Caietele Institutului Catolic I (2000) 64-78

Sfîntul Ciprian – teolog şi apărător

al unităţii Bisericii

Pr. Francisc Ungureanu

Ut unum sint!, rugăciunea supremă şi rezumativă a vieţii şi

ministerului lui Isus: cu aceste cuvinte începe sfîntul Părinte Papa Ioan
Paul al II-lea enciclica sa cu privire la angajarea ecumenică 1 în care
lansează un pasionant apel la unitate către toţi creştinii, apel care porneşte
dintr-o sinceră nelinişte ecumenică ce caracterizează întregul său
pontificat, dar care astăzi pare să-şi asume, o dată cu marele Jubileu al
anului 2000, accente de o particulară urgenţă2.
Lucrarea de faţă doreşte a fi, în limita spaţiului şi timpului disponibil,
o succintă prezentare şi aprofundare a doctrinei lui Ciprian cu privire la
unitate, avînd la bază tratatul său De unitate Ecclesiae Catholicae şi unele
dintre scrisorile sale. Acestea au fost scrise cel puţin în parte, iar tratatul
cel puţin în una dintre ediţiile sale, cu referinţă directă la Biserica din
Roma care era afectată de schisma produsă de Novaţian şi, ca atare, sînt la
obiect, lucrarea constituindu-se într-un mic aport adus la aprofundarea
misterului unităţii şi, în acesta, al misterului primatului Pontifului Roman,
după voinţa exprimată de sfîntul Părinte.

1
PP. IOAN PAUL II, Scrisoarea enciclică cu privire la angajarea ecumenică Ut unum
sint (25 mai 1995): AAS 87 (1995).
2
Piero CODA, în introducere la Ut unum sint - Lettera enciclica di S.S. Papa
Giovanni Paolo II sul impegno ecumenico, Ed. Piemme (Roma 1995) 5.
65 Pr. Francisc Ungureanu

A. Contextul eclezial care l-a determinat pe Sfîntul Ciprian să scrie

clerului roman De Unitate Ecclesiae Catholicae

1. Africa creştină

Importanţa Africii în domeniul economic, politic, artistic, lingvistic,

face ca aceasta să devină foarte importantă şi din punct de vedere
ecleziastic, fiind centrul în care se naşte şi din care iradiază prima
literatură creştină în limba latină, rămînînd, pînă în secolul IV, „focarul
gîndirii creştine occidentale“1.
Documentul cel mai vechi al Bisericii, în limba latină, provine din
Africa, reprezentînd acte martirice din 180: Acta martyrum
Scillitanorum. Dar mai semnificativ este faptul că în Africa are loc
prima traducere în limba latină a Bibliei, după cum rezultă din
documentul amintit şi din scrierile lui Tertulian şi Ciprian. Aceasta
circula în diverse versiuni prin popor, fiind născută dintr-o necesitate
practică, purtînd un caracter popular. Însă, dacă acestei traduceri nu i se
poate recunoaşte originalitatea de exprimare a Bisericii în limba latină,
nu acelaşi lucru îl putem spune despre opera lui Tertulian.
Prin scriitorul Tertulian, Biserica îşi găseşte un stil propriu, o formă
literară adecvată, un vocabular teologic, liturgic şi ascetic. Tertulian
cunoaşte perfect resursele lingvistice, dialectice, retorice, pe care le
adaptează la fondul credinţei care trebuie exprimat cu toată forţa. Astfel
a început adevărata literatură creştină latină în forma sa originală.
Importanţa lui Tertulian reiese din faptul că a tratat multe probleme
ale credinţei şi disciplinei creştine cu o siguranţă care a fost
determinantă pentru dezvoltarea teologiei catolice2, pregătind cele mai
frumoase pasaje ale sfîntului Ciprian şi ale sfîntului Augustin cu privire
la Biserică şi la unitatea ei3.

1
Cf. P. de LABRIOLE, Histoire de la litératture latine chrétienne, 1 (Paris 1947 3) 93;
citat de Carmelo FAILLA în: Introducere la S. CIPRIANO, A Donato. L'unità della
Chiesa..., Città Nuova Editrice (Roma 1967), nota 3, p. 9.
2
Cf. Heinrich HOPPE, Sintassi e stile di Tertulliano, Ed. Paideia (Brescia 1985) 23.
3
Émile MERSCH, Le Corps Mystique du Christ, Ed. Desclée de Brouwer, L'édition
universelle, 2 (Bruxelles-Paris 1951 3) 15.
 Sfîntul Ciprian 66

