiul Andrei...
MAMA. Prefă-te că nu-l cunoști... Proasta de mine, de ce te-am ascultat...
ANA. Stați! Câteva femei m-au auzit și s-au oprit din mers, s-au întors speriate înapoi.
Zina era dusă cu gândurile,
de când l-a îngropat pe Coliță,
nu aude, nu vede, a mers înainte,
drept sub copac, să-și lase încălțămintea și apa la umbră...
Și s-a auzit explozia...
I-am zis lui Moș Gheorghe lemnarul că nu-i înalt Coliță, e doar zdravăn... zdravăn și scurt. A făcut sicriul mai lung și locul
liber a chemat-o pe Zina...
MAMA. Celelalte, au început să urle, să plângă, să se ghemuiască una-n alta.
STIOPA. M-am apropiat, le-am arătat harta, le-am condus înapoi la căruță, am adunat-o pe Zina, o mână nu i-o găseam.
ANA. Atârna de creanga copacului.

STIOPA. Am luat eu hățurile de la căruță în mâini.
ANA. Cum ai aflat?..
STIOPA. Lesopolosî - cuvânt rusesc... Aveam harta, știam că fâșiile forestiere din zonă au fost minate.
ANA.
Uhaju - plec
Nevinovatîe - nevinovate
A se razbiri - a se clarifica
Într-o oră tot satul a aflat de Stiopa. Unchiul a dat ordin bărbaților să lase frontul și să se întrunească într-o adunare la
organizație. Toată lumea s-a adunat ca la o comedie. Pe scena sălii festive am urcat eu cu mama, Stiopa și unchiul.
UNCHIUL. Sentimentul datoriei față de patrie și față de neam e mai presus de oricare altul. Noi nu miluim trădătorii, care
periclitează într-un fel activitatea organizației, nu contează dacă-s mame, surori ori soții; proști, chiori, calici, nesăbuiți...
Toți cei care calcă strâmb trebuie să răspundă în fața poporului și să-și ispășească pedeapsa.
Aceste femei au trădat un sat întreg, au trădat principiile, valorile noastre, au trădat limba noastră, tricolorul și țara.
Aceste femei, bărbatul cărora s-a ascuns în pădure și n-a vrut să lupte de partea noastră, au ascuns în podul casei un
mercenar.
Pentru acest om războiul înseamnă bani,
necazul nostru înseamnă profit,
acest om nu ne vede ca pe oameni, ci ca pe bancnote...
Un șarpe, un ucigaș... poate chiar ucigașul lui Coliță, Andrei și Gheorghe!
ANA. Ultimii doi s-au împușcat între ei! N-am putut să-mi țin limba după dinți!
UNCHIUL. Alungate din sat cu confiscarea averii...
MAMA. El ne-a dat harta... Și ne-a salvat!

STIOPA. Nu pricepeam despre ce vorbeau, da’ am înțeles că fetele au probleme din cauza mea...
ANA. Ștefan a zis că pleacă, că suntem nevinovate...
UNCHIUL. I-am pus arma la tâmplă. Nu pleacă nicăieri! Să plătească pentru viețile omenești.
ANA. Dar femeile s-au răsculat... Nina, Lena, Veronica... Au urmat alți câțiva bărbați... Ș-apoi zeci de săteni s-au ridicat:
- Dacă nu era băiatul ăsta muream și eu pe terenul minat ...
- Dacă nu-l lăsați în pace, plec din organizație...
- Da’ eu nu mai vreau să lucrez pentru război...
- Eu vreau să-mi pasc liniștit turma de oi!
- Vreau să fac Paștele, ca un creștin!
- Sor-mea de pe celălalt mal a rămas fără casă!
- Frate-meu de pe celălalt mal a fost împușcat.
- Fură ai noștri din casele oamenilor de dincolo, au furat tot orașul!
- Te-am văzut cu sacul plin cu încălțăminte de la fabrica Floare!
- Aveai motocicleta plină cu conserve și butoaie cu miere de la fabrica de dincolo!
- Erai în rochia pe care-am cusut-o pentru nașa din Tighina!
- Noaptea pe furiș veneai cu un covor!
- Nepoata de dincolo a fost violată.
- Eu vreau să învețe copilul la școală.
- Vreau să dorm liniștit, fără frică.
- Vreau să mă scald în Nistru.
- Vreau să-ngropăm numai bătrânii plecați de moarte bună.
- Nu vreau să îmbogățesc asociația.
- Eu vreau să lucrez.
- Eu vreau să trăiesc.

