PARTEA II

INSTITUŢIILE DE CREDIT

Conceptul de „instituţie de credit” îşi are originea în dreptul comunitar, în prima Directiva bancară
din 1977 ale cărei dispoziţii au fost reluate în Directiva cu nr. 2000/12/CE.
Concepţia europeană nu a fost preluată în mod identic de toate statele europene. În Franța, de
exemplu, instituţia de credit a fost reglementată drept o instituţie a cărei activitate constă în primirea de
depozite sau alte fonduri rambursabile de la public, acordarea de credite pe cont propriu şi punerea la
dispoziţie şi gestionarea mijloacelor de plată.
În dreptul englez, conceptul comun nu este cel de instituţie de credit, ci de „bancă”, definiţia băncii în
common law fiind „instituţie angajată în comerţul de bancă”. Cum anterior Banking Act din 1979
Parlamentul nu determinase conţinutul „comerţului de bancă”, rămânea la latitudinea instanţelor să
determine, în caz de divergenţă, dacă o activitate reprezintă sau nu comerţ de bancă sau dacă o anumită
entitate este sau nu o bancă.
Publicarea Directivei 2006/48 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de către
instituţiile de credit şi a Directivei 2006/49 privind adecvarea capitalului firmelor de investiţii şi
instituțiilor de credit a avut in vedere transpunerea la nivelul Uniunii Europene a principiilor agreate la
nivelul Comitetul de la Basel in Noul Acord Basel II. Transpunerea respectivă a fost realizată prin
reconfigurarea Directivei 2000/12 (devenită Directiva 48) şi a Directivei 93/6 (devenită Directiva 49).
Directivele 48 si 49 au fost modificate semnificativ în mai multe rânduri de la adoptare. Multe
dintre dispozițiile Directivelor 48 si 49 sunt aplicabile atât instituţiilor de credit cât și firmelor de
investiții pentru a asigura claritatea dispozițiilor legale si o aplicare consecventă a respectivelor
dispoziții.
Având in vedere gravele efecte ale crizei financiare și mecanismele prociclice care au contribuit
la declanșarea acesteia, Comitetul de la Basel a publicat in anul 2010 noi standarde internaționale de
reglementare privind adecvarea capitalului bancar (normele Basel III). Noile principii decise in cadrul
Comitetului de la Basel au stat la baza emiterii de noi acte normative la nivelul Uniunii Europene,
respectiv:
- Directiva 36/2013 cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea
prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiți si
- Regulamentul 575/2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile
de investiți.
In legislația româneasca Directiva 36 a fost implementata prin acte de modificare a legii bancare
(OUG nr. 99/2006), iar Regulamentul este de directa aplicare.
Astfel, prin Legea bancara s-a stabilit ca reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a
instituţiilor de credit se realizează de către BNR cu respectarea legii bancare si a dispozițiilor
Regulamentului 575/2013.
Reglementarea şi supravegherea prudenţială a societăţilor de servicii de investiţii financiare se
realizează de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu respectarea Legii bancare şi ale
Regulamentului nr. 575/2013.
Anumite concepte nu mai sunt definite expres in legea bancara, preferându-se, ca maniera de
tehnica legislativa, recurgerea la o norma de trimitere la prevederile Regulamentului 575/2013. Exemple
de concepte care nu au fost definite de legea bancara: instituţie de credit, firmă de investiţii,
întreprindere de asigurare/reasigurare, întreprindere-mamă, filială, sucursală, întreprindere prestatoare
de servicii auxiliare, societate de administrare a activelor, societate financiară holding, instituţie
financiară, instituţie-mamă dintr-un stat membru, instituţie-mamă din UE, participaţie, deţinere

1
calificată, control, legături strânse, autoritate competentă, autorizaţie, instrument financiar.
Prin instituţie de credit se înţelege acea entitate a cărei activitate constă în atragerea de depozite
sau de alte fonduri rambursabile de la public şi în acordarea de credite în cont propriu.
Instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi funcţiona în una din următoarele
forme: bănci; bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ; bănci de credit ipotecar; organizaţii
cooperatiste de credit.
Băncile sunt instituţii de credit cu vocaţie universală, care pot desfăşura oricare dintre activităţile
permise instituţiilor de credit, astfel cum acestea sunt reglementate în Legea bancara.
Băncile, persoane juridice române, se constituie sub formă juridică de societate pe acţiuni în
conformitate cu legislaţia comercială şi cu respectarea dispoziţiilor Legii bancare.
Se interzice băncilor, persoane juridice române, utilizarea unei denumiri care este specifică unei
alte categorii de instituţii de credit reglementate de Legea bancară. Băncilor li se aplică în totalitate
dispoziţiile cu caracter general aplicabile instituţiilor de credit potrivit Legii bancare.
Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ, persoane juridice române, sunt instituţii
de credit specializate în finanţarea pe termen lung a domeniului locativ, al căror obiect principal de
activitate constă în economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ.
În lipsa unei dispoziţii exprese contrare, dispoziţiile cu caracter general aplicabile instituţiilor de
credit potrivit Legii bancare se aplică în mod corespunzător şi băncilor de economisire şi creditare în
domeniul locativ.
Legea bancara consacra un titlu distinct acestei instituţii de credit, titlu care reglementează:
activitățile permise, conținutul activităților in domeniul locativ, contractul de economisire-creditare,
finanțarea in baza respectivului contract, aspecte specifice legate de procedura de autorizare, cerințe
specifice de derulare a activității.
Băncile de credit ipotecar, persoane juridice române, sunt instituţii de credit specializate, al căror
obiect principal de activitate îl constituie desfăşurarea cu titlu profesional a activităţii de:
- acordare de credite ipotecare pentru investiţii imobiliare şi
- atragerea de fonduri rambursabile de la public prin emisiune de obligaţiuni ipotecare.
Cu excepţia activităţii de atragere de depozite, băncile de credit ipotecar pot desfăşura activităţile
permise instituţiilor de credit în condiţiile în care acestea susţin activitatea de acordare de credite
ipotecare şi emisiune de obligaţiuni ipotecare.
Băncile de credit ipotecar, persoane juridice române, se constituie sub formă juridică de SA în
conformitate cu legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale şi cu respectarea dispoziţiilor Legii bancare.
Denumirea unei bănci de credit ipotecar trebuie să includă sintagma „bancă de credit ipotecar” sau
sintagma „bancă ipotecară”.
Dispoziţiile cu caracter general aplicabile instituţiilor de credit potrivit O.U.G. nr. 99/2006 se
aplică în mod corespunzător şi băncilor de credit ipotecar.
Prin cooperativă de credit se înţelege instituţia de credit constituită ca o asociaţie autonomă de
persoane fizice unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin
economic, social şi cultural, a cărei activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul întrajutorării
membrilor cooperatori.
Legea bancară permite constituirea sub denumirea de „casă centrală” a cooperativelor de credit (sau
casă centrală), a unei instituţii de credit rezultate din asocierea mai multor cooperative de credit.
Aceasta asociere are drept scop gestionarea intereselor comune, urmărirea centralizata a respectării
dispoziţiilor legale şi a reglementărilor-cadru aplicabile tuturor cooperativelor de credit afiliate prin
exercitarea supravegherii şi a controlului administrativ, tehnic şi financiar asupra organizării şi
funcţionării acestora.
Cooperativele de credit şi casele centrale persoane juridice române sunt denumite generic, în Legea

2
bancară, organizaţii cooperatiste de credit.
Dispoziţiile cu caracter general cuprinse în Partea I a O.U.G. nr. 99/2006 se aplică în totalitate
caselor centrale şi, dacă nu se dispune în mod contrar în titlul din ordonanța dedicat acestora, se aplică şi
cooperativelor de credit afiliate la casele centrale.
Referitor la instituţiile de credit, Legea bancară reglementează, în principal:
1. condiţiile de acces la activitatea bancară;
2. condiţiile de desfăşurare a activităţii bancare pe teritoriul României;
3. supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit.
Instituţiile de credit cărora li se aplică dispoziţiile Legii bancare sunt următoarele:
a) instituţiile de credit, persoane juridice române, inclusiv sucursalele din străinătate ale acestora;
b) instituţiile de credit din alte state membre, în ceea ce priveşte activitatea acestora desfăşurată în
România;
c) instituţiile de credit din state terţe, în ceea ce priveşte activitatea acestora desfăşurată în România.
Nu se supun dispozițiilor privind regimul instituţiilor de credit:
- băncile centrale din statele membre;
- entități excluse de Directiva 2013/36/UE.
În legătură cu activitatea instituţiilor de credit, BNR este abilitată să determine dacă o activitate
reprezintă ori nu:
- atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public;
- activitate bancară;
- activitate de atragere şi/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuţiile membrilor unor
grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective şi acordării de
credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziţionarea de bunuri şi/sau servicii
de către membrii acestora.
Este esenţial de reţinut faptul că determinarea naturii unei activităţi astfel cum a fost exprimată de
Banca Naţională a României este obligatorie pentru părţile interesate.

