Glosar de termeni

Alexie = pierderea capacităţii de a înţelege limbajul scris asociată de regulă cu agnozii şi

afazii; este o formă de agnozie vizuală, sinonimă cu cecitatea verbală. Sunt diferite grade de alexie
pornind de la incapacitatea de recunoaştere în lectură a cuvintelor scrise până la ilizi-bilitatea
literelor şi a cuvintelor. Alexia se dovedeşte uneori de natură congenitală, numită şi dislexie de
evoluţie. Este cauzată de leziuni cerebrale la nivelul ariilor parastriate care înconjoară sci-zura
calcanică. Necesită tratarea concomitentă a tuturor cauzelor.

Sursa: Bâlbâe, V. (2004). Dicţionar elemente de logopedie şi psihologie medicalǎ. Iaşi: PIM. p. 24.

Alalie = lipsă sau slabă dezvoltare a vorbirii sau S.N.V.; sindromul de ne-dezvoltare a
vorbirii sau afazie congenitală; audimutitate. Persoanele dispun de auz normal şi de dezvoltare
intelectuală comună, deci nu pot fi încadrate în sindromul debilităţii mintale. Alalia se datorează
unor disfuncţii ale zonelor corticale ale vorbirii, şi este de trei feluri: motorie, senzorială şi mixtă
(E. Verza, 1969). în terapia logopedică este posibilă educarea vorbirii mai ales când auzul nu
prezintă o scădere. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 22.

Bradifazie = greutate, tărăgăneală, încetineală în vorbire; cuvintele silabisite (în epilepsie,

barbiturism, etc). Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 59.

Disfonie = modificarea timbrului vocal. Poate fi de natură organică în afecţiunile hipofizei,

care aduce modificări somatice, metabolice şi psihice, cu repercusiuni semnificative asupra vocii,
vorbirii şi cântului. Emisia vocală este slăbită, vocea îngroşată, rugoasă, cu modulare şi grade
diferite de disartrii; uneori vocea este mai puţin inteligibilă, pronunţia dificilă, în special
determinată de macroglosie. Vocea oboseşte uşor, este monotonă şi frecvent se vădeşte len-toare,
datorită, pe de o parte, tulburărilor mecanice şi pe de altă parte modificărilor psihice. Disfonia
funcţională a copilului se deosebeşte de cea organică, fiind produsă de o utilizare incorectă a vocii
fără defecţiuni laringostropostopice. Poate fi determinată de un torace strâmt care micşorează
volumul respirator (cu o oxigenare insuficientă printr-o respiraţie superficială); copilul caută să o
suplimenteze printr-o tensiune a musculaturii laringiene şi perilaringiene, fapt care duce la o voce
răguşită; poate fi şi o glo-tă ovalară (fuziformă) care evidenţiază disfonia hipochinetică în evoluţie;
poate fi prezenţa vegetaţiilor adenoide care dau rinolalia închisă (clauza), care alterează vocea.
Disfonia poate persista toată viaţa dacă nu este corectată printr-o reeducare potrivită. Ortofonistul
(logopedul) se va ocupa de restabilirea fonaţiei şi respiraţiei, după ce cunoaşte bine copilul cu
disfonie funcţională, sub aspectul stării generale, al stării psihologice şi al anturajului familial,
educativ, care trebuie să-1 ajute la reeducare. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 105.

Disfonografie = erori de transcriere a limbajului oral în limbajul scris, consecinţă a

conflictului de individualitate receptivă şi fenomenul lingvistic; contradicţie între structura
fonetică (orală) şi fonografică a cuvântului, tulburând atât ritmul cât şi unitatea proceselor de
analiză şi sinteză corticală. Sunt frecvente la şcolarii claselor 1-IV în etapa de trecere de la limba
uzuală la cea de însuşire a limbii literare. Terapia este facilă, cu excepţia celor de natură
neuropsihică. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 105.

Dislogie = tulburări de vorbire şi limbaj, atât sub aspectul formei cât şi al conţinutului,
consecutive tulburărilor de gândire, de logică, fără un substrat neurologic evident; se manifestă
prin alterarea caracteristicilor esenţiale ale comunicării verbale (caracterul adresa-tiv, situativ,
stereotip, sărăcie lexicală, absenţa controlului real asupra emiterii de răspunsuri, dezorganizarea
limbajului, dificultăţi de înţelegere şi ale aparatului verbo-motor). Sub diferite aspecte se întâlneşte
în nevroze, demenţă pre-senilă, psihoze şi psihopatii. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 110.