Biserica africană, cu centrul la Cartagina, a dat, aşadar, prima

traducere latină a Bibliei şi geniul lui Tertulian. Dar acestea sînt doar
formele generale ale vieţii comunităţii creştine africane. Ea se dezvolta
într-un ritm alert pe scară largă, încît Tertulian putea să scrie în 212
proconsulului Scapula: „Noi sîntem o mulţime imensă, aproape
majoritari în orice oraş“4. Răspîndirea creştinismului s-a intensificat în
timpul răgazurilor de pace, fără persecuţii, peste tot în centrele de pe
coastă şi în interiorul continentului african.
În Bisericile locale africane, exista o organizare stabilă, fiind
menţionaţi episcopi, preoţi, diaconi, subdiaconi, acoliţi, exorcişti, lectori
etc. Întreaga structură a comunităţii era unitară, poporul fiind strîns unit
cu ierarhia, participînd din plin la activităţile Bisericii. În acest sens
Ciprian scrie: „Trebuie să urmăm şi să observăm tradiţia divină şi
practica apostolică: astfel, cînd este hirotonit un conducător pentru
poporul credincios, trebuie să se adune episcopii din provincie şi să-l
aleagă pe episcop în prezenţa poporului care cunoaşte perfect viaţa şi
conduita fiecăruia din comunitatea în care trăieşte“5.
Viaţa Bisericii urma experienţa primelor comunităţi apostolice în
care credincioşii erau „o singură inimă şi un singur suflet“ 6. Însă nu
trebuie să o idealizăm pentru că sînt şi probe contrare. Acestea şi-au
făcut loc o dată cu dificultăţile ivite în trăirea credinţei datorită
persecuţiei lui Decius din 250, cînd mulţi creştini africani au dat
mărturie de credinţă, dar alţii au căzut, formîndu-se astfel focare de
conflict în comunităţi. În această perioadă, evenimentele din Biserica
africană se desfăşoară în strînsă legătură cu figura excepţională a
episcopului cartaginez Ciprian, fiind determinate de viaţa şi acţiunea
acestuia.

2. Viaţa sfîntului Ciprian

Nu se cunosc locul şi data exactă a naşterii sfîntului Ciprian.

Probabil, a fost la Cartagina, pentru că aici avea proprietăţi. Data este
propusă de majoritatea specialiştilor în jurul anilor 210, explicată prin
4
TERTULIAN, Ad Scapulam 2; citat de FAILLA, o.c., p. 11.
5
Sfîntul CIPRIAN, Epistola (=Ep.) 67,5; citat de FAILLA, o.c., p. 14; cf. Yves M.-J.
CONGAR, Per una teologia del laicato, Ed. Morcelliana (Brescia 1966) 334.
6
Fap 4,32.
67 Pr. Francisc Ungureanu

aceea că, în momentul hirotonirii lui ca preot (246) şi puţin după aceea
ca episcop (248), sfîntul Ciprian trebuia să aibă aproximativ vîrsta de 40
de ani. Provenea dintr-o familie vestită prin bogăţia, neamul şi puterea ei
politică. A făcut studii frumoase, însuşindu-şi o serioasă cultură profană,
după cum afirmă biografii săi7. Potrivit tradiţiei vremii, şi-a ales cariera
onorurilor, practicînd cu mult succes retorica şi, poate, chiar avocatura.
Cariera lui profană şi viaţa sa de plăceri au fost curmate de un
eveniment excepţional care a transformat şi orientat cu totul altfel
existenţa lui: cucerirea lui la credinţa creştină de către preotul Caecilius
sau Caecilianus8. Este pregătit de către acesta şi graţie hotărîrii şi
pocăinţei sale, a fost botezat şi transformat într-un om nou.
Paralel cu viaţa cea nouă, sfîntul Ciprian îşi însuşeşte profund Sfînta
Scriptură pe care o citea nu din curiozitate, ci din credinţă. El este,
poate, singurul scriitor care, după convertire, nu s-a mai întors la autorii
săi profani, ci şi-a mărginit lectura la Sfînta Scriptură şi la operele lui
Tertulian pe care îl citea zilnic 9. Cultura şi îndeosebi lucrările sale scrise
trădează profund influenţa acestor lecturi.
Pastoraţia episcopului Ciprian, deşi relativ scurtă, circa 9-10 ani, a
fost una din cele mai bogate şi mai frămîntate din cîte cunoaşte istoria
Bisericii. El a trebuit să facă faţă celor mai variate probleme şi situaţii
ale Bisericii timpului său: schisme, ca cele ale lui Novaţian şi ale lui
Felicissimus, sinoade ţinute pentru rezolvarea validităţii botezului
ereticilor, stări delicate şi grele ale Bisericii sub persecuţia lui Decius,
cazurile complicate ale celor căzuţi sau ale celor care voiau să sfîşie
unitatea Bisericii şi să compromită pacea între fraţi. Din activitatea sa se
desprinde dragostea fierbinte faţă de oameni, dorinţa sinceră de a-i
vedea uniţi pe toţi în Biserica lui Cristos.

La începutul persecuţiei, în toamna anului 249, pentru a nu produce

prea mare tulburare prin arestarea şi moartea sa şi, poate, chiar începutul
destrămării Bisericii din Cartagina, sfîntul Ciprian, din poruncă divină şi
la îndemnul multora dintre credincioşii săi, se refugiază într-o localitate
din apropierea capitalei. De aici, el conduce Biserica sa prin
7
PONTIUS, Vita Caecilii Cypriani: CSEL, III, 3, pp. 90-110; Sfîntul IERONIM, De
viris illustribus: PL 23, 821-956.
8
Cf. Berthold ALTANER, Patrologia, Ed. Marietti (Torino 1981) 176.
9
Cf. IERONIM, o.c., 53; citat de Johannes QUASTEN, Patrologia, Ed. Marietti, 1
(Torino 1983) 574.
 Sfîntul Ciprian 68

corespondenţă sau intermediari, aproximativ 15 luni. Cînd s-a reîntors la

Cartagina, a găsit o Biserică tulburată şi divizată. Pentru a rezolva
problemele ivite în lipsa sa, a convocat mai multe sinoade, încercînd să
promoveze pacea, liniştea şi unitatea Bisericii.
La 30 august 257, este arestat, judecat şi exilat la Curubis de către
proconsulul Aspasius Paternus. Aici este vizitat de numeroşi fraţi şi
cetăţeni care îl iubeau. La 14 septembrie 258, este judecat din nou şi
condamnat la moarte. O moarte de martir pe care episcopul şi-a dorit-o
şi care a devenit o încununare a vieţii sale puse în slujba lui Dumnezeu
şi a Bisericii sale.

