6.

Antropologie medicală

1. Stare de rău și boală

2. Echilibru şi exces – starea dependenţelor în lumea
contemporană

1. Stare de rău și boală

Există importante diferenţe în ceea ce priveşte explicaţia bolii în lumea vestică şi în restul lumii.
În lumea vestică nu se face distincţie între starea de rău (illness) şi boală (disease); le consideră acelaşi
lucru şi cei doi termeni se folosesc frecvent unul în locul celuilalt.
Se cuvine să facem distincţia, din perspectivă culturală non-vestică. Disease est o condiţie a corpului
obiectiv măsurabilă patologic, ca: pojarul ori o fractură. Ilness însă este o stare de rău şi nesănătos, care, în
fapt, poate veni de la o disease, ori de la un dezechilibru psihologic sau spiritual.

Ø Starea de rău
Perceperea stării de rău are semnificaţii culturale majore, în contrast cu perceperea bolii. Este
important pentru profesioniştii din sănătate care se ocupă de pacienţi care aparţin altei culturi să înţeleagă ce
cred pacienţii lor că le poate cauza illness şi ce metodă de tratament consideră că este eficientă şi suportabilă.
Sunt foarte diferite, de la o cultură la alta, explicaţiile privind geneza stării de rău.
Generalizând aceste explicaţii, se disting două tradiţii explicative: sistemul naturalistic şi sistemul
personalistic.
ü Sistemul naturalistic este foarte larg adoptat de ţările vestice, care se inspiră din străvechea tradiţie greacă:
starea de rău este determinată de cauze impersonale, de mecanica naturii, care pot fi înţelese şi tratate prin
aplicaţii ale metodelor ştiinţifice de descoperire.
Conform acestei concepţii, sunt considerate cauze tipice ale stărilor de rău: 1. şubrezirea sănătăţii (căderea
dinţilor, slăbirea inimii, senilitate); 2. obstrucţii (calculoze); 3. accidente (fracturi, răniri cu arme); 4.
dezechilibre biochimice (hormonale, minerale); 5. malnutriţia (cantităţi de hrană neadecvate, dezechilibre
proteice, vitaminice etc.); 6. paraziţii (viruşi, bacterii, viermi).
Învăţământul medical din toată lumea asigură cunoaşterea acestor explicaţii.
Există şi se practică în lume câteva sisteme medicale naturalistice: în America Latină, îndeosebi în mediul
rural şi printre cei cu mai puţină învăţătură, stările de rău încă se explică prin patologia humorală. Sisteme
medicale naturalistice similare celui european au fost dezvoltate independent în India (sistemul Ayurvedic)
şi în China (acupunctura şi medicina verde).
ü Sistemul personalistic este specific ţărilor non-vestice; este cel mai răspândit în societăţile mici sau în
subculturile din societăţile mari şi foarte mari. Pentru aceştia, stările de rău sunt rezultatul actelor şi
dorinţelor altor persoane ori ale fiinţelor supranaturale. Nu încape explicaţie pentru accidente, iar cauzele

1
şi vindecările nu pot fi găsite în lumea naturală: vindecătorii trebuie să folosească mijloace supranaturale
pentru a înţelege starea de rău a pacienţilor lor şi pentru a le reda sănătatea.
Conform sistemului personalistic, cauzele tipice ale stărilor de rău includ: intruziunea de obiecte străine
în corp prin mijloace supranaturale; tulburarea, posedarea sau pierderea spiritului / sufletului; farmecele.
• Intruziunea de obiecte străine în corp este o explicaţie comună în multe culturi ale americanilor
nativi pentru durerile de cap şi de stomac. Obiecte străine prezumate pot fi pietre, oase, insecte,
şerpi mici sau chiar obiecte supranaturale. Se crede că aceste obiecte se pun intenţionat în corpul
unui om prin vrăjitorie sau alte mijloace supranaturale. Faptul că nu se vede pe piele urma
pătrunderii lor este un argument pentru ideea acţiunii supranaturale. Vindecarea nu se poate face
decât prin scoaterea obiectului din corp de către un şaman, care aplică o procedură de durată,
nechirurgicală, care este deopotrivă medicală şi religioasă.
• Susto este denumirea pentru situaţia de tulburare / posedare / pierdere a sufletului ca rezultat al
acţiunilor unor forţe supranaturale ori ale oamenilor. Susto (literal înseamnă spaimă ori frică
subită, în spaniolă) este găsit printre hispanici în SUA şi America Latină şi denumeşte teama cuiva
de a pierde sufletul; se mai referă şi la pierderea umbrei (se crede că oamenii care nu au suflet nu
au nici umbră ori reflectare în oglindă, aşa cum vedem vampirii în filmele holywoodiene). Susto
este generat de incidente destabilizatoare asupra unui individ, cauzând părăsirea corpului de către
suflet, cum sunt: căderile de pe cal, împiedicarea de un obiect, întâlnirea cu o stafie, situaţia de a
fi forţat să faci ceva ce nu vrei, aflare într-o situaţie socială care te înfurie ori te înfricoşează etc.
Simptomele comune ale susto sunt insomniile şi stările de nepăsare şi atonie când eşti treaz, lipsa
de apetit şi de interes pentru propria persoană. Aceste simptome sunt caracteristice pentru ceea ce
lumea medicală vestică ar atribui unui stres emoţional excesiv ori chiar unei depresii clinice.
Tradiţional, susto este tratat ritualic de un vindecător numit curandero.
Evil eye este un alt tip comun de pierdere de suflet (mal de ojo, în spaniolă) este cunoscut în
America Latină şi în Bazinul Mediteranean. În aceste zone se crede că există oameni mai puternici
decât alţii, puterea celor dintâi putând slăbi sever pe ceilalţi. În culturile tradiţionale mexicană şi
central americane femeile, copiii mici şi tinerii sunt consideraţi ca fiind slabi, în timp ce bărbaţii,
ca şi cei bogaţi ori importanţi din punct de vedere politic, indiferent de gen, sunt puternici. Când
o persoană puternică priveşte fix la un individ slab, ochii celui puternic pot seca puterea şi/sau
sufletul celui slab, care are manifestări specifice: plânge / ţipă fără motiv, are somn neregulat,
febră, diaree, vomă. Se consideră că persoana puternică poate acţiona intenţionat sau neintenţionat.
Ca atare, părinţii trebuie să avertizeze copiii lor şi femeile de asemenea trebuie să fie precaute,
îndeosebi cu privirea, când se întâlnesc cu oficiali guvernamentali, oameni bogaţi de la oraş, turişti
străini, oameni „macho“ în general. Tratamentul tradiţional pentru aceste situaţii se face de
vindecător, folosind un ou, cu care se trece peste corpul celui bolnav. Este foarte îndătinată şi
vindecarea, chiar de către cel ce a produs starea de rău, prin trecerea mâinii sale peste fruntea
victimei.
În spaţiul carpatin, acest fenomen este deochiul, cu toate elementele similare.
• Farmecele sunt considerate adesea ca fiind cauza schimbării de comportament ori de stare a
sănătăţii cuiva. Farmecele folosesc acţiuni magice şi puteri supranaturale, fie ele de la oameni sau
de la fiinţe supranaturale; aceste acţiuni pot fi simpatetice, contagioase ori simplu vrăji proferate.
Un exemplu de fiinţă supranaturală care poate cauza o stare de rău, numită aire, o reprezintă (la
unele triburi amerindiene) piticii ploii („rain dwarfs“), care ar fi făcuţi aproape integral din apă,
deci invizibili; aceştia cauzează aire suflând către oameni. Simptomele tipice pot include paralizii,
înţepenirea gurii, coşuri pe faţă (pimples) şi dureri. Tratarea se face de un vindecător prin frecarea
corpului cu ierburi şi un ou de găină nespart. În foarte multe culturi, spasmele musculare sunt
tratate prin aplicarea de ventuze: încălzirea aerului din ventuză cu o flamă, care generează vidarea
parţială a ventuzei, urmată de aplicarea rapidă a acesteia pe locul dureros.