Ideoglosie = vorbire neinteligibilă datorită frecventelor omisiuni, interver-tiri şi substituiri

de sunete sau repetiţii de cuvinte, devenind de neînţeles de interlocutor. Este specifică oligofreniei,
dar şi în dislaliile pe fond normal în cele polimorfe şi la copii anxioşi. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 177.

Laliofobie = (lali - vorbire; gr. probos - frică); teama patologică de a vorbi, justificată
oarecum la persoanele care prezintă balbism, sigmatism, dizartrie, elemente afazoide; capătă
caracter net patologic la persoanele dizarmonice, grevate de timiditate, complexe de inferioritate,
la care actul vorbirii are semnificaţia unui act de mare curaj. Este întâlnită în nevroza obsesivo-
fobică, isterie, etc. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 236.

Logoplegie = (sin. alalie - afazie congenitală»; întârziere, tulburare a limbajului vcrbit,

caracterizată prin imposibilitatea exprimării, pronunţării (chiar la 5-6 ani) silabelor şi cuvintelor,
corelate cu/scăderea capacităţii de înţelegere a limbajului scris şi vorbit, asociată cu tulburări
primare sau secundare ale capacităţii intelectuale (abstractizare, comparare, generalizare, labilitate
a atenţiei, inerţie afectiv-conativă, amnezie). Acest complex simptomatic cu etiopatogenie
neuromotorie este cunoscut şi sub numele de audimutitate, afazie congenitală, afazie amnestică,
muţenie ideopatică. A fost studiată de M. Seeman, C. Launay, S. Borel - Maiso-nny, E. Verza, C.
Păunescu şi N. Ton-cescu, etc. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 261.

Logoree = tulburare (sindrom) a expresiei verbale, în sensul hiperactivităţii, constând într-

o creştere exagerata, necontrolată a ritmului şi debitului verbal. Iţoate fi tematică (axată pe o temă
principală), dezordonată sau disperată. Se produce asociat cu o excitaţie psihomo-torie, agitaţie,
excitabilitate patologică, în accesul maniacal devine incoercibi-lă, hipermimie, euforie sau exces
de furie. în general discursul devine incoerent datorită „salatei de cuvinte". Se remarcă elemente
preferative, uneori o tematică deliberantâ (schizofrenie, stări confuzo-onirice, demenţe,
alcoolisme). într-o formă ameliorată se manifestă şi la normali, aflaţi într-o stare de surescitare
provocată de evenimente stresante. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 261.

Disprozodie = afazie de intonaţie. Tulburare de vorbire constând în alterarea melodicitâţii

(la afazici), care au un bagaj de cuvinte relativ important păstrat. Din această cauză, ei dau impresia
că vorbesc cu un accent de limbă străină. Tulburarea apare şi în nevroze, logone-vroze, epilepsie,
demenţe, ca şi în bizareria discursului schizofrenic. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 112.

Dissintaxie = modificare patologică a limbajului scris prin alterarea regulilor sintactice,

survenită în oligofrenii, demenţe. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 113.

Jargonoree = (gr. rhein - a curge); tulburare de limbaj care constă în asocierea

jargonafaziei cu logorea (creşterea ritmului şi debitului verbal), discursul fiind neinteligibil. Este
descrisă în afazii senzoriale. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 229.

Kinoglosie = tulburare de limbaj caracterizată prin pierderea semnificaţiei cuvintelor.

Logopatul vorbeşte prin grupaje de sunete, în mod automat. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 234.

Dislogie = tulburări de vorbire şi limbaj, atât sub aspectul formei cât şi al conţinutului,
consecutive tulburărilor de gândire, de logică, fără un substrat neurologic evident; se manifestă
prin alterarea caracteristicilor esenţiale ale comunicării verbale (caracterul adresa-tiv, situativ,
stereotip, sărăcie lexicală, absenţa controlului real asupra emiterii de răspunsuri, dezorganizarea
limbajului, dificultăţi de înţelegere şi ale aparatului verbo-motor). Sub diferite aspecte se întâlneşte
în nevroze, demenţă pre-senilă, psihoze şi psihopatii. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 110.
 Mutism = suprimarea bruscă, temporară a comunicării verbale, în mod voluntar sau nu, în
absenţa oricăror leziuni nervoase centrale sau periferice sau ale aparatului fonator. în aceste cazuri,
subiectul a folosit anterior limbajul. Fenomenul se petrece în situaţii de trac, la subiecţii emotivi
sau anxioşi. Se distinge de afazie sau muţenie, lipsind leziunea organică. Poate fi deliberat
(simulare); poate fi consecinţa unei inhibaţi i patologice (isterie, autism, stupoare melancolică,
etc). Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 296.

