The Root of All Evil

–între știință și credință-

Rădăcina tuturor răutăților, reprofilată mai târziu, "The God Delusion", este un
documentar de televiziune scris și prezentat de Richard Dawkins, în care susține că omenirea ar
fi mai bine fără religie sau credință în Dumnezeu.
Documentarul a fost difuzat pentru prima dată în ianuarie 2006, sub forma a două
episoade de 45 de minute (cu excepția pauzelor de publicitate), pe canalul 4 din Regatul Unit.
Dawkins nu credea că ,,Rădăcina tuturor răutăților? a fost un titlu ideal. Cartea sa The God
Delusion, publicată în septembrie 2006, explorează subiecte din documentar în detaliu.
The God Delusion a explorat tradițiile nedovedite care sunt date ca fapte de credințele
religioase și extremitățile pe care unii adepți le iau. Dawkins argumentează că credința nu este o
modalitate de înțelegere a lumii (descrisă drept "non-gândire") și se opune științei moderne, care
testează ipoteze și construiește teorii pentru a descrie lumea. Dawkins vizitează Statele Unite
pentru a intervieva pastorul Ted Haggard, președintele Asociației Naționale a evanghelicilor, și
la Ierusalim pentru a intervieva pe yousef al-Khattab (Joseph Cohen), evreu american născut,
care s-a stabilit în Israel înainte de a se converti la islam. Răspunzând la acuzațiile conform
cărora înțelegerea științifică nu dă dreptul la respingerea religiei, Dawkins descrie experimentul
de gândire ceainicul ceresc a lui Bertrand Russell.
În documnetar, Richard Dawkins, susține că cele două, știința și credința sunt profund
diferite, în schimb omenirea crede că știința și credința pot conviețui. Pornind de la aceasta, aș
vrea să arăt și eu că cele două, știința și credința pot conviețui. Astfel voi lua idei din film, pe
care voi încerca să le analizez pe baza unor cercetări.
În documentar se vorbeste despre expresia ,,Crede și nu cerceta!”, o expresie care cred eu
că nu poate fi susținută, și voi încerca să demonstrez aceasta prin următoarele:
Ateii si liber cugetătorii spun că îndemnul „crede și nu cerceta” s-ar găsi în Sfânta
Scriptură. Desigur că dacă îi punem să ne arate locul respectiv nu îl vor găsi nicăieri, deoarece
aceasta expresie nu există în Biblie, dar expresia s-a înrădăcinat în rândul oamenilor neștiutori la
cursurile marxiste de combatere a religiei. Totuși, găsim în Scriptură un pasaj cu acest îndemn,
dar dat în alt duh decât cel invocat de atei si de liber cugetatori:
„Cele mai grele de tine nu le cerca și cele mai tari decât tine nu le cerceta. Cele ce ți s-au
poruncit ție, acestea cugetă, pentru că nu-ți sunt de treabă ție cele ascunse. Întru prisoseala
lucrurilor tale nu iscodi, pentru că mai mult decât întelegerea omului s-au arătat ție. Căci pre
mulți au înșelat gândul lor, și în socoteală rea au lunecat cugetele lor.” (Înțelepciunea lui Isus
Sirah, III, 20-23)1

1
Dan, „Crede şi nu cerceta!” Oare?, https://ortodoxiatinerilor.ro/intrebari-incomode/2067-crede-si-nu-cerceta-
oare, data accesării: 21.05.2019
 Dar tocmai datorită nerespectarii acestor limitări omenești arătate de Isus Sirah, am ajuns
să avem astăzi o mulțime de atei, eretici și filozofi care nu disting adevărul de minciună și
speculația de realitate. Au crezut că rațiunea umană este infailibilă și autosuficientă, când singura
cunoaștere adevarată despre lume vine doar atunci când te conectezi cu voința la adevărul
absolut al lucrurilor: Dumnezeu, ființa rațională omniprezentă, atemporală și incoruptibilă.
