CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU COMUNICAŢIILE SOCIALE

AETATIS NOVAE
I. Contextul comunicaţiilor sociale
II. Misiunea mijloacelor de comunicare
III. Provocări actuale
IV. Priorităţi pastorale şi mijloacele pentru a răspunde acestora
V. Necesitatea unei programări pastorale

Instrucţiunea pastorală Aetatis novae despre comunicaţiile sociale

la a 20-a aniversare a documentului Communio et progressio

INTRODUCERE

O revoluţie în comunicare

1. În preajma unei noi ere, comunicarea cunoaşte o considerabilă expansiune care influenţează
profund culturile lumii în ansamblul ei. Revoluţiile tehnologice reprezintă doar un aspect al acestui
fenomen. Nu există un loc în care impactul mass-media să nu se facă simţit asupra
comportamentelor religioase şi morale, asupra sistemelor politice şi sociale, asupra educaţiei.

Nimeni nu ignoră, de exemplu, rolul pe care l-a avut comunicarea - pe care hotarele geografice şi
politice nu au putut-o opri - în răsturnările de situaţie intervenite de-a lungul anilor 1989 şi 1990 şi
a căror importanţă istorică a fost subliniată de papa1.

"Primul areopag al timpurilor moderne este lumea comunicaţiilor, care unifică omenirea făcând
din ea, cum se spune, un Ťsat globalť. Mijloacele de comunicare socială au ajuns atât de
importante încât pentru mulţi sunt principalul mijloc informativ şi formativ, călăuză şi inspiraţie
pentru comportamentele individuale, familiale şi sociale" 2.

După mai mult de un sfert de secol de la promulgarea decretului Conciliului Vatican II despre
comunicaţiile sociale Inter mirifica şi după două decenii de la instrucţiunea pastorală Communio
et progressio, Consiliul Pontifical pentru Comunicaţii Sociale doreşte să reflecteze asupra
consecinţelor pastorale ale acestei noi situaţii. O face în spiritul concluziei din Communio et
progressio: "Poporul lui Dumnezeu, fiind în pas cu evenimentele care ţes firul istoriei, [...]
întrevede deja, cu imensă încredere şi cu afecţiune, cât este de promiţătoare noua eră: cea a
comunicaţiilor sociale"3.

Considerând că principiile şi ideile acestor documente conciliare şi postconciliare au valoare

durabilă, dorim să le aplicăm la contextul actual. Nu pretindem să afirmăm lucruri definitive
asupra unei situaţii complexe, în mişcare şi în continuă evoluţie, ci doar să oferim un instrument
de lucru şi încurajări acelor bărbaţi şi femei care se află în faţa consecinţelor pastorale ale
acestor noi realităţi.

2. În anii care au urmat publicării documentelor Inter mirifica şi Communio et progressio, ne-am
obişnuit cu expresii precum "societate a informaţiei", "cultură a media" şi "generaţie media". Acest
mod de exprimare trebuie scos în evidenţă: el subliniază că tot ceea ce bărbaţii şi femeile din
timpurile noastre ştiu şi gândesc despre viaţă este condiţionat în parte de media; experienţa
umană ca atare a devenit o experienţă mediatică.

Ultimele decenii au fost şi scena unor noutăţi spectaculoase în domeniul tehnologiei comunicării.
Acest lucru comportă atât o rapidă evoluţie a vechilor tehnologii, cât şi apariţia de noi tehnologii
ale comunicării printre care se numără sateliţii, televiziunea prin cablu, fibrele optice,
videocasetele, compact-discurile, crearea de imagini prin computer şi alte tehnologii digitale şi
informatice. Utilizarea noilor media a dat naştere la ceea ce s-a putut numi "noi limbaje" şi a
suscitat, pe de o parte, posibilităţi ulterioare pentru misiunea Bisericii, pe de alta, noi probleme
pastorale.

3. În acest context, îi încurajăm pe păstori şi poporul lui Dumnezeu să aprofundeze sensul a tot
ceea ce ţine de comunicare şi media şi să-l pună în practică în proiecte concrete şi realizabile.

"Părinţii conciliari, privind spre viitor şi căutând să discearnă contextul în care Biserica ar fi fost
chemată să îndeplinească misiunea sa, au putut să vadă cu claritate că progresul tehnologiei
deja Ťtransformă faţa pământuluiť, ajungând chiar să cucerească spaţiul (cf. Gaudium et spes,
nr. 5). Ei au recunoscut că în special dezvoltările în tehnologia comunicaţiilor erau de asemenea
proporţii, încât provocau reacţii în lanţ cu consecinţe neaşteptate" 4.

"Departe de a sugera că Biserica ar trebui să păstreze distanţa sau să caute să se izoleze de

fluxul acestor evenimente, părinţii conciliari au văzut că Biserica este în centrul progresului
omenirii, părtaşă la experienţele celorlalţi oameni, pentru a căuta să le înţeleagă şi să le
interpreteze în lumina credinţei. Este o datorie specifică pentru credincioşii poporului lui
Dumnezeu aceea de a utiliza în mod creativ noile descoperiri şi tehnologii pentru binele omenirii
şi de a realiza planul lui Dumnezeu pentru omenire [...] pentru ca aceste capacităţi ale Ťerei
computeruluiť să fie utilizate în slujba vocaţiei umane şi transcendente a omului, aşa încât să fie
slăvit Tatăl, care este începutul tuturor lucrurilor bune" 5.

Ţinem să exprimăm recunoştinţa noastră faţă de toţi aceia care au permis constituirea în Biserică
a unei reţele creative de comunicare. În ciuda dificultăţilor - datorate resurselor limitate,
obstacolelor puse uneori Bisericii în accesul ei la media, remodelării constante a culturii, valorilor
şi atitudinilor generate de omniprezenţa media - s-a făcut deja mult şi continuă să se facă.
Episcopii, clerul, persoanele consacrate şi laicii care se dedică acestui apostolat fundamental
merită recunoştinţa tuturor.

Este necesar să exprimăm şi mulţumirea noastră atât pentru toate eforturile pozitive de
colaborare ecumenică în domeniul media în care sunt implicaţi catolicii şi fraţii şi surorile lor din
alte Biserici şi comunităţi ecleziale, cât şi pentru colaborarea interreligioasă cu membrii altor religii
din lume. Este nu doar de dorit, dar chiar necesar "să-i implicăm pe creştini pentru a se uni şi mai
strâns în acţiunea lor de comunicare şi pentru a colabora în mod mai direct cu alte religii din
lume, în vederea unei prezenţe comune în comunicaţii" 6.

