Definițiile retoricii de dicționar edifică o imagine conectată conceptelor de discurs,

auditoriu, persuasiune, frumos etc.: Retorica ar fi arta de a vorbi bine cu scopul de a

convinge, activând nu numai o tehnică a persuasiunii, ci și
una a (re)cunoașterii binelui și frumosului. „Binele”
al lui Quintilian este unul tehnic, dar și moral – ambele virtuți ale
oratorului.
retorica va fi caracteristică acelor gânditori greci
preocupați de limbaj, de logică și demonstrație, dar nu
întotdeauna mânați în mod absolut de urmărirea adevărului,
ci uneori asumându-și un scop pur demonstrativ, de joc al
ideilor și exprimării. Datorită accentului pus pe demonstrație
discursivă și „joc” de limbaj, retorilor greci le este implicit
atașată și o etichetă negativă, după cum se poate observa
chiar din variantele definiției sofistului de mai sus. Cu toate
acestea, nu putem trece cu vederea faptul că retorica va fi
profund corelabilă filosofiei sau, mai bine zis, că e chiar
născută din filosofie. Prin urmare, ea va fi conectată și
înţelepciunii şi iubirii de înţelepciune.

Variante de raspuns:

1. Sofiștii activează disciplinar extinderea retoricii la

domeniul vieții. Jucând la limita relației dintre verbalizare
demonstrativă și înțelepciune, aceștia vor considera că
retorica este atât o formă de cunoaștere, cât și de virtute (ea
modelează indivizii, pregătindu-i pentru cunoaștere și viață
deopotrivă socială și morală). Nimic mai filosofic!

2. În evident contrast, Platon ridică problema separației dintre

retorică și filosofie așadar inclusiv între practica retoricii și viața trăită
întru
cunoaștere autentică. Pe urmele acestei distincții largi, Platon
a considerat că determinarea adevărului aparține filosofiei,
retorica având ca finalitate doar formarea sau modificarea de
opinii (doxa – adică exact mecanismul care poate fi atașat
sofisticii: o formă de manipulare a opiniilor în vederea
persuasiunii). Așadar, interpretarea lui Platon tinde să scoată
retorica din sfera cunoașterii, împingând-o cumva spre
periferia disciplinară a Antichității elene din secolele V-IV

3 .In contrast cu Platon de astă dată, Aristotel acordă retoricii

un statut profund complementar filosofiei, reîntorcându-se la
o interpretare autentică a funcției retoricii în cunoaștere,
 viață și societate. Identificând modurile de convingere
ca fiind bazate pe logos (logica argumentativă), pathos (emoția și relația empatică
cu auditoriul) și ethos (caracter), Aristotel
acoperă implicit întreaga dimensiune tripartită a relației
sociale dintre indivizii unei comunități. Așadar, retorica va fi
știință a persuasiunii verbal-argumentative, dar în egală
măsură și știință a vieții.\

4. Prin cultura greacă și mai ales Aristotel, ajungem la a patra

variantă de răspuns, legată de importanţa fundamentală a
retoricii în cultura romană: mai ales la Cicero și Quintilian.
Retorica romană își găsește, pe urmele interpretării grecești, o
interpretare proprie în acord cu structurile sociale romane:
politică, jurisprudență, civism. Ea se va despărți de filosofie,
tot atât cât va depinde, formativ, de aceasta. Separația se
justifică prin „inovația” socială latină care schimbă în bună
măsură logica retoricii, acordând-o mai repede existenței
civice, decât exercițiului filosofic.