Monopolul bancar

Legea bancară sunt reglementate două mari categorii de interdicţii care generează un adevărat
monopol bancar cu privire la anumite activităţi şi anumite aspecte de identificare în activitate.
Astfel, referitor la efectuarea anumitor activităţi, se interzice oricărei persoane fizice, juridice
sau entitate fără personalitate juridică, care nu este o instituţie de credit, să se angajeze în oricare din
următoarele activităţi:
a) atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public;
b) într-o activitate de atragere şi/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuţiile membrilor
unor grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective şi acordării de
credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziţionarea de bunuri şi/sau servicii
de către membrii acestora.
Pe cale de excepţie, interdicţia menţionată nu se aplică în cazul atragerii de depozite sau alte fonduri
rambursabile de către persoane care nu au calitate de instituție de credit în următoarele situaţii:
- de către un stat membru ori de către administraţiile regionale sau autorităţile administraţiei publice
locale ale unui stat membru;
- de către organisme publice internaţionale la care participă unul sau mai multe state membre;
- în cazuri expres prevăzute de legislaţia românească sau de legislaţia comunitară, cu condiţia ca aceste
activităţi să fie reglementate şi supravegheate corespunzător, în scopul protejării deponenţilor şi
investitorilor.

3
 O emisiune de obligaţiuni sau alte instrumente financiare similare, care nu se adresează exclusiv
investitorilor calificaţi, este considerată atragere de fonduri rambursabile de la public dacă este
îndeplinită cel puţin una din următoarele condiţii:
1. constituie activitatea exclusivă sau activitatea principală a emitentului;
2. emitentul desfăşoară cu titlu profesional activitate de acordare de credite sau una ori mai multe
din activităţile prevăzute la art. 18 alin. (1) lit. (c) – (l) din O.U.G. nr. 99/2006.
În ceea ce priveşte utilizarea unor elemente de identificare, se interzice în principiu oricărei
persoane, alta decât o instituţie de credit autorizată, ca în legătură cu o activitate, un produs sau un
serviciu să utilizeze oricare din următoarele denumiri sau derivate ori traduceri ale respectivelor
denumiri: „bancă”; „organizaţie cooperatistă de credit”; „cooperativă de credit”; „casa centrală a
cooperativelor de credit”; „bancă cooperatistă”; „bancă centrală cooperatistă”; „bancă ipotecară/bancă
de credit ipotecar”; „bancă de economisire şi creditare în domeniul locativ”.
Pe cale de excepţie, se permite utilizarea denumirilor menţionate în cazul în care respectiva utilizare:
(i) este stabilită sau recunoscută prin lege sau printr-un acord internaţional sau
(ii) din contextul in care este utilizata denumirea rezultă neîndoielnic că nu este vorba despre
desfăşurarea unei activităţi bancare.

1. Autorizarea instituţiilor de credit

Cerinţe generale de autorizare

Legea bancară stabileşte anumite principii generale în legătură cu autorizarea instituţiilor de credit
persoane juridice române:
A. Principii generale referitoare la fondurile proprii şi capitalul social:
 BNR nu poate acorda autorizaţie unei instituţii de credit dacă aceasta nu dispune de fonduri
proprii distincte sau de un nivel al capitalului iniţial cel puţin egal cu nivelul minim stabilit prin
reglementări;
 la constituirea unei instituţii de credit capitalul iniţial este reprezentat de capitalul social, cu
excepţia cazurilor în care instituţia de credit care se constituie este rezultată dintr-un proces de
reorganizare (fuziune/divizare);
 capitalul social al unei instituţii de credit trebuie vărsat integral la momentul subscrierii,
inclusiv în cazul majorării acestuia, aporturile în natură nefiind permise.

B. Principii generale referitoare la acţiunile instituţiei de credit:

 acţiunile unei instituţii de credit, persoană juridică română, pot fi numai nominative;
 în actele lor constitutive, instituţiile de credit, persoane juridice române, nu vor putea stabili
excepţii de la principiul potrivit căruia o acţiune dă dreptul la un singur vot.

C. Principii generale referitoare la acţionari şi conducători:

 BNR trebuie să fie informată cu privire la identitatea acţionarilor sau a membrilor care urmează
să deţină direct sau indirect participaţii calificate la instituţia de credit şi cu privire la valoarea
acestor participaţii;
 BNR acordă autorizaţie numai dacă este încredinţată că, din perspectiva necesităţii asigurării
unui management prudent şi sănătos al instituţiei de credit, calitatea persoanelor respective este
adecvată;
 conducerea operativă a activităţii unei instituţii de credit trebuie să fie asigurată de cel puţin 2

4
 persoane, care trebuie să aibă reputaţie şi experienţă adecvate pentru exercitarea
responsabilităţilor încredinţate
 BNR reglementează prin norme speciale politica de remunerare si trebuie sa fie informata
despre persoanele care sunt remunerate cu cel puțin 1 mil euro

D. Principii generale referitoare la sediul instituţiei de credit:

 instituţia de credit trebuie să desfăşoare efectiv şi cu preponderenţă pe teritoriul României
activitatea pentru care a fost autorizată;
 sediul social şi, după caz, sediul real trebuie să fie situate pe teritoriul României;
 sediul real reprezintă locaţia în care se situează centrul de conducere şi de gestiune a activităţii
statutare, în cazul în care acesta nu este situat la sediul social.

E. Principii generale referitoare la planul de activitate:

 orice cerere de autorizare a unei instituţii de credit trebuie să fie însoţită de un plan de activitate;
 planul de activitate trebuie să cuprindă cel puţin tipurile de activităţi propuse a fi desfăşurate şi
structura organizatorică a instituţiei de credit;
 din planul de activitate trebuie să rezulte capacitatea instituţiei de credit de a-şi realiza
obiectivele propuse în condiţii compatibile cu regulile unei practici bancare prudente şi
sănătoase.
Instituţiile de credit persoane juridice romane si sucursalele instituţiilor de credit persoane juridice
străine care îşi desfăşoară activitatea în România se evidenţiază în registrul instituţiilor de credit,
registru care se ţine de BNR în sistem computerizat şi este accesibil publicului la sediul central al
sucursalelor şi pe site-ul BNR.

Acordarea autorizaţiei instituţiilor de credit persoane juridice române

Instituţiile de credit persoane juridice române se pot constitui şi pot funcţiona numai pe baza
autorizaţiei specifice emise de BNR.
În ceea ce priveşte forma de constituire, aceasta este distinctă în funcţie de categoria instituţiei de
credit.
Ca regulă generală, nu se permite instituţiilor de credit să fie constituite prin subscripţie publică.
Anterior autorizării unei instituţii de credit persoană juridică română BNR parcurge anumite
proceduri de consultare cu autorităţile competente relevante din statele membre şi cu ASF.
BNR are obligaţia să se consulte cu autorităţile competente ale unui alt stat membru dacă
instituţia de credit persoana juridica română care solicită autorizarea se află în una din următoarele
situaţii:
 este o filială a unei instituţii de credit autorizate în statul membru respectiv;
 este o filială a societăţii-mamă a unei instituţii de credit autorizate în statul membru respectiv;
 este controlată de aceleaşi persoane care controlează o instituţie de credit autorizate în statul membru
respectiv.
BNR se consultă cu ASF, respectiv cu autoritatea responsabilă cu supravegherea societăţilor
de asigurare sau a firmelor de investiţii dintr-un alt stat membru dacă instituţia de credit, persoană
juridică română:
 este o filială a unei societăţi de asigurare, a unei societăţi de servicii de investiţii financiare sau a
unei firme de investiţii autorizate într-un alt stat membru;
 instituţia de credit, persoană juridică română, este o filială a societăţii-mamă a unei societăţi de

5
 asigurare, a unei societăţi de servicii de investiţii financiare sau a unei firme de investiţii autorizate
într-un alt stat membru;
 instituţia de credit, persoană juridică română, este controlată de aceeaşi persoană care controlează o
societate de asigurare, o societate de servicii de investiţii financiare sau o firmă de investiţii
autorizată într-un alt stat membru.
Autorităţile menţionate trebuie să fie consultate în mod special în contextul evaluării calităţii
acţionarilor/membrilor instituţiei de credit, persoană juridică română, şi a reputaţiei şi experienţei
persoanelor implicate în administrarea şi/sau conducerea unei alte entităţi din cadrul aceluiaşi grup,
cărora urmează să li se încredinţeze responsabilităţi în administrarea şi/sau conducerea operativă a
instituţiei de credit, persoană juridică română.
Procedura autorizării unei instituţii de credit cuprinde două etape principale: aprobarea
constituirii şi acordarea autorizaţiei de funcţionare.