Da cel mai mult m-a mirat mătușa...
MĂTUȘA. Stă Zina moartă pe laiță și voi îndrugați verzi și uscate. Nu are cine să-i facă sicriul, că moș Gheorghe e plecat
în pădure, după lemne.
ANA. Ei pot să lupte, să regleze conturi, să ceară socoteală, să pună la respect, dar nu pot să lemnărească, nu are cine face
sicriul.
STIOPA. În închisoare am învățat să fac de toate, da cel mai bine lucrez în lemn, îmi place să-l șlefuiesc... și dulapuri și
scaune am făcut.
ANA. L-au lăsat pe Stiopa în pace până o îngroapă satul pe Zina. Ne-am dus acasă la moș Gheorghe. Mai avea niște
scânduri. Ștefan cunoaște treaba asta, lucrează mai frumos decât Moș Gheorghe... cu suflet și dăruire...
STIOPA. Lucrez cu suflet, îmi încordez mușchii... Ea mă privește cu admirație...
ANA. Mă minunez... E atât de puternic și îndemânatic...
STIOPA. Sunt stânjenit, toate-mi ies pe de-a-ndoaselea... Scap zăpăcit dalta peste picior... Nici nu icnesc, o ridic și-i dau
zor!
ANA. E transpirat, dar nici semn de-oboseală... Îi dau o cană cu apă și iau un prosop...
STIOPA. Beau apa și simt că vrea... vreau și eu s-o cuprind...
ANA. Bea din pahar, apa-i curge pe barbă, mă-ntind să-l șterg, dar se-aude poarta...
STIOPA. Moșul a apărut când sicriul e deja făcut.

- A lucrat calitativ băiatul, cine l-a învățat să lucreze cu lemnul? întreabă moș Gheorghe abătut.
- Ce face tata? îi sar în cale.
Ghiujul îl face pe surdul: Chiar nu știe nici un grăunte de moldovenească?

- L-ai văzut, insist?

La care moșul către Ștefan: Hai, nepoate, să ducem sicriul la casa mortului...
ANA.
Chindii - seara
Drujba - ferestrău
Asmuțit - instigat
A sluji - a face serviciul militar
N-a vrut să-mi zică Moș Gheorghe că nu l-a găsit pe tata, s-a gândit că-s o mucoasă și o să m-apuce jalea. Nu știe el că
războiul m-a făcut dură,
matură
și înțeleaptă.
A venit pe la chindii acasă la noi, i-a cerut mamei să stea cu el la un pahar de vin și i-a povestit că l-a întâlnit pe Mihalâci la
casa din pădure, rusul care a fugit din sat, el s-a ascuns la tata că-i și el împotriva războiului, de partea pădurii.
Ne-a povestit că tata-i luat în captivitate, tata-i prizonier.
Un grup de ruși, vreo zece la număr, pacificatori - așa s-au numit, au fost dislocați în partea de est a pădurii. Casa din pădure
au vrut s-o transforme într-o bază militară. Au adus drujbe să taie copacii și să facă un drum, de lățimea unui tanc.
Tata și-a asmuțit câinii,
și-a scos arma de vânătoare și i-a amenințat,
le-a zis că nu vrea pădurea război,
că nu-i de partea nimănui.
Câinii s-au năpustit asupra lor, însă aceia i-au împușcat. A fălălăit tata cu arma de vânătoare, a tras din ea și l-a rănit pe unul
de-al lor în picior, după care s-a speriat, a lăsat arma și s-a predat.
Au pus mâna călăii pe el, l-au bătut cu pumnii, cu picioarele, cu patul armei și după toate astea i-au dat un hârleț și i-au zis
să-și sape groapa că-l vor îngropa de viu, să audă cum taie drujba copacii. Într-un târziu, Mihalâci și-a luat inima-n dinți și a
ieșit din casă, le-a zis că-i rus și că tata i-e fiu, i-a amenințat cu cel mai general dintre generali, pe care cică-l cunoaște, că au
slujit împreuna...