3. Motivaţia scrierii tratatului despre unitatea Bisericii

După cum am spus, la începutul persecuţiei lui Decius, Ciprian a

lăsat cetatea şi şi-a căutat un loc sigur de unde păstra contactul
permanent cu Biserica sa suferindă, nu atît pentru numărul martirilor, cît
mai ales din cauza frecvenţei abjurărilor din partea celor consideraţi
lapsi. În perioada în care persecuţia era foarte intensă şi căderile se
înmulţeau, Ciprian primeşte o petiţie de la patru preoţi care credeau că
au voie să reconcilieze pe lapsi fără penitenţă, prin simpla prezentare a
unui bilet dat de un martir sau mărturisitor al credinţei.
Ciprian amînă răspunsul pentru că problema implica o abatere de la
tradiţia Bisericii care acorda doar episcopului puterea de a absolvi pe
lapsi. Pentru că unii preoţi nu au ţinut cont de hotărîrea lui, la cererea
altora, Ciprian a permis reconcilierea cu bilet de mijlocire doar în caz de
pericol de moarte, în altă circumstanţă să fie aşteptat el13.
Această soluţie a fost comunicată de Ciprian multor episcopi care
au fost de acord cu ea. În schimb, Roma a răspuns că nu se poate decide
ceva împotriva tradiţiei: ante constitutionem episcopi nihil innovandum
putavimus11. Totuşi, unii preoţi nu iau în considerare hotărîrea lui
Ciprian şi se ajunge la o rebeliune, condusă de Felicissimus, împotriva
lui Ciprian, care îl excomunică pe acesta. Conflictul ia amploare pentru
că de partea lui Felicissimus erau şi cei care se opuseseră alegerii lui

310
Ep. 19,2; citat de Pierre BATIFFOL, La Chiesa nascente e il Cattolicesimo, Ed.
Vallecchi (Firenze 1971) 344.
11
Ep. 30,8, citat de BATIFFOL, o.c., p. 344.
69 Pr. Francisc Ungureanu

Ciprian ca episcop. Ciprian denunţă această mişcare reafirmînd

principiile sale conforme cu Evanghelia12.
Unul dintre preoţii partizani merge la Roma pentru a influenţa
alegerea unui papă care să nu agreeze ideile lui Ciprian. Însă alegerea,
în martie 251, a lui Corneliu, un preot străin de aceste manevre, nu a
făcut jocul rebelilor. Chiar şi fracţiunea romană, deziluzionată de
această alegere, mai întîi a murmurat, apoi a trecut la fapte şi, împotriva
legitimităţii alegerii lui Corneliu, aleg pe concurentul său, preotul
Novaţian.
Sfîntul Ciprian nu putea să ezite, alegerea lui Corneliu era
recunoscută iar cea a lui Novaţian era împotriva legitimităţii ecleziale,
contra ecclesiam catholicam13. Iar cînd au venit la Cartagina emisari ai
lui Novaţian pentru a recruta susţinători, Ciprian i-a excomunicat şi l-a
informat pe Corneliu despre aceasta. În acelaşi timp, trimite doi episcopi
africani la Roma pentru a încerca să micşoreze amploarea schismei şi
să-i aducă pe romanii schismatici la unitatea Bisericii. Ciprian, care
considera o necesitate să muncească cu toate forţele pentru a restaura
unitatea rănită la Roma, scrie lui Corneliu şi confesorilor romani, arătînd
necesitatea unităţii şi bazele ei. Cînd s-a terminat persecuţia, Ciprian
convoacă un sinod la Cartagina, în mai 251, care începe cu judecarea lui
Felicissimus. Probabil că Ciprian nu a fost prezent la acest proces,
sentinţa fiind pronunţată de ceilalţi episcopi şi comunicată lui Corneliu.
Preoţii aflaţi în fruntea formaţiunii lapsilor cartaginezi au fost
condamnaţi şi împreună cu ei şi Felicissimus care fusese făcut diacon 14.
În acelaşi timp, Novat, cel mai compromis dintre preoţii rebeli, a plecat
la Roma unde s-a alăturat susţinătorilor lui Novaţian.
Tratatul De unitate Ecclesiae a fost publicat în acest moment, cînd,
readucînd ordinea în Cartagina, trebuia să rezolve problema lui
Novaţian de la Roma. Se presupune că acesta a fost citit la conciliul din
Cartagina din mai 251. Totuşi, tratatul nu privea chestiunea lui
Felicissimus, asupra căreia Ciprian a dat explicaţii pe larg înainte de
conciliu, ci problema lui Novaţian care căuta susţinători împotriva lui
Corneliu, şi Ciprian dorea cu această carte să ajute la eliminarea
schismei din Roma.