Procedura de autorizare

Procesul de autorizare a instituţiilor de credit de către BNR cuprinde două etape:

 aprobarea constituirii instituţiei de credit;
 autorizarea funcţionării instituţiei de credit.
Aprobarea constituirii instituţiei de credit nu garantează obţinerea autorizaţiei de funcţionare, aceasta
indicând doar permisiunea dată acţionarilor de a proceda la constituirea instituţiei de credit potrivit
dispoziţiilor legale şi în conformitate cu modalităţile prevăzute în documentaţia prezentată.
Parcurgerea celor două etape se realizează în următorul grafic de timp:
 în termen de cel mult 4 luni de la primirea unei cereri de autorizare, BNR comunică în scris
solicitantului hotărârea sa în sensul aprobării constituirii sau în sensul respingerii cererii;
 pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare instituţia de credit este obligată ca în termen de maxim
2 luni de la comunicarea aprobării de constituire, să prezinte BNR documentele care atestă
constituirea sa legală.
BNR decide cu privire la autorizarea funcţionării unei instituţii de credit în termen de cel mult 4
luni de la data primirii documentelor care atestă constituirea legală a instituţiei de credit. În cazul
respingerii unei cereri de autorizare, hotărârea BNR trebuie să cuprindă şi motivele care au stat la baza
acesteia.
În procesul de analiză a unei cereri de autorizare, BNR poate solicita orice informaţie şi documente
suplimentare, dacă considera ca cele prezentate sunt incomplete sau insuficiente.
Autorizaţia acordată este valabilă pe o perioadă nedeterminată şi nu poate fi transferată unei alte
entităţi.
Instituţiile de credit autorizate sunt înregistrate în registrul ţinut de Banca Naţională a României.
BNR are obligaţia de a notifica Comisiei Europene orice autorizaţie acordată, pentru ca denumirea
noii instituţii de credit să fie inclusă în lista instituţiilor de credit întocmită de Comisia Europeană si care
se publică în Jurnalul Oficial al UE.
In Regulamentul BNR nr. 11/2007 emis pentru detalierea dispoziţiilor Legii bancare în materia
autorizării instituţiilor de credit sunt reglementate următoarele categorii principale de cerinţe:
A. Cu privire la denumirea instituţiei de credit:
- în principiu trebuie să fie în română;
- pe cale de excepţie, se permite utilizarea unei denumiri într-o limbă străină în cazul filialelor
persoane juridice străine.
B. Cu privire la obiectul de activitate:
- în obiectul de activitate vor fi incluse doar activităţile pentru care este fundamentată în mod

6
 corespunzător în planul de activitate capacitatea instituţiei de credit de a le desfăşura;
- serviciile de investiţii şi activităţile de investiţii pe baze profesionale pot fi prestate de o instituţie de
credit după înscrierea în registrele specifice gestionate de ASF.
C. Cu privire la incompatibilităţi, nu pot deţine calitatea de acţionar, administrator,director, membru
al consiliului de supraveghere, membru al directoratului sau auditor financiar al unei instituţii de credit
ori director al unui compartiment sau al unei sucursale ori a altui sediu secundar al acesteia persoanele
aflate în una din următoarele situaţii:
- persoanele suspecte de sau sancţionate pe plan intern şi/sau internaţional pentru săvârşirea de acte de
terorism sau asimilate acestora;
- persoanele care au fost condamnate pentru anumite infracțiuni cum ar fi infracţiuni de corupţie,
spălare de bani, infracţiuni contra patrimoniului, abuz în serviciu, luare/dare de mită, fals şi uz de
fals, deturnare de fonduri, evaziune fiscală s.a. si alte fapte de natură să conducă la concluzia că nu
sunt create premisele necesare pentru asigurarea unei administrări sănătoase şi prudente a instituţiei
de credit.
D. Condiţii referitoare la acţionariat:
a) să dispună de o situaţie financiară care să le permită onorarea obligaţiilor patrimoniale şi
achiziţionarea participaţiei la capitalul social al instituţiei de credit şi care să asigure premisele pentru
susţinerea financiară a acesteia în cazul în care situaţia financiară i se deteriorează;
b) participaţia la capitalul social al instituţiei de credit trebuie să provină din surse proprii şi să nu
reprezinte sume împrumutate ori puse la dispoziţie, indiferent cu ce titlu, de alte persoane, cu
excepţia sumelor puse la dispoziţie unei filiale de către societatea-mamă, din sursele proprii ale
acesteia;
c) trebuie să dispună de venituri personale neafectate îndeplinirii obligaţiilor lor patrimoniale, care, prin
nivelul lor anual, să justifice în mod corespunzător provenienţa fondurilor destinate participaţiei la
capitalul social al instituţiei de credit şi care să aibă caracter de continuitate;
d) la evaluarea calităţii acţionarilor, pot fi luate în considerare informaţii legate de activitatea, reputaţia
şi, după caz, integritatea morală a acestor persoane, precum şi de orice alte circumstanţe,
considerându-se în acest sens că prezintă relevanţă situaţiile în care:
- nu se poate stabili provenienţa fondurilor sau justificarea prezentată nu este suficientă pentru a
determina dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege şi de Regulament;
- din informaţiile furnizate de persoanele respective nu rezultă în mod clar natura activităţii
desfăşurate de acestea şi – în cazul persoanelor juridice – identitatea persoanelor care deţin
controlul direct sau indirect asupra acestora, nepermiţând astfel realizarea unei supravegheri
eficiente;
- informaţiile disponibile referitoare la activitatea persoanelor, la tranzacţiile desfăşurate de acestea
ori la influenţa de orice natură – politică, economică, familială, personală – la care sunt supuse
persoanele respective conduc la concluzia că există posibilitatea ca banca să nu îşi desfăşoare
activitatea în conformitate cu prevederile legii şi cu cerinţele unei practici bancare prudente şi
sănătoase;
- persoanele respective sau persoanele din grupul din care fac parte au făcut în ultimii 10 ani
obiectul unor anchete sau proceduri administrative ori judiciare care s-au încheiat cu sancţiuni sau
interdicţii ori fac în prezent obiectul unor asemenea anchete sau proceduri;
- persoana respectivă se află, sau s-a aflat in ultimii 10 ani, in conflict cu o autoritate de
reglementare sau supraveghere ori cu o altă autoritate publică din România sau din străinătate, a
fost sancţionată sau i s-a refuzat o autorizaţie de către o asemenea autoritate;
- acţionarii semnificativi nu sunt supravegheaţi în mod adecvat de autoritatea competentă din ţara
de origine.

7
 Nu pot dobândi calitatea de acţionar următoarele persoane:
a) persoanele juridice ori alte entităţi înregistrate în state cu care România nu întreţine relaţii
diplomatice sau în jurisdicţii care nu instituie obligativitatea organizării şi ţinerii contabilităţii şi/sau
publicării situaţiilor financiare, ţinerii registrelor comerciale şi/sau care permit păstrarea anonimatului
în ceea ce priveşte identitatea acţionarilor/asociaţilor şi administratorilor;
b) persoanele care justifică sursa fondurilor prin venituri obţinute din activităţi desfăşurate în statele sau
jurisdicţiile prevăzute la lit. a);
c) persoanele sau grupurile de persoane care acţionează împreună, care controlează una sau mai multe
instituţii de credit şi care vor exercita control asupra băncii, persoană juridică română, ce urmează a
se constitui, în condiţiile în care banca şi respectivele instituţii de credit nu vor face obiectul unei
supravegheri pe bază consolidată din partea unei autorităţi.
E. Condiţii cerute conducătorilor:
- într-o formulă generală, normele BNR solicită existenţa unei calităţi adecvate pentru îndeplinirea
responsabilităţilor specifice încredinţate;
- într-o formulă sintetică, exigenţele legale se referă la necesitatea prezentării de diplome de studii,
experienţă profesională şi vechime;
- cel puţin unul dintre directori trebuie sa ateste cunoaşterea limbii române.
Respingerea cererii de autorizare

Legea bancară reglementează explicit situaţiile în care BNR are dreptul să respingă o cerere de
autorizare depusă de o instituţie de credit, persoană juridică română, cu precizarea expresă a faptului că
necesităţile economice ale pieţei nu pot constitui, în nicio situaţie, un criteriu de evaluare a unei cereri
de autorizare sau un motiv de respingere a acesteia.
O cerere de autorizare se respinge în următoarele situaţii:
1. documentaţia prezentată este incompletă sau nu este întocmită în conformitate cu dispoziţiile legale;
2. instituţia de credit nu dispune de fonduri proprii separate sau capitalul iniţial se situează sub nivelul
stabilit de BNR;
3. forma juridică este alta decât cea prevăzută pentru categoria in care se încadrează instituţia de credit
care se intenţionează a fi constituită;
4. din evaluarea planului de activitate prezentat rezultă că instituţia de credit nu poate asigura realizarea
obiectivelor propuse în condiţiile respectării cerinţelor legale;
5. conducerea operativă a activităţii instituţiei de credit nu este asigurată de cel puţin 2 persoane sau
BNR nu este satisfăcută de calitatea persoanelor respective, întrucât reputaţia sau experienţa
profesională a acestora nu este adecvată activităţii instituţiei de credit sau nu corespunde necesităţii
asigurării unui management prudent şi sănătos;
6. calitatea acţionarilor/membrilor instituţiei de credit sau distribuţia capitalului între aceştia nu
corespunde cerinţelor prevăzute în legislația specifica;
7. legăturile strânse dintre instituţia de credit şi alte persoane fizice sau juridice cad sub incidenta
legislației unui stat terţ care pot fi de natură să împiedice exercitarea eficientă a supravegherii
prudenţiale;
8. înainte de obţinerea aprobării de constituire, fondatorii au făcut comunicări publice cu privire la
funcţionarea instituţiei de credit;
9. nu sunt respectate alte condiţii imperative prevăzute de lege.

