Mecanismul de formare a crăpăturilor la rece

Factori de influenţă

Student:
Mîndreanu Mihai Răducu
 Crăpături la rece
Crăpăturile la rece sunt întreruperi intracristaline, cu suprafaţă netedă, neoxidată, ascuţite la
vârf şi cu tendinţă de propagare în timp. Cauza principală a pariţiei şi propagării crăpaturilor la
rece sunt tensiunile interne.

Mecanismul de formare al tensiunilor interne

Diferite secţiuni ale piesei turnate în timpul răcirii în formă au o temperatură diferită şi
se răcesc cu viteze diferite, astfel, suprafaţa piesei se răceste mai repede decât centrul său. La fel
pereţii subţiri se vor răci cu viteză mai mare decât pereţii groşi ai aceleiaşi piese. La aceeaşi
grosime de perete părţile care se găsesc în apropierea alimentatorului sau a maselotei se vor răci
mai lent, cu o viteză mai mică decât celelalte părţi ale piesei. De asemenea, la piesele cilindrice
goale în interior, suprafaţa exterioară se va răci mai repede decât suprafaţa interioară. Din acest
motiv şi contracţia diferitelor părţi ale piesei turnate va fi diferită. Se poate spune că în procesul
de răcire al piesei turnate, părţi ale acesteia acţionează una asupra celeilalte, în piesa turnată
luând naştere tensiuni interne chiar dacă asupra sistemului nu acţionează nici o forţă din exterior.
Tensiunile interne constitue cauza apariţiei multor defecte în piesele turnate, ele provocând
deformarea pieselelor, prin modificarea formei geometrice proiectate. În piesele turnate, dacă
tendinţa de deformare este frânată, apar tensiuni interne, acestea dând naştere la crăpături sau
chiar la o distrugere completă a piesei. Tensiunile formate pot ramâne în piesă turnată şi după
prelucrare, astfel contribuind la scăderea rezistenţei materialului piesei. Pentru a micşora
valoarea acestor tensiuni şi pentru a localiza influenţa lor negativă, este necesar ca de la început
să se prevadă posibilitatea apariţiei lor, proiectând o construcţie ratională a pieselor turnate şi
aplicând o tehnolgie corectă de turnare. În acest scop, este necesar să se dea o atenţie atât
construcţiei piesei turnate, cât şi condiţiilor ei de turnare (natura aliajului, frânarea contracţiei de
către formă şi miezuri, sistemul de alimentare etc.). Construcţiile asimetrice şi cu grosimi diferite
ale pereţilor, favorizează la maximum apariţia tensiunilor interne. Determinarea tensiunilor
interne se face pentru a cunoaşte tendinţa aliajului de formare a tensiunilor precum şi influenţa
asupra formării tensiunilor, a raportului dintre grosimea pereţilor şi a temperaturii. Cunoscând
valoarea tensiunilor interne dintr-o piesă turnată, se poate stabili uşor regimul termic de
fabricaţie.
Tensiunile din pereţii pieselor turnate pot fi de două tipuri, în funcţie de durata de
existenţă: tensiuni temporare şi tensiuni remanente. Tensiunile temporare, determină în aliaj
numai deformaţii elastice, care după răcirea piesei şi uniformizarea temperaturilor se anulează
complet.

contracţie liniară liberă el

 contracţie liniară frânată ef

Fig. 5.23. Variaţia contracţiei liniare libere el şi a contracţiei liniare

frânate ef în timp.

Tensiuni mecanice
Tensiunile mecanice sunt cauzate de frânarea mecanică a contracţiei libere a aliajelor la
temperaturi ridicate. Frânarea poate fi provocată, de forme, de miezuri, de elementele reţelei de
turnare, de poziţia maselotelor, sau de greutatea proprie a piesei (v. fig. 5.23).
Tenisunile mecanice sunt de întindere (+), sunt tensiuni temporare ce apar şi dispar
odată cu cauza care le-a produs. Tenisunile mecanice acţionează la temperaturi înalte, adică în
domeniul plastic. Rezistenţa mecanică la temperaturi înalte este relativ mică (Rm < 1 daN/mm2)
ceea ce face ca pentru situaţia mec > Rm să apară crăpaturi la cald.