Chiar Sf. Ioan Gura de Aur ne aduce aminte ca există totuși o măsură limitată în
capacitatea omului de cunoaștere, dincolo de care nu există decât eșec:
„Să primim cu multă recunoștință cuvintele Scripturii; să nu depășim măsura noastră, nici
să iscodim cele mai presus de noi, așa cum au pățit dușmanii adevărului, care, voind să cerceteze
totul cu propriile lor gânduri, nu s-au gândit că este cu neputință omului să cunoască desăvârșit
creația lui Dumnezeu…
Elenii pentru asta au rătăcit, că au îngăduit totul minții lor și n-au voit să știe că mintea
omenească e slabă; au gândit la lucruri mai presus de puterile lor, au depășit măsura propriilor
lor hotare și au căzut din vrednicia cuvenită lor… Și odată ce s-au abătut de la calea cea dreaptă,
au pornit spre prăpastie și s-au rostogolit în adâncul răutătii…"
Mai mult decât atât, știind că suntem limitați în cunoaștere și ușor de păcălit, Sf. Ioan
Teologul ne îndeamnă să cercetăm duhurile, adică esența tuturor lucrurilor, punându-le în lumina
adevarului: "Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu,
fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. " ( I Ioan 4:1)
Așadar, îndemnul „Crede și nu cerceta" nu apartine Bisericii, ci din contră, Sfânta
Scriptură si Sfânta Tradiție conțin împreună multe îndemnuri menite să-l determine pe om să se
apropie mai mult de Dumnezeu și să-i sporească credința, prin cercetare aprofundată și
cunoaștere adevarată.
Chiar și sfinții au dat exemplul personal al cercetării lucrurilor nu numai din Sfânta
Scriptură dar și din științele omenești. Sfântul Grigorie Palama ne îndeamna așa: "este bine să te
ocupi puţin cu studiul limbilor, cu retorica, cu istoria, cu tainele naturii, cu știința logicii și cu
figurile geometrice. Și aceasta, nu numai pentru a le putea întrebuința la ceva, ci și pentru că
antrenează ochiul sufletului pentru a putea discerne lucrurile. Dar a rămâne atașat lor tot timpul e
rău".
Acum mă intreb şi eu...oare cum m-am îndoit în tot acel timp, căci până si credinţa vine
prin cunoastere?!
Oare Dumnezeu ne-a pus setea de cunoastere în noi ca să ne chinuiască sau ca să Se
descopere fată de noi cu toate lucrarile Sale?
Oare din setea de cunoaştere nu se observă dorinţa omului de a-şi căuta originea si sensul
existentei sale?
Dumnezeu nu l-a facut pe om pasiv, apatic, neinteresat, ci a lăsat această sete de
cunoaștere în firea lui tocmai ca să cerceteaze, să caute, să vrea întotdeauna să ştie mai mult
despre el şi despre tot ceea ce îl înconjoară, să ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă, să se
şlefuiască, dar nu în cunoştinte reci, fără folos, ci pentru a spori în credinţă şi dragoste.
 Omul fără cunoaștere și cercetare ar fi total orb dar manifestarea acestora îl salvează de
multe ori chiar de la necredinţă. Unul din cele mai elocvente exemple este cel al Sf. Apostol
Toma, care după atâtea minuni văzute in prezenţa Mântuitorului, tot s-a indoit de mărturia
celorlalti 10 apostoli că Mântuitorul a înviat.
,,Prima Duminica dupa Înviere este închinată Sf. Ap. Toma. Atât de importantă este
transformarea necredinței lui în credința, încât Biserica îi oferă acest loc de cinste și îi recunoaște
capacitatea uimitoare de a rezolva multe și false conflicte în relația dintre Științe și Credință. Iar
,,crede și nu cerceta" va fi practic desființat. Căci Toma este calea desăvârșirii omului de știință
autentic.
Așadar, avem de-a face cu un act științific cu efect religios: Toma cel îndoielnic, văzând
și pipăind, se încredințează că Hristos este viu, purtând pe Sine rănile Patimilor, ca dovezi ale
trecerii prin moarte. Este același Hristos, Dumnezeu și Om, pe care Îl știa de dinainte de uciderea
Sa, nu o arătare nălucitoare, nu o închipuire a celorlalți Apostoli. Scepticismul fusese învins prin
cercetare științifică. Extraordinara lucrare a Științelor: sunt capabile să transforme necredința sau
îndoiala în credință. Nu era însă ceva nou pentru Apostoli, care auziseră de la Hristos îndemnul
valabil pentru întreaga omenire: "căutați și veți afla". So, it's all about education!2
Iar Sf. Pavel, un strălucit academician al timpului său, polemiza des cu oamenii de știință
sceptici, afirmând că întregul univers vorbește despre Creator: "Încă de la facerea lumii, cele
nevăzute ale Lui - adică veșnica Sa putere și dumnezeirea - prin cugetare se văd din făpturi".
Se naște o întrebare: dacă Științele sunt capabile de asemenea efecte religioase profunde,
ce lipsește astăzi contestatarilor științifici ai credinței ca sa nu devină credincioși. Lipsa de
dovezi? Nu, deoarece sunt din destul. Faptul ca ele nu există permanent sub ochii noștrii, precum
cele ale lumii material. Odată întamplate, ele dispar doar dacă nu ne mai uităm la ele, exact ca și
cele materiale. Esențial este deci ochiul cu care privești. Prin urmare, nu cred ca există opoziție
între Științe și Credință, ci diferă doar modul în care noi folosim Științele și interpretăm dovezile
furnizate.