Pierderea autorizaţiei instituţiei de credit

Odată autorizată, o instituţie de credit, persoană juridică română, poate să piardă respectiva

8
autorizaţie prin:
1. retragerea autorizaţiei de către BNR;
2. renunţarea la autorizaţie de către acţionarii sau membrii instituţiei de credit;
3. încetarea de drept a valabilităţii autorizaţiei.
BNR poate retrage autorizaţia acordată unei instituţii de credit în următoarele situaţii:
 instituţia de credit nu şi-a început activitatea pentru care a fost autorizată în termen de 1 an de la data
acordării autorizaţiei sau a încetat să mai desfăşoare activitatea de mai mult de 6 luni;
 autorizaţia a fost obţinută pe baza unor informaţii false sau prin orice alt mijloc ilegal;
 instituţia de credit nu mai îndeplineşte condiţiile care au stat la baza acordării autorizaţiei;
 instituţia de credit nu mai posedă suficiente fonduri proprii sau există elemente care conduc la
concluzia că într-un termen scurt nu îşi va mai putea îndeplini obligaţiile faţă de deponenţi sau alţi
creditori şi, în special, nu mai poate garanta siguranţa fondurilor/instrumentelor financiare care i-au
fost încredinţate;
 ca sancţiune.
Hotărârea BNR de retragere a autorizaţiei se comunică în scris instituţiei de credit împreună cu
motivele care au stat la baza hotărârii şi se publică în M. Of. Partea a IV-a şi în cel puţin în 2 cotidiene
de circulaţie naţională.
Hotărârea de retragere a autorizaţiei produce efecte de la data publicării ei în M.Of. sau de la o dată
ulterioară, specificată în hotărârea respectivă.
Acţionarii/membrii pot oricând renunţa la autorizaţie, hotărând dizolvarea şi lichidarea instituţiei
de credit.
Lichidarea la iniţiativa acţionarilor sau a membrilor este permisă numai în cazul în care instituţia de
credit nu se află în vreuna din situaţiile de insolvenţă prevăzute de lege pentru declanşarea falimentului.
În situaţia lichidării la iniţiativa acţionarilor sau membrilor, instituţia de credit are obligaţia să
comunice BNR cel puţin următoarele documente:
- hotărârea AGA respectiv a membrilor privind dizolvarea şi lichidarea instituţiei de credit;
- un plan de lichidare a activului şi de stingere a pasivului, care să asigure plata integrală a creanţelor
deponenţilor şi ale altor creditori.
Pe baza evaluării planului de lichidare, BNR poate confirma instituţiei de credit încetarea valabilităţii
autorizaţiei.
Autorizaţia unei instituţii de credit îşi încetează de drept valabilitatea în următoarele situaţii:
- a avut loc o fuziune sau o divizare în urma căreia aceasta îşi încetează existenţa;
- a avut loc o transformare a instituţiei de credit în altă categorie de instituţie de credit;
- s-a pronunţat o hotărâre de declanşare a procedurii falimentului instituţiei de credit.
Încetarea valabilităţii autorizaţiei unei instituţii de credit se publică de către BNR în M.Of. Partea a
IV-a şi în cel puţin 2 cotidiene de circulaţie naţională.
Retragerea autorizaţiei unei instituţii de credit şi, după caz, încetarea valabilităţii acesteia se notifică
de îndată Comisiei Europene şi autorităţilor competente din statele membre gazdă.

2. Activitățile permise instituțiilor de credit

Din analiza legislaţiei bancare române se observă o anumita inconsecvenţă în utilizarea conceptelor
de „activitate bancară” şi „operaţiune bancară”.
Legea bancară reglementează activitate bancară la art. 7 alin. (1) pct. 1 drept atragerea de depozite
sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu.
Capitolul II intitulat „Cerinţe minime de acces şi de desfăşurare a activităţii” reglementează în
Subsecţiunea 1.2 - „Activităţile permise instituţiilor de credit” prin listarea unor game variate de

9
activităţi între care sunt menţionate la primele două poziţii ceea ce este definit în art. 7 al. (1) pct. 1
drept activitate bancară.
Modalitatea de reglementare generală argumentează o primă concluzie în sensul că instituţiile de
credit pot fi autorizate să desfăşoare o gamă largă de activităţi care se pot împărţi, pentru început, în
„activităţi bancare” (atragere de fonduri şi acordare de credite in cont propriu) şi „alte activităţi permise
instituţiilor de credit”.
Activităţile permise instituţiilor de credit sunt enumerate în art. 18 al.(1) care conține o lista. Legea
bancară clarifică şi modul de interpretare a listei respective in sensul că dispoziţiile respective se
interpretează şi se aplică astfel încât activităţile enumerate să acopere orice posibile operaţiuni,
tranzacţii, produse şi servicii care se înscriu în sfera activităţilor nominalizate sau pot fi asimilate
acestora, inclusiv serviciile auxiliare acestor activităţi.
În plus, prin dispoziţiile art. 20 şi art. 21 lit. (c) lista de activităţi menționate în art. 18 este
completată printr-o categorie suplimentară care reuneşte „alte activităţi autorizabile”.
Aceste activităţi sunt autorizabile de BNR dacă se încadrează în următoarele criterii:
1. au drept obiect oricare din următoarele:
a) operaţiuni nefinanciare în mandat sau de comision (...);
b) operaţiuni de administrare a patrimoniului constând din bunuri mobile şi/sau imobile aflate în
proprietatea acestora, dar neafectate desfăşurării activităţilor financiare;
c) prestarea de servicii clientelei proprii care, deşi nu sunt conexe activităţii desfăşurate,
reprezintă o prelungire a operaţiunilor bancare;
d) operaţiuni de închiriere a unor bunuri dobândite de instituţiile de credit în urma executării
creanţelor.
2. trebuie să fie compatibile cu cerinţele activităţii bancare, în special cu cele referitoare la menţinerea
bunei reputaţii a instituţiei de credit şi protejarea intereselor deponenţilor, şi
3. nivelul total al veniturilor obţinute de instituţia de credit din activităţile respective să nu depăşească
10% din veniturile obţinute din activităţile prevăzute la art. 18.
O ultimă suplimentare a listei de activităţi permise instituţiilor de credit este realizată de dispoziţiile
art. 21 lit. (a) şi (b) care reglementează, pe cale de excepţie, operaţiunile cu bunuri mobile şi imobile.
Conform temeiului legal menţionat, instituţiile de credit pot desfăşura următoarele activităţi:
a) operaţiuni care sunt necesare desfăşurării în condiţii adecvate a activităţilor pentru care instituţia
de credit a fost autorizată, şi în măsura în care bunurile respective sunt necesare în acest scop;
b) operaţiuni care au ca obiect bunuri mobile şi imobile având următoarele destinaţii speciale:
perfecţionarea pregătirii profesionale a salariaţilor; organizarea unor spaţii de odihnă şi recreere;
asigurarea de locuinţe pentru salariaţi şi familiile acestora.
Pentru a închide sfera de reglementare a activităţilor permise instituţiilor de credit, prin dispoziţiile
art. 22, O.U.G. nr. 99/2006 stabileşte faptul că instituţiile de credit nu pot desfăşura alte activităţi în
afara celor permise potrivit legii bancare.
În ceea ce priveşte terminologia utilizată, se observă, asemănător reglementărilor anterioare,
utilizarea în legătură cu activităţile permise băncilor alături de noţiunea de „activitate” şi concepte de
„operaţiune”, „produse” şi „servicii”.
În concluzie, având în vedere dispoziţiile art. 18, 20, 21 putem concluziona în sensul că
„activitatea bancară” nu se confundă cu „activităţile care pot fi desfăşurate de instituţiile de credit”, în
sensul că acestea pot desfăşura o multitudine de activităţi astfel cum se menţionează în art. 18 şi cu
circumscrierile din art. 20 şi 21, dar din multitudinea de activităţi numai atragerea de depozite şi alte
fonduri rambursabile şi acordarea de credite in cont propriu reprezintă „activitate bancară”.
În ceea ce priveşte raportul activitate/operaţiune, din tehnica de reglementare putem considera
că „activitatea bancară” şi „operaţiunea bancară” în temeiul O.U.G. nr. 99/2006 sunt două noţiuni

10
care au acelaşi conţinut, respectiv atragerea de depozite şi alte fonduri rambursabile şi acordarea de
credite în cont propriu, în timp ce „alte activităţi permise băncilor”, respectiv diversele „operaţiuni”
se referă, prin excludere, la ceea ce permite legea bancară şi nu reprezintă „activitate bancară”.
Cu privire la conceptele de produse şi servicii, se observă că, de regulă, termenul de produs este
utilizat în legătură cu forme concrete de manifestare a unor operaţiuni sau activităţi, în timp ce serviciile
sunt reglementate ca „auxiliare” sau „prelungiri” ale operaţiunilor bancare.

