Originea şi conţinutul teoriei

Teoria separaţiei puterilor a apărut în secolul Luminilor. Ea a fost o reacţie împotriva

monarhiei absolute, considerate de drept divin. Monarhia absolută este formă de
guvernământ în care regele concentrează în mâinele sale puterea supremă,
considerându-se personificarea statului de unde şi celebra formulă a regelui Ludovic al
XIV-lea: „statul sânt eu”(„L’etat c’est moi”).
Se consideră că teoria dată a apărut încă în timpurile antice. Aristotel, în lucrarea sa
„Politica”, vorbeşte că în orice orânduire statală exista trei părţi. Cum stau lucrurile în
fiecare dintre aceste părţi, aşa stau lucrurile şi în întreaga orânduire statală.[2] Aceste
părţi sânt:
– Adunarea generală care delibera afacerile publice;
– Corpul magistraţilor (funcţionarilor) căruia îi aparţinea comandamentul;
– Corpul judiciar ce avea ca misiune înfăptuirea justiţiei.
Aristotel descrie diverse forme de activitate ale organelor statului, dar nu stabileşte nici
o repartiţie a funcţiilor dintre aceste organe, el admite ca aceeaşi persoană să exercite
în acelaşi timp toate trei funcţii.
Cel care a dat prima formulare doctrinei moderne a separaţiei puterilor în stat a fost
filosoful englez John Locke (1632-1704) în opera sa „Essay on Civil Government”. El i-a
atribuit teoriei date valoarea unui principiu general de organizare a statului. În lucrarea
dată, scrisă în 1688, el distinge în stat trei puteri: 1) puterea legislativă; 2) puterea
executivă; 3) puterea federativă: puterea de a face război, pace şi de a încheia
tratate.[3]
Între acestea, puterea supremă este cea legislativă, deoarece adoptă norme general
obligatorii. Puterea executivă are caracter limitat şi este încredinţată monarhului.
Potrivit concepţiei sale, puterea legislativă şi cea executivă trebuie să fie separate, adică
să fie încredinţate unor organe separate. Puterea executivă şi puterea federativă
trebuie să fie întrunite în aceleaşi mâini. John Locke nu menţionează puterea
judecătorească ca o putere deosebită, ci o consideră dependentă de cea legislativă.
Influenţat de doctrina engleză, Charles Montesquieu (1689-1755) în cartea sa „L’esprit
des lois” a reluat şi adâncit problema separaţiei puterilor.
După Montesquieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legislativă,
executivă şi judecătorească. Aceste trei puteri trebuie atribuite unor organe separate şi
independente unele de altele .[4]
Teoria separaţiei puterilor în stat este baza Constituţiei Statelor Unite ale Americii de
Nord din 1787 şi a constituţiilor diferitor state care alcătuiesc această federaţie.
Articolul 16 al Declaraţiei franceze a dreptului omului şi cetăţeanului din 26 august 1789
a ridicat-o la rangul de principiu esenţial al oricărei constituţii: „Orice societate în care
garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor determinată, nu are
Constituţie”.
Această teorie a jucat un rol important în evoluţia statelor lumii.
În forma sa cea mai simplă, principiul separaţiei puterilor în stat presupune exercitarea
de către stat a trei a trei funcţii principale:
– funcţia legislativă, prin care se înţelege elaborarea şi adoptarea normelor
general obligatorii, destinate reglementării relaţiilor sociale;
– funcţia executivă: asigură aplicarea acestor norme, cu împuternicirea statului de
a recurge la forţa de constrângere;
– funcţia jurisdicţională: cuprinde activitatea de soluţionare a litigiilor apărute în
societate, în cadrul unei proceduri publice şi contradictorii.
Fiecare dintre aceste funcţii ale statului sânt delegate unor organe distincte şi relativ
independente unul faţă de altul:
– funcţia legislativă – parlamentul;
– funcţia executivă – şeful statului şi/sau guvernul;
– funcţia jurisdicţională – organe judiciare.

