Cetatea Alba Carolina

Cetatea Alba Carolina este o fortăreață cu bastioane de tip Vauban[1] construită la începutul
secolului al XVIII-lea în orașul medieval Alba Iulia pe Dealul Citadelei, având rol
de fortificație strategică de apărare a Imperiului Habsburgic împotriva eforturilor militare
ale Imperiului Otoman[1] și de consolidare a puterii habsburgice pe plan local[2].
Are statut legal de monument istoric cu Codul[3] LMI: AB-II-a-A-00088.

Context istoric[modificare | modificare sursă]

Anterior epocii în care a fost construită, în același loc s-au mai aflat alte 2 fortificații precedente[4]:
Castrul Roman al Legiunii a XIII-a Gemina (106 e.n.) și Cetatea Medievală Bălgrad (secolele XVI-
XVII).
Expansiunea militară otomană spre Europa de Vest a luat sfârșit în 1683 sub zidurile Vienei prin
biruința armatelor austro-polone. Victorioși, Habsburgii au avansat militar și politic spre est
eliberând de sub dominația turcilor în 1687 Ungaria și în 1688 Transilvania, an după care trupele
imperiale au ocupat principalele cetăți locale, pe unele reamenajându-le. Mai întâi au fost
construite fortificații transilvane noi de mai mică importanță. Edificarea unor mari fortărețe a
debutat de abia după ce în 1699 prin tratatul de la Karlowitz, respectiv după 1718 prin cel de
la Passarovitz, otomanii au renunțat la teritoriile din Transilvania, Banat și - vremelnic - Oltenia, în
favoarea unui protectorat austriac.

Proiectare și construcție
Inspiratorul proiectului a fost mareșalul principe Eugeniu de Savoia, cel care a introdus
în Imperiul Habsburgic sistemele de fortificații elaborate de Vauban în Franța pe timpul
regelui Ludovic al XIV-lea. Ansamblul făcea parte dintr-un sistem mai larg de puncte fortificate,
menite a asigura defensiv noile provincii cucerite.
Lucrările pregătitoare au început prin ridicarea topografică din anul 1711, a orașului și cetății
medievale.
Planul originar al cetății a fost trimis la Viena și aprobat de prințul Eugeniu de Savoia la 18 aprilie
1714, acesta împreună cu ordinul de începere a lucrărilor fiind înmânat la 26 aprilie 1714
generalului Steinville, comandantul trupelor imperiale din Transilvania. În iulie 1714 generalul
primește în baza observațiilor venite de la Viena notificarea de a întocmi un nou plan, adaptat
acestora.
Terenul necesar (140 ha), a fost eliberat între 1713-1715 prin dărâmarea vechiului oraș medieval,
acesta trebuind să fie mutat în partea de est a cetății (actualul oraș de jos)[5].
Proiectul, din punct de vedere tehnic îi aparține[1] arhitectului italian Giovano Morando Visconti.
Lucrările (estimate în total la peste un milion de guldeni de aur) – au fost conduse inițial de către
acesta (care a murit în 1717 la 65 de ani, de ciumă) și ulterior de inginerii militari Iosif de
Quadri (1717-1727) și Konrad won Weiss (1727-1738). Deși sistemul de apărare proiectat inițial
cuprindea 4 linii de fortificații și o fortificație mai îndepărtată plasată pe Dealul Furcilor - aflat în
vecinătate[5], construcția finală a avut numai 3 linii[2].

Incinta
Construcția propriu-zisă - care urma să devină fortificația principală a Transilvaniei - a fost
realizată între anii 1715-1738[2], în timpul împăratului Carol al VI-lea[6], guvernatori
ai Transilvaniei în perioada respectivă fiind Sigismund Kornis (1713-1731), Ștefan
Wesselényi(1731-1732), Francisc Anton Wallis (1732-1734) și Ioan Haller (1734-1755).
Ca zidari și pietrari au lucrat muncitori și meșteri italieni, iar pentru sculptură la porțile cetății și
bastioane a fost adusă echipă vieneză, condusă de sculptorul Johann König[5].

1
În 4 noiembrie 1715 s-a pus piatra de temelie la bastionul Carol dedicat împăratului, situat pe
latura de nord. Fortificația a fost ridicată cu materiale din zonă, munca brută fiind prestată în serii
de câte două săptămâni de peste 20.000 de iobagi români aduși din toată Transilvania[5].
Cărămida s-a confecționat pe plan local, piatra brută a fost adusă de la Șard, iar cea fasonată de
la Ighiu, nisipul din Mureș și piatra de var de la Meteș.
Zidurile - ușor oblice - s-au ridicat din cărămidă și piatră printr-o tehnică fără denivelări, pentru a
provoca ricoșarea ghiulelelor metalice[5]. Din vechea cetate medievală s-au utilizat totuși cele
două bastioane construite în secolul al XVII-lea, care au devenit în cadrul a două noi bastioane,
cavalieri - platforme de tragere.
Proiectul inițial nu s-a realizat în întregime, resursele financiare habsburgice fiind îndreptate
ulterior spre fortificații situate mai aproape de granița cu otomanii. Astfel, după 1738 nu s-a mai
construit circa 10 la sută din dispozitivul gândit inițial, renunțându-se la construirea unei a patra
linii de apărare ce trebuia să înglobeze o parte din oraș pe latura estică și, la fortul de pe Dealului
Furcilor, iar dintre șanțurile exterioare n-a fost terminat decât cel dinspre oraș.
În 1747 s-au reluat lucrări sub conducerea generalul Bohn (care a și propus un nou proiect -
nerealizat - de fortificare exterioară spre oraș și spre Dealul Furcilor), dar nu după mult timp s-au
întrerupt. Câteva lucrări rămase neterminate au fost reluate în anul 1812 precum și în timpul
asediuluii din 1849. Documentele mai consemnează lucrări minore în anii 1764 -1765, 1804,
1812, 1825, 1835, 1838, 1862 şi 1873.