11
Operaţiuni constând în acceptarea de depozite şi alte fonduri
rambursabile din partea publicului

Prezentarea generală a depozitului bancar

Concept şi natură juridică

Conceptul de „depozit” provine din termenul latin depositum, care desemna ceva depus spre păstrare.
Ulterior, prin „depozit bancar” s-a înţeles încredinţarea unei bănci spre păstrare sau fructificare de hârtii
de valoare, bani sau obiecte preţioase încredinţate, deponentul având dreptul retragerii lor în orice
moment sau la un termen prestabilit, iar banca pe acela de a le folosi pentru necesităţile activităţii sale.
Spre deosebire de legislaţiile bancare anterioare, O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului nu cuprinde o definiţie a conceptului de „depozit bancar”.
Anterior intrării în vigoare a O.U.G. 99/2006, în art. 3 pct. 6 din Legea bancară nr. 58/1998
depozitul bancar era definit drept o „sumă de bani încredinţată în următoarele condiţii:
- să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă sau orice alte facilităţi, la cerere sau la un termen
convenit de către deponent cu depozitarul;
- să nu se refere la transmiterea proprietăţii, la furnizarea de servicii, sau la acordarea de garanţii”.
S-a considerat în doctrină că cel de-al doilea alineat a fost formulat defectuos, deoarece inducea
concluzia că se delimitează sumele primite de la bancă cu titlu de depozit de sumele primite cu alt titlu:
preţul unui bun sau serviciu, gajul asupra unor fonduri, sumele primite cu titlu de consemnare, cele
primite cu destinaţie precisă de a fi virate etc..
Legea nr. 58/1998 reglementa în Capitolul II, intitulat „Activităţi permise băncilor”, la art. 11 lit. a),
operaţiunea de „atragere de depozite”, în mod diferit faţă de formulările anterioare, respectiv
„acceptarea de depozite” conform Legii nr. 33/1991 şi operaţiuni „de depozite la vedere şi la termen, în
cont, cu numerar şi cu titluri” în temeiul Legii nr. 70/134.
În prezent, O.U.G. nr. 99/2006 încadrează atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la
public în categoria activităţii bancare, cu precizarea că Banca Naţională a României este abilitată să
determine în ce măsură o anumită activitate reprezintă sau nu atragere de depozite sau alte fonduri
rambursabile de la public, fără menţionarea vreunor criterii de definire şi clasificare.
Legea bancară actuală mai reglementează expres faptul că determinarea naturii unei activităţi de către
Banca Naţională a României are caracter obligatoriu pentru părţile interesate.
Noul Cod Civil consacra o definiție depozitului bancar la art. 2.191 si art. 2.192. Prin prisma
reglementarii menționate, depozitul bancar este de doua categorii:
a) depozit de fonduri si
b) depozit de titluri.
In temeiul dispozițiilor cuprinse in Codul Civil, depozitul de fonduri este caracterizat de următoarele
elemente:
- dreptul de proprietate al instituției de credit asupra sumelor atrase sub forma de depozit
- incidenta principiului nominalismului monetar care obliga instituția de credit sa restituie la scadenta
aceeași cantitate monetara, de aceeași specie
- reglementarea modului de determinare a scadentei unui depozit de fonduri care poate fi:
(i) la termen
(ii) la cererea deponentului, condiționat de formularea unui preaviz (termenul de preaviz putând fi
stabilit contractual sau, in lipsa unei prevederi contractuale, conform uzanțelor)
- reglementarea locului de efectuare a depunerilor/retragerilor sumelor depuse (ca regula, la sediul
instituției de credit, prin stipulație contrara in alt loc convenit de parți)
- instituirea obligației de informare gratuita a clientului de către instituția de credit cu privire la

12
 operațiunile efectuate in conturile clientului (ca regula, lunar, in condițiile si modalitățile convenite
de parți, daca clientul nu solicita altfel).
In cazul depozitului de titluri, in temeiul dispozițiilor Codului civil, in mod evident, instituția de
credit nu dobândește proprietatea acestora ci un drept de administrare. Executarea obligațiilor care revin
instituției de credit in administrarea titlurilor trebuie sa se realizeze cu prudenta si diligenta, fiind
considerata nescrisa orice clauza contractuala prin care instituția de credit este exonerata de răspundere
pentru neexecutarea obligațiilor menționate cu prudenta si diligenta.
In virtutea calității de administrator al titlurilor, instituția de credit are dreptul la următoarele sume de
bani:
- rambursarea de către client a cheltuielilor efectuate pentru operațiunile necesare
- plata de către client a unei remunerații pentru activitatea de administrare (nivelul remunerației
poate fi stabilit convențional de către părți, iar in lipsa unei prevederi contractuale poate fi
determinat conform uzanțelor).
O definiţie legală a depozitului bancar de fonduri este cuprinsa si in art. 2 din Ordonanţa nr. 39/1996
privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar.
Astfel, prin prisma acestei reglementări specifice, prin depozit bancar se înţelege „orice sold
creditor, inclusiv dobânda datorată, aflate într-un cont bancar de orice tip, inclusiv cont comun, ori din
situaţii tranzitorii provenind din operaţiuni bancare şi pe care o instituţie de credit îl datorează
titularului de cont, în conformitate cu condiţiile legale şi contractuale aplicabile, precum şi orice
datorie a instituţiei de credit evidenţiată printr-un certificat emis de aceasta, cu excepţia obligaţiunilor
cumpărate de organismele de plasament colectiv”.
Din reglementarea enunţată se observă faptul că sub titulatura generală de „depozit” legea specială a
definit atât depozitul bancar propriu-zis, cât şi alte fonduri rambursabile de către bancă la un moment
dat provenind din dobânzi, sume provenind din alte operaţiuni decât depozite propriu-zise, certificate de
depozit nominative.
Se constata, astfel, ca depozitul bancar se prezintă în continuare in legislația româneasca drept un
contract real care generează o operaţiune bancară pasivă.
În legătură cu scopul atragerii resurse băneşti au fost dezvoltate de-a lungul timpului în doctrină două
concepţii opuse, respectiv:
(i) scopul atragerii resurselor populaţiei este constituirea disponibilităţilor necesare pentru efectuarea
operaţiunilor active, de acordare de credite, şi
(ii) finalitatea depozitelor este constituirea unui capital fără întrebuinţare.
Opinia dominantă concluzionează în sensul că depozitele constituie o sursă a creditului, atragerea de
depozite fiind calificată drept act de comerţ distinct de depozitul şi împrumutul civil prin faptul că în
timp ce creditorul civil împrumută propriul capital, bancherul împrumută banii altuia, pe care el îi
păstrează şi îi fructifică cu mijloace specifice.
Ca o consecinţă a acestei realităţi, legislaţia bancară a interzis în mod expres, în toate reglementările,
primirea de depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în încetare de plăţi.
Depozitele bancare de fonduri au o dublă valenţă:
 pe de o parte, constituie obligaţii ale băncii faţă de depunător, iar,
 pe de altă parte, reprezintă creanţe ale depunătorului faţă de bancă şi mijloace de plată
la dispoziţia acestuia.
Spre deosebire de depozitul la termen, depozitul în cont curent priveşte o datorie mai complexă a
băncii faţă de client, care nu constă neapărat într-o sumă depusă cu titlu de depozit. Depozitul în cont
curent este privit şi de doctrina britanică drept un instrument elementar în raporturile bancă – client, care
permite clientului să deţină anumite sume în siguranţă, dar, totodată, să încaseze sume şi să efectueze
plăţi.

13
 În ceea ce priveşte categoria de „alte fonduri rambursabile” atrase de la public, legea bancară nu
defineşte nici acest concept. Cu toate acestea, din anumite reglementări rezultă anumite exemple de
astfel de fonduri.
Astfel, în art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 99/2006 se reglementează situaţia generală în care o
emisiune de obligaţiuni sau alte instrumente financiare similare este considerată atragere de fonduri
rambursabile de la public. În temeiul legii, pentru a se încadra în categoria menţionată, o emisiune de
obligaţiuni trebuie să îndeplinească cel puţin una din următoarele condiţii:
1. constituie activitatea exclusivă sau principală a emitentului;
2. emitentul desfăşoară cu titlu profesional activitate de acordare de credite sau una ori mai multe
din activităţile prevăzute la art. 18 alin. (1) lit. (c) – (l).
Principiul general nu se aplică şi, pe cale de consecinţă, nu se încadrează în categoria atragerii de
fonduri din partea publicului emisiunea de obligaţiuni care se adresează exclusiv investitorilor
calificaţi.
In prezent, având in vedere dezideratul comun de a crea o uniune bancara funcționala la nivelul
Uniunii Europene, Autoritatea Bancara Europeana a semnalat Comisiei Europene aspectul ca
modalitatea de definire a conținutului activităților de atragere de depozite si de alte fonduri
rambursabile diferă de la un stat membru la altul, fapt care reclama o includere in legislația UE a unor
definiții suplimentare:

EBA/Op/2014/12

The EBA provides in the report some observations as to possible approaches to the
clarification of the term ‘credit institution’. […] In particular, to support the
homogenous interpretation of the term consideration should be given to the
development of a definition of:
 ‘deposit’ (this could include the following core components: a sum of money;
repayable on demand or at a contractually agreed point in time (but otherwise
repayment of the principal is unconditional) and with or without interest or a
premium; received from third parties [legal or natural persons]; and received in
the course of carrying on the activity by way of business, and be subject to a
number of exclusions, for example monies referable to the provision of property
or services (for example, advance payments under a contract for the sale, hire or
other provision of property or services which are repayable only in the event that
the property or services are not in fact sold, hired or otherwise provided) or the
giving of security could be excluded from the scope of the definition);
 ‘other repayable funds’ (this could be defined to include ‘bonds and other
comparable securities such as negotiable certificates of deposit’ providing these
are continually issued by the entity concerned).”