ANA.
Obmen - schimb
Jertfa - ofrandă
UNCHIUL. Vineri secesioniștii vor face schimb de prizonieri - unu la unu - unul de-al nostru pe unul de-al lor.
E o chestie ce ține de noroc schimbul de prizonieri, ai găsit donatorul, i-au luat rinichiul și ți l-au băgat, n-ai donator,
așteaptă până putrezești.
Dacă dau președintelui țării un mercenar rus, mă decorează cel puțin cu Meritul Militar.
Dacă merg la o înțelegere cu ai lor, le dau donatorul în schimbul cumnatului... Și... va veni păduraru-n sat, cu alaiul lui de
ruși pe care i-a adăpostit,
ca salvator
ca un erou,
ca un martir,
chiar dacă n-a făcut niș un căcat pentru războiul ăsta!
Nu s-a jertfit în numele țării, așa cum am făcut-o noi...
ANA.
Stearpă - sterilă
Plen - prizonierat
MĂTUȘA. Eu toată viața-s într-un război, război cu mine, cu sătenii, mi-am plâns toate lacrimile, nici nu plâng la
înmormântări, îmi ud ochii cu apă, așa, oleacă, că-i rușine să nu plângi, înseamnă că n-ai inimă. Pentru ce am muncit ca
nebunii toată viața? Cui să las averea?..
Lucruri îngrozitoare se-ntâmplă în război. Mulți oameni dispăreau peste noapte, oameni care încurcau ițele cuiva, care nu
conveneau... îi găseau împușcați, înecați în Nistru ori în genere nu erau de găsit...în război puteai să-ți ucizi vecinii care ți-au
mâncat găinile și nu se făcea mare tărăboi, nu te bănuia nimeni, vinovat e războiul, că el nu cruță...
Știu că-i păcat, da’ m-am gândit... La o adică... dacă moare cumnată-mea, rămân cu Ana, că taică-su e-n prizonierat și numai
pe noi ne are.
Așa o prostie mi-a venit în cap. Că multe prostii îți vin în cap pe timp de război.
Alta a fost cu întâmplarea asta, băiatul ăsta, Stiopa. M-am gândit că poate-i un semn... mi-a trimis și mie Dumnezeu un
băiat... și trebuie să-l iau la mine, să-l îngrijesc, e băiat cumsecade, gospodar, lemnărește și... și-i gata crescut...

Are nevoie de familie... și limba o-nvață el, că-i tânăr. Și chiar de n-o învață, nu-i mare scofală, că ne-am înțeles
dintotdeauna între noi - ruși, ucraineni, bulgari, evrei, găgăuzi, armeni... oameni să fim.
Ananghie - necaz
Gâlceavă - ceartă
MAMA. Pentru bandiții care vor putere mor oameni din stânga și dreapta.
Se omoară frați între ei pentru niște tâlhari!
Să mi-l aducă acasă, că n-a vrut război!
E om de treabă, e pașnic și ține la noi!
El n-a luptat, n-a furat, n-a ucis!
Băiatul ăsta-i mai vinovat!
Dați-le băiatul și aduceți-mi omul acasă.
Vlasti - putere
Bardak - debandadă
STIOPA. Mi-a venit gândul să-mi iau tălpășița, să nu încălzesc prea mult locul aici, să aștept noaptea și să fug unde mă duc
ochii...
A fost doar un gând, o slăbiciune de-a mea. Dacă-l pot ajuta pe taică-su, atunci să mă predea... Nu mă pot ascunde ca un laș,
trebuie să-i înfrunt, nu sunt un dezertor... nici ucigaș nu sunt... toate s-au întâmplat așa, fără să vreau, nimeni nu m-a întrebat
dacă-mi convine, dacă-s de acord cu ordinea asta... Fac ce vor cu noi cei mai mari, cei care au putere, se joacă cu noi și ne
îndobitocesc.
Chin - suferință
Vătămat - rănit
ANA. Când am aflat de tata, m-am gândit la Ștefan, am știut că el o să rezolve, că-i bărbat... Am și văzut totul, exact ca-n
filme, se va înarma, îi va face una cu pământul pe toți dușmanii, va smulge cu mâinile sale puternice gratiile de la
închisoare, îl va salva pe tata, îl va aduce acasă și vom trăi împreună fericiți, că e loc pentru toți în sat.