2
 Un etnocentrism universal face ca fiecare om, oriunde în lume, să-şi asume acel sistem medical care
poate să-i asigure vindecarea, în timp ce alte sisteme nu pot; aceasta determină personalul medical calificat în
praticile medicale moderne să desconsidere toate practicile vindecătorilor populari, îndeosebi dacă aceştia au
explicaţii personalistice asupra stării de rău. De altfel, toate sistemele medicale au deopotrivă succese şi eşecuri
în vindecarea oamenilor.

Ø Boala și practicile de vindecare / terapeutice

Vindecarea, cu oricare sistem medical, presupune acţiunea a trei factori diferiţi. Primul, o cură poate
fi succes pentru că procedurile medicale actuale ajută pacientul să depăşească boala (un antibiotic poate
elimina infecţia bacteriană; în trecut, vindecătorii şi practicile de vindecare presupuneau superstiţii). De altfel,
etnofarmacologii au descoperit că unele plante medicinale folosite în tradiţia indigenă de pe tot globul au
proprietăţi care sunt benefice în tratamentul cancerului şi al altor boli.
Al doilea factor care poate fi un succes îl constituie angajarea pacienţilor într-un demers de vindecare
(self-corecție) care nu ţine cont de sfaturile medicului sau vraciului. Se estimează că peste 90% din vindecările
stările de rău care chinuie americanii este de fapt self-corecţie; acest lucru este evident îndeosebi în cazul
răcelilor şi gripei. Medicamentele pentru aceste indispoziţii minore sunt adesea menite să reducă numai
simptomele neplăcute cum sunt durerile de cap şi tusea.
Al treilea factor de succes al unei cure este aşa numitul efect placebo: când un pacient crede puternic
că un tratament îi va face bine, se instalează un efect fiziologic care reduce hormonul de stres -cortizolul- şi,
subsecvent, creşte eficienţa sistemului imunitar, având ca rezultat ieşirea pacientului din starea de boală.
Placebo-ul este larg răspândit ca element cultural. Placebo-urile sunt eficiente în special când atât medicul cât
şi pacientul cred că acestea pot vindeca boala.
Indiferent de formula medicală adoptată, procesul de vindecare presupune doi paşi – diagnoza şi
tratamentul. Întâi trebuie, deci, stabilite simptomele şi emisă o judecată asupra naturii stării de rău, după care
se trece la stabilirea tratamentului. Marea diferenţă dintre tehnicile medicale vechi şi tehnicile moderne se
referă la timpul de diagnostic şi tratament. Medicina tradiţională presupune petrecerea unui mare număr de ore
cu fiecare pacient, arătându-i multă grijă şi interes. În contrast, vizita de rutină la cabinetul unui medic modern
presupune întâi foarte mult timp de aşteptare frustrantă şi un interviu foarte scurt cu doctorul. Pentru probleme
minore, diagnosticul durează foarte puţine minute urmate rapid de prescrierea unui tratament medicamentos.
O altă mare diferenţă între curele tradiţionale şi cele ale medicilor moderni constă în faptul că vraciul
îşi tratează pacienţii într-un mediu aproape familiar, confortabil, iar tratamentul se petrece în casa pacientului,
unde are ca suport emoţional familia şi prietenii. Medicina modernă se practică în cabinete şi spitale - medii
străine, care intimidează, deseori percepute ca ostile, unde sunt separaţi de familie şi prieteni. Nu întâmplător,
medicii raportează că presiunea sanguină a pacienţilor măsurată în cabinete este adesea mai mare decât cea
normală; se crede că fenomenul este generat de creşterea anxietăţii pacientului în acest mediu intimidant.
Epidemiologia. Practica medicală vestică foloseşte metoda ştiinţifică pentru a înţelege tiparul bolii
epidemice. Epidemiologii sunt interesaţi să cunoască cauzele bolii şi cum să vindece sau să controleze boala.
Ei, de asemenea, urmăresc frecvenţa şi distribuţia geografică a bolilor în timp; ei studiază relaţiile cauzale
dintre boli, pentru ei fiind important să ştie dacă boala este epidemică ori endemică.
Bolile epidemice adesea nu sunt prezente în comunitate; ele apar, se extind rapid şi apoi cunosc un
regres până la dispariţie, aşa cum sunt pojarul, gripa şi altele. În principiu, sunt boli ale sezonului rece (în zona
temperată), sezon care presupune locuirea multor indivizi la un loc, prilej favorabil contagierii prin germenii
acestor boli răspândiţi prin respiraţie, tuse, strănut.
Bolile endemice sunt mereu prezente în comunitate într-o rată mai mare sau mai redusă, relativ
constantă în timp; astfel de boli sunt: malaria, artritele, hipertensiunea arterială. Când o boală endemică
evoluează la o rată mare, constantă, se apreciază că este cazul unei hiperendemii.