I. CONTEXTUL COMUNICAŢIILOR SOCIALE

A. Contextul cultural şi social

4. Răsturnarea care are loc astăzi în comunicare presupune, mai mult decât o revoluţie
tehnologică, remanierea completă a modalităţii prin intermediul căreia omenirea învaţă despre
lumea care o înconjoară şi prin care verifică şi exprimă perceperea acesteia. Disponibilitatea
constantă de imagini şi idei, precum şi rapida lor transmitere, chiar de la un continent la altul, au
consecinţe deopotrivă pozitive şi negative asupra dezvoltării psihologice, morale şi sociale a
persoanelor, asupra structurii şi funcţionării societăţii, asupra schimburilor dintre culturi, asupra
percepţiei şi transmiterii valorilor, asupra ideilor lumii, a ideologiilor şi convingerilor religioase.
Revoluţia comunicării influenţează şi percepţia privitoare la Biserică şi contribuie la modelarea
structurilor şi a funcţionării acestora.

Toate acestea au importante consecinţe pastorale. Într-adevăr, se poate recurge la media, atât
pentru a proclama evanghelia, cât şi pentru a o îndepărta de inima omului. Împletirea tot mai
strânsă dintre media şi viaţa de zi cu zi influenţează înţelegerea pe care o putem avea în ce
priveşte sensul vieţii.

Media au capacitatea de a influenţa nu doar modul de a gândi, dar şi conţinutul gândirii. Pentru
multe persoane, realitatea corespunde cu ceea ce media definesc realitate; ceea ce media nu
recunosc în mod explicit pare nesemnificativ. Tăcerea poate fi impusă de facto indivizilor sau
grupurilor pe care media îi ignoră; glasul evangheliei se poate găsi astfel şi el redus la tăcere,
fără a fi însă sufocat cu totul.

Aşadar, este important ca mereu creştinii să fie capabili să furnizeze o informare care "face ştire",
dând glas celor care nu au.

Puterea pe care o au media de a întări sau de a distruge punctele de referinţă tradiţionale în

materie de religie, cultură şi familie subliniază bine actualitatea pertinentă a cuvintelor Conciliului:
"Pentru o dreaptă folosire a acestor mijloace este absolut necesar ca toţi aceia care le utilizează
să cunoască normele ordinii morale şi să le aplice cu fidelitate în acest domeniu" 7.

B. Contextul politic şi economic

5. Structurile economice ale naţiunilor sunt puternic dependente de sistemele de comunicare

contemporane. Pentru dezvoltarea economică şi politică, se consideră în general necesar ca
statul să investească într-o infrastructură eficace de comunicare. Ridicarea preţurilor acestei
investiţii a constituit în plus un factor de o importanţă primară care a făcut ca guvernele din
numeroase ţări să adopte politici ce tind la sporirea concurenţei.

Tocmai din cauza acestui lucru, în multe cazuri, sistemele politice de telecomunicaţii şi de
difuzare au fost supuse unor politici de eliminare sau simplificare a reglementărilor şi de
privatizare.

Aşa cum utilizarea greşită a serviciului public poate duce la manipularea ideologică şi politică, la
fel comercializarea nereglementată şi privatizarea difuzării au consecinţe profunde. În practică, şi
adesea în mod oficial, responsabilitatea publică a actului difuzării este subevaluată. Există
tendinţa de a evalua succesul propriu în funcţie de profit, şi nu de serviciu. Motivele de profit şi
interesele operatorilor din publicitate exercită o influenţă anormală asupra conţinutului media: se
preferă popularitatea calităţii şi se aliniază la numitorul comun cel mai mic. Operatorii din
publicitate îşi depăşesc rolul lor legitim, care constă în a identifica nevoile reale şi de a răspunde
la ele, şi, îndemnaţi de motive comerciale, se străduiesc să creeze nevoi şi modele artificiale de
consum.

Presiunile comerciale se exercită şi dincolo de frontierele naţionale, pe seama unor popoare şi a

culturii lor. În faţa sporirii concurenţei şi a nevoii de a găsi noi pieţe de desfacere, societăţile de
comunicaţii capătă un caracter tot mai "multinaţional"; în acelaşi timp, lipsa posibilităţilor locale de
a realiza producţii face ca unele ţări să fie mai dependente de naţiunile străine. Astfel, realizările
anumitor media populare, caracteristice unei culturi, se răspândesc într-o altă cultură, adesea în
detrimentul formelor artistice şi mediatice care se află în ele şi a valorilor pe care acestea le
conţin.

Soluţionarea problemelor care apar din această comercializare şi privatizare nereglementate nu

constă totuşi într-un control al statului asupra media, ci într-o reglementare mai importantă,
conformă normelor serviciului public, ca şi într-o mai mare responsabilitate publică. Trebuie
subliniat în acest sens că, deşi cadrul de referinţă juridic şi politic în care funcţionează media în
unele ţări este acum într-o stare clară de îmbunătăţire, există alte locuri unde intervenţia
conducerii statului rămâne un instrument de oprimare şi de excludere.

II. MISIUNEA MIJLOACELOR DE COMUNICARE

6. Communio et progressio se bazează pe descrierea comunicării drept cale de comuniune.

Textul spune: "Comunicarea se extinde cu mult dincolo de simpla manifestare a gândurilor sau de
exprimarea sentimentelor. Comunicarea deplină comportă adevărata dăruire de sine sub impulsul
iubirii"8. Comunicarea este, în acest sens, reflexia comuniunii ecleziale şi poate contribui la ea.

Comunicarea adevărului poate avea cu adevărat o putere răscumpărătoare care emană din
persoana lui Cristos. El este Cuvântul lui Dumnezeu, făcut trup şi chip al lui Dumnezeu cel
nevăzut. În el şi pentru el, viaţa lui Dumnezeu se comunică omenirii prin acţiunea Duhului. "De
fapt, realitatea sa invizibilă sau puterea sa veşnică şi dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea
de la creaţia lumii, în făpturile lui"9. Dar acum, "Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi
am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr" 10.

În Cuvântul făcut trup, Dumnezeu se comunică în mod definitiv. În predicarea şi în acţiunea lui
Isus, Cuvântul devine eliberator şi răscumpărător pentru întreaga omenire. Acest act de iubire
prin care se revelează Dumnezeu, împreună cu răspunsul de credinţă al omenirii, generează un
dialog profund.

Istoria umană şi ansamblul relaţiilor dintre oameni se dezvoltă în cadrul acestei comunicări a lui
Dumnezeu în Cristos. Istoria însăşi este destinată să devină într-un fel cuvânt şi chip al lui
Dumnezeu, iar vocaţia omului este aceea de a contribui la acest lucru trăind, în mod creativ,
această transmitere constantă şi nelimitată a iubirii reconciliatoare a lui Dumnezeu. Noi suntem
chemaţi să punem acestea în practică în cuvinte de speranţă şi în acte de iubire, adică prin
modul nostru de viaţă. Prin urmare, comunicarea trebuie să fie în centrul comunităţii ecleziale.