Instrumente de constituire a depozitelor

Cu privire la caracteristicile contractului de depozit bancar şi efectele acestuia în doctrina bancară au
fost formulate diferite teorii. De regulă, se concluzionează în sensul că suntem în prezenţa unui contract

14
real în temeiul căruia:
1. deponentul dobândeşte un drept de creanţă asupra sumelor depuse în bancă;
2. sumele depuse în bancă devin proprietatea băncii depozitare şi una din modalităţile de constituire
a resurselor băncii;
3. banca depozitară are obligaţia de a restitui o sumă echivalentă cu cea atrasă şi, de regulă, o
remuneraţie.
Legislaţia română face referire în mod distinct la depozitul la termen, depozitul în cont curent şi la
certificatele de depozit, ca modalităţi de atragere de fonduri de către instituţiile de credit.
Depozitele şi certificatele de depozit sunt privite şi pe piaţa bancară românească drept produse de
economisire tradiţionale care oferă clienţilor posibilitatea de a plasa bani pe perioade de timp
prestabilite.
Atât depozitele, cât şi certificatele de depozit beneficiază, de regulă, de garanţia Fondului de
Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar.
Termenele cele mai frecvente propuse de către instituţiile de credit sunt de 1 lună, 3 luni, 6 luni şi
12 luni şi, de regulă, cu cât perioada este mai extinsă, cu atât rata dobânzii acordată de bancă este
mai mare.
Principala diferenţă între depozitul bancar şi certificatul de depozit constă în principal în faptul că
depozitul este condiţionat de deschiderea unui cont curent. Această rigoare oferă însă şi beneficii
suplimentare, produsul putând fi adaptat la cerinţele clientului, cum ar fi:
- prelungirea automată, care permite reînnoirea automat la scadenţă, fără să fie necesară
prezenţa clientului la bancă;
- capitalizarea dobânzii, care permite modificarea valorii contractului ca efect al reînnoirii
depozitului la scadenţă. Noua valoare a contractului de depozit va fi egală cu suma depusă
iniţial, la care se adaugă dobânda aferentă vechiului contract – operaţie denumită capitalizare.
În acest mod, dobânda va genera la rândul ei dobândă, schema repetându-se la fiecare
reînnoire.
Certificatele de depozit sunt caracterizate de alte tipuri de avantaje. Este atractiv pentru clienţi
aspectul că cele mai multe bănci permit răscumpărarea certificatelor înainte de scadenţă, fără a percepe
penalizări. În acest caz, dobânda bonificată se calculează pentru perioada scursă de la momentul
cumpărării şi până la momentul vânzării certificatului.
Constituirea unui depozit nu este, în general, condiţionată de plata unui comision, dar este
condiţionată de deschiderea unui cont curent, ceea ce poate conduce ulterior la apariţia unor
comisioane. Orice astfel de costuri se achită o singură dată, iar orice nou depozit constituit la acea bancă
se face fără costuri suplimentare.
În ceea ce priveşte funcţionarea contului de depozit, unele bănci, în mod suplimentar, introduc şi
un comision de administrare, în timp ce altele asigură funcţionarea gratuită a contului curent.
Cu privire la retragerea de numerar, piaţa bancară este unitară în sensul perceperii unui comision de
retragere, uneori substanţial. Astfel, în unele cazuri, cum ar fi depozitele pe termen scurt, există riscul ca
dobânda bonificată să fie uneori mai mică decât comisionul de retragere.
Între conturile de depozit, cele mai atractive pentru deponenţi sunt conturile de economii, cu condiţia
ca aceştia să îşi impună o economisire regulată într-o perioadă de timp predeterminată. Conturile de
economii permit oricând depunerea unor sume suplimentare, iar, astfel, sumele se acumulează în acelaşi
cont şi sunt uşor de gestionat. Faţă de alternativa constituirii unor noi şi distincte depozite la termen ori
de câte ori clientul dispune de sume în plus, contul de economii este o soluţie mult mai comodă şi mai
eficientă.
În prezent, există şi pe piaţa românească o diversitate foarte mare de conturi de economii, de la
programe pentru minori, pentru vacanţă sau pentru achiziţionarea unui autoturism şi până la produse

15
destinate exclusiv pensionarilor sau studenţilor. Dobânzile la conturile de economii se prezintă în
ofertele băncilor în două variante principale:
a) fie se aplică la disponibilul existent un singur procent de dobândă;
b) fie rata dobânzii diferă în funcţie de sumele economisite şi creşte pe măsură ce se depun mai mulţi
bani în cont.
Ca regulă generală, dobânda se plăteşte lunar şi se adaugă la disponibilul existent în cont.
Posibilitatea de a putea efectua retrageri fără penalizări sau cu penalizări minore are o influenţă
semnificativă asupra dobânzilor la depozite. De regulă, retragerea intempestivă a sumelor depuse la
termen atrage automat o penalizare în contraponderea căreia se oferă o dobândă mai mare. Conturile de
economii care permit facilitate de retragere fără notificare au asociate rate mai mici de dobândă, accesul
rapid la bani având un cost distinct. Dar dacă se renunţă la această opţiune, sumele economisite sunt
remunerate în condiţii mult mai avantajoase.

Clasificarea depozitelor în legislaţia româneasca în vigoare

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului
nu menţionează o clasificare a depozitelor, iar Noul Cod Civil face distincție intre depozitul de fonduri
si depozitul de titluri.
Clasificări ale depozitelor sunt realizate si în Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996 care, prin prisma
mecanismelor de garantare, face distincţie între următoarele tipuri de depozite:
a) depozit garantat
b) depozit negarantat şi
c) depozit indisponibil.
Un depozit bancar este considerat garantat în interpretarea legii speciale dacă restituirea depozitului
este garantată de Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar până la concurenţa plafonului
de garantare.
Un depozit bancar este negarantat dacă restituirea acestuia nu este garantată de Fond. Un astfel de
depozit bancar urmează să fie recuperat din averea instituţiei de credit declarate în stare de faliment în
procedura de insolvenţă.
Un depozit este încadrat de legea specială în categoria depozitelor indisponibile în situaţia în care
este un depozit datorat şi plătibil, care nu a fost onorat de o instituţie de credit până la data deschiderii
procedurii insolvenţei instituţiei de credit.
Diferite acte emise de BNR au prevăzut pe parcursul timpului o abordare sistematică având ca reper
încadrarea depozitelor în categoria pasivelor bilanţiere (in prezent, Regulamentul BNR nr. 4/2014
privind raportarea de date şi informaţii statistice la Banca Naţională a României). Depozitele, în
accepţiunea legislaţiei menționate, sunt categorii de pasive bilanţiere care se pot prezenta în
următoarele forme:
a) depozite overnight
b) depozite la termen
c) depozite rambursabile după notificare
d) împrumuturi din operațiuni repo
e) alte depozite.
Depozitele overnight sunt depozite convertibile în numerar şi/sau transferabile la cerere prin cec,
ordin bancar, debitare sau prin mijloace similare, fără întârzieri, restricţii sau penalităţi semnificative.
Depozitele transferabile sunt acele depozite din categoria „depozite overnight” care sunt direct
transferabile, la cerere, pentru efectuarea de plăţi către agenţii economici prin mijloace de plată folosite
în mod obişnuit, fără întârzieri, restricţii sau penalizări semnificative. Depozitele transferabile nu includ
depozitele care pot fi folosite numai pentru retrageri de numerar şi/sau depozitele ale căror fonduri care

16
pot fi retrase sau transferate numai prin intermediul unui alt cont al aceluiaşi proprietar.
Depozitele la termen sunt depozite netransferabile care nu pot fi transformate în numerar înainte
de un termen fix prestabilit sau care pot fi transformate în numerar înainte de termenul convenit numai
dacă deţinătorul plăteşte anumite penalităţi.
Depozitele rambursabile după notificare sunt depozite netransferabile, fără termen, care nu pot fi
transformate în numerar decât după expirarea unei perioade notificate; înainte de expirarea perioadei
notificate transformarea în numerar nu este posibilă sau este posibilă numai cu plata unor penalităţi.
Împrumuturile din operaţiuni repo sunt reprezentate de contrapartida numerarului primit în
schimbul titlurilor de valoare vândute de agenţii raportori la un anumit preţ, cu angajamentul ferm de
răscumpărare a aceloraşi titluri de valoare (sau a unor titluri de valoare similare) la un preţ ferm şi la o
dată ulterioară prestabilită.
Alte depozite includ împrumuturile atrase de instituţiile financiare monetare, disponibilul din
conturile curente ale clientelei, depozitele colaterale şi depozitele garanţii.