3
 Multe din bolile epidemice şi unele endemice sunt dependente de densitatea populaţiei, deci sunt mai
active în mediul urban.
Când o boală evoluează dincolo de ratele obişnuite de contagiere, având tendinţe de răspândire
globală este cazul să se aprecieze că este o pandemie (în 1918, o gripă, numită gripa spaniolă, a contagiat
1/5 din populaţia lumii şi a ucis 20-40 milioane de oameni). Pandemiile au fost un lucru obişnuit în istoria
umanităţii, măturând periodic suprafeţe întinse ale planetei: ¾ din populaţia Asiei de vest şi a Europei a
pierit în circa 20 de ani în secolul al XIV-lea din cauza ciumei; 90% din indigenii Imperiului Aztec au pierit
în 1519 când au fost infectaţi de conchistadorii europeni cu germenii unor boli pentru care aceştia nu aveau
imunitate, fiind ucişi mai mult de viruşi decât de arme.
Nu totdeauna bolile contagioase sunt transmise prin simplul strănut sau tuşit al unui om bolnav; în
multe situaţii este nevoie de organisme transmiţătoare / gazde, numite vectorii bolii: ţânţari, purici, păduchi,
căpuşe, muşte şi chiar melci.
Bolile dezvoltării. Până în plin secol XX cele mai comune boli generatoare de debilitate în naţiunile
industrializate au fost cauzate de viermi şi microorganisme (tenie, limbrici, oxiuri, viruşi, bacterii, protozoare,
fungi etc.). Aceşti paraziţi, împreună cu malnutriţia, cauzează încă cele mai multe din problemele majore de
sănătate în naţiunile sărace, generând mortalitate ridicată în rândul copiilor şi alte probleme de sănătate.
Diareea şi pneumonia sunt alte boli cu mare şi gravă incidenţă în rândul populaţiei din naţiunile sărace. În
partea a doua a secolului al XX-lea, naţiunile bogate au venit cu bune intenţii să sprijine naţiunile sărace în
ridicarea nivelului de viaţă, dar, paradoxal, au apărut şi consecinţe neaşteptate: s-au produs mari schimbări în
mediul natural, a crescut densitatea populaţiei şi poluarea.
Migraţia uriaşă a oamenilor către oraşe a generat condiţii sanitare mizere, care au condus la proliferarea
holerei şi dizenteriei.
Poluarea apelor, aerului şi solului au generat apariţia unor boli noi, îndeosebi a cancerului sub diferite
forme; alergiile, astmul şi alte boli sunt din această categorie. Toate acestea sunt boli ale dezvoltării. Medicina
modernă a avut contribuţia ei la aceste experienţe grele ale umanităţii: multe medicamente noi, insuficient
testate, au produs multă suferinţă: thalidomida a fost un medicament administrat multor gavide în anii ’50
pentru reducerea neplăcerilor provocate de răul matinal specific, mai târziu s-au văzut efectele teribile ale
acestui medicament: s-au născut copii fără mâini şi fără picioare.
Consecinţele subnutririi severe au generat mortalitate infantilă ridicată, probleme permanente de
dezvoltare fizică şi psihică (deficienţe de creştere şi altele) şi retardare mintală. Deficienţele de vitamina A
provoacă deficienţe de vedere şi defecte la naştere, cum este bolta palatină spintecată.
Nici naţiunile bogate nu sunt cruţate de boli ale malnutriţiei: excesul de calorii goale, provenite
îndeosebi din grăsimi, cele mai multe saturate, și carbohidrați, în contextul unei diete sărace în vitamine,
substanțe minerale și fibre alimentare, generează obezitate, diabet şi hipertensiune. Acesta este uneori motivul
pentru crearea pe scară industrială a unor alimente cu valoare nutritivă redusă / limitată şi a adoptării unor
tehnici de procesare orientate către acest obiectiv, toate având ca efect alte şi alte probleme de sănătate.
Boli specifice culturilor locale: sunt restrânse ca arie urmare a unei combinaţii unice dintre factorii
de mediu locali şi practicile culturale ale unei zone. Pot varia de la probleme relativ minore până la altele grave,
chiar mortale.
Un exemplu este Kuru este o boală fatală, cu specific cultural local, a creierului şi a sistemului nervos,
întâlnită la populaţia din estul insulei Noua Guinee. Până nu demult, s-a crezut că este o boală locală cauzată
de un virus / microb cu perioadă de incubaţie foarte lungă. Simptomele includ paralizii, contracţia muşchilor
faciali, pierderea controlului motor, chiar pierderea abilităţii de a merge şi de a mânca. Victimele devin
progresiv emaciate. Moartea vine, de regulă, după 6-12 luni de la apariţia simptomelor. Campaniile de
cercetare a bolii evidenţiau explicaţii locale cu fond personalistic, dar cercetările orientate spre posibile
tentative de folosire a mijloacelor specifice vrăjilor nu au dat rezultate. Rata de îmbolnăvire era mai mare la
femei decât la bărbaţi. Echipe de antropologi au cercetat evoluţia bolii pe linii familiale pentru a stabili
eventualul caracter ereditar. S-au cercetat probe de sol, apă, plante şi animale pentru a găsi eventuale surse de
toxine. În anii 1950, Carleton Gajdusek, un medic pediatru american, venit să ajute la rezolvarea problemei, a
4
găsit, cercetând microscopic ţesuturi de copii morţi de această boală, că factorul bolii a fost dus în sânge şi
concentrat în ţesuturile din creier. Mijlocul de transmitere era canibalismul. Localnicii din South Fore mâncau
rudele moarte ca parte a ceremonialului funerar, femeile mai mult decât bărbaţii. În anii 1960, canibalismul a
fost scos în afara legii în Papua Noua Guinee, fapt care a determinat scăderea ratei de îmbolnăviri, dar nu şi
dispariţia sa:
Kuru este în strînsă legătură cu o altă boală binecunoscută: şi Boala Kreutzfeld-Jacob la oameni (fiind
cunoscută şi ca „boala vacii nebune“ sau cefalopatie spongiformă). Începând din 1986, în Europa de Vest,
îndeosebi în Marea Britanie, iar mai recent şi în Canada de Vest, au fost câteva astfel de cazuri, care au fost
fatale pentru cei bolnavi: toţi aceştia consumaseră carne de vită, îndeosebi creier de vită sub formă de preparate.
Carnea provenea de la animale care dezvoltaseră boala în urma hrănirii cu suplimente realizate din cadavre de
animale de fermă. Oficialităţile au răspuns cu măsuri drastice: sute de mii de vite din fermele britanice şi din
alte zone au fost sacrificate şi carnea lor distrusă, cantităţi uriaşe de carne au fost retrase din comerţ şi au fost
distruse pentru a preveni extinderea bolii. Variante ale bolii vacii nebune se ştie că există la cel puţin zece
specii de mamifere sălbatice, între care: cerb, elk, bizon, kudu, oryx, mink şi pisici, boala la aceste specii
numindu-se “chronic wasting disease“.
Dezordini mentale cu specific cultural local. Sunt, aparent, prezente în toate culturile, frecvenţa şi
conotaţiile diferind larg: ceea ce este considerat formă slabă la unii poate fi comportament normal la alţii.
O discuţie animată cu rudele moarte sau cu alte fiinţe supranaturale este boală mintală la societăţile
vestice, dar acelaşi comportament poate fi probabil sănătos şi chiar de invidiat la indigenii vreunei culturi,
unde o astfel de persoană este considerată norocoasă că poate să comunice cu fiinţe supranaturale.
Considerarea unui comportament anormal ca fiind minor este consecinţa modului de definire a ceea ce
este o personalitate modală (modal personality). Oamenii care prezintă un comportament anormal în societăţile
vestice sunt etichetaţi ca excentrici, bolnavi mintal, sau chiar periculoşi şi criminali. Această etichetă poate să
depindă de subcultura, genul şi statutul socioeconmic al individului exhibiţionist.
În America de Nord, actele publice ale unui bărbat sărac considerat bolnav mintal sunt considerate ca
fiind criminale, cu atât mai mult cu cât acesta ar fi din rândul naţionalităţilor ori ar trăi pe stradă. Dacă aceleaşi
acte le-ar face un bărbat bogat, ar fi doar manifestări excentrice.
Standardele care definesc comportamentul normal pentru o cultură sunt determinate de cultura însăşi.
Mulţi psihoantropologi cred că cel mai înţelept criteriu pentru definirea bolii mintale (mintal illness) este
gradul de conformitate socială al unui individ.
Oamenii care au dereglări psihologice severe şi dezorientări care îi fac să nu poată participa normal în
societate sunt universal definiţi ca fiind bolnavi mintal. Aceştia nu pot relaţiona cu alţii din cauza halucinaţiilor,
paranoiei şi apărărilor psihotice, ajungând să fie consideraţi un potenţial pericol pentru alţii, în toate culturile.
În timp ce bolile mintale sunt găsite în cele mai multe societăți, dacă nu în toate societăţile, există şi
boli similare specifice unei anumite culturi, aşanumitele culturi cu „sindromuri orientate“ (bound syndromes).
Un exemplu îl reprezintă psihozele Windigo, care au fost raportate la indienii din zona Marilor Lacuri (Canada
şi SUA). În mod obişnuit, aceste psihoze apar iarna când familiile sunt izolate, sub zăpadă grea timp de luni
de zile în cabinele lor şi în condiţii de hrană săracă. Simptomele iniţiale sunt apetitul scăzut, greaţă şi vomă,
urmate apoi de apariţia unei temeri caracteristice de transformare într-un monstru Windigo, fiinţă supranaturală
care mănâncă oameni. Persoanele care au psihoze Wintigo au o exagerată teamă de a deveni canibali. Victimele
psihozelor Windigo trăiesc anxietăţi extreme şi adesea încearcă suicidul pentru a preveni transformarea lor în
monştri Wintigo.
Sănătatea în România. Rezultatele unui studiu efectuat de Ministerul Sănătăţii (2009) a evidenţiat unele
caracteristici zonale şi dimensiuni ale stării de sănătate a populaţiei din România. În partea centrală a ţării
(Braşov, Sibiu) se manifestă o incidenţă crescută a bolilor de inimă şi de plămâni, dar şi multe cazuri de
tulburări mintale; în partea de est a ţării se remarcă un număr mare de victime ale consumului de alcool şi
alimentaţiei nesănătoaase, suferinde de afecţiuni digestive, boli endocrine, de nutriţie şi de metabolism; în
sudul ţării sunt foarte frecvente problemele de vedere şi de auz, Oltenia fiind remarcată prin numărul mare de

