Şcolile urbane

Afirmarea şcolilor episcopale

Dacă Ottonienii au încercat să restabilească legătura cu tradiţia carolingiană, sprijinind dezvoltarea şcolilor monastice, în perioada
care a urmat se constată un anumit recul al şcolilor de pe lângă mănăstiri.
Reforma din secolul al XI-lea şi monahismul reformat, mai ales cistercian, accentuau rolul rugăciunii în viaţa călugărului, trecând
procesul de instruire într-un plan secundar. Şcolile controlate de biserică se menţin însă în oraşe, unde episcopul se implică în
organizarea şi desfăşurarea procesului de învăţământ.
În şcoli vestite, ca la Paris, Chartres, Bologna profesori (magiştri) reputaţi atrag prin prestigiul lor studenţi din toate colţurile
Europei catolice.
Apariţia goliarzilor
Dorinţa de a urma cursurile mai multor dascăli, rezidând în oraşe diferite, pune în mişcare pe unii dintre aceşti clerici studioşi, care
duc o viaţă destul de aventuroasă, trăiesc uneori din expediente şi creează o poezie latină în care îşi exprimă critica faţă de o
societate care nu corespunde idealurilor lor. Sunt cunoscuţi sub numele de goliarzi, au creat prototipul studentului rătăcitor şi
nesupus autorităţilor, reprezentat la sfârşitul evului mediu de un François Villon, iar creaţiile lor literare, scrise în latină, au ajuns la
noi în culegeri de tipul Carmina Burana.
Dezvoltarea oraşelor, acumulările în domeniul ştiinţific din secolele XI-XII, înmulţirea celor dornici să se instruiască, au dat avânt
şcolilor în mediul urban, care scapă de sub tutela bisericii şi se orientează spre un învăţământ practic (scris şi citit, contabilitate,
limbi străine) adecvat unei populaţii de meşteşugari şi negustori.
Universităţile medievale
Apariţia universităţilor este legată de dezvoltarea oraşelor. Sistemul unor studii itinerante, făcute în diferite centre, avea însă
numeroase inconveniente, între care şi imposibilitatea controlului masei turbulente de goliarzi, astfel încât soluţia care se impune
este crearea unor instituţii care să-i adune pe profesorii de diferite specialităţi la un loc, atrăgând şi studenţii care să se fixeze,
urmându-le cursurile. Condiţii favorizante au fost oferite de dezvoltarea oraşelor, de organizarea lor autonomă, de generalizarea
organizării corporatiste, care au permis apariţia primelor universităţi, pe la 1200, în marile centre urbane europene.
Universitatea are o organizare de tip corporativ şi este sub controlul bisericii. Fenomen urban, universitatea are o organizare
specifică breslelor şi ghildelor (asociaţie de negustori, pe bresle) existente în oraşe. Ea îi grupează pe profesori şi studenţi (uneori
numai pe studenţi, ca la Bologna şi în universităţile ce i-au urmat modelul) cu scopul de a le apăra drepturile şi privilegiile în faţa
străinilor (în general faţă de ceilalţi locuitori ai oraşului) sau a autorităţilor civile şi ecleziastice. În acelaşi timp însă, universitatea
este o instituţie a bisericii, disciplina considerată cea mai importantă fiind teologia, iar scopul ei fiind de a forma clerici instruiţi,
capabili la rândul lor să predea altor clerici în devenire. Papalitatea înţelege repede importanţa universităţilor, şi le sprijină
împotriva autorităţilor civile (oraş sau regalitate), reuşind astfel să le controleze. În prima jumătate a secolului al XIII-lea, această
încercare de control este ilustrată de privilegiile pe care le primesc în interiorul universităţilor dominicanii şi franciscanii, ordine
călugăreşti nou înfiinţate pentru a supune mai bine oraşul influenţei bisericii şi papei. Universităţile beneficiază de privilegii
incluse în cartele de întemeiere
Organizarea universităţii
Comunitate a profesorilor şi a studenţilor, bazată pe predare şi învăţare, beneficiind de privilegii de imunitate, universitatea se
bucură de o autonomie semnificativă. Fiecare îşi fixează propriul program de studii, condiţiile de acces la învăţământ, condiţiile
desfăşurării examenelor. În general, profesorii şi mai ales studenţii au privilegiul de a nu fi judecaţi de justiţia civilă, ci de cea a
episcopului, căruia universitatea, ca moştenitoare a şcolii episcopale, îi rămâne subordonată.