Cristos este în acelaşi timp conţinutul şi izvorul a ceea ce comunică Biserica atunci când
proclamă evanghelia. Biserica nu este altceva decât "trupul mistic al lui Cristos, plinătatea [...] lui
Cristos glorificat care umple întreaga creaţie"11. Prin urmare, noi înaintăm, în Biserică, prin cuvânt
şi sacramente, spre speranţa unităţii definitive în care "Dumnezeu va fi toate în toţi" 12.

A. Mass-media în slujba persoanelor şi a culturii

7. În paralel cu tot binele pe care îl fac şi sunt capabile să-l facă, mijloacele de comunicare pe de
o parte "pot fi efectiv instrumente de unitate şi de înţelegere reciprocă şi, pe de altă parte, pot
deveni purtătoare ale unei viziuni deformate asupra existenţei, a familiei, a valorilor religioase şi
etice; ale unei viziuni care nu respectă demnitatea autentică şi destinul persoanei umane" 13. Este
imperativ ca media să respecte şi să participe la dezvoltarea integrală a persoanei, care implică
"dimensiunile culturale, transcendente şi religioase ale omului şi societăţii" 14.

Sursa unor probleme individuale şi sociale rezidă şi în faptul că relaţiile interpersonale au fost
înlocuite cu utilizarea tot mai mare a media şi cu o ataşare afectivă considerabilă faţă de
personajele mediatice de ficţiune. Media nu pot să înlocuiască nici contactul personal imediat şi
nici relaţiile dintre membrii unei familii sau dintre prieteni. Dar îşi pot aduce contribuţia la
soluţionarea acestei dificultăţi: prin grupuri de discuţii, dezbateri asupra filmelor sau
transmisiunilor, mai degrabă stimulând comunicarea interpersonală, decât substituindu-se
acesteia.

B. Mass-media în slujba dialogului cu lumea actuală

8. Conciliul Vatican II a subliniat că "poporul lui Dumnezeu şi neamul omenesc, în care acesta
este inserat, se servesc unul pe altul şi, astfel, misiunea Bisericii apare de natură religioasă şi,
tocmai de aceea, profund umană"15. Cei care proclamă cuvântul lui Dumnezeu au datoria de a
lua în consideraţie şi de a căuta să înţeleagă "cuvintele" popoarelor şi ale culturilor diverse nu
doar cu scopul de a se informa asupra lor, ci şi de a le ajuta să recunoască şi să accepte
cuvântul lui Dumnezeu16. Biserica trebuie, aşadar, să păstreze o prezenţă activă şi atentă în
lume, aşa încât să alimenteze comunitatea şi să-i sprijine pe acei bărbaţi şi femei care caută
soluţii acceptabile la problemele personale şi sociale.

În plus, dacă Biserica trebuie să comunice mereu mesajul său în mod adecvat fiecărei epoci şi
culturilor specifice ale naţiunilor şi popoarelor, trebuie să facă acest lucru mai ales astăzi, în
cultura şi pentru cultura noilor media17. Este vorba de o condiţie fundamentală dacă se doreşte să
se dea un răspuns la una din preocupările esenţiale ale Conciliului Vatican II: apariţia de "legături
sociale, tehnice, culturale" care îi unesc tot mai strâns pe oameni constituie pentru Biserică "o
nouă urgenţă", aceea de a-i aduna pe toţi în "deplina unitate în Cristos" 18. Luând în consideraţie
rolul important pe care mijloacele de comunicare îl pot juca în eforturile pentru favorizarea acestei
unităţi, Biserica le consideră instrumente "concepute de providenţa divină" pentru dezvoltarea
comunicării şi a comuniunii dintre oameni în timpul peregrinării lor pe pământ 19.

Biserica, încercând să dialogheze cu lumea modernă, doreşte să poată avea un dialog onest şi
respectuos cu responsabilii media. Acest dialog presupune ca Biserica să facă un efort pentru a
înţelege media - obiectivele lor, metodele lor, regulile lor de lucru, structurile lor interne şi
modalităţile lor - şi să îi susţină şi încurajeze pe cei care lucrează în ele. Bazându-se pe această
înţelegere şi pe acest sprijin, se pot face propuneri semnificative pentru a putea îndepărta
obstacolele care se opun progresului uman şi proclamării evangheliei.

Pentru un asemenea dialog este necesar ca Biserica să se preocupe în mod activ de media
profane şi în special de elaborarea politicii care le priveşte. Creştinii au, într-adevăr, datoria de a
face auzit glasul lor în cadrul tuturor media. Misiunea lor nu se limitează doar la transmiterea de
ştiri ecleziastice. Acest dialog cere în plus ca Biserica să-i sprijine pe profesioniştii din media, să
elaboreze o antropologie şi o adevărată teologie a comunicării, pentru ca teologia însăşi să
devină tot mai comunicativă, mai eficientă în revelarea valorilor evanghelice şi în aplicarea lor la
realitatea contemporană a condiţiei umane; este necesar în plus ca responsabilii Bisericii şi
agenţiile pastorale să răspundă cu bunăvoinţă şi prudenţă la întrebările media, căutând să
stabilească, şi cu aceia care nu împărtăşesc credinţa noastră, relaţii de încredere şi de respect
reciproc, întemeiate pe valori comune.
C. Mass-media în slujba comunităţii umane şi a progresului social

9. Comunicarea care are loc în Biserică şi prin Biserică în mod esenţial constă în proclamarea
veştii bune a lui Isus Cristos. Este proclamarea evangheliei ca un cuvânt profetic şi eliberator,
adresat bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru; este o mărturie adusă adevărului divin şi destinului
transcendent al persoanei umane, în faţa unei secularizări radicale; în faţa conflictelor şi a
diviziunilor, este alegerea dreptăţii, în solidaritate cu toţi credincioşii, în slujba comuniunii dintre
popoare, naţiuni şi culturi.

Sensul dat astfel de către Biserică noţiunii de comunicare pune în lumină în mod excepţional
mijloacele de comunicare şi rolul pe care ele trebuie să-l joace, conform planului providenţial al lui
Dumnezeu, în promovarea dezvoltării integrale a persoanelor şi societăţilor umane.

D. Mass-media în slujba comuniunii ecleziale

10. La tot ceea ce s-a spus mai devreme, nu se poate să nu adăugăm apelul important la dreptul
fundamental la dialog şi la informare în sânul Bisericii, aşa cum s-a afirmat în Communio et
progressio20, şi necesitatea de a continua să căutăm modalităţile eficiente pentru a favoriza şi
proteja acest drept, în particular printr-o utilizare responsabilă a mijloacelor de comunicare.
Printre altele, ne gândim la afirmaţiile Codului de drept canonic, conform căruia, deşi îşi
manifestă ascultarea lor faţă de păstorii Bisericii, credincioşii "au dreptul neştirbit de a-şi
manifesta [...] necesităţile proprii, mai ales cele spirituale, şi propriile dorinţe" 21, şi, în funcţie de
cunoaşterea, competenţa şi prestigiul lor, au "dreptul, ba uneori chiar datoria, de a exprima
păstorilor sacri opinia personală cu privire la binele Bisericii" 22.