212
Ep. 43,4, Ib. p. 347.
313
Ep. 44,1, Ib., p. 347.
414
Ep. 52,2, Ib., p. 349.
 Sfîntul Ciprian 70

Acest tratat trebuie să fi luminat pe cartaginezi şi cu atît mai mult pe

romani pentru care era scrisă în principal15.

B. Principiile teologice pe care este fundamentată unitatea Bisericii

apărată de Ciprian

Aşadar, Ciprian a muncit atît pentru unitatea Bisericii din Cartagina,

cît şi pentru a celei din Roma. În mijlocul diviziunilor, iubirea sa pentru
unitate s-a făcut mereu mai sensibilă şi pasionantă. Maturitatea gîndirii
sale se vede în imaginile prin care prezintă această unitate: lumina
soarelui, arborele cu multe ramuri, izvorul şi pîrîiaşele, cămăşa lui
Cristos etc.
Această unitate este de nedesfăcut pentru că este reflexul unităţii
Sfintei Treimi şi are ca şi consistenţă însăşi Unitatea treimică: Domnul
zice: Eu şi Tatăl una sîntem. şi de asemenea stă scris despre Tatăl, Fiul
şi Duhul Sfînt, că toţi trei sînt una. Aşadar, ar putea cineva să creadă
că se poate împărţi unitatea în Biserică, această unitate care vine din
imutabilitatea divină şi care este legată prin mistere cereşti? 16; această
Biserică este mulţimea adunată de unitatea Tatălui, a Fiului şi a
Duhului Sfînt17.
Aşadar, unitatea, ca notă esenţială a Bisericii, are o legătură
indisolubilă şi ontologică cu divinul ei întemeietor, care purta în el
unitatea care vine de sus, care vine din cer, de la Tatăl (unitatea de fiinţă
cu Tatăl), unitate care nu putea fi împărţită. Isus a comunicat Bisericii, o
dată cu întemeierea, şi această legătură internă, fixîndu-i şi principiile.
Aceste principii, apărate de Ciprian, sînt: făgăduinţa făcută de Cristos
lui Petru, darurile lui Cristos făcute Bisericii, primatul lui Petru şi
unitatea episcopatului. Pe acestea vom încerca să le analizăm în
continuare.

515
BATIFFOL, o.c., p. 343-350.
616
Sfîntul CIPRIAN, De unitate Ecclesiae Catholicae (= De unitate.) 6, în CSEL, III,
1, p. 207-233, tradus de Carmelo FAILLA, o.c.,p. 85.
717
Sfîntul CIPRIAN, De Domenica Oratione 23: CSEL III, 1, p. 267-294; în FAILLA,
o.c., p. 143.
71 Pr. Francisc Ungureanu

1. Făgăduinţa făcută de Cristos lui Petru

2.

Necesitatea ca fiecare creştin să se apere de ispitele diavolului

rămîne aceeaşi în orice circumstanţă. Cîndva, diavolul putea încă să
seducă oamenii cu idolatria. Acum însă idolii sînt părăsiţi şi templele
sînt goale iar poporul creştin creşte. Diavolul caută acum o nouă
modalitate de atragere şi, folosind o etichetă creştină, încearcă să seducă
creştini nevinovaţi, dînd loc la schisme şi erezii. Cum ne putem opune
acestei manevre? Există un principiu fundamental, acela al unităţii
Bisericii18. Este un principiu uşor de recunoscut pentru cine recurge la
învăţătura divinului Maestru: Zice Domnul lui Petru: eu îţi zic ţie că tu
eşti Petru şi pe această piatră voi clădi Biserica mea şi porţile iadului
nu o vor învinge. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor. Ceea ce vei
lega pe pămînt va fi legat şi în ceruri şi ceea ce vei dezlega pe pămînt
va fi dezlegat şi în ceruri19... Pe unul singur a edificat Biserica20.
Domnul a edificat Biserica sa pe un unic apostol. Asta vrea să zică,
aşadar, că unui singur apostol i s-a dat un privilegiu, care nu a fost dat şi
celorlalţi apostoli? În mod expeditiv, Ciprian răspunde negativ la
întrebare pentru că Cristos, după învierea sa, cînd îi trimite cum Tatăl l-a
trimis pe el, şi cînd le dă lor pe Duhul Sfînt cu puterea de a ierta
păcatele, a dat tuturor apostolilor săi aceeaşi putere: apostolis omnibus

