PSIHANALIZA FREUDIANĂ CA HERMENEUTICĂ UNIVERSALĂ

___________________________________________

Alexandru Manafu – Revista Tomis, Noiembrie 2002

În titlul acestui articol adjectivul “universală” denotă exhaustivitatea universului de

discurs psihanalitic. Nimic nu-i scapă acestei discipline; din punct de vedere psihanalitic nu
există lucruri inexplicabile, cel puţin în teorie. Această pretenţie a psihanalizei nu satisface
principiul falsificabilităţii din epistemologia lui K. R. Popper: oricare ar fi un enunţ
circumscris disciplinei în cauză, el nu admite falsificatori potenţiali. Cu alte cuvinte, este
destul de dificil să-i demonstrezi unui adept al acestei discipline că un anume enunţ pe care
el îl asertează este fals. Prin urmare, criteriul de demarcaţie asumat de această epistemologie
ne obligă să nu-i acordăm psihanalizei statutul de ştiinţă; în schimb, putem s-o integrăm în
sfera mai largă a fenomenelor culturale, ca artă a interpretării sau procedură
psihoterapeutică.
Însuşi părintele psihanalizei, Sigmund Freud, avea o viziune amplă asupra
disciplinei: o considera atât în statutul ei de terapie, cât mai ales ca o metodă generală de
interpretare a culturii şi manifestărilor spiritului.
Mai întâi, considerată ca psihoterapie, psihanaliza nu face decât să se folosească în
scop terapeutic de aparatul interpretativ pe care îl crează şi îl exploatează din plin. Freud
explică nevrozele, isteria, lapsusurile şi visul prin apel la două pulsiuni primare ale fiinţei
(Erosul si Thanatosul), două principii (principiul plăcerii şi principiul realităţii) şi trei instanţe ale
psihicului (Eul, Sinele, Supraeul). Această schelărie este constituită nu prin apel la
experiment, ca în ştiinţa empirică, ci printr-un efort interpretativ creator şi structurant ce
probează caracterul speculativ al acestei discipline. Freud audiase prelegerile filosofice ale
lui Brentano, avea o vastă cultură clasică şi în acelaşi timp era interesat de mitologia antică şi
a triburilor africane şi polineziene. Toate acestea i-au servit drept fundament în construcţia
concepţiei sale asupra omului. De exemplu, mitologia greacă îi furnizează cele două
concepte de bază pe care Freud le aşează la temelia vieţii psihice şi chiar biologice a omului:
Erosul şi Thanatosul, adică pulsiunile vieţii, respectiv instinctul morţii, acel principiu care
are drept finalitate distrugerea oricărei structuri, inclusiv a propriei personalităţi, până la
nivelul celulei, şi regresia la stadiul amorf, nondinamic, de mineral.
Individul este triplu-etajat în viziunea lui Freud, conform celei de-a doua sa topici a
personalităţii. Eul, cel care ia deciziile, cel care acţionează, este etajul din mijloc, aflat
deopotrivă sub presiunea ansamblului de pulsiuni comandate imperativ de principiul placerii
(Sinele) cât şi sub presiunea restricţiilor şi interdicţiilor sociale, deci exterioare iniţial, dar
interiorizate ulterior în structura numită Supraeu. Acesta din urmă nu este guvernat precum
Sinele, de principiul plăcerii, ci de un principiu ce temperează tendinţa imperativă de obţinere
a plăcerii şi o adaptează condiţiilor “de mediu”; este vorba de principiul realităţii, despre care
Freud spunea că nu este altceva decât “adaptarea la realitate” a principiului plăcerii.
Visul este pentru Freud un simptom. Dorinţele care nu pot fi îndeplinite în stare de
veghe din cauza cenzurii Supraeului, iau forma modificată, condensată şi codificată a visului.