Există în acest sens un mijloc pentru a menţine şi întări credibilitatea şi eficienţa Bisericii. În mod
fundamental, acesta poate fi mijlocul pentru a realiza în mod concret caracterul de "comuniune"
al Bisericii, care-şi află temelia în comuniunea intimă a Treimii a cărei reflectare este. Printre
membrii acestei comunităţi care constituie Biserica, există o egalitate înnăscută în ceea ce
priveşte demnitatea şi misiunea care vine din Botez şi care este la baza structurii ierarhice şi a
diversităţii îndatoririlor. Această egalitate se exprimă într-un schimb onest şi respectuos al
informaţiei şi al opiniilor.

În caz de dezacord însă, este important să se ştie că "nu exercitând [...] o presiune asupra opiniei
publice se poate contribui la clarificarea problemelor doctrinare şi se poate sluji adevărul" 23. Într-
adevăr, "ideile credincioşilor nu pot fi pur şi simplu identificate prin sensus fidei"24.

De ce Biserica insistă atât de mult asupra dreptului pe care îl au oamenii la o informare corectă?
De ce subliniază tocmai dreptul de a vesti autenticul adevăr evanghelic? De ce insistă asupra
responsabilităţii pe care o au păstorii săi de a comunica adevărul şi de a-i educa pe credincioşi să
facă la fel? Pentru că, în Biserică, o deplină înţelegere a comunicării se bazează pe faptul că
însuşi cuvântul lui Dumnezeu se comunică.

E. Mass-media în slujba unei noi evanghelizări

11. Pe lângă numeroasele mijloace tradiţionale în vigoare, precum mărturia vieţii, învăţarea
catehismului, contactul personal, pietatea populară, liturgia şi alte celebrări asemănătoare,
utilizarea mass-media a devenit esenţială pentru evanghelizare şi cateheză. Într-adevăr, "Biserica
s-ar simţi vinovată în faţa Domnului ei dacă nu ar utiliza aceste mijloace puternice, pe care
inteligenţa umană le perfecţionează zi de zi"25. Mijloacele de comunicare socială pot şi trebuie să
fie instrumente în slujba programului de reevanghelizare şi de nouă evanghelizare al Bisericii în
lumea contemporană. În vederea noii evanghelizări, o atenţie deosebită va trebui acordată
impactului audiovizual al mijloacelor de comunicare, conform aforismului "a vedea, a evalua, a
acţiona".

Astfel, pentru atitudinea pe care Biserica trebuie să o adopte faţă de mijloacele de comunicare şi
faţă de cultura la a cărei elaborare ele contribuie, este foarte important să se conştientizeze
mereu faptul că "nu este suficientă, aşadar, folosirea lor pentru a răspândi mesajul creştin şi
învăţătura Bisericii: mesajul trebuie integrat în această Ťnouă culturăť creată de mijloacele de
comunicare moderne [...] cu noi limbaje, noi tehnici şi noi atitudini psihologice" 26. Evanghelizarea
actuală ar trebui să afle resurse în prezenţa activă şi deschisă a Bisericii în cadrul lumii
comunicaţiilor.

III. PROVOCĂRI ACTUALE

A. Necesitatea unei evaluări critice

12. Dacă Biserica adoptă o atitudine pozitivă şi deschisă faţă de mass-media, căutând să
pătrundă noua cultură creată de comunicare în scopul de a o evangheliza, este necesar ca ea să
propună şi o evaluare critică a media şi a impactului lor asupra culturii.

Aşa cum s-a spus cu alte ocazii, tehnologia comunicaţiilor constituie o minunată expresie a
geniului uman, iar mass-media sunt de o considerabilă utilitate pentru societate. Dar, cum
deopotrivă a fost subliniat, aplicarea tehnologiei comunicării a fost doar în parte un beneficiu, iar
utilizarea ei conştientă necesită valori sănătoase şi alegeri înţelepte din partea indivizilor, a
sectorului privat, a guvernelor şi, totodată, a societăţii. Biserica nu pretinde să impună aceste
decizii şi aceste alegeri, dar caută să dea un ajutor real, indicând criterii etice şi morale aplicabile
în acest sector, criterii care se află atât în valorile umane, cât şi în valorile creştine.

B. Solidaritate şi dezvoltare integrală

13. În situaţia actuală, media agravează obstacolele individuale şi sociale care împiedică
solidaritatea şi dezvoltarea integrală a persoanei umane. Asemenea obstacole sunt, în particular,
secularismul, consumismul, materialismul, dezumanizarea şi lipsa de interes faţă de condiţia
săracilor şi faţă de cei dezavantajaţi27.

În această situaţie, Biserica, recunoscând în instrumentele de comunicare "calea privilegiată în

momentul de faţă pentru crearea şi transmiterea culturii" 28, îşi face o datorie din a le propune
profesioniştilor din comunicaţii şi publicului larg o formare care să-i facă să analizeze media cu
"simţ critic, însufleţit de pasiune pentru adevăr"; ea consideră, de asemenea, că este de datoria
sa să întreprindă "o acţiune de apărare a libertăţii, de respectare a demnităţii persoanei, de
evidenţiere a autenticei culturi a popoarelor, printr-o respingere hotărâtă a oricărei forme de
monopolizare şi de manipulare"29.

C. Politici şi structuri
14. Este clar că unele probleme în acest sens sunt rodul unor anumite influenţe politice şi
structuri media: cităm ca exemplu faptul că unor grupuri sau clase li se refuză accesul la
mijloacele de comunicare, li se reduce sistematic în anumite locuri dreptul fundamental la
informaţie şi că sporeşte controlul pe care unele grupuri economice, sociale şi politice îl exercită
asupra media.

Toate acestea sunt contrare cu obiectivele fundamentale şi cu natura însăşi a media, al căror rol
specific şi necesar este acela de a contribui la garantarea dreptului omului la informare, la
promovarea dreptăţii în căutarea binelui comun, de a asista indivizii, grupurile şi popoarele în
căutarea adevărului. Mass-media exercită aceste funcţii fundamentale atunci când favorizează
schimbul de idei şi de informaţii între toate clasele şi sectoarele societăţii şi oferă tuturor opiniilor
responsabile ocazia de a se face ascultate.

D. Apărarea dreptului la informaţie şi la comunicare

15. Nu se poate accepta ca exercitarea libertăţii de comunicare să depindă de noroc, de educaţie

sau de puterea politică. Dreptul la comunicare este dreptul tuturor.