Tensiuni termice
Tensiunile termice apar datorită frânării termice a contracţiei liniare libere, datorită
diferenţelor de temperaturi care apar între diferite secţiuni sau părţi ale piesei. Tensiunile termice
sunt tensiuni de întindere + şi de compresiune -, sunt tensiuni remanente cu valori mari.
Tensiunile termice apar în momentul trecerii peretelui gros din plastic în elastic, P  E.
Tensiunile termice se studiază pe un model fizic – modelul celor două bare de secţiuni diferite
legate solidar (v. fig. 5.25).
 Tensiunile fazice
Tensiunile fazice sunt determinate de transformările alotropice care au loc la răcirea
aliajelor, transformări însoţite de variaţia volumului specific. Oţelurile feritice şi austenitice nu
au transformări fazice. La pereţii subţiri care se răcesc mai repede transformările de fază vor
avea loc mai devreme, iar la cei groşi mai târziu. La aliajele feroase întâlnim transformarea A
(austenitei) în perlită la 600 – 7000C; transformarea A  M la 200 – 3000C (la călire), martensita
având un volum specific mult mai mare.

Fig. 5.29. Mecanismul formării tensiunilor termice în combinaţie cu cele fazice

 Influenţa proprietăţilor termofizice

Valoarea scăzută a parametrilor termofizici ai aliajului (, , c), favorizează creşterea

gradientului de temperatură pe secţiunea peretelui piesei, iar la un coeficient de contracţie
constant prezintă o tendinţă mai mică de formare a crăpăturilor decât aliajele care au , c, 
mare.

Gradienţii prea mari de temperatură sunt dăunători atât în perioada de solidificare cât şi în
perioada de răcire în stare solidă, deoarece duc la diferenţe mari de temperatură între diversele
părţi ale peretelui piesei sau ale formei, ceea ce duc la apariţa crăpăturilor la cald sau la rece, sau
în unele cazuri pot apare retasuri atunci când se inversează gradientul de temperatură faţă de cel
cerut la solidificarea dirijată. Pentru a preîntâmpina apariţia crăpăturilor la cald este necesar să
fie cunoscuţi factorii care influenţează repartiţia gradienţilor de temperatură în piesa turnată:
proprietăţile termofizice ale aliajului (conductivitatea termică, densitatea, căldura specifică).
Aceste proprietăţi , cp, , influenţează în acelaşi sens gradientul de temperatură, deci
cu cât aceste proprietăţi termofizice sunt mai mari cu atât gradientul de temperatură va fi mai
mic. Metalele cu valori ridicate ale  cum sunt Cu, Al, Mg, au gradientul termic la răcire
apropiat de zero. Dar gradientul termic este invers proporţional cu coeficientul de acumulare a
căldurii de către metal (bm).

Contractia şi proprietăţile mecanice ale aliajelor de turnătorie.

Toate corpurile la răcire (încălzire) se contractă (se dilată), fenomene apreciate prin: v
– contracţie de volum, respectiv l – contracţie liniară:

VM  V0
V  100 , %
V

În practică la calcularea dimensiunilor modelului, la numitorul relaţiei (5.53) în loc de

lM se ia l0. Dimensiunea lM în acest caz se calculează mai uşor, iar eroarea este nesemnificativă:

100   l
l M  l0
100
 Deformaţia formei crude şi amestecului de formare la turnarea aliajului
Pentru determinarea analitică aproximativă a deformaţiei formei crude la turnare s-a
elaborat o metodologie de calcul, la baza sa punându-se prezentarea măririi zonei de condensare
până la formarea crustei de metal solidificat care se opune deformaţiei ulterioare a pereţilor
formei prin presiunea hidrostatică. Momentul terminării procesului de deformare este greu de
stabilit, de aceea s-a adoptat ideea că amestecul se deformează pe durata umplerii formei cu aliaj
lichid. Zona de condensare, în care umiditatea variază după o lege complicată, se îndepărtează
continuu de la suprafaţa piesei turnate. În acest timp, în fiecare strat, în diferite momente,
umiditatea va fi maximă Umax (fig. 5.36). Deformaţia maximă a oricărui strat are loc în momentul
corespunzător umidităţii maxime.

Fig. 5.36. Schema de calcul a distribuţiei umidităţii în peretele formei (crude)

de turnare.