Ca să-şi impună punctul de vedere în faţa autorităţilor, laice sau religioase, comunitatea universitară poate apela la grevă,
suspendând cursurile şi privând astfel oraşul de avantajele materiale şi de prestigiul pe care prezenţa unei populaţii numeroase de
studenţi şi profesori le aducea. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, la Paris, unde, în 1229, profesorii şi studenţii au părăsit oraşul
pentru doi ani, până la acceptarea de către regele Ludovic al IX-lea a revendicărilor lor. În cazul conflictelor interne se poate
ajunge la secesiune, profesorii şi studenţii nemulţumiţi plecând din oraş şi întemeind un nou centru universitar. Acesta a fost cazul
Universităţii din Leipzig, fondată la începutul secolului al XV-lea de profesorii şi studenţii germani care au părăsit Praga în urma
conflictului cu Ian Hus şi susţinătorii acestuia.
Profesorii sunt plătiţi fie de studenţii lor, fie primesc o funcţie bisericească prin care li se asigură subzistenţa, fără însă în general să
se achite de obligaţiile legate de aceasta, atribuţia lor fiind aceea de a preda. Esenţial este faptul că aceşti profesori, deţinători ai
"autorizaţiei de a preda" (licentia docendi), pot fi consideraţi un nou tip de oameni de cultură, intelectuali care îşi câştigă existenţa
de pe urma cunoştinţelor lor, împărtăşite celorlalţi. În acest sens, ei pot fi asimilaţi celorlalţi meşteşugari ai oraşului, întrucât
practică o meserie de pe urma căreia trăiesc, spre deosebire de oamenii instruiţi ai primelor secole ale evului mediu, care aveau de
obicei o altă sursă de venituri (erau preoţi sau călugări).
Studenţii îşi suportă singuri cheltuielile sau încearcă să găsească burse, protectori bogaţi, ocupaţii care să le permită să se întreţină.
În sprijinul studenţilor săraci au fost înfiinţate aşa numitele "colegii", unde iniţial primeau cazare şi masă, dar care apoi s-au
transformat în adevărate instituţii de învăţământ. Cel mai cunoscut este colegiul întemeiat de Robert de Sorbon la Paris, în secolul
al XIII-lea, de la care şi-a luat numele cea mai celebră universitate pariziană, Sorbona.
În cadrul universităţii, învăţământul se făcea în patru facultăţi (ansambluri de magiştri şi studenţi care aparţineau aceleiaşi
discipline de studiu). Prima dintre ele, care asigura după absolvire accesul în celelalte, "superioare", era facultatea de arte, numită
aşa deoarece aici se studiau cele şapte arte liberale, considerate introducerea necesară în orice ştiinţă. Studiile se terminau printr-un
examen care conferea gradul de bacalaureat. Se putea opta apoi pentru una din cele trei facultăţi superioare: drept civil sau
bisericesc (facultăţile cele mai vestite erau la Bologna şi Oxford); medicină (Salerno şi Montpellier); teologie, considerată cea mai
importantă, cu centrul cel mai prestigios la Paris-Sorbona. După absolvirea studiilor acestor din urmă facultăţi, în urma unui
examen public, se primea autorizaţia de a preda, licentia docendi (de unde numele actual de licenţă).
Desfăşurarea procesului de învăţământ
Principala metodă de studiu în universităţi era scolastica
Învăţământul se făcea prin predarea de către magiştri a lecţiilor, constând în comentarii ale textelor unor autorităţi în materie
(Biblia, Hipocrate, Aristotel, etc), întrebări, dispute. Acestea aveau caracter public şi îi familiarizau pe studenţi cu tehnici ale
muncii intelectuale.
Scolastica, dezvoltată între secolele XII şi XVI, este o metodă de studiu care presupune analiza limbajului, pentru a se putea folosi
termeni adecvaţi; de asemenea, impune cunoaşterea dialecticii, adică a legilor demonstraţiei, pentru a putea convinge auditoriul
sau oponenţii. Scolastica se bazează pe cunoaşterea şi respectarea textelor autorităţilor recunoscute, ceea ce poate conduce la
pericolul de a cădea în servilism. Pe de altă parte însă, ea face apel la raţiune, transformând astfel şi teologia într-o ştiinţă, ale cărei
adevăruri pot fi demonstrate. Instrument util de studiu în secolele XII-XIII, scolastica a evoluat spre dispute sterile, din ce în ce
mai specializate şi desprinse de realitate, ceea ce a condus la condamnarea ei de către umanişti şi partizanii libertăţii de gândire.
Pentru a învăţa, studenţii aveau nevoie de cărţi, ceea ce a determinat înmulţirea atelierelor de copiere a manuscriselor şi căutarea
unor soluţii de mai rapidă reproducere a acestora, într-un număr din ce în ce mai mare şi la preţuri mai scăzute. Răspândirea hârtiei
în Europa, cu deosebire din secolul al XIII-lea, este legată şi de cererea de cărţi de specialitate. La jumătatea secolului al XV-lea,
această nevoie de cărţi pentru mediul universitar şi urban a condus la inventarea tiparului.