5
afecţiuni osteoarticulare, efect al lipsei de mişcare. La nivelul capitalei ţării, graţie unui spor de grijă pentru
sănătatea personală, se remarcă cea mai mică incidenţă a îmbolnăvirilor.
Efectul contradictoriu al crizelor economice. Deşi mulţi oameni consideră crizele economice ca
factori care au acelaşi efect negativ deopotrivă pentru dezvoltarea economică şi pentru sănătatea populaţiei, o
serie de cercetări infirmă aceste prezumţii. Perioadele de calm şi prosperitate economică instaurează habitudini
nu tocmai bune pentru sănătate, oamenii manifestând tendinţe dăunătoare propriei sănătăţi: sacrificarea
meselor regulate şi liniştite, reducerea exerciţiilor fizice, abandonarea vizitelor regulate la medic, interes
exagerat şi timp suplimentar acordate serviciului etc. Aceste aspecte sunt cu atât mai valabile în ţările în curs
de dezvoltare, unde perioadele de relansare economică sunt bulversante pentru sănătatea oamenilor. Pe de altă
parte, rata de mortalitate şi morbiditatea scad în perioadele de criză, iar calitatea educaţiei copiilor creşte ca
efect al unui spor de timp liber pe care părinţii îl acordă supravegherii acestora. Concluziile studiilor în această
privinţă au condus la ideea că perioadele de criză sunt rele pentru sănătatea economică, dar bune pentru
sănătatea oamenilor.