Eu vreau să vină tata, întreg, nevătămat și vreau să rămână și Ștefan, că dacă pleacă, bandiții de-acolo o să-l omoare... Și-i
numai din cauza mea.
Nu e corect!
Nu vreau să aleg, și ce dacă-i război...
Nu aveți nici un drept, nu voi hotărâți!
Voi faceți război pentru viitorul copiilor voștri? Faceți război pentru copii? Serios? Eu n-am vrut război, nu faceți războaie
pentru viitorul meu, eu vă rog...
Voina - război
Mir - pace
Mă numesc Ana, am 42 de ani, am doi băieți. Mihai poartă numele tatălui meu, care a fost împușcat pe 8 iulie, 1992, în
timpul unui schimb de prizonieri în războiul din Transnistria, când barca care-l transporta era aproape de malul drept al
Nistrului.
Cel de-al doilea fiu e Ștefan, numit în cinstea unui prieten, prizonierul care a acceptat să fie schimbat pe tata. A fost
împușcat în barca care-l ducea pe malul stâng al Nistrului.
Nu stau în sat, am plecat peste hotare ca să le ofer un viitor copiilor mei, de fapt, puțină lume a mai rămas prin satele
noastre, fiecare a doua casă are lacăt la poartă, oamenii sunt plecați în Rusia la muncă, ori în Europa. Nu are nevoie lumea
de pământurile pentru care au luptat pe timpuri bărbații.
Te rog să rescrii istoria asta, s-o înflorești cumva, nu vreau să-mi amintesc de nebunia prin care am trecut.
Limba română - limbă de stat atât în România cât și în Republica Moldova

Transnistria - teritoriu care se află sub influența decisivă a Rusiei, supraviețuind grație sprijinului militar ,
economic, financiar și politic furnizat de Rusia.

Războiul din Transnistria - a început în anul 1990, faza latentă a acestuia desfășurându-se până în prezent, denumit
uneori și Războiul moldo-rus, a fost un conflict militar, iar actualmente este un conflict politic între Republica
Moldova și autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană cu privire la exercitarea controlului asupra
raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbnița, Slobozia și orașul Tiraspol, aflate pe malul stâng al râului
Nistru și orașul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiași râu.
Republica Moldovenească Nistreană - stat autoproclamat, nerecunoscut, gaură neagră a Europei: cu depozite de
arme și muniții nesecurizate pe teritoriul său, cu un regim politic acuzat de corupție, trafic de arme și practici
sovietice adaptate la capitalism; spațiu al traficului de stupefiante, de oameni.
KONEȚ - SFÂRȘIT
(22 iulie, 2018)