Regimul juridic al garantării depozitelor constituite în sistemul bancar

Pentru a evita situaţia în care deponenţii pierd economiile depuse în bănci, în cadrul sistemelor
bancare s-au constituit anumite mecanisme de protecţie a depozitelor bancare.
La nivelul Uniunii Europene una din primele directive emise în comun de Parlamentul European şi
Consiliu conform principiilor impuse de Tratatul de la Maastricht a fost Directiva nr. 94/19/CE privind
sistemele de garantare a depozitelor.
În România, sistemul de garantare a depozitelor a fost reglementat începând cu anul 1996, adresându-
se iniţial numai depozitelor constituite de persoanele fizice. Ulterior, treptat, legislaţia naţională în
materia garantării depozitelor a fost aliniată la principiile comunitare. Fondul de Garantare a Depozitelor
în Sistemul Bancar (numit în continuare „Fondul”) a fost constituit ca persoană juridică de drept public,
cu sediul în Bucureşti, în temeiul O.G. nr. 39/1996.
Schema de garantare a depozitelor constituie un instrument de sprijin indirect al supravegherii
bancare, fiind destinat asigurării stabilităţii sistemului financiar-bancar din România şi ajutând la
creşterea încrederii publicului în acesta. Se încadrează, astfel, în categoria generală de depozit orice sold
creditor, inclusiv dobânda datorată, aflate într-un cont bancar de orice tip, ori care este rezultatul unor
situaţii tranzitorii provenind din operaţiuni bancare şi pe care o instituţie de credit îl datorează titularului
de cont, precum şi orice datorie a instituţiei de credit evidenţiată printr-un certificat emis de aceasta, cu
excepţia obligaţiunilor cumpărate de organismele de plasament colectiv.
Se observă din definiţie faptul că legiuitorul a avut în vedere în scopul garantării restituirii atât
depozitele bancare propriu-zise, cât şi alte fonduri rambursabile asimilabile în caracteristicile
conceptului de „sold creditor”. Fondul garantează depozitele deţinute de rezidenţi şi nerezidenţi, în lei
sau în valută convertibilă, inclusiv dobânda datorată. În cazul în care pentru o instituţie de credit s-a
deschis procedura falimentului, Fondul plăteşte compensaţii deponenţilor garantaţi ai acelei instituţii în
limita plafonului de garantare, indiferent de moneda de constituire a depozitului ori de numărul de-
pozitelor. Lista instituţiilor de credit ai căror deponenţi beneficiază de garantarea rambursării
depozitelor este comunicată periodic de Fond prin intermediul unui Comunicat.
Operaţiuni de creditare

Prezentarea generală a creditului bancar

Concept şi natură juridică

17
 Termenul „credit” provine din latinescul creditum, credere, care înseamnă „a crede”, „a se încrede”
sau „a se avea încredere”. Această origine a conceptului de „credit” avea să transfere în înţelesul
consacrat de epoca modernă acel element psihologic necesar derulării operaţiunii de împrumut, respectiv
încrederea.
Din analiza Legii bancare române rezultă faptul că activitatea de creditare reprezintă una din formele
de manifestare a activităţii bancare principale, alături de atragerea de depozite şi alte fonduri
rambursabile.
Legea bancară actuală nu conţine însa o definiţie a activității de creditare sau a contractului de credit.
Ca si in cazul altor activități bancare, Noul Cod Civil a realizat la art. 2.193 – 2.195 o minima
codificare caracterizata de următoarele aspecte principale:
- nu este definit creditul in general ci doar o forma particulara a acestuia, facilitatea de credit
- modalitatea de reglementare a facilitații de credit ridica serioase întrebări in legătura cu posibilitatea
exercitării in mod discreționar de către banca a dreptului de denunțare unilaterala a contractului de
facilitate de credit.
Din punct de vedere al instrumentului contractual, creditul constă de principiu într-un contract
prin care banca se obligă să avanseze clientului său o sumă de bani, iar acesta din urmă se obligă la
rândul său să restituie bancherului suma şi să plătească o dobândă şi alte cheltuieli în legătură cu
respectiva sumă.
În ce priveşte natura juridică a contractului de deschidere de credit, în doctrină au fost exprimate
opinii, uneori divergente, încă de la începutul secolului trecut.
Doctrina comercială a dezbătut natura juridică a contractului de credit, fiind avansate mai multe
opinii în încercarea de a se realiza o încadrare într-o instituţie de drept. S-a reținut, in general, caracterul
nenumit al contractului de credit, o creaţie a practicii care împrumută trăsături de la mai multe instituţii
juridice existente.
Condiţiile şi efectelor descrise de diversele prevederi legale aplicabile in materie conferă contractului
de credit un caracter consensual, sinalagmatic, neformal şi oneros.
În doctrină s-a supus analizei în ce măsură contractul de credit este un contract consensual sau un
contract real. Concluzionăm în sensul considerării contractului de credit drept un contract consensual,
deoarece încheierea valabilă se realizează prin simplul efect al acordului de voinţă al părţilor, şi nu
condiţionat de punerea la dispoziţia solicitantului a sumelor de bani.
Contractul de credit este un contract sinalagmatic, observându-se, pe de o parte, obligaţia băncii de a
avansa suma de bani convenită, precum şi obligaţia corelativă a împrumutatului de a restitui respectiva
sumă, la care se adaugă dobânzi şi alte costuri constând în speze şi comisioane bancare. La rândul său,
clientul are dreptul, odată convenţia încheiată, la primirea sumei de bani în condiţiile stabilite în contract
şi obligaţia esenţială de a rambursa creditul. Corelativ, el are obligaţia de a plăti dobânda şi cheltuielile
legate de transferul sumei de bani în conturile sale.
Caracterul neformal al contractului de credit rezultă din lipsa unor reglementări obligând la
încheierea acestuia cu respectarea vreunor condiţii de formă. Cu toate acestea, în practică se observă că
instituțiile de credit adoptă un format relativ comun pe tipuri de contracte, de la prevederile căruia
deroga cu titlu de excepţie şi în mică măsură.
Caracterul oneros al creditului este evident, in orice contract de credit fiind determinat un cost al
acestuia.
Problema centrala a unei instituții de credit la acordarea unui credit consta in limitarea riscului. In
acest sens se remarca o preocupare constanta in reglementarea masurilor care sa aiba drept rezultat
limitarea riscului de credit, preocupare cu atât mai evidenta in condițiile crizei economice actuale.
În concluzie, activitatea de creditare, cu toate că nu beneficiază de o definire legală, rămâne, conform
doctrinei şi practicii, una din formele principale de manifestare a activităţii bancare. În cadrul

18
activităţii/operaţiunilor bancare, activitatea de creditare constituie o operaţiune bancară activă, supusă
autorizării şi supravegherii BNR, operaţiune prin care sunt fructificate resursele financiare deţinute
şi/sau atrase de instituţiile de credit.

Formele creditului bancar

Pe parcursul evoluţiei relaţiilor economice, creditul bancar a ajuns să se prezinte sub multiple forme
care se pot clasifica după criterii diverse. Astfel, în funcţie de complexitatea şi valoarea tranzacţiei,
contractul de credit se poate materializa într-o scrisoare angajament cu conţinut nenegociabil, care face
trimitere la standardele băncii sau într-un document amplu, negociabil în importantă măsură,.
Doctrina anglo-saxonă actuală propune o clasificare a creditelor în funcţie de accesul la credit al
împrumutatului. Astfel, creditul analizat drept avans de fonduri, credit facilities în limbajul specific, se
poate acorda, de principiu:
1. la termen;
2. overdraft;
3. revolving;
4. multiple option facility.
Se recurge la creditul la termen în situaţia în care solicitantul are nevoie de o anumită sumă de bani
pentru atingerea unui scop determinat, urmând ca împrumutul să fie rambursat în conformitate cu un
program convenit de părţi. Rambursarea se poate realiza prin plata unor sume egale la intervale regulate
de timp până la restituirea completă a împrumutului dobânzilor şi celorlalte costuri sau prin plata mai
multor rate din care ultima în sumă considerabil mai mare sau prin restituire integrală la scadenţă.
În funcţie de termenul pentru care a fost acordat, creditul la termen poate fi acordat de instituţiile de
credit:
- pe termen scurt, cu scadenţă până în 12 luni, cunoscut în sistemul anglo-saxon drept bridging
finance, working capital sau trade finance;
- pe termen mediu, cu scadenţa între 1 şi 5 ani, cunoscut în limbajul de specialitate drept working
capital sau capital expenditure;
- pe termen lung, cu scadenţa mai mare de 5 ani, respectiv project finance.
Creditul overdraft este considerat un instrument conceput să permită accesul societăţilor comerciale
la fondurile necesare desfăşurării activităţii curente. În mod concret, banca permite clientului accesul la
fonduri în limita unui plafon maxim, banca având însă dreptul să solicite restituirea integrală la simpla
cerere, chiar şi în lipsa unei culpe a clientului.
Acordarea creditului overdraft presupune semnarea, de regulă, a unei documentaţii reduse la
standardele băncii respective, cu asumarea de către bancă a promisiunii de a nu solicita restituirea
creditului fără motive temeinice, chiar dacă, teoretic, rambursarea se poate solicita oricând.
Dacă se optează pentru categoria revolving facilities, solicitantul obţine acces la o sumă maximă
agregată pusă la dispoziţie de către bancă pentru o perioadă determinată de timp. Pe întreaga durată de
acordare a revolving facility, debitorul poate atât să efectueze „trageri” din plafonul prestabilit, dar şi să
ramburseze simultan cu tragerile părţi din sumele împrumutate. Aşadar, tragerile şi restituirile se pot
efectua succesiv, pe toată durata acordării creditului, cu condiţia ca plafonul facilităţii de credit să nu fie
depăşit.
Multiple option facility este o categorie de credit sindicalizat utilizată în mod deosebit în deceniul
opt al secolului XX. Scopul creditului era acela de a oferi societăţilor comerciale posibilitatea de acces
la fonduri în cadrul unui singur instrument contractual.
Acordarea unui multiple option facility se realiza în două etape:
a) într-o primă etapă se recurgea la un revolving facility acordat de un grup de bănci. În mod
suplimentar angajamentului băncilor, în cadrul revolving facility, se punea la dispoziţia