818
Cf. De unitate. 1-3; în FAILLA, o.c., pp. 75-79.
919
Mt 16,18-19.
020
De unitate. 4; în FAILLA, o.c., p. 80. Pentru acest capitol avem două versiuni care,
la început, au fost interpretate ca interpolări ulterioare în textul lui Ciprian. Astăzi,
după demonstraţia lui J. CHAPMAN (Les interpolations dans le traité de S. Cyprien
sur l'Unité de l'Église, în Revue bénédictine 19/1902, pp. 246-254 şi 20/1903, pp.
26-51), acestea sînt considerate în unanimitate ca aparţinînd în aceeaşi măsură lui
Ciprian. Studioşii însă nu se pun de acord cînd trebuie să stabilească motivul care l-
a determinat pe sfîntul Ciprian să scrie două ediţii ale aceleiaşi cărţi (cf. Arialdo
BENI, La nostra Chiesa, Libreria Editrice Fiorentina (Firenze 1977 3), nota 210, p.
508). Trecînd peste această problemă, este interesantă o sugestie care susţine că cele
două texte din acest capitol patru zic acelaşi lucru cu privire la primat, ele se
diferenţiază doar pentru că au destinatari diferiţi cărora Ciprian le-a trimis tratatul în
momente succesive (cf. A. DEMOUSTIER în Recherches de Science Religieuse (1964)
337-369, citat de Carmelo FAILLA, o.c., nota *, p. 81).
 Sfîntul Ciprian 72

parem potestatem21. Însă, ca să se vadă bine unitatea, a stabilit, cu

autoritatea cuvîntului său, originea unităţii. Şi ceilalţi (apostoli) erau,
cu siguranţă, ceea ce era Petru, dar primatul a fost dat numai lui
Petru22.
Cuvintele lui Cristos către Petru semnifică, după Ciprian, faptul că
orice Biserică este una pentru că una este prima dintre toate Bisericile,
aceea fondată de Cristos pe Petru. El s-a întors deseori asupra acestui
argument: Cristos fondează Biserica sa pe Petru şi orice Biserică
reproduce această primă unitate23.
Aşadar, unitatea Bisericii este o calitate fiinţială dar continuu
menţinută de Cristos prin permanenta sa asistenţă şi prin darurile sale.

2. Darurile lui Cristos făcute Bisericii

Darurile lui Cristos, care sînt în mod special botezul, preoţia şi

altarul, aparţin Bisericii legitime şi nu alteia. Această teză a lui Ciprian
ajunge să provoace controversa baptismală. El spune că în afara
Bisericii nu este botez, nici sacrificiu, nici episcopat. În afara Bisericii
nu sînt nici măcar martiri.
Uzanţa africană este justificată de diferite pasaje conţinute în
Scriptură, cum ar fi: Dacă nici de Biserică nu ascultă să preţuiască în
faţa ta cît păgînul şi vameşul26. De aici se deduce că ereticii şi
schismaticii trebuie consideraţi ca păgîni şi vameşi din moment ce,
revoltîndu-se împotriva Bisericii, înalţă altare false, numesc episcopi
ilegitimi, oferă sacrificii sacrilege şi mint în tot ceea ce promit. La fel
scrie şi în De unitate: În timp ce nu pot face nici un singur botez ei cred
că botează. Au părăsit izvorul harului şi promit harul apei vieţii şi a
mîntuirii. Dacă oamenii nu vor fi spălaţi, vor fi murdari; păcatele nu
vor fi spălate dar acumulate. O astfel de naştere nu generează fii lui
Dumnezeu ci diavolului; aceştia, născuţi în minciună, nu au primit
adevărul şi, procreaţi de necredinţă, pierd harul credinţei 27. Pentru
Ciprian, Biserica este o grădină închisă profanilor şi străinilor. Cine se
121
In 20,21.
22
De unitate. 4; în FAILLA, o.c., p. 81-82.
323
Cf. Ep. 59,7,14; 66,8; 71,3; 72,7; citate de BATIFFOL, o.c., nota 92, p. 351.
626
Mt 18,17.
727
De unitate. 11; în FAILLA, o.c., p. 92.
73 Pr. Francisc Ungureanu

găseşte în afară nu se poate apropia de această fîntînă sigilată, de acest

izvor de apă vie: trebuie să fii în grădină pentru a putea boteza cu
această apă. Biserica este arca lui Noe: cine s-a salvat în afara ei?
Sfîntul Paul a spus că Cristos a iubit Biserica şi s-a sacrificat pentru ea,
cu scopul de a o sfinţi „curăţind-o în baia de apă“ 28. Cine se poate
gîndi să fie purificat în această baie în afara Bisericii? 29
Pasionanta argumentaţie a lui Ciprian cu privire la botez pare a fi
coerentă însă îi lipseşte distincţia dintre validitate şi liceitate, înţelegînd
greşit relaţia dintre ele şi deducîndu-le incorect una din alta. Va fi
meritul lui Augustin de a face lumină în toată această problemă33.

