Șerban Cioculescu, eminent exeget al operei carageliene, spunea: Caragiale „n-a născut tipul ci l-a avut

sub ochi, l-a cultivat poate, ca să-l prindă cât mai veridic, ca pe o copie după natură”. Jupân Dumitrache
avea “ambiț”. “Titircă inimă rea” știe că “Vocea patriotului naționale” combătea tot pentru el, că „sfânta
Constituție” îl „reprezinta”. Cu o mână pe burta grasă și alta pe pungă, curios despre “ce mai zice
politica”, disprețuia pe cei cu leafa mică numindu-i „bagabonți”, „coate-goale”, „mațe-fripte”. Stăpân pe
situație, dădea mandate de arest împotriva bolnavilor, bătea slugile, pe Spiridon, și-l „umfla” pe redactorul
Rică Venturiano, un „scârța-scârța” pe hârtie.Citiți în Ziarul Metropolis >
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-noapte-furtunoasa-a-lui-caragiale-in-povestea-unei-strazi-calea-
serban-voda/

Povestea cetățeanului „onorabil”, negustorul și „apropitarul” de pe Calea Șerban Vodă cu

necazurile lui conjugale, este sursă de inspirație pentru marele dramaturg. În scrierea piesei
și construirea personajului principal, Caragiale îi dă numele real, atribuindu-i porecla “Titircă
inimă rea”, care era a unui ciomăgaș electoral al vremii ce ieșise din anonimat prin august
1865, când liberalii voiseră să-l răstoarne pe Cuza. Dramaturgul îi adaugă înfățișarea unui
binecunoscut negustor de cherestea al vremii, Dumitru Nicolau care a trăit între 1825-1900.
Se zicea că n-ar fi fost un om ursuz, iar Caragiale era bine primit în casa lui.
Soția negustorului, numită în piesă Veta, purta în realitate numele Paraschiva și era alintată
Vița. Sora Viții – Zița, în piesă – se numea în realitate Rița. Chiriac, tejghetarul din piesă și
amantul nevestei lui Dumitrache, era Gheorghe Berevoianu, ajuns și el mare “negustor
chiristigiu”, la depozitul în dosul Colței. În urma adulterului, căsnicia a ajuns la divorț; dar
până atunci, toată urbea era la curent cu aventurile nevestei lui Dumitrache.
“Măi, Rică sunt eu!” îi spune autorul “Nopții furtunoase” bunului său prieten Paul Zarifopol.
Nu, nu este dramaturgul, ci gazetarul epocii, care avea nevoie de un pretext pentru a derula
povestea.
Întâmplarea cu numărul inversat la poartă este reală. Tânărul medic Mihail G. Obedinaru
(1839-1885) povestește în memoriile sale,cum în București străzile erau circulare și
denominația neclară. Găsirea străzii și casei respectivului bolnav era o adevărată aventură.
Era un fapt normal în epocă ca strada “Corbului” să devină strada „Orbului”, pentru că
cineva a smuls o literă, iar cifra de pe stâlpul porții devenea alta, ori că pica, ori pentru că
era smulsă și aruncată sau se inversa, situaţie demnă de confuzie. În piesa lui Caragiale,
Rică Venturiano, “june tânăr și nefericit care sufere peste poate și iubește la nemurire” intră
în casa de pe “strada fără lampe gazoase la numărul 9”. Ajunge la Veta crezând că a
nimerit la Zița.
În comedia sa, dramaturgul mută casa de pe Calea Șerban în dealul Spirii, inventează două
străzi neexistente atunci în orașul “Micului Paris” de pe Dâmbovița, „Catilina” și „Marcu
Aureliu”, stabilind traseul întoarcerii spre casă de la Grădina “Union”, de la “Sfântul Ionică,
Podul de Pământ, ies prin dosul Agiei (Poliției), ajung la Sfântul Ilie în Gorgani, apoi pe
Mihai Vodă spre Stabiliment”.
„Union Suisse”, era sediul coloniei elveţiene din Bucureşti și se afla pe strada Câmpineanu,
nu departe de Teatrul Naţional situat pe Calea Victoriei de azi (Hotel Novotel). Prin strada
Câmpineanu se intra direct în ceea ce se numea atunci grădina „Union”, o curte cu câţiva
copaci, apoi o căsuţă unde se afla instalat clubul coloniei elveţiene şi o instalaţie de popice.
Popularitatea actorului I.D. Ionescu este legată de această grădină. „Unionul” de atunci,
vizitat de toată lumea din clasa de mijloc a societății, ajunsese un centru de viaţă socială.
Publicul ce popula serile grădinii era cam acelaşi, așa că toți cunoşteau „limbajul cifrat” din
cupletele cântate de Ionescu. Ion Brătianu era „Vizirul”, Costache Rosetti era „Berlicoco”,
generalul George Manu – „Curcanul”, generalul Christian Tell – „Tremurici”, Gheorghe
Cantacuzino – „Nababul”, Grigore Sturdza – „Beizadea Viţel”, Take Ionescu – „Şapte
pantaloni”, Maiorescu era Muerescu. Toate poreclele legate de felul de a fi, de ticurile,
maniile, originea respectivilor domni, care erau răspândite mai ales de revistele umoristice
ale vremii destul de numeroase, apăreau şi în cupletele din spectacolele de teatru de
revistă organizate de I.D. Ionescu.
Ion Suchianu, prieten cu I.L.Caragiale, povestea în amintirile sale că în prima versiune,
piesa începea cu un foc la “chiristigie” (depozitul de cherestea). În cea de-a doua, publicată
în “Convorbiri literare”, scena reprezenta o răspântie cu un maidan, „în fundul căreia se
vedea, în curs de meremetiseală, (restaurare) casa cu geamlâc la etaj a lui Jupân
Dumitrache”.
Caragiale, bătut în faţa Teatrului Naţional
În ianuarie 1879 are loc premiera spectacolului cu piesa „O noapte furtunoasă”, de I.L.
Caragiale, pe scena Teatrului “Național” din București, cu nume mari ale scenei românești
pe afiș: Ștefan Iulian, Mihai Mateescu, Gr. Manolescu, Aristizza Romanescu. Aducând pe
scenă o comedie în fața unui public ahtiat după batjocora din revistele umoristice, având ca
personaj principal pe însuși Jupân Dumitrache, „cherestegiul” cu flecăreala lui despre popor
ce apără “onoarea de familist”, Caragiale intră în conflict cu o parte din bucureşteni.
Spectacolul a dat naștere unor reacții violente din partea celor ce și-au dat seama că sunt
zugrăviți în piesă, iar modelele vii ale epocii ce se adunau seară de seară la “Union” nu
erau puține.
La finalul spectacolului, în sala mare a Teatrului Național au loc proteste cu fluierături
îndelungi, amenințări cu pumni în aer, vorbe grele, în loc de aplauze. Pentru că mulți
spectatori făceau parte din Garda Civică s-au simțit direct vizați prin personajele de pe
scenă, scandalul ia amploare. Caragiale dă să fugă, iese pe ușa din față a Teatrului
Național, este prins și bătut bine de “mitocanul” Jupân Dumitrache chiar în piața teatrului,
printre muscali. Salvat de niște prieteni, este dus sub protecție prin dosul teatrului spre
grădina “Union”, ca să i se piardă urma, să poată ajunge viu la nevastă, acasă.