Deformaţia totală a formei se compune din deformaţiile maxime ale tuturor straturilor,
a căror grosime rezultată la momentul îndepărtării căldurii de supraîncălzire este egală cu 0 – Zm
(fig. 5.36) şi deformaţia zonei reziduale de condensare cu grosimea Zm - Zk în care umiditatea
variază de la valoarea maximă la cea iniţială. Stratul formei cu umiditatea iniţială nu se
deformează.
Pentru prima aproximaţie putem considera că deformaţia formei reale datorată presiunii
metalului turnat este egală cu deformaţia unei coloane de amestec cu grosimea 0 - Zk, în care
umiditatea se distribuie corespunzător ca în figura 5.36. În stratul 0 - Zk, ea este maximă, iar în
stratul Zm - Zk variază de la cea maximă până la cea iniţială. Ţinând cont de valoarea mică a
presiuni metalului lichid (până la 0,1 MPa), se poate asemăna forma de turnătorie cu un corp ce
se deformeză liniar
 Dilatarea crustei uscate a formei de turnare
Rol important asupra contacţiei piesei turnate îl au particularităţile dilatării termice a
crustei uscate a formei de turnare. Analiza acestor particularităţi s-a făcut pe o crustă, care
reprezintă o bandă întinsă de-a-lungul axei orizontale (fig. 5.39, a). Fie temperatura crustei tc, c
– coeficientul de dilatare liniară a crustei; dilatării libere a crustei i se opune aderenţa
amestecului de formare supraumezit (2) în zona de condensare. În secţiunea x forţa de aderenţă
Pad definită de relaţia:

Pad = adbx (5.68)

unde:
ad este aderenţa unitară (sau rezistenţa limită la forfecare în
zona de condensare);
b – lăţimea crustei;
x – lungimea de analiză a crustei.

Forţa Pad produce în crusta uscată tensiuni care micşorează dilatarea ei. Aceste tensiuni se
determină cu relaţia:

 ad x
c  (5.69)

în care,  este grosimea crustei uscate.

Fig. 5.39. Schema pentru analiza dilatării crustei uscate a formei.

 Rezistenţa formei la contracţia piesei turnate
Rezistenţa formei la contracţia pieselor turnate se compune din forţele de frecare şi
forţe care iau naştere la frânarea contracţiei piesei turnate de către părţile proeminente şi miezuri.
Problemele rezistenţei formei la contracţie în cazurile simple (pentru piese cu secţiune constantă,
dreptunghiulară), în care separat sunt determinate forţele de frecare (forţe de rezistenţă la
contracţia liberă), forţe de penetrare a aliajului piesei turnate în amestecul de formare şi forţele
care apar la acţiunea comună a frecării şi penetrării (forţe de rezistenţă la contracţia frânată). Pe
bază de experimente s-a stabilit că forţele de rezistenţă în procesul de contracţie depind de
variaţia proprietăţilor de rezistenţă ale piesei turnate şi a amestecului de formare, concordanţei
dimensiunilor geometrice ale piesei turnate şi a formei. Pentru determinarea forţelor de penetrare
a (aliajului) piesei turnate în amestecul de formare s-au obţinut relaţiile pentru P şi  (P - forţa de
penetrare,  - adâncimea de penetrare), care pot fi utilizate în metoda elaborată şi descrisă mai
jos pentru calculul crăpăturilor. Important la analiza forţelor de frecare este momentul învingerii
lor de către piesa turnată. S-a stabilit experimental că învingerea forţelor de frecare începe pe
zonele de capăt şi decurge neconcomitent pe lungimea piesei turnate. Pentru aflarea cauzelor
nesimultaneităţi acestui proces se recurge la un calcul simplificat. O piesă turnată, supusă
analizei, are o secţiune constantă dreptunghiulară sau rotundă cu lungimea 2l dintr-un aliaj care
se solidifică progresiv (v. fig. 5.40).

A B
Fig. 5.40. Schema pieselor de secţiune dreptunghiulară (a) şi rotundă (b).

Se analizează, momentul de timp  când s-a format crusta solidă de grosime ,

presupunând că grosimea crustei şi temperatura ei sunt egale peste tot. Orice element al crustei
x care se găseşte la distanta x de capătul ei (fig. 5.41, a) la reducerea datorată contracţiei trebuie
să învingă forţa de frecare specifică fr precum şi forţa de frecare Pfr.