Acest lucru necesită eforturi specifice la nivel naţional şi internaţional, nu numai pentru a oferi
celor mai puţin avuţi şi mai puţin puternici acces la informaţia de care au nevoie pentru
dezvoltarea lor individuală şi socială, ci şi pentru a face astfel încât ei să joace un rol efectiv şi
responsabil în deciziile referitoare la conţinutul media şi în definirea structurilor şi politicilor în
cadrul instituţiilor de comunicare din ţările lor.

Acolo unde structurile ierarhice şi politice favorizează deţinerea mass-media de către grupuri de
presiune, Biserica trebuie să insiste asupra respectării dreptului de a comunica, şi mai ales
asupra respectării propriului drept de a avea acces la media, căutând în acelaşi timp alte modele
de comunicare pentru membrii săi şi pentru ansamblul populaţiei. De altfel, dreptul la comunicare
face parte din dreptul la libertatea religioasă, căreia nu trebuie să i se limiteze libertatea de cult.

IV. PRIORITĂŢI PASTORALE ŞI MIJLOACELE PENTRU A RĂSPUNDE ACESTORA

A. Apărarea culturii umane

16. Dată fiind situaţia care există în numeroase locuri, sensibilitatea faţă de drepturile şi
interesele indivizilor poate să facă adesea ca Biserica să favorizeze alte mijloace de comunicare.
În domeniul evanghelizării şi al catehezei, Biserica va trebui adesea să ia măsuri cu scopul de a
prezerva şi de a favoriza "media populare" şi alte forme tradiţionale de expresie, recunoscând că
în anumite societăţi acestea pot fi mai eficiente pentru difuzarea evangheliei decât media mai
recente, deoarece fac posibilă o mai mare participare a persoanelor şi pot atinge niveluri mai
profunde de sensibilitate umană şi de motivaţie.

Omniprezenţa mass-media în lumea contemporană nu reduce cu nimic importanţa altor media,

care le permit persoanelor să se angajeze şi să ia parte în mod activ la producerea şi conceperea
comunicării. Mass-media populare şi tradiţionale, într-adevăr, nu reprezintă doar o importantă
răscruce a exprimării culturii locale, dar permit şi să se dezvolte competenţa în crearea şi
utilizarea activă a media.
În acelaşi timp, considerăm că este pozitivă dorinţa numeroaselor popoare şi grupuri umane de a
dispune de sisteme de comunicare şi de formare mai juste şi mai echitabile, pentru a scăpa de
dominare sau de manipulare, atât din partea străinilor, cât şi a compatrioţilor. Ţările în curs de
dezvoltare au această teamă în faţa ţărilor dezvoltate, aşa cum trăiesc aceeaşi îngrijorare
minorităţile din anumite ţări dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Oricare ar fi situaţia, cetăţenii
trebuie să poată lua parte în mod activ, autonom şi responsabil în procesele de comunicare,
deoarece ele influenţează în multe moduri condiţiile lor de viaţă.

B. Dezvoltarea şi promovarea mijloacelor de comunicare ale Bisericii

17. Deşi continuă să se angajeze în diferite moduri în sectorul comunicaţiilor şi al media, în ciuda
numeroaselor dificultăţilor pe care le întâmpină, Biserica trebuie să continue să dezvolte, să
păstreze şi să favorizeze propriile instrumente şi programe catolice de comunicare. Acestea
includ presa şi publicaţiile catolice, radioul şi televiziunea catolice, birourile de informare şi de
relaţii publice, institutele şi programele de formare în practica şi problematica media, cercetarea
mediatică, organismele de profesionişti ai comunicării legate de Biserică - în particular
organizaţiile catolice internaţionale de comunicare -, ai căror membri sunt colaboratori calificaţi şi
competenţi ai conferinţelor episcopale şi ai episcopilor în parte.

Munca pe care o desfăşoară mass-media catolice nu este doar o activitate suplimentară care se
adaugă la toate celelalte activităţi ale Bisericii: într-adevăr, comunicaţiile sociale au un rol de jucat
în toate aspectele misiunii Bisericii. Aşadar, nu trebuie să ne mulţumim să avem un plan pastoral
pentru comunicaţii, dar este necesar ca permanent comunicarea să fie parte integrantă a oricărui
plan pastoral pentru că ea, de fapt, are o contribuţie în orice apostolat, minister sau program.

C. Formarea creştinilor însărcinaţi cu comunicaţiile sociale

18. Educaţia şi formarea în comunicare trebuie să fie parte integrantă din formarea operatorilor
pastorali şi a preoţilor30. Numeroase elemente şi aspecte specifice trebuie luate în consideraţie
pentru această educaţie şi pentru această formare.

În lumea de astăzi, atât de influenţată de media, este necesar, de exemplu, ca operatorii pastorali
să aibă măcar o bună viziune de ansamblu asupra impactului pe care noile tehnologii ale
informării şi ale media îl exercită asupra indivizilor şi asupra societăţilor. În plus, trebuie să fie
gata să ofere serviciul lor atât celor care sunt "bogaţi în informare", cât şi celor care sunt "săraci
în informare". Este necesar să ştie cum să invite la dialog, evitând un stil de comunicare care să
ducă cu gândul la dominare, la manipulare sau la profit personal. Cei care vor fi angajaţi în mod
activ în activitatea media pentru Biserică trebuie să dobândească atât competenţă profesională în
domeniu, cât şi o formare doctrinară şi spirituală.

D. Pastoraţia operatorilor din comunicaţiile sociale

19. Activitatea în mijloacele de comunicare implică presiuni psihologice şi dileme etice deosebite.
Dacă se ia în consideraţie importanţa rolului jucat de media în formarea culturii contemporane şi
în organizarea vieţii a nenumăraţi indivizi şi societăţi, apare esenţial ca aceia care sunt angajaţi
profesional în media profane şi în industria comunicaţiilor să ia în consideraţie responsabilităţile
lor, îndemnaţi de idealuri înalte şi cu propunerea de a sluji omenirea.
Acest lucru comportă pentru Biserică o responsabilitate corespunzătoare, care o angajează să
elaboreze şi să propună programe pastorale care să răspundă cu precizie condiţiilor particulare
de muncă şi provocărilor etice în faţa cărora sunt puşi profesioniştii din comunicaţie; programe
pastorale în măsură să garanteze o formare permanentă capabilă de a-i ajuta pe aceşti bărbaţi şi
femei - dintre care mulţi sunt în mod sincer doritori să ştie şi să practice ceea ce este drept în
domeniul etic şi moral - să fie tot mai mult pătrunşi de criterii morale, atât în viaţa profesională,
cât şi în cea privată.