Da, știintele au incontestabilul rol de a furniza dovezi, acolo unde se poate, inclusiv in
zona Credințelor. Ce sunt dovezile istorice, arheologice, psihologice sau din alte ramuri, care se
referă la spiritualitate? Nimic altceva decât o componentă științifică a Teologiei, a vorbirii cu și
despre divinitate. Ba, dacă ne-am uita cu atentie, am observa ca există atâtea dovezi despre liderii
religioși ai lumii, care determină pe mulți să creadă că ei au existat cu adevărat (a-i contesta pe
toți n-ar avea iz științific). Cu toate acestea, îmi pare că cel mai contestat și disputant rămâne
Hristos. Aici, numărul ucenicilor lui Toma este, pe cât de remarcabil, pe atât de aprins. Dar este
de înțeles: nimeni nu L-a egalat și n-a pătruns așa de adânc în ființa noastră ca Hristos.
Dar Știintele au si ele limitele lor: exista o zonă a "nevăzutului", atât din macro-cosmos,
cât și din microcosmos, inaccesibilă ochilor ageri Știintelor. Explicația e simplă: Știintele sunt
produsul omului, limitat el însuși în capacitațile sale, chiar dacă are la dispozișie infinitul. Este ca
setosul în fața oceanului. L-ar bea pe tot, dar nu va reuși. Din pacăte, neînțelegând clar acest

2
Eugen Tanasescu, ,,Crede si nu cerceta", o gogorita stiintifico-teologica. Dumnezeu si stiinta,
http://www.it4s.ro/ET.pdf, data accesării: 21.05.2019
lucru, se poate întâmpla opusul: auto-umilirea omului, prin golirea de sens a existentâței sale, în
direcție cosmologică (că n-ar fi cea mai importantă făptură a Creației), antropologică (că n-ar fi
zidire divina) și psihologică (că ar fi doar o mașinărie psihologică).
Ca o contrareacție, apare un domeniu interesant, care conexează Științele cu Credința:
metafizica. Ea este, practic, poarta de intrare în lumea Credințelor religioase, pe care tot Sf. Pavel
o descrie: "credința e ființarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute". Este o simetrie
extraordinară deci: dacă știinta poate furniza dovezi credinței, la rândul ei credința aduce
dovezile ce lipsesc științei. Astfel, avem o completare armonioasă. Știința ne spune legile după
care funcționăm, credința ne oferă motivul și scopul pentru care existăm.
Mai mult, Lumea "nevăzutului" poate fi uneori și un spațiu al irealului, al fantasmelor,
Toma însuși căzându-i victimă și crezând că Apostolii au închipuiri. Aici Credința ajută și mai
mult, deoarece ea ne poate ajuta la deosebirea Adevărului de minciuni. În acest fel ea se arată a fi
exact opusul a ceea ce este acuzată că ar fi: opiul popoarelor. Nu e opiu, ci luminare interioară.
Ea îndeamnă la lucrarea nădejdii și dragostei, nu la îndoctrinare prin "tragere pe nas" a unor
învățături seci. Diferența dintre dogmă și dogmatism este ca deosebirea între medicament si
drog. Primul te zidește, al doilea te doboară.
Chiar și în teologie există o preocupare pentru argumente raționale ale credinței
religioase, pe care o putem numi demonstrație științifică a lui Dumnezeu. Astfel, avem elaborate
argumente de ordin moral, istoric, cosmologic, cauzal, al mișcării, ontologic, fizico-teologic, etc.
Dar și acestea sunt contestate, dovadă că și lumea științifică se aseamană celei religioase, în ea
existând curente, grupări, polemici, dispute. De altfel, nici lumea științifică, dar nici cea
teologică, n-au fost scutite de teorii greșite (erezii), de-a lungul timpului.
Nu cunoașterea a interzis-o Dumnezeu, căci ea este un dar al Duhului Sfânt, așa cum este
consemnat în cele șapte daruri de către profetul Isaia (cap. 11, vers. 1-3). De altfel, ignoranța este
un păcat foarte grav, și așa și este, căci un creștin autentic nu poate fi prost. În Evanghelia
Sfântului Ioan, la cap. 17, Mântuitorul, în rugăciunea arhierească spune: „Iar viața veșnică
aceasta este, să Te cunoască pe Tine singurul, adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos, pe care
Tu L-ai trimis". A-L cunoaște înseamnă implicit a cunoaște creația, făptuirea Lui, pentru că
„toate printr-Însul s-au făcut și fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”. Așadar, nu este
vorba de interdicția cunoașterii, ci de oprirea cunoașterii ambigue."3
Dar cred că cea mai mare denaturare stiințifică și teologică va rămâne această gogoriță
pseudo-științifică, numită "crede și nu cerceta". Nu m-ar fi preocupat subiectul, dar mă
îngrijorează extinderea lui.