RAPORTURILE PARLAMENTULUI CU guvernul

Informarea Parlamentului
(1) Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului şi prezintă informaţiile şi
documentele cerute de acesta, de comisiile lui şi de deputaţi.
(2) Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită
prezenţa, participarea lor este obligatorie.
Articolul 105
Întrebări şi interpelări
(1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sînt obligaţi să răspundă la întrebările
sau la interpelările formulate de deputaţi.
(2) Parlamentul poate adopta o moţiune prin care să-şi exprime poziţia faţă de
obiectul interpelării.
Articolul 106
Exprimarea neîncrederii
(1) Parlamentul, la propunerea a cel puţin o pătrime din deputaţi, îşi poate
exprima neîncrederea în Guvern, cu votul majorităţii deputaţilor.
(2) Iniţiativa de exprimare a neîncrederii se examinează după 3 zile de la data
prezentării în Parlament.
 Articolul 1061
Angajarea răspunderii Guvernului
(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui
program, unei declaraţii de politică generală sau unui proiect de lege.
(2) Guvernul este demis dacă moţiunea de cenzură, depusă în termen de 3 zile de
la prezentarea programului, declaraţiei de politică generală sau proiectului de lege, a
fost votată în condiţiile articolului 106.
(3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege
prezentat se consideră adoptat, iar programul sau declaraţia de politică generală devine
obligatorie pentru Guvern.
Articolul 1062
Delegarea legislativă
(1) În vederea realizării programului de activitate al Guvernului, Parlamentul
poate adopta, la propunerea acestuia, o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a
emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data pînă la care
se pot emite ordonanţe.
(3) Ordonanţele intră în vigoare la data publicării, fără a fi promulgate.
(4) Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului.
Proiectul de lege privind aprobarea ordonanţelor se prezintă în termenul stabilit în
legea de abilitare. Nerespectarea acestui termen atrage încetarea efectelor ordonanţei.
Dacă Parlamentul nu respinge proiectul de lege privind aprobarea ordonanţelor,
acestea rămîn în vigoare.
(5) După expirarea termenului stabilit pentru emiterea ordonanţelor, acestea pot
fi abrogate, suspendate sau modificate numai prin lege.

raportului constituţional al autorităţii judecătoreşti cu legislativul şi executivul

Separarea puterilor se bazează pe diviziunea naturală a unor astfel de funcţii cum ar fi

cea legislativă, executivă şi judecătorească. Motivarea politică a principiului separării
puterilor în stat se bazează pe ideea de distribuire şi echilibrare a funcţiilor de autoritate
publică între diferite organisme guvernamentale în vederea eliminării unei concentrări a
puterilor în persoana unei singure autorităţi publice şi în scopul prevenirii arbitrariului.
Trei ramuri independente ale puterii publice - legislativă, executivă şi judecătorească –
se pot echilibra şi controla reciproc, prevenindu-se astfel încălcarea ordinii de drept şi
asigurându-se aşa-numitul sistem al controlului şi echilibrului puterilor
Studierea principiului menţionat implică luarea în considerare a celor trei ramuri de
bază ale statului - legislativul, executivul şi justiţia, precum şi a mecanismelor de
interacţiune între ele şi formele de influenţă reciprocă. În orice stat trebuie să existe trei
activităţi sau funcţii prin intermediul cărora poporul îşi exercită puterea consacrată prin
Constituţie. Organul legislativ al statului, adică Parlamentul adoptă legile, Guvernul –
asigură executarea acestora iar sistemul judiciar le aplică atunci când este chemat să
soluţioneze cazuri concrete şi atunci când comandamentele date de lege sunt încălcate.
Fiecare organ, reprezentant al puterii pe care o reprezintă, pe parcursul desfăşurării
activităţilor sale are tendinţa de a se implica în sfera de activitate a unui alt organ
deoarece nu există o delimitare strictă între activităţile pe care le desfăşoară aceste
organe ale statului. Astfel, chiar şi atunci când acţionează în domeniul propriu de
activitate, există o serie de funcţii care parcă se suprapun şi, la o analiză superficială s-ar
părea că respectivele funcţii sunt de competenţa lor.
Puterea judecătorească fiind o componentă independentă a puterii de stat, îndeplineşte
nu doar funcţii ce ţin de realizarea justiţiei. Instanţele judecătoreşti, nu mai sunt privite
ca simple purtătoare ale obligaţiei de înfăptuire a justiţiei, ele formează împreună
puterea judecătorească care, în condiţiile democraţiei, este şi trebuie să fie
independentă [13, p. 221-222]. Este unanim acceptat faptul că pentru ca un sistem
politic să fie stabil, deţinătorii puterii trebuie să fie supuşi unui control reciproc.