V. NECESITATEA UNEI PROGRAMĂRI PASTORALE

A. Responsabilitatea episcopilor

20. Recunoscând valoarea şi chiar urgenţa exigenţelor suscitate de activitatea mediatică,

episcopii şi persoanele cărora le revine decizia în ce priveşte distribuirea resurselor Bisericii, care
sunt limitate pe plan uman cât şi material, ar trebui să se străduiască să acorde o prioritate
corespunzătoare acestui sector, ţinând cont de situaţiile particulare ale naţiunii, ale regiunii şi ale
diecezei lor.

Este posibil ca această exigenţă să se facă simţită mai acut acum decât în trecut, tocmai
deoarece, cel puţin în parte, marele "areopag" contemporan al media a fost, până acum, mai mult
sau mai puţin neglijat de Biserică31. După cum observă Sfântul Părinte: "Sunt privilegiate, în
general, alte instrumente pentru vestirea evangheliei şi pentru formare, în timp ce mass-media
sunt lăsate la iniţiativa unor indivizi sau grupuri mici şi nu intră în programarea pastorală decât în
mod secundar"32. Această situaţie necesită corectări.

B. Nevoia urgentă de un plan pastoral pentru comunicaţiile sociale

21. Recomandăm, aşadar, în mod deosebit ca diecezele şi conferinţele sau adunările episcopale
să vegheze pentru ca problema media să fie abordată în fiecare plan pastoral. În plus, le revine
lor obligaţia de a redacta planuri pastorale referitoare la comunicaţiile sociale sau de a revedea şi
de a actualiza planurile deja existente, astfel încât să garanteze un proces de reexaminare şi de
actualizare periodice. Pentru a face acest lucru, episcopii să caute să colaboreze cu profesionişti
care lucrează în media seculare sau în organisme ale Bisericii legate de sectorul comunicaţiilor,
şi, mai ales, în organizaţii naţionale şi internaţionale de cinema, radio, televiziune şi presă.

Sunt conferinţe episcopale care s-au bucurat deja de roadele unor planuri pastorale adecvate,
prin trasarea concretă a nevoilor existente şi a obiectivelor care urmează să fie atinse şi prin
încurajarea coordonării eforturilor. Rezultatele studiului, precum şi evaluările şi consultările care
au permis redactarea acestor documente, ar putea şi ar trebui să circule la toate nivelurile
Bisericii, întrucât sunt în măsură să ofere date utile pentru pastoraţie. Este posibil şi să se
adapteze planuri realiste şi practice la nevoile Bisericilor locale. Ele ar trebui să fie permanent
obiect de revizuire şi de adaptări în raport cu evoluţia exigenţelor.

În apendicele acestui document sugerăm elemente pentru un plan pastoral şi argumente care ar
putea fi obiectul unor scrisori pastorale sau al unor declaraţii episcopale, atât la nivel naţional, cât
şi diecezan. Sunt elemente luate din propunerile conferinţelor episcopale şi ale profesioniştilor
media.
CONCLUZII

22. Încheiem afirmând din nou că Biserica "consideră aceste instrumente (ale comunicaţiilor
sociale) daruri ale lui Dumnezeu, întrucât ele sunt menite, în planul providenţei, să-i unească pe
oameni cu legături fraterne, aşa încât să colaboreze în planul mântuirii" 33. Duhul, aşa cum i-a
ajutat pe profeţii de odinioară să înţeleagă planul lui Dumnezeu prin semnele timpului lor, ajută
astăzi Biserica să interpreteze semnele timpului nostru şi să realizeze propria misiune profetică
prin studierea, evaluarea şi utilizarea corectă a tehnologiei şi mijloacelor de comunicare, devenite
de-acum fundamentale.

APENDICE

ELEMENTELE UNUI PLAN PASTORAL PENTRU COMUNICAŢIILE SOCIALE

23. Condiţiile mijloacelor de comunicare socială şi oportunităţile oferite Bisericii în sectorul

comunicaţiilor sunt diferite de la o naţiune la alta şi chiar de la o dieceză la alta din aceeaşi ţară.
Rezultă în mod natural faptul că abordarea de către Biserică a media şi a ambientului cultural la a
cărui formare ele contribuie vor fi diferite de la un loc la altul şi că este necesar ca proiectele şi
participarea Bisericii să fie adaptate la situaţiile locale.

Fiecare conferinţă episcopală şi fiecare dieceză ar trebui, de aceea, să dezvolte un plan pastoral
integrat pentru comunicaţii, de preferat consultând atât reprezentanţi ai organizaţiilor catolice,
internaţionale şi naţionale, care se ocupă de comunicare, cât şi profesionişti din media locale. În
plus, ar trebui să se ţină cont de tema comunicării în formularea şi realizarea tuturor planurilor
pastorale, inclusiv ale celor legate de serviciul social, de activitatea didactică, de evanghelizare.
Câteva conferinţe episcopale şi dieceze au deja planuri de acest fel care identifică exigenţele
comunicării, definesc obiectivele, fac previziuni realiste de finanţare şi coordonează diferite
angajamente în domeniu.

Propunem următoarele directive pentru a-i ajuta pe cei care elaborează noi planuri pastorale sau
sunt însărcinaţi să actualizeze planurile deja existente.

Directive pentru elaborarea planurilor pastorale pentru comunicaţiile sociale într-o

dieceză, conferinţă episcopală sau sinod patriarhal

24. Un plan pastoral pentru comunicaţii sociale ar trebui să cuprindă următoarele elemente:

a) o prezentare de ansamblu pornind de la o consultare amplă care să descrie, pentru toate

ministerele Bisericii, o strategie de comunicare corespunzătoare cu problemele şi exigenţele
timpului nostru;

b) un inventar sau o constatare care să descrie lumea media pe teritoriul luat în consideraţie,
cuprinzând publicul, producătorii şi directorii din media publice şi private, resursele financiare şi
tehnice, sistemele de distribuţie, resursele ecumenice şi didactice, personalul din organizaţiile
catolice de comunicare, inclusiv cel al comunităţilor religioase;

c) o propunere de structurare a mijloacelor de comunicare socială din Biserică destinate să

sprijine evanghelizarea, cateheza şi educaţia, serviciul social şi colaborarea ecumenică, şi care
să cuprindă, dacă este posibil, relaţiile publice, presa, radioul, televiziunea, cinematografia,
videocasetele, reţelele informatice, serviciile în facsimil şi formele analoage de telecomunicaţii;

d) o educaţie în media, cu o subliniere specială a raportului dintre media şi valori;

e) o deschidere pastorală de dialog cu profesioniştii din media, cu o atenţie deosebită la

dezvoltarea credinţei lor şi a creşterii lor spirituale;

f) indicaţii referitoare la posibilitatea obţinerii de resurse financiare şi la asigurarea modalităţilor de

finanţare a acestei pastoraţii.