În finalul dialogului cu Toma, Hristos îi spune: "Pentru că M-ai vazut ai crezut. Fericiți
cei ce n-au văzut și au crezut!". Biblia Anania are o nuanță: " fericiți cei ce au crezut fără să fi
văzut!". De la nuanțare însă e mult până la denaturare. Nicăieri Biblia nu conține formularea
"crede și nu cerceta". Ea este doar concluzia eronată a celor lipsiți de cultură teologică, ca și

3
Extras din „Dialoguri de seară” (Părintele Galeriu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Sorin
Dumitrescu), Editura Harisma, București, 1991, pp. 90-91
multe alte astfel de concluzii pseodo-biblice. Chiar și existența denominațiunilor creștine este
semnul diferențelor de interpretare, așa că de ce n-ar fi posibilă încă o grupare, cea a
"acuzatorilor oarbei credințe".
Dar Hristos, care este Educatorul prin excelență, n-are cum să propună o credință oarbă.
Dimpotrivă. El vorbește chiar despre fericirea celor ce pot crede dincolo de argumentul științific
și de bucuria întâlnirii "nevăzutului", mergând pe drumul credinței. Este cu totul altceva decât
orbire si opiu.
Dar spusa lui Hristos se aplică chiar și lumii științei. Ce fericire este mai mare pentru un
om de știință, decât cea a găsirii "nevăzutului" dintr-o teorie științifică, inițial doar o credință
într-o ipoteză de lucru. Este extraordinar cum credința în ipoteză îl determină pe cercetător să
caute și să găsească. Poate tocmai de aceea, multi dintre savanții lumii au fost și oameni
credincioși, sigur, fiecare cât a putut sorbi din oceanul divinității.
Dacă analizăm si mai de aproape acest "crede și nu cerceta", vom observa cât este de
irațional. Chiar dublu irațional. În primul sens, dacă vrem să credem, suntem obligați să
cercetăm, tocmai pentru a nu crede greșit. Deci lipsa de cercetare nu-și are locul. În sens invers,
dacă mergem doar pe cercetare, ajungem la dovezi, cum e firesc. Numai că dovada este o
certitudine, nu o credință. Dacă ai o certitudine, la ce mai folosește credința? Drumul științific de
la concluzie la ipoteza este imposibil. Dar confuzia între ele naște acest nonsens monstrous a lui
"crede și nu cerceta"
În concluzie, opoziția între știință și credință nu poate exista. Dimpotrivă. Conlucrarea
dintre ele este absolut necesară, pentru orice om onest. Bine ar fi ca știința să poată merge până
la capăt pe drumul confirmării teoriilor, chiar și în domeniul credinței, atât cât poate.
Încheind metafizic, vă invit să reflectați la următorul aspect: Materia lumii nu este decât
cristalizarea dragostei divine și un mijloc de exprimare a ei. De aceea, ar trebui să învățăm să
folosim cu iubire cele materiale din jurul nostru, în beneficiul tuturor. Astăzi însă ne poticnim
destul de mult și nu reușim. Oare de ce?
Dar rezolvare există. Știinta ne va arăta cum (modalitatea). Credința ne va grăi pentru ce
(scopul).
Un lucru este cert: orice fenomen material are o primă cauză spirituală. Dar si efecte.
O altă problemă ridicată în documentar este ,, De ce există ceva mai degrabă decât
nimic?”Legat de aceasta am găsit acest articol pe net:
Sean M. Carroll pune întrebări existențiale în ultima lui lucrare, ”Why Is There
Something, Rather Than Nothing?”: de ce există Universul? De ce ar exista neapărat ceva, mai
degrabă decât nimic?4
Se pare că primul care și-a pus întrebarea asta a fost Leibniz, în contextul principiului
rațiunii suficiente dezvoltat de el. Explicația lui a fost neconvingătoare: Dumnezeu e rațiunea
existenței Universului, iar existența lui Dumnezeu are propria lui rațiune, fiindcă așa trebuie.