Edificii interioare
Manutanța - depozitul de provizii, casele comisariatului și comandantului, două depozite de
pulbere, palatului princiar cu destinație de arsenal, biserica Ordinului Trinitarian (1719,
azi biblioteca Bathyaneum) au fost ridicate sub conducerea lui Iosif de Quadri, la fel și artera
principală de circulație în cetate.

File din istoria militară a cetății[modificare | modificare sursă]

În anul 1849 trupele ungare ale lui Kossuth conduse de generalul Bem, au asediat timp de trei
luni fortificația. Populația s-a refugiat atunci - așa cum avea voie - în șanțurile interioare.

Particularități cu valoare arhitecturală[modificare | modificare sursă]

Ansamblul - compus din trei sisteme de apărare - prezintă caracteristici specifice primului și celui
de al doilea sistem Vauban.
Corpul principal al cetății este de forma unui heptagon neregulat, cel șapte bastioane conferindu-i
o imagine stelată tipică sistemelor de acest gen. Trinitatea este cel mai mare bastion și are un
blazon încoronat cu câmpuri multiple și frunze de acant. Celelalte sunt Sfântul Ștefan, Eugeniu
de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Carol, Sfântul Capistrano și Sfânta Elisabeta. Atât
bastioanele[5] (cu o înălțime de 12 metri și o lungime variind între 106 și 142 metri) cu fețe lungi
dispuse în unghiuri diferite (75° - 120°) și flancuri scurte și concave (42 - 48 metri), cât și curtinele
de care le leagă (la distanțe de 116-135 metri) perpendicular, nu sunt egale deoarece au fost
ușor adaptate terenului. Bastioanele principale nu au cazemate interioare, defensiva implicând
baterii de artilerie așezate pe platforme superioare.
Între bastioanele principale și curtinele din a doua linie, se află șanțul interior cu lățimea de 27
metri.
Linia a doua era formată din raveline (sau semilune) care apără curtinele, având numele
bastioanelor apropiate, excepția fiind cea dispusă pe flancul sudic denumită Francisc de Paula.
Dimensiuni lor sunt: fețele 60 -90 m și flancurile 45 m. Ultimele sunt prevăzute cu șanțuri late de
9 m. Redute de pe care artileria protejată executa trageri îndepărtate sunt construite pe ravelinele
nordice și vestice.
Linia externă era alcătuită din contragărzile ce protejau fețele bastioanelor și ravelinelor, ele fiind
dispuse în aceeași unghiuri cu bastioanele și ravelinele pe care le apărau[5]. Grosimea lor este de
22 m, iar lungimea fețelor 120 - 144 m.

2
Toate contragărzile și unele raveline vestice au fost prevăzute cu baterii de artilerie în cazemate,
precum și cu tunele înzestrate cu metereze pentru trageri sau, cu încăperi pentru adăpostul trupei
ori cu rol de depozite, grajduri, etc.
Pe latura estică dinspre oraș unde se afla o terasă abruptă, contragarda - denumită anvelopă, se
prezintă sub forma unor valuri înalte de pământ susținute la baza de un zid scund din cărămidă.
Aici au fost amenajate în unghiurile ieșinde terase pentru artilerie.

Porțile

Planul cetății[1] a fost trasat în jurul axelor reprezentate de cele 6 porți (3 spre est și restul spre
vest), din care cea principală se află în partea de est. Porțile vestice făceau – la origine – legătura
cu terenul de instrucție al armatei. Artera principală de circulație în interiorul cetății este între
porțile IIl-IV-V-VI.
Statuile și reliefurile care împodobesc aceste porți, au ca sursă de inspirație fapte ale eroilor
antici sau războaiele austro-turce, încadrându-se curentului baroc[5].
Poarta I[4]
Poarta II[4][7]
Poarta III[4]
Poarta IV[4]
Poarta V[4]
Poarta VI[4]
Poarta VII[4]

Sébastien Le Prestre, Marchiz de Vauban

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sébastien Le Prestre, Marchiz de Vauban (n. 15 mai 1633 – d. 30 martie 1707), numit
și Vauban, a fost un mareșal al Franței și cel mai important inginer militar din perioada sa, faimos
pentru inovațiile aduse în domeniul construcției de fortificații. Folosind tehnicile care-i poartă
numele, au fost fortificate numeroase cetăți din Europa.
Executate din cărămidă, cu ziduri scunde înconjurate de șanțuri, aceste fortificații se
caracterizează prin folosirea bastioanelor în formă de pană, prin crearea unui întreg dispozitiv de
supraveghere care evită punctele moarte.
Introdus în Transilvania în secolul al XVIII-lea, sistemul Vauban a fost aplicat la construirea noilor
cetăți de la Alba Iulia (Cetatea Alba Carolina), Timișoara (Cetatea Timișoara — cea mai mare
cetate din Imperiul Habsburgic după Budapesta și Viena), Oradea, Arad și Făgăraș, toate datând
din secolul al XVIII-lea.
Vauban a fost un intelectual de valoare în mai multe domenii. În 1707 a publicat lucrarea sa
despre impozite, în ciuda interdicției regale.