Mutism akinetic = blocajul întregii activităţi psihomotorii voluntare şi a funcţiilor

senzitive şi senzoriale şi tulburarea stării de conştiinţă. Se încadrează între formele de dislogii,
fiind tulburată forma comunicării în sensul unei hipoactivităţi verbale. Logoparul reacţionează
greu şi tardiv la stimulii psihosenzoriali, este inert, deşi face impresia că este prezent în mediu.
Etiologic, se consideră că mutismul akinetic este consecutiv unor leziuni ale corpului calos şi în
general ale sistemului reticu-lar activator ascendent. De asemenea se consideră că este o urmare a
unei agresiuni severe asupra encefalului realizată traumatic, vascular, tumoral sau inflamator.
Sursa: Bâlbâe, 2004, pp. 296-297.

Mutism electiv = tulburare de comunicare întâlnită în clinica neuropsihiatrică infantilă

(descrisă de M. Tramed - 1934) cu următoarele caracteristici: • refuzul permanent de a vorbi în
orice situaţie socială, inclusiv la şcoală; • păstrarea capacităţii de a înţelege limbajul vorbit, întrucât
facultăţile vorbirii şi gândirii sunt nealternate; • poate persista zile, săptămâni sau chiar mai mult.
Etiopa-togenia acestei tulburări este, în mare, legată de patologia familială (Silver 1985), (ex.
hiperprotecţia familiei etc, folosirea tăcerii ca pedeapsă, ca mijloc de apărare.Adesea este
concomitentă şi cu enurezisul la unii copii (diurn sau nocturn). Deşi este tulburare tranzitorie, ea
poate apărea ca semn al psihozei copilăriei sau al autismului infantil. Din aceste cauze, participarea
afectivă normală în comunicarea nonverbală din mutismul electiv este absentă. Se recomandă tera-
pia individuală psihopedagogică şi terapia familiei. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 297.

Mutismul psihogen (voluntar) = suprimarea comunicării verbale, realizată voluntar de

subiect, în funcţie de situaţia creată, pe care el o consideră nefavorabilă lui, atitudinea aleasă
reprezentând o formă de protest şi apoziţie, sau de ieşire din situaţie. Şi în aceste cazuri metodele
psihoterapeutice îşi găsesc utilitatea (mai ales în cazul mutismului isteric). Sursa: Bâlbâe, 2004, p.
297.
 Mutitate = imposibilitatea de a vorbi, ca urmare a lezării zonei corticale a limbajului şi/sau
a organelor fonatoare, asociată sau nu cu lezări a organelor fonatoare, asociată sau nu cu lezări ale
aparatului auditiv.Delimitarea nosologică de mutism este necesară. în timp ce mutismul este cauzat
de lezarea corpului calos şi a sistemului reticular activator ascendent, iar mutacismul este rezultatul
unui mutism deliberat, mutitatea este diferită etiologic şi simptomatic. Sunt două categorii
distincte: audimutitatea şi surdomutitatea, ambele apărute în timpul copilăriei; se întâlneşte şi o
mutitate a adultului şi a bătrânului.

a) Audimutitatea, mai este cunoscută şi sub denumirea de alalie sau afazie congenitală este
o tulburare de limbaj, fără leziuni auditive (sau cu leziuni uşoare), cu intelect aproape normal sau
uşor retardat, la care vorbirea spontană este imposibilă, dar înţelegerea limbajului vorbit este
normală. Este dificilă repetarea unui cuvânt şi redusă la emiterea unor monosilabe, ca şi scrierea
care este aproape imposibilă. Terapia logopedică este productivă mai ales în perioada preşcolară,
dislexia şi disgrafia însă mai persistă şi în perioada şcolară. Se manifestă şi o apraxie ideo-motorie.
în dezvoltarea personalităţii se observă o oarecare reacţie faţă de defect prin complexul de
inferioritate, iritabilitate, tulburări comportamentale. Ajuriaguerra delimitează trei forme de
audimutitate, în funcţie de complexitatea tulburării limbajului: • audimuti-tatea dispraxică, în care
pe lângă dificultăţile de articulare se suprapun şi tulburări ale aspectului structural al limbajului,
ceea ce explică sărăcia vocabularului, intelectul uşor retardat, cât şi multe dispraxii buco-linguo-
faciale; • audimutitate cu dificultăţi evidente în sfera organizării temporale şi spaţiale (greutăţi în
menţinerea ritmului în vorbire şi scriere); • audimutitate cu evidente tulburări de percepţie auditivă,
cu dificultăţi de auz fonematic şi organizare fonetică şi semantică a semnelor sonore. în etiologia
audimutităţii sunt incriminaţi factori ereditari (predominant la sexul masculin) şi factori perinatali.