19
 împrumutatului posibilitatea de face apel la o a doua etapă;
b) în cea de a doua etapă un alt grup de bănci („tender panel”), incluzând uneori o parte din împru-
mutătorii iniţiali, oferă posibilităţi alternative de utilizare a creditului iniţial.
Este de remarcat faptul că în cadrul celei de a doua etape împrumutătorii oferă opţiuni care pot fi mai
avantajoase sau mai oneroase la un moment dat decât revolving facility inițial, debitorul putând opta
între a continua utilizarea revolving facility conform termenilor iniţiali sau recurgerea la alternativa
oferită de tender panel.
Doctrina franceză contemporană observă multitudinea de posibilităţi de clasificare a operaţiunilor
de creditare şi propune următoarele criterii de clasificare considerate principale:
1. durata creditului;
2. funcţia economică;
3. garanţiile ataşate;
4. facilităţile de mobilizare,
5. tehnica juridică implicată în operaţiune;
6. tehnica de acordare a creditului.
În funcţie de durată, creditul se poate clasifica în credit pe termen scurt, termen mediu şi termen
lung.
Spre deosebire de dreptul anglo-saxon, în dreptul francez sunt indicate durate diferite de creditare,
astfel:
- creditul pe termen scurt poate avea o durată de până la doi ani;
- creditul pe termen mediu se acordă pentru o perioadă cuprinsă între doi şi cinci ani;
- creditul pe termen lung se consideră că nu poate depăşi treizeci de ani.
Având în vedere funcţia economică, creditele se pot clasifica în finanţarea creanţelor imobilizate,
finanţarea resurselor de rulaj, credite acordate persoanelor fizice, credite de consumaţie ş.a.
În practica bancară se pune accentul pe utilizarea fondurilor împrumutate cu respectarea destinaţiei
prestabilite de părţile implicate în raportul de creditare.
Deturnarea fondurilor de la destinaţia convenită îndreptăţeşte bancherul să solicite intempestiv
restituirea creditului acordat. Între categoriile de credit se pot reţine finanţarea stocurilor întreprinderii,
finanţarea exporturilor, finanţarea achiziţiilor imobiliare.
În funcţie de garanţiile constituite, se disting în principal credite beneficiind de garanţii reale şi
credite negarantate real (garanţii personale sau lipsa garanţiei).
Doctrina bancară franceză consideră scontul drept prima operaţiune susceptibilă de mobilizare a
creanţei. Din sfera scontului, posibilitatea de mobilizare a creanţei a trecut cu timpul în sectorul
împrumutului dând naştere efectelor de comerţ scontabile.
Se observă în evoluţia legislativă prevederile legale edictate în intervalul 1967-1988 privind mobilizarea
creditului pe termen mediu şi a creditului ipotecar, respectiv cesiunea de creanţă prin emiterea de titluri
de către bănci.
Tehnica juridică utilizată pentru derularea operaţiunilor de credit, la rândul său influenţată de tehnica
bancară, a determinat apariţia unor diferenţe importante între instrumentele care stau la baza diferitelor
tipuri de credite.
Unii autori francezi împart creditele în funcţie de existenţa sau nu a unei mobilizări de creanţe. În
categoria creditelor care presupun mobilizarea de creanţe se încadrează, cu titlu de exemplu, scontul,
mobilizarea creanţelor comerciale si factoringul.
În categoria creditelor care nu presupun mobilizarea unor creanţe se încadrează în principal
împrumutul de fonduri, deschiderea de credit simplă, leasingul, creditul prin semnătură şi alte forme
specific reglementate în dreptul francez.

20
Activitatea de creditare în legislaţia bancară românească

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 nu şi-a propus să realizeze o clasificare a activităţilor
de creditare. Se poate observa menţionarea câtorva categorii de credite cu titlu de exemplu, în art. 18
alin. (1) lit. (b), la secţiunea rezervată listării activităţilor permise instituţiilor de credite:
- credite de consum
- credite ipotecare
- factoring (un contract încheiat între o parte, denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare
de servicii, şi o instituție de credit sau o instituţie financiară specializată, denumită factor, prin care
aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscurilor de credit, iar
aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea
de servicii pentru terţi)
- finanţarea tranzacţiilor comerciale
- forfetare (un contract prin care un vânzător sau prestator de servicii îşi vinde creanţele pe care le are
asupra unui cumpărător sau beneficiar unei instituții de credit sau unei instituţii financiare contra unei
taxe de forfetare).
Chiar în textul art. 18 din O.U.G. nr. 99/2006 se face referire la faptul că respectivele categorii de
credite sunt menţionate doar cu titlu de exemplu, „între altele”, iar leasingul financiar este menţionat la o
literă distinctă. Asemănător legii bancare anterioare şi după modelul directivelor UE emise în materie,
menţionarea tipurilor de activităţi de creditare este exemplificativă, după criteriul destinaţiei fon-
durilor.
În aplicarea prevederilor generale cuprinse în legea bancară în vigoare, Banca Naţională a României
a emis încă din anul 1994 norme specifice referitor la clasificarea creditelor şi constituirea
provizioanelor specifice de risc de credit. În prezent, în materie sunt incidente în principal prevederile
Regulamentului BNR nr. 3/2009, care are drept obiect de reglementare clasificarea creditelor şi
plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de
credit.
Evaluarea performanţei financiare a clientelei se realizează potrivit normelor interne ale fiecărei
bănci, pe bază de punctaj atribuit unor factori cantitativi şi calitativi. Factorii cantitativi au în vedere în
principal indicatorii de lichiditate, solvabilitate, risc şi profitabilitate. Factorii calitativi analizează
aspectele legate de modul de administrare a clientului, calitatea acţionariatului, garanţiile primite (altele
decât cele care sunt acceptate la diminuarea expunerii faţă de debitor) şi condiţiile de piaţă în care
entitatea îşi desfăşoară activitatea.
Evaluarea performanţei financiare a unui debitor, persoană fizică, se realizează potrivit criteriilor
stabilite de instituţiile de credit prin norme interne, pornindu-se de la procedura de clasificare a clientelei
pe categorii de risc de nerambursare, elaborată de acestea.
O altă clasificare a creditelor se realizează din punct de vedere al cerinţei privind constituirea de
provizioane specifice de risc de credit, respectiv:
a) credite care nu fac obiectul constituirii de provizioane specifice de risc de credit;
b) credite care fac obiectul constituirii de provizioane specifice de risc de credit.
În funcţie de structurarea creditelor, acestea se pot împărţi în:
1. principal;
2. dobândă.
Expunerile din credite înregistrate faţă de debitorii din afara sectorului instituţiilor de credit se
clasifică în următoarele categorii: standard; în observaţie; substandard; îndoielnic; pierdere.
Expunerile din credite înregistrate de instituţiile de credit faţă de alte instituţii de credit se clasifică
numai în categoria "standard" sau "pierdere".

21
 O clasificare a creditelor este realizata in legislația bancara si prin prisma tehnicilor de raportare de
date si informații statistice la Banca Naționala a României in temeiul Regulamentului BNR nr. 4/2014.
Din perspectiva statistica, creditele sunt considerate fonduri date cu împrumut clienţilor. Categoriile
de credit menționate in regulament, fara ca respectiva enumerare sa aibă caracter limitativ, cuprind:
a) credite acordate gospodăriilor populaţiei şi instituţiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor
populaţiei, defalcate în:
- credite pentru consum
- credite pentru locuinţe
- credite pentru dezvoltarea afacerilor
- credite pentru alte scopuri
b) creanţe aferente cărţilor de credit
c) credite reînnoibile automat (revolving)
d) credite acordate pe descoperit de cont (overdrafts)
e) credite sindicalizate
f) leasing financiar acordat terţilor
g) titluri de valoare nenegociabile
h) credite negociate
i) creanţe subordonate sub formă de depozite sau credite
j) creanţe în cadrul operaţiunilor reverse repo sau de împrumut de titluri de valoare garantate cu
numerar.
Creditele reînnoibile automat includ sumele obţinute printr-o linie de credit şi nerambursate si au
următoarele caracteristici:
 debitorul poate utiliza sau retrage fonduri într-o limită de credit anterior aprobată, fără a notifica
în prealabil creditorul;
 valoarea creditului disponibil poate creşte şi descreşte pe măsură ce fondurile sunt împrumutate
şi rambursate;
 creditul poate fi utilizat în mod repetat;
 nu există obligaţia rambursării regulate a fondurilor.
Descoperitul de cont reprezintă un sold debitor al unui cont curent. Atât creditele reînnoibile
automat, cât şi creditele acordate pe descoperit de cont exclud creditele acordate prin intermediul
cardurilor de credit.

22