Citiți și alte cărți din colecția de teatru a Editurii LiterNet:
1. Petre Barbu - Tatăl nostru care ești în supermarket
2. Igor Bauersima - norway.today (traducere de Victor Scoradeț)
3. Lavinia Braniște, Ovidiu Cioclov, Andreea Lăcătuș, Kata Győrfi, Mădălina Perjariu, Alexandra Voivozeanu – 6 piese de teatru
(Marele cutremur / Tragedie 2.1 / Succes / Love me tinder / La marginea impasibilului / Detașat)
4. Georg Büchner - Woyzeck (traducere de Mihaela Sîrbu)
5. Lia Bugnar - Femeia din manuscris / Omul de zăpadă
6. Ștefan Caraman - Morți și vii / Santiago el campeon
7. Gianina Cărbunariu - poimâine alaltăieri / Stop the Tempo! / Tigru
8. Anton Pavlovici Cehov - Livada de vișini (traducere de Alexa Visarion) / Pescărușul (traducere de Maria Dinescu și Andrei
Șerban)
9. George Cocoș, Mircea Moroianu - School feat. CooL & Jurassic / SuperOK!
10. Teodor Corban - Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
11. Brian Dykstra - Strangerhorse (traducere de Gabriela Monica Rusu și Mircea Sorin Rusu)
12. Árpád Göncz - Gratiile (traducere de Anamaria Pop)
13. Ioana Ieronim – Cămășile
14. Mihai Ignat - Nu-nțeleg ce se-ntâmplă
15. Thomas Jonigk - Făptașii (traducere de Victor Scoradeț)
16. Rajiv Joseph – Echo Point (traducere realizată în cadrul Masteratului de Scriere Dramatică al Universității de Arte din
Tîrgu-Mureș, coordonată și revizuită de lect. univ. dr. Anda Cadariu) / Descrie noaptea (traducere realizată de studenții
Masteratului de Scriere Dramatică al Universității de Arte din Tîrgu Mureș, 2015 2017: Boris Cremene, Natalia Graur, Ioana
Hogman, Alexandru Macrinici, Daniel Oltean, coordonată și revizuită de lect. univ. dr. Anda Cadariu)
17. Cristian Juncu - Ciupercutze
18. Franz Xaver Kroetz - 3 piese cu femei (traducere de Victor Scoradeț)
19. Dea Loher - Legăturile Klarei (traducere de Victor Scoradeț)
20. Olga Macrinici, Mariana Starciuc, Andreea Radu - Antologia msd - Masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din
Tîrgu Mureș (1)
21. Rodica Mandache - Povestea Elisabetei Rizea
22. Maria Manolescu - Ca pe tine însuți
23. Roxana Marian - Mede/ea sau Despre fericirea conjugală
24. Rogelio Martinez - Născuţi în Berlinul de Est (traducere realizată în cadrul Masteratului de Scriere Dramatică al Universității de
Arte din Tîrgu-Mureș, coordonată și revizuită de lect. univ. dr. Anda Cadariu)
25. Péter Nádas - Înmormântarea (traducere de Anamaria Pop)
26. Alina Nelega - Amalia respiră adânc / Decalogul după Hess
27. Tatiana Niculescu Bran - Brâncuși contra S.U.A.

28. Ioan Peter, Mihai Ignat, Alina Nelega, Peca Ștefan - 4atru piese
29. Cosmin Perța - Să împuști iepuri e bine aici
30. Răzvan Petrescu / Dragoș Alexandru Mușoiu – Jaf armat / Spargerea
31. Tudor Popescu - 4 comedii
32. Sînziana Popescu - Domnul de Ciocolată / Teatru pentru prichindei: mari, mici și mititei / Trumpison, hoțul zăpezii, și Liga
Secretă a Copiilor
33. José Rivera - Tectonica norilor (traducere realizată în cadrul Masteratului de Scriere Dramatică al Universității de Arte din
Tîrgu-Mureș, coordonată și revizuită de lect. univ. dr. Anda Cadariu)
34. Roland Schimmelpfennig - Noapte arabă (traducere de Victor Scoradeț)
35. William Shakespeare - Măsură pentru măsură (traducere de Ioana Ieronim)
36. Géza Szőcs - Busurmanii din Crîngul de Jos (traducere de Anamaria Pop)
37. Lucian Dan Teodorovici - Audiență 0
38. Katalin Thuróczy - Cina zeilor (traducere de Anamaria Pop)
39. Ana Turos, Livia Stoica, Gabriel Sandu, Inna Cebotari, Alexandra Pâzgu - 5 din 5 piese de teatru (Trei piese scurte despre copii
și adulți, Atenție, se-nchid ușile, Tatăl meu, preotul, Entuziaștii, Proteine fluorescente)
40. Radu Țuculescu - Bravul nostru Micșa
41. Andreea Vălean - Eu când vreau să fluier, fluier
42. András Visky - Julieta (traducere de Paul Drumaru)
43. Matei Vișniec - Despre sexul femeii - câmp de luptă în războiul din Bosnia / Istoria comunismului povestită pentru bolnavii
mintal / Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat
44. Charles Way – Crăiasa Zăpezii (traducere de Ilinca Hărnuț)
45. Frank Wedekind – Deșteptarea primăverii (traducere de Victor Scoradeț)
46. Elise Wilk – Pisica verde / Avioane de hârtie / Crocodil
47. Antoaneta Zaharia - Jocul
Lista completă a volumelor din colecția de teatru se află la https://editura.liternet.ro/catalog/toate/0/10/Teatru.html. Lista completă a
volumelor publicate de Editura LiterNet se află la https://editura.liternet.ro/catalog. Toate volumele pot fi descărcate gratuit de pe
site-ul LiterNet pentru uz personal. Reproducerea lor pe alte siteuri sau pe alte suporturi este interzisă.