b) Surdomutitatea poate fi congenitală şi dobândită în cursul primei copilării. Cea

congenitală, datorită unor embriopa-tii, intoxicaţii, rubeolă în timpul sarcinii. Surditatea de
percepţie, dobândită, este consecinţa traumatismelor obstreticale, icterelor nucleare, medicaţiei
atotoxice, întârzierea mintală - redusă la sunete compensatorii, cât şi la mimică şi gestică
compensatorie. Prin reeducare devine posibil cititul şi scrisul, în timp ce tulburările de articulare
a cuvintelor persistă şi după reeducare.Mutitatea la adult şi bătrâni se manifestă prin diverse forme
de afazie şi anartrie care apare în paralizia psudo-bulbară şi în formele demenţiale.Integrarea
socială a celor cu audimutitate şi surdomutitate se poate face în colectivităţi adecvate medico-
social. Personalitatea lor este marcată de handicap; sunt retraşi, izolaţi, introvertiţi, irascibili,
impulsivi. Sursa: Bâlbâe, 2004, pp. 297-298.

Oglindă (scris) = tulburare a scrisului, constând în scrierea de la dreapta spre stânga şi

inversarea literelor, ca şi cum acestea s-ar reflecta într-o oglindă, Tulburarea apare la subiecţii cu
lateralitate stângă. Se ajunge astfel la o reflectare inversă a imaginii respective pe creier. La baza
acestei tulburări oculo-motorii şi temporo-spaţiale stau sistemele cerebrale cu o organizare şi
funcţionare distorsionată faţă de perceperea normală. Cazurile sunt rare şi se întâlnesc în de-
bilitatea mintală gravă (cuplată cu stângăcia). Etiologia incubă afecţiunea en-cefalului în urma
meningitelor şi encefalitelor sau a unor disfuncţii cerebrale în regiunea parieto-occipitalâ inferi-
oară. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 320.

Onomatomanie = preocupare obsesivă pentru cuvinte şi nume proprii, acordân-du-se

acestora semnificaţii speciale. Este descrisă obsesia de a nu uita un anumit nume, (cuvânt) care
se repetă mereu. Simptomul apare în condiţii de surmenaj, iar în psihopatologie se manifestă în
nevroza obsesiv-fobică şi schizofrenie. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 322.

Ortofonie = specialitate al cărui obiect de preocupare este vorbirea celor deficienţi (surzi,
autişti, afazici congenitali, oligofreni). în plus, logopedia vizează şi alte deficienţe ce pot apărea
pe fondul normalităţii, cum sunt: vocea, citirea, scrierea, etc. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 328.

Palilalie = tulburare a limbajului ce constă în repetarea spontană, involuntară a unor silabe

sau cuvinte dintr-o frază. Poate alterna cu perioade de mutism (Babinski). Formele mai grave sunt
combinate cu tahifemie sau afonie, uneori este însoţită de ecolalie, ecopraxie. Este o tulburare de
coordonare a mişcărilor voluntare la nivel subcortical şi aparţine mai mult neurologiei, în cadrul
sindromului pseudobulbar, în parkisonism, demenţa Pick. Diagnosticul diferenţiar: deşi apare din
copilărie, trebuie diferenţiată de stereotipiile verbale cu etiologie. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 331.

Parafazie = tulburare de vorbire descrisă de Wernike, caracterizată prin alterarea

cuvintelor sau folosirea unor cuvinte în locul altora, apropiate ca articulare, dar diferite ca
semnificaţie. Poate fi întâlnită izolat la persoane cu carenţe în instrucţie, fără semnificaţie
patologică, dar şi cu semnificaţie patologică în schizofrenie, în arterioscleroză cerebrală, demenţe,
alcoolism cronic; ea este un semn al afaziei organice. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 332.
 Paralexie = tulburare de limbaj caracterizată prin citire deformată a cuvintelor (omisiuni,
inversiuni, transpoziţii de litere şi silabe). Este întâlnită în schizofrenie, demenţe, aterioscleroze
cerebrale). Se întâlneşte şi fără semnificaţie patologică prin carenţă instructivă, deficienţă de
atenţie, grabă în citirea unor termeni mai dificili. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 332.