Proces pentru elaborarea unui plan pastoral pentru comunicaţiile sociale

25. Planul ar trebui să ofere directive şi sugestii utile comunicatorilor din Biserică, pentru a stabili
finalităţile şi priorităţile reale ale muncii lor. Se recomandă ca un grup de lucru, care să cuprindă
reprezentanţi din lumea ecleziastică şi profesionişti din media, să fie asociat acestui proces, ale
cărui două faze ar trebui să fie: 1. studiu, şi 2. proiectare.

Faza de studiu

26. Elementele proprii ale acestei faze sunt: o evaluare a exigenţelor, adunarea de informaţii şi
căutarea modelelor posibile de planuri pastorale. Toate acestea comportă o analiză a conţinutului
în care se situează comunicarea, în particular elementele de forţă şi de slăbiciune ale structurii şi
ale programelor ecleziastice de comunicare existente, precum şi posibilităţile care se oferă şi
dificultăţile care pot fi întâmpinate.

Trei tipuri de examinare pot fi de ajutor în adunarea de informaţii necesare: o constatare a

exigenţelor, o investigaţie asupra mijloacelor de comunicare şi o inventariere a resurselor. Prima
examinare va consta în catalogarea sectoarelor pastorale care necesită o atenţie deosebită din
partea conferinţei episcopale sau din partea diecezei. A doua va privi metodele în vigoare, cu o
evaluare a eficacităţii lor, pentru identificarea punctelor forte şi a celor slabe din structurile şi din
procedurile deja existente. A treia va trebui să individualizeze resursele, tehnologiile şi personalul
de care poate dispune Biserica în sectorul comunicaţiilor, fără a se limita doar la resursele
Bisericii, adică ţinând cont şi de acelea care ar fi eventual disponibile în lumea afacerilor, în
industria media şi în organizaţiile ecumenice.

Faza de proiectare

27. După această adunare şi analiză a datelor, va fi necesar ca echipa care va elabora planul să
se intereseze de obiectivele şi priorităţile conferinţei episcopale sau ale diecezei în sectorul
comunicaţiilor. Se va intra astfel în faza de proiectare. Ţinând cont de circumstanţele locale, va fi
necesar ca echipa să trateze apoi problemele următoare.

28. Educaţia: chestiunile comunicării şi ale comunicării în masă interesează toate nivelurile
ministerului pastoral, inclusiv cel al educaţiei. Un plan pastoral al comunicării ar trebui să se
străduiască:

a) să propună câteva posibilităţi de educaţie în domeniul comunicaţiilor, prezentându-le drept

componente esenţiale ale formării tuturor celor care sunt angajaţi în acţiunea Bisericii, fie că este
vorba de seminarişti, preoţi, călugări şi călugăriţe, fie de animatori laici;
b) să încurajeze şcolile şi universităţile catolice să propună programe şi cursuri în funcţie de
necesităţile Bisericii şi ale societăţii în ce priveşte comunicarea;

c) să propună cursuri, laboratoare şi seminare de tehnologie, de gestionare, de etică şi de politică

a comunicaţiilor, destinate responsabililor Bisericii în acest sector, seminariştilor, călugărilor şi
clerului;

d) să prevadă şi să pună în practică programe de educaţie şi de înţelegere a media, care să fie

propuse atenţiei educatorilor, părinţilor şi studenţilor;

e) să încurajeze artiştii şi scriitorii să se preocupe să transmită valorile evanghelice în modul lor

de a utiliza talentele lor pentru presă, teatru, radio, transmisiuni televizate şi filme recreative şi
educative;

f) să găsească strategii noi de evanghelizare şi de cateheză în funcţie de posibilităţile oferite de

aplicarea tehnologiilor comunicării şi ale mijloacelor de comunicare.

29. Formarea spirituală şi asistenţa pastorală. Profesioniştii catolici laici şi alte persoane care
lucrează în apostolatul ecleziastic al comunicaţiilor sociale sau în media profane, aşteaptă
adesea de la Biserică o îndrumare spirituală şi un sprijin pastoral. Un plan pastoral al comunicării
ar trebui, aşadar, să caute:

a) să propună laicilor catolici şi altor profesionişti din comunicaţii o oportunitate de îmbogăţire a

experienţei lor profesionale prin zile de meditaţie şi reculegere, seminarii şi grupuri de sprijin
profesional;

b) să propună o asistenţă pastorală care să ofere sprijinul necesar pentru a alimenta credinţa
responsabililor din comunicaţii şi să sprijine angajarea lor în această misiune dificilă care constă
în a transmite lumii valorile evangheliei şi autenticele valori umane.

30. Colaborarea. Colaborarea cuprinde împărţirea resurselor dintre conferinţe şi dieceze, precum
şi între dieceze şi instituţii, cum ar fi comunităţile religioase, universităţile şi organismele de
sănătate. Un plan pastoral ar trebui să urmărească:

a) să întărească relaţiile şi să încurajeze consultarea reciprocă dintre reprezentanţii Bisericii şi

profesioniştii media care pot oferi mult Bisericii în problema utilizării media;

b) să caute mijloace de producţie în colaborare cu centrele naţionale şi să favorizeze dezvoltarea

reţelelor comune de producţie, de comercializare şi de distribuţie;

c) să favorizeze colaborarea cu congregaţiile religioase care lucrează în sectorul comunicaţiilor

sociale;

d) să colaboreze cu organismele ecumenice şi cu alte Biserici şi grupuri religioase în ce priveşte

securitatea şi garantarea accesului religiei la media, precum şi "în domeniul noilor media: mai
ales în ceea ce priveşte utilizarea comună a sateliţilor, a bazelor de date, a reţelelor de cablu şi,
în general, a informaticii, începând cu compatibilitatea sistemelor" 34;

e) să colaboreze cu media profane, în special în ceea ce priveşte preocupările comune asupra

chestiunilor religioase, morale, etice, culturale, educative şi sociale.

31. Relaţiile publice. Relaţiile publice necesită din partea Bisericii o comunicare activă prin
intermediul media, atât profane cât şi religioase. Aceste relaţii, care implică disponibilitatea
Bisericii de a transmite valorile evanghelice şi de a face cunoscute ministerele şi programele sale,
necesită ca ea să facă tot posibilul pentru a verifica dacă este cu adevărat după chipul lui Cristos.
Un plan pastoral al comunicaţiilor ar trebui să tindă:

a) să organizeze birouri de relaţii publice dotate cu resurse umane şi materiale suficiente, care să
facă posibilă o adevărată comunicare între Biserică şi ansamblul comunităţii;

b) să producă publicaţii şi programe radio, de televiziune şi video de calitate excelentă, aşa încât
să facă vizibile mesajul evangheliei şi misiunea Bisericii;

c) să promoveze premii şi alte modalităţi de recunoaştere destinate să încurajeze şi să sprijine pe

profesioniştii media;

d) să celebreze Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale ca pe un mijloc de a promova

conştientizarea importanţei comunicaţiilor şi pentru a sprijini iniţiativele luate de Biserică în
domeniul comunicaţiilor.