5 Piese de Teatru

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

5 Piese de Teatru

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

5 piese de teatru

Redactor & Versiune pdf: Răzvan Penescu rpenescu@liternet.ro

Toate drepturile rezervate autorilor.

© 2018 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader

Editura LiterNet, 2018 2

George Cocoș - Ce mi-a trebuit mie să chiulesc

Editura LiterNet, 2018 3

Editura LiterNet, 2018 4

Robert: Numele meu este Robert. 10 H.

Șeny: Numele meu este Șeny. 10 H.

Simona: Numele meu este Simona. 10 B.

Editura LiterNet, 2018 5

Andreea: Numele meu este Andreea. 10 B.

Șeny: De unde știi tu toate astea?

Editura LiterNet, 2018 6

Simona (tușește, o întrerupe pe Andreea): Altădată.

Robert: Șșșșș. Nu mai face atâta zgomot, nebunule.

Șeny: Nu fac niciun zgomot. Tu ești nebun. Tu faci zgomot.

Robert: Taci odată. Uite cât zgomot faci.

Șeny: Eu fac zgomot? Tu ai început. Uite ce zgomot faci tu.

Șeny: Uite câtă gălăgie faci și mai zici de mine.

Șeny: Gura mă-sii, am călcat în ceva.

Robert: În ce? Caca?

Editura LiterNet, 2018 7

Șeny: Nu știu. Pute. Cred că e un fel de scutec de copil.

Șeny: Hai odată. Grăbește-te.

Robert: Șșșș. Taci odată. Poate e careva pe aici și ne aude.

Robert: Turc mai ești.

Șeny: Pâi de fapt sunt tătar.

Robert: Știu. Ai adus baclavale?

Robert: Bun. Ajută-mă cu asta.

Editura LiterNet, 2018 8

Robert: O masă. Cred. Nu știu. O folosim drept masă.

Șeny: Auzi, sigur nu e nimeni pe aici?

Șeny: Păi care-i legătura?

Șeny (către Robert): Conspectezi.

Șeny: Dă un șervețel umed.

Robert: Lasă că aduci tu data viitoare.

Editura LiterNet, 2018 9

Șeny: Eu am baclavalele astea.

Șeny: Narghilea? Unde a încăput aia frate? Ha ha ha.

Șeny: Du-te dracu. Ha ha ha. Mor de râs.

Robert: Așa. Și în narghilea ce punem noi?

Șeny: Uuuu, ai adus?

Robert: Am luat de la frati-miu. Îl ține într-un d-ăla de ou kinder.

Șeny: Meamă, unul întreg.

Robert: Ditamai mugurelul mânca-l-ar tata pe el.

Șeny: Le așteptăm și pe fete nu?

Editura LiterNet, 2018 10

Șeny: Lui Simona.

Șeny: Lui Andreea.

Robert: Da. Normal. Astea sunt tot timpul împreună. Așa?

Șeny: Dacă-ți zic. Ce naiba. Stai că o sun pe Simona asta.

Editura LiterNet, 2018 11

Șeny: Nu e de prin anii '20 clădirea asta?

Șeny: Păi ce bombă atomică visezi în anii '20?

Șeny: Eu sunt tătar.

Robert: Așa și?

Șeny: „Națiunea‟ mea nu a luptat la Călugăreni.

Robert: Păi vezi? Eu ce spuneam.

Șeny: Hai las-o așa. Dă să desfac vinul ăla. Mi-e sete.

Editura LiterNet, 2018 12

Robert: Ce sunt eu boss? Asistenta ta?