Prognatism = sin. progenie; anomalii ale maxilarelor: • muşcătură deschisă; • prognatism

superior; • prognatism inferior. Se reflectă negativ asupra articulării bilabialelor, labiodentalelor
şi lin-guo - dentalelor. (Vezi Anexa A - fig. 6. a. şi b.). Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 351.

Psitacism = completa neputinţă de a-şi însuşi vorbirea; se atribuie gradului avansat de

deficit intelectual. în cazurile de aşa-zisă „idioţie superioară", subiecţii reuşesc să articuleze
câteva sunete în cadrul unor cuvinte pe care le pronunţă distorsionat, fără a le înţelege. Această
incoerenţă verbală totală se manifestă printr-o sonorizare mecanică a unor fenomene lipsite de
vreun conţinut semantic. Limbajul lor este un fel de vorbire similară cu aceea a papaga- lului
(psitacism - formă clinică în care manifestarea sonoră a cuvintelor se rosteşte fără înţeles,
neurmărind nici o idee) (Emil Verza). Sursa: Bâlbâe, 2004, pp. 367-368.

Rotacism = aspect al dislaliei consoanelor, cu specific a consoanei „r" - care poate fi

întâlnit sub următoarele forme: • omiterea totală a sunetului din cuvânt (aţă în loc de raţă); •
pronunţarea uvulară sau velară a sunetului care dă graseierea; • pronunţarea monovi-brantă a
sunetului realizată printr-o singură bătaie, lovire a vârfului limbii, spre deosebire de pronunţarea
polivalentă, realizată prin mai multe bătăi decât cele necesare; • pronunţarea labială a sunetului
prin vibrarea buzelor; • pronunţarea interdentală a sunetului „r"; • înlocuirea sunetului cu „1" (raţă
- lată; roată - loată), dislalie numită pararota-cism. Pronunţarea corectă a sunetului este cea linguo-
dentală apicală. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 392.

Salată de cuvinte = formă de incoerenţă a comunicării verbale sau scrise, utilizarea lor
amalgamată, fără nici o legătură logică, ca urmare a disocierii elementelor intelectuale şi afective;
afectează grav structurile de personalitate şi unitate a eului. Este frecventă în schizofrenie. Sursa:
Bâlbâe, 2004, p. 395.

Sigmatism = tulburare de articulare a unor sunete din grupa siflantelor şi sibilantelor;

sigmatismul este diversificat ca formă şi conţinut: interdental, adental, lateral, şuierător,
labiodental. Acestea sunt abundente la mica copilărie şi şcolaritatea mică. Terapia logopedică este
laborioasă prin exerciţii corective, în unele cazuri este necesară intervenţia chirurgicală şi în
general medicală, s. fiind favorizat de o implantare vicioasă a dinţilor, de pro-genie, prognatism,
muşcătură deschisă. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 408.

Somnolocvie = vorbire în timpul somnului, de natură psihogenă; se manifestă pe fond de

surmenaj, de senilitate sau ca reactivitate epileptică. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 420.

Spasmofemie = termen generic desemnând o serie de tulburări ale vorbirii cu caracter

spastic (vezi balbism, logone-vroză). Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 421.

Tahifemie = (sin. tahilalie); formă patologică de hiperactivitate verbală ce constă în

accelerarea exagerată a debitului verbal, ritmul îngreunând mult com-prehensibilitatea
comunicării. Cu toată ritmicitatea grăbită nu se constată defecte de ordin sintactic şi nici fonetic.
Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 439.

Verbigeraţie = repetarea de cuvinte sau propoziţii în mod automat, fără ordine, golite de
conţinut, înglobate într-un discurs cu ton declamator, patetic, în total contrast cu manierismul mimic.
Este un simptom considerat patogno-monic, în care se întâlnesc tulburări de limbaj sau grafie, neologisme,
cifre, semne de punctuaţie - denumit şi „salată de cuvinte". Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 467.

Vocabular = în psihologie, ansamblul resurselor lexicale ale unei persoane; există probe de
vocabular (teste) care vizează pe de o parte disponibilitatea subiectului de a înţelege un anumit număr de
cuvinte, cu diferite apartenenţe categoriale, pe de altă parte rapiditatea cu care el le utilizează, le inte-
grează, le defineşte. Se distinge vocabularul activ şi unul pasiv după cuvintele înţelese, dar nu şi utilizate
individual, în psihopatologie, modificările de vocabular sunt legate de modificările de limbaj-
comunicare, ca element primordial. Sursa: Bâlbâe, 2004, p. 471.