Dacă, prin botez, membrii Bisericii se curăţă de păcatul strămoşesc

şi se unesc cu Biserica prin acea apă a credinţei şi a vieţii veşnice 34,
prin Euharistie ne unim real cu însuşi Isus Cristos.
Celebrarea euharistică este momentul esenţial care realizează unirea
lui Cristos cu poporul creştin. Prin această unire se participă la acea
unitate a acelui Trup mistic care este Biserica, reprezentată şi
simbolizată de dubla substanţă a pîinii şi a vinului, care servesc drept
materie sacramentului35. Unirea aceasta cu Cristos prin Euharistie ne
include în unitatea indestructibilă a lui Cristos. Prin aceasta, Sfînta
Euharistie, celebrată de episcop în unire cu colegiul său prezbiteral,
devine, la Ciprian, cadrul necesar în care se realizează, se exercită şi se
exprimă deplina unitate a Bisericii. El spune că „atunci cînd Domnul
numeşte Trupul său pîinea care este făcută din multe boabe de grîu
adunate împreună, el înţelege prin aceasta unirea tuturor creştinilor pe
care el îi adună într-o singură realitate şi, cînd el numeşte Sîngele său
vinul care este făcut dintr-o mulţime de struguri, el iarăşi înţelege acea
828
Ef 5,25-26.
929
Ep. 69,2; citat de BATIFFOL, o.c., p. 374. În acest sens, ideea că nu există mîntuire
în afara Bisericii - extra Ecclesiam nulla salus - este mai mult decît o afirmaţie
negativă. Adevărul fundamental pe care îl conţine este că nu putem avea o concepţie
individualistă despre mîntuire: unus christianus, nullus christianus. Cf. Ioannis
ZIZIOULAS, L'ętre ecclésial, Labor et Fides (Genève 1981), tradus de Aurel NAE,
Fiinţa eclesială, Ed. Bizantină (Bucureşti 1996)186, nota 84.
33
FAILLA, o.c., p. 37.
434
Ep. 63, 9; citat de Constantin STĂNULEŢ, Concepţia despre Biserică în opera
sfîntului Ciprian, în Studii Teologice, nr. 7-8/1970, p. 570.
535
Cf. Lorenzo DATTARINO, Un Padre-pastore del III secolo: Cipriano, în: Credere
oggi, nr. 3/21, Ed. Messaggero (Padova 1984) 54.
 Sfîntul Ciprian 74

obşte pe care noi o formăm, alcătuită din persoane care şi-au regăsit
unitatea“36. Iar în altă parte, episcopul cartaginez spune: „Vedem că apa
reprezintă poporul şi că vinul ne arată sîngele lui Cristos. Cînd, în potir,
apa este amestecată cu vinul, poporul este unit cu Cristos, mulţimea
credincioşilor este ataşată şi unită cu Cel în care crede. Această infuzie
şi această amestecare de apă cu vin constituie, în potirul Mîntuitorului, o
unire atît de intimă, că nu poate fi desfăcută. În acelaşi mod, Biserica,
mulţimea credincioşilor reuniţi în Biserică ce perseverează în credinţă,
nu va putea să se separe de Cristos, va fi mereu ataşată lui pentru că
dragostea lor nu admite diviziune“37.

Aşadar, Sfînta Euharistie, celebrată de episcop în unire cu colegiul

său prezbiteral, rămîne pentru sfîntul Ciprian una din cele mai puternice
şi mai preţioase elemente ale unităţii interne ale Bisericii. Ea procură o
unitate reală, nu numai spirituală, între toţi membrii Bisericii, ea fiind nu
numai sacramentul unirii cu Isus Cristos, ci şi sacramentul unirii tuturor
creştinilor între ei, atunci cînd este celebrată de un slujitor legitim, unit
cu episcopul propriu şi cu Biserica locală.

3. Primatul lui Petru şi episcopatul

În concepţia sfîntului Ciprian, Biserica este o societate, un corp

ierarhizat, un tot unitar compus din două categorii de membri: clerici şi
laici. Ierarhia, după învăţătura sa, este un element constitutiv al Bisericii,
fără de care ar fi cu neputinţă ca aceasta să existe. Episcopul este
elementul catalizator al membrilor Bisericii, centrul vizibil în care se
sudează unitatea Bisericii. Unitatea ierarhică este cheia de boltă,
condiţie sine qua non a unităţii Bisericii pentru că episcopul este atît de
unit cu Biserica, încît autoritatea lui şi credinţa Bisericii sînt una şi
aceeaşi. El scrie astfel unui laic, Florentius Pupianus, care s-a răzvrătit

636
Ep. 63, 13; cf. Achille M. TRIACCA, La perenitá dell'asima: „Ecclesia facit
liturgiam et liturgia facit Ecclesiam“ - Osmosi tra pensiero dei Padri e la preghiera
liturgica, în Ecclesiologia e catechesi patristica, a cura di SERGIO FELICI, Libreria
Ateneo Salesiano (Roma 1982) 271.
737
Ep. 76; citat de MERSCH, o.c., pp. 25-26.
75 Pr. Francisc Ungureanu