2. Echilibru şi exces – starea dependenţelor în lumea

contemporană

Ø Dependență și codependență – clarificări conceptuale

Dependenţă (addiction) este termenul este larg folosit pentru a descrie o obsesie sau o legătură psihologică
excesivă faţă de ceva (o ființă, un lucru, o practică, o plăcere). În limbaj colocvial, dependenţa este orice interes excesiv
al cuiva pentru ceva. Semnificaţia medicală a dependenţei este aceea de dezordine neurobiologică cronică cu
dimensiuni genetice, psihosociale şi environmentale. Dependenţa este caracterizată prin una din următoarele situaţii:
folosirea continuă a unei substanţe în pofida efectelor negative generate, lipsa controlului asupra manifestării
interesului excesiv (comportament compulsiv) şi preocupare orientată spre folosirea unui drog pentru scopuri
neterapeutice.
Dependenţa este adesea asociată unui comportament deviant, uzitat pentru a obţine obiectul dependenței. În
dependenţe intervin fenomenele de toleranţă şi dependenţă fizică: toleranţa face ca doza necesară pentru asigurarea
efectului să fie mărită continuu; dependenţa fizică este un fenomen farmacologic şi înseamnă instalarea unor efecte
neplăcute, chiar grave la oprirea bruscă a administrării dozei de drog (este specifică mai multor categorii de droguri:
steroizi orali, antidepresive, benzodiazepine şi opiacee).
Pe lângă dependenţele de substanţe fizice (droguri), în aceeaşi categorie sunt incluse şi dependenţe psihologice
(abuzul de mâncare) sau dependenţe non-substanţă (mania jocurilor sau a altor activităţi), în toate situaţiile relevându-
se consecinţe foarte dăunătoare pentru sănătatea individuală, starea mentală şi viaţa socială a persoanei implicate, ca şi
numeroaselor implicaţii negative pentru familie, colegi etc.
Codependenţa este un tipar de interacţiuni comportamentale dăunătoare bazate pe o relaţie disfuncţională,
privită ca o dezordine emoţională ori, de către unii, ca o boală (disease) pshihologică. În cadrul relaţiei, persoana
codependentă este controlată ori manipulată de altul (dependentul), care este într-o condiţie patologică, cum ar fi
dependenţa de drog. Viaţa codependentului este tot mai complicată şi acesta sfârşeşte prin a fi la fel de suferind ca cel
bolnav. In general, codependentul este înţeles ca o persoană care perpetuează dependenţa sau starea patologică a cuiva
într-un fel care împiedică recuperarea acestuia. Un codependent se poate simţi ruşinat, ori încearcă să-şi schimbe cele
mai intime intenţii şi sentimente dacă acestea sunt în conflict cu acelea ale altei persoane. Simptomul de codependenţă
include comportament bazat pe lipsa de control, neîncredere, perfecţionism, evitarea sentimentelor, probleme cu
intimitatea, grijă excesivă, hipervigilenţă, ori boli fizice legate de stres; tendinţa de a pune nevoile şi dorinţele altora
înainte şi de excludere a celor personale, dificultatea exprimării sentimentelor, autostima dependentă de acordul altora,

6
tendinţa de a ignora propriile valori şi tentaţia de a adera la valorile altora. Codependenţa este adesea însoţită de
depresie clinică.