1
Ce este interesant e că inconştientul este structurat ca un limbaj, iar visul nu este altceva
decât un discurs codificat al inconştientului. Operând ca un limbaj, inconştientul dispune de
figuri de stil cum ar fi metafora (cea mai prezentă în vis) sinecdoca, metonimia etc.
Inconştientul foloseşte figurile de stil în elaborarea discursului oniric cu scopul ascunderii
conţinutului manifest al dorinţelor Sinelui de cenzura Supraeului. Numai modificate stilistic,
dorinţele prohibite se pot manifesta.
Aşadar visul, acest bastion greu de cucerit, cedează în faţa interpretării de tip
psihanalitic şi este etichetat drept exprimare în starea de somn a dorinţei refulate sau
neîndeplinite. Boala psihică nu se deosebeşte – în privinţa mecanismului producerii ei – de
vis. Datorită cenzurii Supraeului, torentul pulsiunilor libidinale îşi schimbă cursul,
exprimându-se în simptom.
După Freud, individul normal nu scapă nici el incidenţei simptomului, ci manifestă o
adevarată psihopatologie a vieţii cotidiene, care, pe lângă vis, este construită din uitarea de
nume proprii, uitarea de cuvinte din limbi străine, lapsusuri, greşeli de scriere şi de citire.
Acestea nu sunt simple erori, ci sunt toate expresia refulării. Freud le numeşte acte ratate şi
dă nenumărate exemple: “Să abordăm acum cel de-al patrulea punct al ordinei de zi”1 ar fi
trebuit să sune rostirea, numai că în loc de “să abordăm” (schreiten) vorbitorul a folosit “să
combatem” (streiten). Interpretarea psihanalitică în maniera lui Freud a acestui fapt este că
adevaratul conţinut de gând al celui ce a rostit era de fapt tocmai ceea ce rostise. Actul ratat a
revelat adevărata atitudine a subiectului.
Freud a susţinut că faptul că psihanaliza are o parte aplicativă nu ar trebui să abată
atenţia de la caracterul ei general explicativ. “Prin aplicarea punctelor de vedere, a ipotezelor
şi informaţiei sale, psihanaliza este capabilă să arunce lumină asupra originii marilor noastre
instituţii culturale: religia, moralitatea, dreptul, filosofia”2, scria Freud. În istoria culturii
modul psihanalitic de a gândi se comporta ca un nou instrument de cercetare.
Poate cea mai îndrăzneaţă încercare a psihanalizei este aceea de a explica arta;
această încercare se dovedeşte a fi totodată şi riscantă, din moment ce este expresia unui
reducţionism; asta nu înseamnă că ea nu este o încercare mai puţin interesantă. Astfel, Freud
caracteriza practicarea artei ca o “activitate care are drept scop alinarea unor dorinţe
neîmplinite, întâi la artistul creator, apoi la consumatorul de artă”; “artistul îşi reprezintă ca
împlinită cea mai personală dorinţă imaginară a sa, dar aceasta are loc în opera de artă
printr-o transfigurare care atenuează indecenţa dorinţei, care voaleaza sorgintea personală a
acesteia, şi, prin respectarea regulilor frumosului, le oferă celorlalţi plăcerea estetică.”3 Arta
ar costitui un interregn între realitatea în care dorinţele sunt interzise şi lumea imaginaţiei, în
care dorinţele sunt împlinite, un domeniu unde aspiraţia la atotputernicie a umanităţii
primitive rămâne oarecum în vigoare. Reprezentative pentru interpretarea freudiană sunt
propozitii de genul: “emoţia estetică deriva din sfera senzaţiilor sexuale; ea ar fi un exemplu
tipic de tendinţă inhibată în ceea ce priveşte scopul” sau “frumosul şi farmecul au fost la
început atribuite obiectului sexual.”4
Mergând cu interpretarea şi mai departe, Freud ajunge să considere întreaga
civilizaţie umană cu realizarile ei ca avându-şi principiul în pulsiuni libidinale sublimate.
Sublimarea este o alternativă în canalizarea energiei sexuale care constă în folosirea acestei
energii în scopuri creative, în diverse domenii: cunoaştere, ştiinţă, religie, artă. Pentru Freud
însă, toate binefacerile civilizaţiei sunt doar o faţă a medaliei, cea mai stralucitoare, preţul
plătit pentru acestea fiind angoasa sau nevroza care îşi găsesc repede locul în mediul
restrictiv al vieţii sociale. Civilizaţia este vazută ca “totalitatea operelor şi organizaţiilor a
căror instituire ne îndepărtează de starea animală a strămoşilor noştri şi care are două

1
Psihopatologia vieţii cotidiene, în Opere IV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996
2
Sfera de interes faţă de psihanaliză, în Opere IV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996
3
ibidem;
4
Vina de a fi femeie, Editura Mediarex, Bucureşti, 1996;

2
scopuri: protecţia oamenilor contra naturii şi reglementarea relaţiilor interumane.”5
Caracteristica civilizaţiei este preţuirea arătată activităţilor psihice superioare, producţiei
intelectuale, ştiinţifice şi artistice; o altă caracteristică mai este şi aceea că membrii
comunităţii îşi limitează posibilităţile de satisfacere a plăcerii, pe când individul izolat ignoră
orice restricţie de acest gen.
Consistent cu viziunea sa asupra civilizaţiei, Freud interpretează nevroza în felul
următor: “Omul devine nevrotic pentru că nu poate suporta gradul de renunţare impus de
societate în numele idealului ei cultural”, iar nevroza şi arta ar avea aceeaşi sursă: “Forţele
impulsionale ale artei sunt aceleaşi conflicte care pe alţi indivizi îi duc la nevroză şi care au
împins societatea la construirea instituţiilor sale.”
Freud a fost creator de şcoală, psihanaliza luând astăzi o multitudine de forme, însă
nicăieri nu o mai putem găsi în forma ortodoxă. Ţinând cont de amploarea discursului
psihanalitic iniţial şi de pretenţiile sale explicative, putem caracteriza această disciplină ca
fiind o metodă general-interpretativă, meritând atributul de “hermeneutică universală”.

Referinţe:

1.Sigmund Freud: Scrieri despre literatura şi artă, Editura Univers, Bucureşti,1980;

2.Sigmund Freud: Psihanaliza şi arta, Editura Trei, Bucureşti, 1996;
3.Sigmund Freud: Vina de a fi femeie, Editura Mediarex, Bucureşti, 1996;
4.Sigmund Freud: Opere IV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996

5
ibidem