Continuare>

p. 35-36

„Filosofia lui Schopenhauer a arătat cum contemplarea estetică potolește pentru o clipă nefericirea
oamenilor, detașindu-I de drama voinței. Această depășire dintre contemplare și voință estompează o
caracteristică pe care am vrea s-o subliniem: voința de a contempla. Contemplarea determină și ea o
voință. Omul vrea să vadă. Voința este o nevoie directă. Dar se pare că în nataură chiar, forțele vederii
sunt active. Între natura contemplativă există relații strânse și reciproce. Natura imaginară realizează
unitatea dintre natura naturems și natura naiurata. Ând un poet își trăiește visul și creațiile sale poetice,
el realizează această unitate natural. Se apare că natura contemplată ajută contemplarea, că ea cuprinde
mijlocul de contemplare”.

p. 40 „O psihologie a imaginației trebuie să privască laolaltă toate datele imediate ale conștiinței estetice”.

p. 40. „Când ai găsit rădăcina substanțială a calității poetice, când ai găsit cu adevărat materia adjectivului,
materia asupra căreia lucrează imaginația materială, toate metaforele bine înrădăcinate se dezvoltă de la
sine. Valorile senzuale – și nu senzațiile – fiind legate de substanțe, ele dau corespondențe care nu ne
înșală. (…) Imaginația materială este sigură de sine când a recunoscut valoare ontologică a unei metafore.”

p. 40. „Prin râu vorbește Natura-copil”

râul – lecția de vivacitate

Iasi primește războiul în intimitatea lui, îl primește ca pe o esență. Întreaga sa viață va continua după
matricea războiului. Luptă cu sine, cu amintirile dureroase până la distrugere ființială. Amintiri, care nu
pot fi stăpânite, și-i re-declanșează, și explodează emoțional fiind față în față cu nedreptatea și cruzimea
intrată în copilăria sa atât de violent. Autorul creează un Isai din fragmente de memorie. Un Isai stagnat
în dezvoltare psiho-emoținală, un Isai absorbit până în profunzimea ființei de durerea și mânia sa infantilă,
pe care nu o poate depăși. În acest context, dragostea față de sine este înlocuită cu o ură și revoltă pentru
copilul din sine. Prezentul este dezactivat și înlocuit cu un trecut continuu, viu, ce curge prin vene ca și
Nistrul. În Nistru, personajul se contemplă, tragismul său se reflectă în apa curgătoare, astfel firea sa
inocentă de copil împrumută de Nistru puterea de „curge”, de a trăi mai departe. Copilul din memorie pe
care îl evocă deseori în povestirile sale unui oarecare trecător, îl regăsește încă viu, revenind la râu. În
Nistru viața continue oricum, acest tipar vital, ontologic s-a înfipt în inconștientul copilului ce cu dârzenie
trece prin toate obstacolele. În Nistru Isai își înmormântează definitiv copilul din memorie. S-a renăscut
într-o viață nouă în devenire. Râul Nistru este o putere interioară ontologică. Unde este Isai viu și mai
activ: în memorii sau în viața prezentă? Isai simte doar în amintiri.

Nistrului i se poate confesa în deplin, fiindcă Nistru știe tot din profunzimea lui. Tentația de moarte, la
prima vedere, este, de fapt, dorința de a se deda definitiv sinelui arhaic în care se poate oglindește omul
întreg, tot cu amintirile sale nemutilate prin interpretări de lume. Nistrul îl primește personal, fiindcă în
timpul tendinții către „moarte”, Isai se reîntregește. Apa devine patria sa personală.

Wordsworth„apa … să mă aplec peste suprafața timpului care s-a scurs”.

p. 62 „Am putea oare cu adevărat să descriem un trecut, fără imaginile profunzimii. Și avem oare i
imagine a adâncimii pline dacă nu am fi meditat pe malul unei ape profunde? Trecutul sufletului nostru
este o apă adâncă”. Râul Nistru este profunzimea lui Isai

p. 65. „Apa este astfel o invitație la moarte, ia o moarte specială, care ne permite să ajungem la unul din
refugiile materiale elementare”.

Nistru – frontieră dintre conștient și inconștient. Isai își amintește, însă Ile în nenunprate rânduri afirmă
că „nu a fost așa”. De ce? Alergarea asta pe două maluri/două fronturi, poate fi considerată o aventură a
iconștientului sau însăși rememorările despre aventura/pățaniile lui Isai sunt o (auto)cercetare /
(auto)analiză a inconștientului personal. Evenimentul istoric în procesul rememorării se preschimbă într-
un război psiho-ontologic.

Alexandru Burlacu. Proza lui Vladimir Beșleagă. Hermeneutica romanului. Chișinău: Gunivas 2011

p. 17 „Romanul lui Beșleagă este unul experimental și se sincronizează cu noul roman francez, aspect
despre care va reflecta, mult mai târziu, scriitorul însuși”.

p. 17 „Altfel spus, gândirea captivă , operând cu concepte oficiale, are o totală afazie la valorile etern-
uane, iar în limbajul de lemn al epocii acestea sunt calificative prin aberantul umanism abstract”.

p. 17. „Complexitatea tehnicilor narative e condiționată în cazul lui Beșleagă nu atât de un mimetism
artistic, cât de o intuiție exactă – dacă e să ne referim la contextul social-politic – a microscopului uman,
a sufletelor unor învinși, ratați, dezrădăcinați.”

p. 17. „Chiar în fața unui râu, ce e paradoxal, lumea nu e concepută în devenire, în mișcare heraclitiană,
ci ca o manifestare simultană a conținuturilor ei într-un anumit segment de timp. Prezentul, trecutul și
viitorul, în viziunea lui Beșeleagă, se întrepătrund și permanentizează hic et nunc”.