Ø Aria dependenţelor

Dacă în abordările mai vechi erau considerate dependenţe doar acelea legate de consumul de substanţe
psihoactive (alcool, tutun, unele droguri), care, odată ingerate, generau o alterare temporară a potenţialului mental, în
timp au fost considerate în aceeaşi categorie şi dependenţele de: jocuri, alimente, sex, muncă, idei spirituale,
cumpărături ş.a., care generează sentimente neplăcute şi simptome (vină, ruşine, frică, neajutorare, silă, cădere,
respingere, autodispreţ, anxietate, umilire) care, în anumite circumstanţe, se pot însoţi cu depresii şi epilepsie.
Câteva din cele mai comune dependenţe sunt prezentate în continuare.
Dependenţa de drog este o situaţie patologică. Starea presupune dezvoltarea progresivă a folosirii acute a
drogului pînă la stadiul atingerii unui comportament dăunător şi bolnav, când se instalează vulnerabilitate la recădere
şi capacitate tot mai slabă de a răspunde la stimuli naturali de recompensare. Drogurile cunoscute ca fiind cauzatoare
de dependenţă sunt drogurile ilegale, dar şi dozele peste prescripţie ale drogurilor legale.
Se disting câteva clase importante de droguri, prezentate în continuare.
ü Stimulente: amfetamine şi metamfetamine, cafeină, cocaină, nicotină.
ü Sedative şi Hipnotice: alcool, barbiturice, benzodiazepine, methaqualone.
ü Opiacee şi Analgezice opioide: morfină şi codeină.
ü Opiacee semisintetice (heroina – diacetilmorfina, oxicodona, hidrocodona şi hidromorfona).
ü Opioide complet sintetice: fentanil şi omologii săi, meperidina / pethidina şi metadona).
Dependenţa de droguri include, de asemenea, un număr mare de substrate care sunt curent considerate a nu
avea valoare medicală şi care nu sunt reglementate în ceea ce priveşte înregistrarea şi prescripţia.
Cele mai comune dependenţe de drog se referă la substanţe legale, cum sunt: cafeina, nicotina (în formă de
tutun, în particular ţigarete) şi alcoolul.
Cu privire la mecanismele de efect asupra individului, se distinge o schemă generală de dezvoltare a efectului
asupra individului, dar acţiunile variază larg de la o clasă la alta de droguri. Depresivele cum sunt alcoolul, barbituricele
şi benzodiazepinele acţionează prin creşterea stării de afinitate a unor elemente receptoare.
Narcoticele cum sunt morfina şi heroina acţionează prin imitarea endorfinelor – substanţe chimice produse
natural de corp care au efecte similare dopaminei (atenuează sensibilitatea elementelor receptoare). Aceste substanţe,
numite adesea „downers“ sunt tipice pentru facilitarea relaxării şi alinarea durerii.
Stimulentele (amfetamine, nicotină, cocaină, etanol, teobromină) numite uneori „uppers“ generează plăcere
corporală şi euforie, ducând la mărirea dependenţei de drog.
Conform lui Niels Bejerot (1921-1988), psihiatru şi criminolog suedez, sunt cinci factori de risc ce favorizează
dependenţa individuală şi fenomenul de dependenţă epidemică pentru comunităţi, şi anume: 1. Disponibilitatea
substanţei care creează dependenţa; 2. Banii necesari pentru procurarea substanţei; 3. Timp pentru folosirea substanţei;
4. Exemplu de folosire a substanţei în vecinătate; 4. O ideologie tolerantă cu privire la folosirea substanţei.
Dependenţa de alcool. Termenul alcoolism este atribuit lui Magnus Huss (1849); semnificaţia sa face referire
la ansamblul tulburărilor legate de consumul de alcool.
Se disting tulburări fizice şi psihice, individuale, familiale şi sociale. Alcoolul determină intoxicare insidioasă
(apare pe nesimţite, fără manifestări vizibile), afectează ficatul, sistemul digestiv (provoacă avitaminoze, tulburări de
metabolism), rinichii, creierul (delirium tremens: coşmare, halucinaţii, isterie, tremurături, demenţă, paralizie).
Stările de slăbiciune, anorexie şi indiferenţă sunt urmate de stări violente, fapte sociale grave (crize de gelozie,
idei fixe, stări de mânie, violenţe familiale, abandonul familiei şi serviciului, agresiuni, suicid, crime). Se remarcă o
toleranţă individuală relativă la alcool, în relaţie cu trăsăturile genetice, robusteţea corporală, starea generală a sănătăţii,
caracterul consumului, cultura locală etc.
Cele mai vulnerabile categorii de persoane sunt grupurile cu profesii foarte solicitante (minerit, construcţii,
lucrători la pădure), adulţii şi vârstincii (îndeosebi în mediul rural), văduvii, femeile singure; se evidenţiază o creştere