împotriva autorităţii ecleziastice38: „Prin Cristos, Biserica este formată

din poporul unit cu episcopul său şi cu turma care rămîne fidelă
propriului păstor. Trebuie să se ştie, aşadar, că episcopul este în Biserică
şi că Biserica este în episcop. Dacă cineva nu rămîne cu episcopul, nu se
găseşte în Biserică... Biserica în universalitatea sa este una şi nu poate să
se dividă. Biserica este, fără dubiu, unită în mod strîns, iar legătura sa
consistă în fraternitatea care uneşte pe episcopi între ei“39.
Din această afirmaţie decurge o întrebare legitimă: cum putem să
fim siguri că un singur episcop reprezintă în mod autentic Biserica?
Răspunsul lui Ciprian este că acest lucru este posibil prin aceea că
episcopul este membru al colegiului episcopal. Ciprian asociază mereu
ideii de unitate a Bisericii pe cea de unitate a episcopatului. „Aşa cum
nu este adevărat că unica Biserică este ruptă în multele membre din
lumea întreagă, tot astfel nu este adevărat că este rupt unicul episcopat,
reprezentat de o mulţime de episcopi, pentru că episcopii sînt uniţi între
ei40. Biserica universală este una, nu este scindată în părţi, dar formează
un tot datorită unirii şi legăturilor dintre aceştia“ 41. Aşadar, pentru că
Biserica este una, şi episcopatul este o unitate indivizibilă 42 şi de aici
derivă că episcopatul în întregul său garantează Tradiţia lui Cristos,
realizînd coeziunea Bisericii universale. Dacă un episcop, în autonomia
exercitării puterii sale asupra Bisericii locale de care dă cont în faţa lui
Dumnezeu, vrea să se desprindă de unanimitatea corpului episcopal,
automat se separă de Biserică şi n-o mai poate reprezenta.
Dar, ne putem întreba, în continuare: ce anume ţine unit corpul
episcopal? Răspunsul lui Ciprian pare la prima vedere satisfăcător. El
gîndeşte că Duhul Sfînt este cel care susţine şi animă unitatea
episcopatului, şi i se pare imposibil ca episcopii, avînd în vedere că sînt
animaţi de acelaşi Spirit, să aibă gînduri sau sentimente diferite: noi nu
putem să fim de păreri diferite pentru că în noi este acelaşi Spirit 43.
Sigur că Duhul Sfînt este sufletul unităţii. Dar acest răspuns nu este
complet. De fapt, şi unitatea dintre credincioşi este dată de Duhul Sfînt,
838
Cf. Yves M. J. CONGAR - B. D. DUPUY, L'episcopato e la Chiesa universale, Ed
Paoline (Roma 1965) 65-66.
939
Ep. 66, 8; cf. Gabriel PETERS, I Padri della Chiesa, Ed. Borla (Roma 19842) 419.
040
Ep. 55,24; citat de FAILLA, o.c., p. 33.
141
Ep. 66,8 Ib., p. 33.
242
Cf. De unitate. 5; în FAILLA, o.c., p. 83.
343
Ep. 68,5; citat de FAILLA, o.c., p. 34.
 Sfîntul Ciprian 76

dar are centrul său vizibil în episcop. Aşadar, şi colegiul episcopal

trebuie să aibă un centru vizibil de unitate. Şi, într-adevăr, la Ciprian nu
lipseşte conştiinţa poziţiei speciale a Bisericii din Roma. Este de ajuns
să examinăm corespondenţa şi relaţiile dintre Cartagina şi Roma din
timpul cînd scaunul roman era vacant după papa Fabian, în timpul lui
Corneliu, lui Luciu, pînă în timpul lui Ştefan şi apoi Sixt 44. Sînt foarte
semnificative definiţiile pe care Ciprian le dă Bisericii din Roma în
epistolele sale: mama şi rădăcina Bisericii catolice - Matrix et radix
Ecclesiæ Catholicæ45 şi mai ales: Catedra lui Petru este Biserica
principală de la care derivă unitatea episcopală - Petri cathedram
atque Ecclesiam principalem unde unitas sacerdotalis 46 exorta est47. De
asemenea, o mai numeşte mama, originea şi rădăcina48, capul şi
rădăcina49 altor Biserici. Toate acestea sînt expresii în favoarea
centralităţii Bisericii lui Petru, considerînd catedra petrină ca fundament
al unităţii întregii Biserici50.
Aceeaşi convingere este exprimată şi în tratatul De unitate, în
capitolul patru, pe care l-am citat mai înainte. În acest capitol, el afirmă
clar că Biserica este una pentru că Petru, pe care ea a fost fondată, este
unul. Pe el a edificat Cristos Biserica şi lui i-a încredinţat oile spre a le
paşte. Este adevărat că şi celorlalţi apostoli le-a conferit o putere
sacramentală egală, dar, în acelaşi timp, a instituit, în persoana lui Petru,
singura catedră, stabilind în ea, cu autoritatea cuvîntului său,

44
J. COLSON, L'episcopat catholique, collégialité et primauté dans les trois premiers
siècles de l'Église, (Paris 1963) 89, citat de FAILLA, o.c., p. 34.
545
Ep. 48,3; citat de Henri de LUBAC, Méditation sur l'Église, Ed. Montaigne (Paris
1953) 231.
646
Sacerdos - desemnează pentru Ciprian atît pe episcopi, cît şi pe prezbiteri - cf.
Luciana MORTARI, Consacratione episcopale e collegialità, Ed. Vallecchi (Firenze
1969) 20.
747
Ep. 59,14; citat de FAILLA, o.c., p. 34.
848
Sfîntul CIPRIAN, Ad Fortunatum: în CSEL, III, 1, p. 317; citat de ARIALDO BENI,
La nostra Chiesa, Libreria Editrice Fiorentina (Firenze 1977 4) 510.
949
Ep. 73, Ib., p. 510.
050
Giorgio FEDALTO, San Pietro e la sua chiesa - tra i Padri d'oriente e d'occidente
dei primi secoli, Cittŕ Nuova Editrice (Roma 1976) 55; citează şi alte pasaje: "Vocea
Domnului a fondat o Biserică şi o catedră unică pe Petru" (Ep. 43,5); "Singura
Biserică fondată de Cristos Domnul pe Petru este originea unităţii şi a adevărului"
(Ep. 70,3); "Petru pe care Domnul l-a ales primul şi pe care a edificat Biserica sa"
(Ep. 71,3).
77 Pr. Francisc Ungureanu