32. Cercetarea. Strategiile Bisericii în sectorul comunicaţiilor sociale ar trebui să se întemeieze pe

rezultatele unui studiu serios în acest sens, care să implice o analiză şi o evaluare făcute în
cunoaştere de cauză. Este necesar ca studiul comunicării să facă loc chestiunilor şi problemelor
majore care trebui abordate de misiunea Bisericii în sânul naţiunii sau al regiunii interesate. Un
plan pastoral al comunicaţiilor ar trebui să tindă:

a) să încurajeze institutele de studii superioare, centrele de cercetare şi universităţile să

întreprindă investigaţii fundamentale şi totodată aplicate, asupra nevoilor şi preocupărilor Bisericii
şi ale societăţii în domeniul comunicaţiilor;

b) să determine modalităţile practice pentru interpretarea cercetării făcute asupra comunicaţiilor

sociale şi asupra aplicării ei la misiunea Bisericii;

c) să sprijine o reflecţie teologică permanentă asupra proceselor şi instrumentelor comunicării

sociale şi asupra rolului lor în Biserică şi în societate.

33. Comunicarea şi dezvoltarea popoarelor. Comunicaţiile şi mass-media cu adevărat accesibile

pot permite multor persoane să participe la economia lumii moderne, să experimenteze o
libertate de expresie şi să contribuie la creşterea păcii şi a dreptăţii în lume. Un plan pastoral al
comunicaţiilor sociale ar trebui să tindă:

a) ca valorile evanghelice să exercite o influenţă asupra gamei largi de activităţi din media
contemporane - de la edituri, la comunicare prin satelit - aşa încât ele să contribuie la creşterea
solidarităţii internaţionale;

b) să apere interesul public şi să salvgardeze accesul religiilor la media, luând o poziţie

documentată şi responsabilă în ce priveşte chestiunile de legislaţie şi de politică a comunicaţiilor
şi dezvoltare a sistemelor de comunicare;

c) să analizeze impactul social al tehnologiilor avansate de comunicare şi să contribuie la

evitarea rupturilor sociale inutile şi a destabilizărilor culturale;

d) să-i ajute pe profesioniştii din comunicaţii să definească şi să respecte reguli etice, mai ales în
ce priveşte echitatea, adevărul, dreptatea, decenţa şi respectul faţă de viaţă;
e) să elaboreze strategii care să încurajeze un acces mai extins, mai reprezentativ şi responsabil
al media;

f) să exercite un rol profetic, luând cuvântul la momentul potrivit, atunci când trebuie să sprijine
punctul de vedere al evangheliei în raport cu dimensiunile morale ale chestiunilor importante de
interes public.

Vatican, 22 februarie 1992, sărbătoarea Catedrei Sfântului Apostol Petru.

+ John P. Foley, preşedinte

Mons. Pierfranco Pastore, secretar

Note

1
Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Centesimus annus, nr. 12-23, în AAS, LXXXIII, 1991, pag. 807-821.

2
IOAN PAUL AL II-LEA, Redemptoris missio, nr. 37, în AAS, LXXXIII, 1991, pag. 285.

3
Communio et progressio, nr. 187, în AAS, LXIII, 1971, pag. 655-656.

4
IOAN PAUL AL II-LEA, Mesaj pentru Cea de-a XXIV-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale, în
L'Osservatore romano, 25-1-1990, pag. 6.

5
IBID.

6
CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU COMUNICAŢII SOCIALE, Criterii de colaborare ecumenică
şi interreligioasă în domeniul comunicaţiilor sociale, nr. 1, Vatican, 1989.

7
Inter mirifica, nr. 4, în AAS, LVI, 1964, pag. 146.

8
Communio et progressio, nr. 11, în AAS, LXIII, 1971, pag. 598.

9
Rom 1,20.

10
In 1,14.

11
Ef 1,23; 4,10.
12
1Cor 15,28; Communio et progressio, nr. 11, în AAS, LXIII, 1971, pag. 598.

13
CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU COMUNICAŢII SOCIALE, Pornografia şi violenţa în
mijloacele de comunicare socială: un răspuns pastoral, nr. 7, Vatican, 1989.

14
IOAN PAUL AL II-LEA, Sollicitudo rei socialis, nr. 46, în AAS, LXXX, 1988, pag. 579.

15
Gaudium et spes, nr. 11, în AAS, LVIII, 1966, pag. 1034.

16
Cf. PAUL AL VI-LEA, Evangelii nuntiandi, nr. 20, în AAS, LXVIII, 1976, pag. 18-19.

17
Cf. Inter mirifica, nr. 3, în AAS, LVI, 1964, pag. 146.

18
Lumen gentium, nr. 1, în AAS, LVII, 1965, pag. 5.

19
Cf. Communio et progressio, nr. 12, în AAS, LXIII, 1971, pag. 598.

20
IBID., nr. 114-121, în AAS, LXIII, 1971, pag. 634-636.

21
Cf. Can. 212.2, în AAS, LXXV, 2, 1983, pag. 34.

22
Cf. Can. 212.3, în AAS, LXXV, 2, 1983, pag. 34.

23
CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Instrucţiune asupra vocaţiei ecleziastice a
teologului, nr. 30, în AAS, LXXXII, 1990, pag. 1562.

24
Cf. IBID., nr. 35, în AAS, LXXXII, 1990, pag. 1565.

25
PAUL AL VI-LEA, Evangelii nuntiandi, nr. 45, în AAS, LXVIII, 1976, pag. 35.

26
IOAN PAUL AL II-LEA, Redemptoris missio, nr. 37, în AAS, LXXXIII, 1991, pag. 285.

27
Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Centesimus annus, nr. 41, în AAS, LXXXXII, 1991, pag. 841.

28
IOAN PAUL AL II-LEA, Christifideles laici, nr. 44, în AAS, LXXXI, 1989, pag. 480.

29
IBID., pag. 481.

30
Cf. CONGREGAŢIA PENTRU EDUCAŢIE CATOLICĂ, Îndrumări pentru formarea viitorilor
preoţi în ce priveşte instrumentele de comunicare socială, Vatican, 1986.

31
Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Redemptoris missio, nr. 37, c, în AAS, LXXXIII, 1991, pag. 285.

32
IBID.

33
Communio et progressio, nr. 2, în AAS, LXIII, 1971, pag. 593-594

34
CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU COMUNICAŢII SOCIALE, Criterii de colaborare
ecumenică şi interreligioasă în domeniul comunicaţiilor sociale, nr. 14, Vatican, 1989.
Editura Presa Bună, Iaşi - 2004
© Editura Presa Bună
Traducere de Cristina Grigore
ISBN 973-
Bd Ştefan cel Mare, 26
RO-70064-Iaşi
Tel.+ fax: 2032/211527
E-mail: cornel@mail.dntis.ro