7
a consumului de alcool la tineri şi chiar la copii. Efectele alcoolului sunt nefaste în cazul conducătorilor de
autovehicule.
Consumul de alcool facilitează trăiri efemere plăcute, o stare de căldură, bună dispoziţie, chiar euforie,
suprimarea fricii şi temerii în cazul celor timizi, creşterea potenţialului de socializare.
Alcoolul, ca orice drog, creează însă dependenţă, toleranţă crescută şi, treptat, stări din cele menţionate mai sus.
Efectele alcoolului asupra femeilor gravide şi îndeosebi asupra copiilor ce se vor naşte sunt deosebit de grave:
malformaţii ale craniului, feţelor şi membrelor, retardare mintală etc.
Un consum moderat de alcool (echivalentul a circa 15-25 alcool etilic) consumate la masă, a fost şi este
considerat benefic, generând o rezistenţă la răceli, gripe, afecţiuni cadiace etc.
Cum alcoolul este asociat, în multe zone ale lumii, unei game largi de manifestări festive din viaţa adulţilor, este
de înţeles că lupta cu alcoolismul se desfăşoară pe un front larg şi trebuie să considere tradiţii şi cutume larg şi temeinic
răspândite. Iată câteva din regulile de care e bine să se ţină seama atunci când se consumă alcool: -înainte de a bea
alcool, trebuie să se consume hrană consistentă, -trebuie evitat consumul mai multor feluri de băuturi; -trebuie evitat
consumul de alcool dacă s-au administrat alte droguri sau medicamente; -sub nici o formă nu trebuie să se conducă
automobile după consumul de alcool şi nici să se meargă cu un automobil condus de cineva care a consumat alcool.
Dependența de alcool este cea mai răspândită dintre problemele legate de droguri la nivel mondial. O persoană
din 13 este suspectă de alcoolism. Consumul excesiv de alcool este corelat cu 80% dintre cazurile de sinucidere, 50%
din crime, 30% dintre accidentele rutiere fatale si 15% din cazurile de înec.
Fumatul este una din cele mai vechi (peste cinci mii de ani) practici de drogare recreativă cu substanţă (cea mai
comună fiind tutunul). Se realizează prin inhalarea fumului rezultat din ardere în ţigaretă, pipă, narghilea etc., dar
există, încă, şi indivizi care mestecă tutun (dar și alte substanțe generatoare de plăcere – betel etc.). Prin inhalarea
fumului, substanţa activă principală, nicotina, este absorbită în plămâni.
Fumatul este, de departe, cea mai larg practicată formă de drogare: peste un miliard de fumători, din toate
comunităţile planetei, fumează tutun; o parte mult mai redusă fumează canabis şi opiu, care au un regim de tolerare
socială şi comercializare mult mai restrictiv decât tutunul.
În timp şi spaţiu, atitudinea şi concepţiile faţă de tutun au variat larg. Abia recent, pe baza observaţiilor
ştiinţifice şi a studiilor sistematice s-a evidenţiat că tutunul are certe efecte negative, severe, asupra plămânilor,
inimii, activităţii sexuale şi poate determina defecte grave copiilor în timpul sarcinii mamei fumătoare.
Între nenumăratele formule de diminuare a efectelor fumatului, se înscrie şi una recentă, numită „ţigara
electronică“: este un produs / echipament care îmbină forme şi obişnuinţe cu exigenţe actuale, înlăturând riscuri
specifice (fumul nu conţine nicotină, monoxid de carbon şi alte substanţe dăunătoare).
Dezordinea alimentară (Eating disorder) este o stare care afectează comportamentul alimentar (eating
habits), şi este fie autocreată, fie rezultat al reacţiei corpului la consumul de alimente. Poate varia de la suferinţe
mentale nesevere la situaţii care ameninţă viaţa şi pot afecta fiecare aspect al vieţii individuale de zi cu zi. Modul în
care ne hrănim determină sentimentele noastre despre toate aspectele vieţii (muncă, şcoală, relaţiile cu alţii etc.).
Cele mai cunoscute dezordini alimentare, recunoscute în clasificările medicale, sunt: anorexia nervoasă şi
bulimia nervoasă; împreună, afectează între 5-7% din femeile din SUA, totuşi circa 10% din indivizii cu dezordini
alimentare care se adresează medicilor de sănătate mintală sunt bărbaţi.
Mai sunt şi alte dezordini alimentare, între care mai cunoscute sunt: sindromul rumegătoarelor (rumination =
regurgitarea mâncării, după încheierea mesei), mania suprahrănirii (compulsive overeating) şi selective eating disorder
(ortorexia = auto-crearea unui comportament alimentar dominat de rigori exagerate referitoare la lista şi cantităţile de
alimente planificate pentru ziua / zilele următoare, comportament care devine obsesie şi dezvoltă boală nervoasă
asociată – autoizolare de ceilalţi etc.).
Anorexia nervoasă trebuie delimitată de anorexie (evidenţiată simptomatic de pierderea apetitului şi a
interesului pentru hrană); anorexia nervoasă conduce la o scădere severă a greutăţii normale (sub 85% din valoarea
normală pentru vârstă şi greutate, respectiv un nivel al BMI ≤ 17.5), o teamă de câştigarea în greutate şi un interes
exagerat pentru greutatea corporală, suprimarea ciclului menstrual (la femei) etc. Anorexia poate evolua spre forme
grave, inclusiv moarte. Se instalează în preadolescenţă şi adolescenţă (11-20 ani) şi este de 10 ori mai frecventă la fete
decât la băieţi; rata de mortalitate a celor diagnosticaţi cu anorexie nervoasă este de 6%, din care jumătate prin suicid.
8
 Bulimia este un comportament caracterizat de imposibilitatea manifestării moderaţiei în alimentaţie: este un
ciclu repetat continuu de alternări ale perioadelor de supraalimentare cu perioade scurte de autoînvinuire, ruşinare şi
supunere la diete severe şi practici de compensare (inducerea vomei, laxative). Instalarea bulimiei se produce în
adolescenţa târzie ori la intrarea în etapa de maturitate şi este specifică în general femeilor (90% din cazuri); circa 70
% din cei diagnosticaţi cu bulimie nervoasă se restabilesc prin tratament.
Printre factorii de importanţă majoră în prevenirea şi corectarea dezordinilor alimentare sunt. familia,
anturajul, prietenii, şcoala. Numeroase aspecte sunt conexate problematicii dezordinii alimentare şi privesc concepte
individuale, familiale şi specifice culturii locale referitoare la categorii de alimente considerate potrivite, cantităţi,
rolul compoziţiei chimice şi al diverşilor constituenţi (vitamine, minerale etc.), tehnici de preparare a hranei, cultura
mesei ş.a.
Dependenţa de dulce / zahăr este situaţia indivizilor care nu se pot abţine de la consumul excesiv de
