Atitudinea intransigentă pe care Cato o are față de conjurați o explică prin faptul că el însuși este un

om al rigorii: „Qui mihi atque animo meo nullius umquam delicti gratiam fecissem, haud facile
alterius lubidini malefacta condonabam. (SALL., Cat., 52, 8:)” (Eu care niciodată nu mi-aș fi iertat vreo
greșeală nici măcar cu gândul, cu greu iertam nelegiuirile bunului plac al altuia.” (Sallustius, Opere, p.119)
Lui Catilina Sallustius îi va face un portret fizic și moral.1 Va spune despre el că este
„magna vi et animi, et corporis” (SALL., Cat. 5: era viguros la suflet și la trup” (Sallustius,
Opere,p.81))2, dar că nu are virtus. De fapt, Catilina devine un simbol al lipsei de virtute și al
pervertirii valorilor romane: fusese acuzat de crimă (inclusiv a soției și a fiului său), de relații
sacrilege cu o Fecioară vestală, de conjurație împotriva lui Cicero, el însuși advocatus virtutis.
Descrierea lui Catilina continuă distincția dintre minte și corp care își are originea în prefață
atunci când Sallustius descrie mai întâi corpul lui Catilina, apoi sufletul său. Și așa cum Cato este cel
mai virtuos, la fel Catilina este cel mai nelegiuit. Vergilius însuși, în Eneida, descriind scutul făurit
de Vulcan lui Aeneas, îl va situa pe Catilina în Tartar și va recunoaște meritele lui Cato:
„[…] et te, Catilina, minaci
pendentem scopulo Furiarumque ora trementem,
secretosque pios, his dantem iura Catonem.” (VERG., Aen. 8, 668-670)3

Catilina râvnește ceea ce au alții. Sallustius, vorbind de Roma condusă de regi, a menționat
că „etiam tum vita hominum sine cupiditate agitabatur; sua cuique satis placebant.” (SALL., Cat.
2,1)4. Catilina este opusul: „alieni adpetens, sui profusus”. Aici, Catilina prezintă calitățile negative
pe care Sallustius le consideră rădăcină a tuturor relelor, dorința de bani și de putere.5
Sallustius rupe tradiția conform căreia doar aristocrații puteau avea, prin naștere, virtus și
pentru prima dată afirmă că homines novi o pot obține prin faptele lor. Așadar, ceea ce contează cu
adevărat nu este originea aristocratică, ci efortul personal de a face ceea ce este conform principiilor.
Gloria se câștigă prin muncă asiduă, iar atunci când este obținută prin pricepere, nu mai are nevoie
să fie susținută de avere. Se prea poate ca insistență cu care susține această idee să fie o reflexie a
propriei existențe.

1
SALL., Cat., 5,1-5.
2
„
3
„[…] și pe tine, Catilina, spânzurat de o stâncă gata să cadă și tremurând de vederea Furiilor; drepții locuiau de o
parte și Cato le dădea legi” (Vergiliu, Eneida, Ed. pentru Literatură, București, 1964, p.284)
4
„pe atunci viața oamenilor se scurgea încă fără dorințe; fiecare se mulțumea cu ceea ce avea.” (Sallustius, Opere,
p.79)
5
Shannon A. Ourada, op. cit., p. 52