p. 18. „[Zbor frânt și Viața și moartea…] Sunt opera, care trebuie interpretate, dimpreună, ca expresie
artitică, fie și ușor confuză, a intuirii unei concepții asupra vieții și destinului istoric al neamului, dar și ca
concepție artistică diferită, chiar potrivnică celei oficiale, cu obsesia celor trei nopți…”

romanul este un efect al spontanietății, un valvârtej al amintirilor tragice ce-l iau cu asalt pe Isai și nu-i
du posibilitatea să trăiască prezentul.

p. 21 Vladimir Beșleagă „Și în timpul eleborării cărții Zbor frânt” am dat liberă cale a ceea ce se numește
spontaneitate. Spontaneitatea, cred, este respectarea ritmului interior al vieții”.

P. 23 „Zbor frânt” îi apare romancierului „ca o taină, a adâncurilor ființei. Sigur că lucruruile care sunt
exprimate acolo – destinul rupt între două maluri de ape, între două forțe – este destinul nostru. E
destinul suspus sfâșiererii, iar sfâșierea a dat acea sublimă formă de artă, care este tragedia, de la Eschil
și Sofocle”.

Vladimir Beșleagă: „…este căutarea justificării unei existențe”. – enigma existenței sale: Caută explicații
despre sine în sine.

Timp psihologic

p. 34 „Isai (copilul și adultul), personajul central al romanului (aflat mereu într-un dialog dintre Eu –
Acesta cu Eu - Acela), deși copilul, se vede singur chemat să se jertfească pentru a-și salva familia,
nemul”.

p. 36 „Metamorfozele protagonistului au explicații clare din punctul lui de vedere, dar nu și al

comunității. Isai devine victimă a noilor realități, de unde și zborul frânt al lui, al neamului. Este
protagonistul caracterizat de mai mulți reflectori: de soție, de fecioraș, de bunel. De mamă, de Ile, de
căpitan și de ofițerul german, de Timoșa, de Bărbosul, de Ochelărescu, de străinul venit în sat, de gura
stulului, dar cea mai revelatorie rămâne autocaracterizarea lui Isai prin intermediul autoscopiei,
observațiilor asupra lumii sale interne.”

Ghilaș Ana. Romanul lui Vladimir Beșleagă (valențe psihanalitice)// Akademos nr. 2, 2011, iunie pp.
135-137
p. 136 „În majoritatea romanelor sale personajul se află într-o criză exitențială și de identitate, care la
nivel de structură a textului se manifestă prin procedeul compozițional al rememorării, al fluxului de
conștiință, al contrapunctului.

Memoria timpului trecut înseamnă memoria esenței, a ceea ce nu a fost învățat, cum spune
regizorul J. Grotowsky, a ceea ce precede afectele omului”.

p. 136 „Întoarcerea în trecutul individual înseamnă, din punct de vedere al psihanalizei jungiene,
regresia ca recuperare a originilor. Drumul spre împlinire a personalităţii necesită şi o experienţă a
tenebrelor, adică o coborâre în inconştient şi o iluminare a complexelor inconştiente. Această stare de
coborâre în inconştient se realizează prin conectarea eului cu celelalte complexe inconştiente: anima,
umbra, bă- trânul înţelept (bătrâna înţeleaptă).

Din perspectiva psihologiei analitice, în discursul artistic al lui Beşleagă asistăm la un proces de
individuaţie a personajului, ceea ce în accepţia lui Jung desemnează „procesul prin care o persoană
devine in-dividuală, adică o unitate aparte, indivizibilă, sau un „întreg”(. ..) individuaţia nu izolează
individul, ci aduce lumea în individ” [5]. Un asemenea proces presupune „separarea în componente
funcţionale a sinelui originar”. Pentru a atinge individuaţia şi totalitatea psihică, individul trebuie să-şi
refacă echilibrul energetic dintre conştiinţă şi inconştient, să-şi conştientizeze complexele arhetipale,
pentru a le integra şi a le folosi drept surse de energie”.

p. 136 „În romanele autorului, semnifi caţia convenţională a unui simbol consacrat (casa, bunelul
sau bunica (bătrâna), piatra, umbra, apa, focul ş.a.) capătă nuanţe suplimentare de sens ale acestuia, cu
valenţe ontologice, arhetipale, psihologice. De exemplu, împletirea planurilor real, imaginar şi
psihologic, îmbinarea simbolurilor de factură tradiţională (bă- trâna, bordeiul, ţărâna) cu cel de natură
modernă – treptele – transmit idei fi losofi ce şi psihologice”.

p. 136 „Într-o lectură psihanalitică, imaginea traduce o coborâre în sine, în adâncurile

inconştientului personal, dar realizată (această coborâre/cunoaştere de sine) prin mijlocirea
inconştientului colectiv, al spiritualităţii generaţiilor trecute. Imaginea bătrânei ce se duce încet în
pământ relevă nu doar trecerea timpului, ci şi ideea pierderii unor valori şi nr. 2(21), iunie 2011 - 137 a
unor adevăruri”…

Jung C.G. În lumea arhetipurilor. Traducere din limba germană, prefață, note și comentarii de
Vasile Dem. Zamfirescu. București: Editura Junimea, 1994.

p. „Bătrânul întruchipează deci pe de o parte cunoaștere, reflexie, înțelepciune și intuiție, iar pe

de altă parte calități morale, cum ar fi bunăvoința și generozittea, care probează îndeajuns natura sa
«spirituală». Întrucât arhetipul este un conținut autonom al inconștientului”