fundamentul unităţii. Şi ceilalţi apostoli erau ceea ce era Petru, dar lui
Petru i s-a dat primatul şi de aici ia naştere o singură Biserică şi un
singur magister51.
Ciprian demonstrează că în cuvintele lui Isus adresate lui Petru este
conţinută şi instituirea demnităţii episcopale ca principiu al unităţii
Bisericii52, pentru că Biserica este fondată pe episcopi, care sînt urmaşii
apostolilor. Însă, cu cît erau consideraţi mai mult episcopii drept urmaşi
ai apostolilor şi erau puşi pe aceeaşi treaptă cu ei, cu atît mai evident se
raportau şi privilegiile acordate lui Petru la succesorul său, episcopul
Romei53.
Aşadar, chiar dacă în practică nu a avut o poziţie netă şi
consecventă, Ciprian rămîne, sigur, un apărător adevărat al autorităţii
suverane romane. Chiar dacă nu l-a respectat întotdeauna, el a
recunoscut principiul că succesorul lui Petru este fundamentul
Bisericii59, Catedra unică în conducerea preoţimii creştine, centrul
obligatoriu al unităţii.

Santo Cipriano – teologo e difensore della Chiesa

(Riassunto)

Ut unum sint! La preghiera suprema e riassuntiva dell'esistenza e del

ministero di Gesú. Con queste parole inizia Giovanni Paolo II l'ultima
enciclica sull'impegno ecumenico1 dove rivolge a tutti i cristiani un
appassionato appello all'unità, appello che sgorga sincero da quell'ansia
ecumenica che caratterizza tutto il suo pontificato, ma che appare oggi
assumere, con il Giubileo dell'anno 2000, accenti di particolare urgenza e
convinzione2.
Il presente lavoro vuol essere, nei limiti dello spazio e del tempo
disponibili, una succinta presentazione e approfondimento della dottrina di
151
BENI, o.c., p. 510.
252
Ep. 33,1; citat de BATIFFOL, o.c., p. 353.
353
J. LUDWIG, Primatworte Mt 16,18-19 in der altkirchlichen Exegeze, 1952, p. 22;
citat de August FRENZEN - Remigius BÄUMER, Istoria Papilor, Ed. Arhiepiscopiei
Romano-Catolice (Bucureşti 1996) 33.
959
Cf. Benedetto D'ORAZIO, Il mistero di Roma, Ed. Coletti (Roma 1965) 47.
1
PP. IOAN PAUL II, Ut unum sint - Lettera enciclica di S.S. Papa Giovanni Paolo II
sul impegno ecumenico, 25 mai 1995: AAS 87 (1995).
2
Piero CODA, introduzionne in Ut unum sint - Lettera enciclica di S.S. Papa
Giovanni Paolo II sul impegno ecumenico, Ed. Piemme (Roma 1995) 5.
 Sfîntul Ciprian 78

Cipriano riguardo all'unità, avendo come fondamento il suo trattato „De

unitate Ecclesiæ Catholicæ“ e qualche sue lettere. Queste sono scritte,
almeno in parte con referenza diretta alla Chiesa di Roma che subiva lo
scisma di Novaziano e come tale questo lavoro vuol essere un piccolo
apporto all'approfondimento del mistero dell'unità e in questa al mistero del
primato del Romano Pontefice, secondo il desiderio espresso dal Santo
Padre.
Il Vescovo Cipriano ha lavorato e combattuto per il definire e difendere
l'unità della Chiesa di Cartagine e di Roma. Per essere il meglio capito
l'imperativo dell'unità, ha scritto un trattato speciale e alcune lettere
mediante le quali manteneva i legami di comunione con gli altri vescovi e in
modo particolare il vescovo di Roma, erede della cattedra di Pietro sul quale
Gesù ha fondato la sua Chiesa.
Lui vede l'unità della Chiesa come riflesso dell’unità della Santa
Trinità, la Chiesa essendo l'assemblea formata dai fedeli riassunti dall'unità
del Padre, del Figlio e dello Santo Spirito. Nel suo discorso, l'avocato
Cipriano segue tre principi fondamentali: la promessa di Gesù a Pietro 4, i
doni fati da Cristo alla sua Chiesa - specialmente nei sacramenti che gli
appartengono esclusivamente e il primato di Pietro e il vescovato, come
elementi costitutivi, indispensabili alla Chiesa.
Perché in alcuni ambienti non-cattolici, che non accettano il primato del
papa, è invocato Cipriano come loro precursore, basandosi sul conflitto che
questo ha avuto con Papa Stefano, e ritenendo per questo che loro non
possono accettare l'autorità giuridico-amministrativa del papa, propongo per
l'edificazione il modo di capire del attuale Pontefice il suo primato nella
Lettera enciclica Ut unum sint5.

43
Mt 16,18-19.
54
Cf. Ut unum sint, nr. 88-97.