4
Nicolae Sfetcu, Chiar așa, de ce există Universul? De ce ar exista neapărat ceva, mai degrabă decât nimic?,
https://www.setthings.com/ro/chiar-asa-de-ce-exista-universul-de-ce-ar-exista-neaparat-ceva-mai-degraba-decat-
nimic/, data accesării 21.05.2019
 Hume și ulterior Kant au respins această argumentație. Bertrand Russell afirmă că
Universul ”este pur și simplu”, iar Ludwig Wittgenstein sugerează că există lucruri despre care e
mai bine să păstrăm tăcerea.
După care, Caroll începe să discute cu adevărat filosofie, încercând să afle ce înseamnă
de fapt ”de ce” din întrebare. Aristotel, în cauza eficientă, rațiunea finală, este una de ordin
teleologic. În referirile sale la fizică pentru lămurire, Caroll face apel la tot felul de teorii și
principii, de la cele clasice la cele emergente. Ajunge la concluzia că trebuie să aleagă dintre mai
multe opțiuni la întrebare: creația (ceva deasupra legilor naturii), metaversul (Universul nostru
face parte dintr-un Univers mult mai mare – metaversul), principiul (pentru că așa e simplu și
frumos), coerența (nimicul este incoerent, deci nu e o opțiune viabilă), și factorul brut (pur și
simplu există).
Și uite-așa, fără a lămuri sensul lui ”de ce”, Caroll trece la următoarea clarificare: ce
înseamnă ”ceva” și ”nimic”? Pe vremuri, universuri era descris ca o colecție de chestii (materie,
energie, câmp) în spațiu și cu evoluție temporală. Așa că vin la rând întrebările: de ce există
chestiile astea? și de ce există pur și simplu spațiu? de ce am considera noi orice ca fiind
universul?
”Nimic” ar însemna, în acest context, spațiu gol, iar lipsa spațiului ar presupune non-
existența. Deci, întrebarea principală este: ”de ce există spațiu?”
Își aduce aminte de mecanica newtoniană, și de faptul că Newton l-a implicat pe
Dumnezeu în creația și întreținerea universului. Apoi de relativitatea generală, și de Big Bang și
Big Crunch ca fiind capetele, de început și de final. De la o singularitate la alta. Apoi de
mecanica cuantică și lumile lui Everett. Cosmologia și conceptul de vid simetric. Materie și
antimaterie. Fluctuații cuantice. Hawkins. Găuri negre. Înapoi la mecanica cuantică. Big Bang.
Gata! Putem să trecem la următoarea întrebare: poate universul să fie pur și simplu?
Ecuații în spațiul Hilbert. Hamiltonieni (presupunem universul izolat). Ecuația
Schrodinger. Rezultă că timpul e fără început și fără sfârșit. Există și Big Bangul, doar că nu ar fi
chiar o singularitate, și nici începutul universului. Universul e etern, și independent. Rezultă clar
din colapsarea ecuației lui Schrodinger în ecuația Wheeler-DeWitt.
Deci, timpul este emergent. Rezultă că universul s-ar putea să nu fie etern (deși în unele
modele s-ar putea să fie).
Se poate explica și mai simplu, pe baza conservării energiei. Probleme e că ecuațiile
diferențiale explică ”ce”, nu și ”de ce”. În fond, oricine poate folosi o variantă modernă a
principiului rațiunii suficiente a lui Leibnitz și, evitând regresiile infinite, poate sugera că, pentru
că universul este contingent, rezultă că trebuie să existe, deci nu ar mai fi nevoie de nicio altă
explicație sau demonstrație.
Ca să mai scurtez:Ideea creării universului de o ființă ”mai mare”, pentru un scop
specific, pare mai satisfăcătoare.
De ce acest univers anume? Einstein, Schrodinger, Newton, Maxwell, Darwin,
Einstein… Rezultă că e posibil să fie vorba de un spațiu cu mai multe dimensiuni și alte legi
fizice.
 Sau, s-ar putea să existe viață inteligentă în univers. (?!)
Deci, există ceva, până la urmă?
Se detaliază opțiunile de la început. Concluzia finală: Nu ar fi deloc surprinzătoare
absența unei rațiuni. Poate că a fost într-un fel, sau în altul, dar putem căuta oricând explicații
mai profunde. ”Ce nu putem este să îi cerem universului să fie într-un fel pe care noi oamenii l-
am recunoaște ca o rațiune satisfăcătoare pentru existența lui.”
Închei cu o convingere a lui Voltaire pe care am auzit-o rostită de către un preot într-o
predică la denia de luni seara la o parohie din orașul Galați. Și Voltaire spune așa: ,,Universul mă
încurcă și nu pot gândi măcar , c-ar putea exista ceasul, fără un Ceasornicar.”