Tot atunci, în 30 ianuarie 1879, autorul “Nopții furtunoase” își ia revanșa, publicând în
„Telegraful”, în stil venturianesc: „După o călduroasă reclamă – meliora causae digna (lb.
lat. trad. “cauză mai bună”) -, avurăm nefericita ocasiune de a constata valoarea acestei
hibride inspirațiuni ce depinge într-un mod foarte clar starea de infectațiune ce caracterisă
atmosfera morală în care trăiesc unele individe ”, semnat “Nairolfus”. Parodia este evidentă
și semnătura “Ion sufler” arată de unde venea batjocora.
Ca treburile să iasă bine și spectacolul să fie jucat, directorul Teatrului National de atunci,
Ion Ghica, îi vine în ajutor, face modificări în text, atenuând aluziile directe. Caragiale, foc și
pară, se ceartă cu directorul că i-a “umblat” în piesă și își retrage spectacolul. O vreme, “O
noapte furtunoasă” s-a jucat prin vechile grădini bucureștene, apoi a revenit la “Național”.
Adevărat, Jupân Dumitrache a trăit în casa de la numrăul 26 pe Calea ce a primit numele
domnitorului Șerban Vodă. Din comedia sentimentală a nevestei urmărită de toţi
bucureştenii cu sufletul la gură, geniul lui Caragiale a dat piesa “O noapte furtunoasă”,
operă vie și nemuritoare.
(Sursa: Vatamanu, Istorie bucureşteană)
Observatii proprii: Rica Venturiano, o proiectie caricaturala a semidoctilor, a gazetarilor si
poetilor lipsiti de talent, emfatici si care “pe toate le stiu” (marturisire: “intotdeauna am
inspiratiune”, inclusive aceea de a se ascunde intr-un butoi de frica lui jupan Dumitrache)

Titlul: o luare in deradere a relatiilor romantioase din cadrul acestei opere, noaptea si
furtuna constituind motive eminamente romantice, insa prin derivarea cu sufixul –oasa se
imprima adjectivului o nuanta depreciativa.