alimente şi băuturi dulci. Mecanismul acţiunii substanţelor dulci asupra omului (şi nu numai) este similar celui
al unor droguri (heroina, morfina): substanţele dulci şi gustul de dulce stinulează mintea prin activarea zonelor
receptoare de betaendorfine; „zahărul este un drog!“. Consumul de dulciuri tradiţionale aduce, între alte efecte,
un exces de calorii şi diabet; industria alimentară lucrează tot mai mult cu dulciuri fără calorii, multe sintetice,
care au o problematică particulară, nu mai puţin riscantă.
Dependenţa de ciocolată este specifică celor ce consumă cantităţi excesiv de ciocolată. Spre deosebire de
cacao, ciocolata conţine o cantitate mare de zahăr. De asemenea, conţine teobromină (chimical similar cafeinei),
anandamide (un canabinoid pe care îl produce şi creierul uman), triptofan (aminoacid esenţial, precursorul serotoninei,
un important neurotransmiţător împlicat în reglarea stărilor) şi feniletilamina (un neurotransmiţător din care este
derivată amfetamina, un „love chemical“). Consumul excesiv de ciocolată echivalează cu consum excesiv de zahăr,
consecința fiind surplusul ponderal și obezitatea.
Mania cumpărăturilor oniomania este considerată comportarea cuiva care este obsedat de cumpărături, cu
toate consecinţele nefavorabile. Aproape 6 % din populaţia SUA (din care 80% sunt femei) prezintă CBD. În mod
frecvent, CBD însoţeşte o stare de neastâmpăr, anxietatea, abuzul de droguri, dezordini alimentare. Se instalează în
jurul vârstei de 20 de ani şi în general se cronicizează. Deşi nu e manie, are trăsături similare.
Ludomania (problem gambling = mania jocurilor de noroc) este situaţia imposibilităţii unui individ de a renunța
la jocurile de noroc în pofida dorinţei de a proceda astfel şi a evidenţei consecinţelor foarte negative pentru sine și
familie. Sunt mai multe puncte de vedere referitoare la caracterul acestei practici (dependenţă, boală etc.) şi la criteriile
operante în delimitarea terminologică.
Dependenţa de Internet (Internet addiction disorder - IAD) / Internet overuse etc. este excesiva folosire a
computerului, respectiv a Internetului. Jerald Block argumentează în Journal of Psychiatry (2008) că simptomele
dependenţei de Internet includ: 1. folosirea în exces a Internetului, până la pierderea măsurii timpului; 2. simptome de
sevraj când accesul este prohibit; 3. creşterea toleranţei (mărirea dozelor de folosire pentru acelaşi efect); 4.
repercusiuni negative (incluzând izolarea socială); tot el a observat că 86 % din subiecţii diagnosticaţi cu IAD
prezentau şi alte dezordini mentale diagnosticabile.
Dependenţa de televizor a constituit şi mai constituie una din marile probleme ale lumii moderne, care,
după afirmarea şi răspîndirea televiziunii ca principal mijloc de informare şi divertisment popular a devenit
principala formă de ocupare a timpului liber al oamenilor. Efectele negative sunt considerate: timpul excesiv de
lung pe care individul îl petrece nemişcat în faţa receptorului TV, diminuând sau chiar înlăturând complet astfel
timpul alocat pentru mişcare fizică, urmarea fiind înrăutăţirea stării de sănătate a populaţiei, favorizarea îmbătrânirii
premature, instalarea precoce a dizabilităţilor fizice etc. Printre aspectele negative ale dependenţei de televizor se
remarcă retragerea şi izolarea, comportamentul anxios, lipsa motivaţiei, starea de supărare şi depresia, atunci când
lipseşte vremelnic posibilitatea urmăririi emisiunilor TV. Specialiştii avertizează că dependenţa de TV se instalează
atunci când se stă în faţa televizorului mai mult de două ore pe zi.
Dependenţa de jocuri video a fost adăugată pe lista afecţiunilor din categoria dependenţe în urmă cu câteva
decenii, odată cu răspândirea tehnicilor video şi a jocurilor (care au trecut apoi pe calculatoare, iar mai recent au
trecut şi vor continua să treacă pe alte categorii de echipamente, pe măsură ce se vor extinde alte generaţii de
echipamente din categoria IT&C). Cu toate că unele jocuri sunt proiectate astfel încât să prevină izolarea excesivă,
9
prin crearea de jocuri cu parteneri, în reţea sau în alte forme, se aduc acuze serioase acestei ocupaţii care are
aproximativ aceleaşi trăsături ca dependenţa de TV, la care se adaugă posibilitatea de a prelungi oricât şedinţele de
joc şi, în cazul celor mai multe jocuri, caracterul prea violent. Fiind foarte răspândită în rândul utilizatorilor tineri,
adolescenţii băieţi fiind cei mai numeroşi subiecţi afectaţi, se remarcă fenomene specifice, foarte negative:
desocializare abruptă, dereglarea ritmului de activitate, renunţarea la somn, înrăutăţirea relaţiilor cu familia şi şcoala
ş.a.
Dependenţa de muncă (ergomania, în literatura medico-legală; workaholism) a fost mai recent alăturată
listei dependenţelor. Se caracterizează prin abordarea vicioasă a importanţei muncii în ritmul de viaţă şi alterarea
spiritului judicios, echilibrat referitor la raportul muncă – odihnă. Apariţia unor cazuri extreme (deces prematur,
prin epuizare, chiar la locul de muncă) a constituit un semnal de alarmă referitor la educaţia indivizilor, răspunderea
angajatorilor şi a structurilor cu atribuţii pe linia medicinii muncii. S-a remarcat că acest tip de dependenţă este
asociat cu stresul, dezordinea obsesivă de personalitate, devoţiunea exagerată pentru carieră şi, concomitent,
neglijarea obligaţiilor pentru familie şi societate etc. S-au făcut asocieri între dependenţa de drog şi cea de muncă,
între bulimici şi workaholici.
Dependenţele şi lumea afacerilor. Problematica dependenţelor se prezintă ca o imensă şi nesfârşită
sursă de preocupări pentru societate, dar şi pentru grupuri sociale mici şi, în mare măsură, pentru indivizi.
Societatea a consacrat principii şi instituţii care sunt orientate către prezervarea potenţialului social, prin
prevenirea practicilor vicioase, degradative pentru capitalul uman şi recuperarea celor dependenţi în instituţii
de specialitate, toate aceste eforturi reclamând cheltuieli sociale importante. Griji similare revin grupurilor
interesate, familiilor şi indivizilor dependenţi. Pe de altă parte, societatea dezvoltă şi susţine producţia şi
comerţul cu droguri, în mare parte sub rigoarea monopolului de stat sau sub regim de accize, activităţi care
sunt pretutindeni generatoare de venituri deosebit de importante şi foarte tentante pentru acţiuni economice
ilicite.

10