Bacteriofagul T4

Încă de la începutul existenţei sale, organismul uman intră în contact cu

variaţi factori de mediu (fizici, chimici şi biologici) care acţionează asupra lui, în
diferite moduri, de cele mai multe ori însă acestea având doar efecte negative.
Asemenea influenţe nocive se pot exercita încă din timpul existenţei sale
intrauterine, determinând ample tulburări de organogeneză şi modificări evolutive
(malformaţii congenitale) sau chiar moartea sa.
După naştere însă, între organismul uman şi microorganismele din
jurul său se stabilesc variate raporturi de interacţiune. Astfel, de cele mai multe ori,
omul vine numai incidental în contact cu cea mai mare parte a acestor
microorganisme, dar, cu unele dintre ele poate stabili chiar strânse relaţii de
interacţiune şi, uneori, de convieţuire.
În mod normal, imediat după naştere, epiteliul cutanat şi mucoasele majorităţii
organelor interne ale omului sunt invadate treptat de o mulţime de
microorganisme care alcătuiesc microflora normală a organismului uman, a cărei
conservare constantă în limitele unui anumit mediu, asigură sănătatea acestuia.
Asemenea relaţie de simbioză poate, uneori, deveni folositoare pentru ambii
parteneri (ca în cazul sintezei unor vitamine esenţiale de către unii coli intestinali)
dar, deseori, ea poate dobândi aspecte de comensualism prin care
microorganismele componente ale microflorei normale depind, din punct de
vedere nutriţional, de gazda care le adăposteşte, fără a-i aduce prejudicii.
Această convieţuire se bazează însă pe un echilibru destul de
instabil de forţe astfel încât, atât factori externi (environmentali), cât şi interni (ce
ţin de organismul – gazdă) pot modifica relaţiile de interdependenţă în sensul
transformării acestora în microorganisme condiţionat patogene care, profitând de
orice ”locus minoris resistentiae”, pătrund spre ţesuturile sensibile, provocând
adevărate traume fiziologice. Dacă, însă, asemenea microorganisme nu se pot
dezvolta decât în organismul omului sau al unor animale, afectându-le sănătatea,
atunci între cei doi membri ai ecuaţiei se stabileşte o relaţie de parazitism.
Microorganismele care pătrund şi invadează ţesuturile organismului
- gazdă, unde se multiplică şi determină tulburări morfologice sau / şi funcţionale,
sunt considerate microorganisme patogene, iar acţiunea lor patogenă depinde
numai de posibilitatea de a găsi cea mai convenabilă poartă de intrare spre
structurile fragile ale organismului uman. Dimpotrivă, simpla lor prezenţă pe
suprafeţele epiteliale ale organismului – gazdă, fără ca ele să se multiplice,
caracterizează numai starea de contaminare. Pentru realizarea stării de infecţie
este necesară pătrunderea şi multiplicarea microorganismelor patogene în
ţesuturile organismului – gazdă, iar dacă interacţiunea dintre microorganismul
patogen şi gazda umană pe care acesta parazitează se materializează prin leziuni
manifeste şi contra-reacţii din partea gazdei, atunci rezultă starea de boală (clinică
sau subclinică).

1
 Virusurile reprezintă o categorie specifică de agenţi infecţioşi,
structural şi fiziologic fundamental diferiţi de oricare dintre microorganismele
cunoscute (Zarnea G., 1983).
Morfologia virusurilor
Din punct de vedere morfologic virusurile pot aparţine următoarelor
tipuri principale: -formă cilindrică-alungită
sau de bastonaş (virusul mozaicului tutunului);
-formă sferică (izometrică), sferoidală (virusul gripal)
- formă paralelipipedică (virusul variolei)
- formă de cartuş sau obuz (virusul piticirii galbene la cartof)
- formă de mormoloc, spermatozoid sau cireaşă cu coadă (unii
bacteriofagi).
Dimensiunile virusurilor 17 nm - 2500 nm.
Deşi diferitele virusuri se deosebesc mult ca formă şi dimensiuni
ele sunt constituite după principii comune. Particula virală matură (virionul) este
alcătuită din două componente esenţiale: genomul viral şi capsida, precum şi un
constituient accesoriu, învelişul extern.
Genomul viral este reprezentat în mod obişnuit printr-o
moleculă de acid nucleic (ADN sau ARN, niciodată ambele). Genomul viral poartă
informaţia genetică necesară replicării în sensul sintezei constituienţilor virali şi a
precursorilor lor.
Capsida virală (gr. "Kapsa" = cutie), acoperă genomul fiind
alcătuită din subunităţi proteice denumite capsomere. Capsomerele sunt
constituite din molecule proteice aşezate în mod regulat, formând în ansamblu
structura specifică a virusului. Capsida protejează materialul genetic.
Capsida şi genomul viral formează nucleocapsida. La unele
virusuri nucleocapsida este acoperită de o altă structură numită învelişul extern
sau peplosul (gr. peplos = manta).
Bacteriofagul este virusul specific pentru bacterii: “mancator
debacterii”. Este adaptat parazitarii celulelor bacteriene si numai pe acesteale
paraziteaza (au specific de specie). Ex: bacteriofagul T4 (Escherichia coli):
- are o structura morfologica complexa, cu cap si coada.
- lungimea vitala este egala cu 200 nm, adica 1/5 µm.
- este de 5 ori mai mic decat cea mai mica bacterie (nu poate fivazut la
microscopul optic).
Bacteriofagii sunt virusuri adaptate la viaţa parazitară în celulele
bacteriene şi care prin multiplicare produc liza acestora.
În anul 1915 Twort, descoperă fenomenul de liză transmisibilă,
dar nu poate explica cu exactitate cauza acesteia.
D'Herelle (1917) demonstrează natura particulară a fagului şi îl
consideră, ca virus, determinându-l bacteriofag (mâncător de bacterii).
În anul 1940, ia fiinţă un grup de cercetători, denumit "grupul
fag", condus de Delbrück, sistemul bacterie-bacteriofag fiind folosit ca model
experimental pentru cele mai importante studii de genetică moleculară.
Structura fagilor diferă de la un grup la altul, în majoritate,
aceştia încadrându-se în două tipuri de bază şi anume:

2
- tipul icosaedric (poliedric);
- tipul filamentos.
Structura morfologica a bacteriofagului:
a) Capul: contine genomul (informatia genetica), cu un ADN dublucircular, ce
este protejat de o CAPSIDA formata din CAPSOMERE;are forma icosaedrica (ca
un cristal).
b) Coada: este formata din proteine si prezinta tub cilindric de 80-100nm,
numit CILINDRU AXIAL, protejat de un manson proteic,
cunoscut sub denumirea de teaca cozii. Proteinele, pe langa faptul ca protejeaza
aceasta parte a bacteriofagului, au si proprietati contractile
(sunt aranjate helicoidal), reducand lungimea la jumatate (40-50 nm); prezinta:
un guler in partea proximala a tecii (ce are forma de disc hexagonal), o placa
bazala in partea distala a tecii. La capetele placii bazale exista crosete, care sunt
unitati proteice cu rol de fixare pe bacterii. Pe langa crosete se
afla fibre (filamente proteice) cu diametrul de 2 nm si lungimea de 130 nm, cu
care se prinde pentru o siguranta mai mare; functii: de protectie, de atasare de
bacterii, de penetrare a genomului viral al bacteriei.
Mecanismul de infectare al bacteriofagului obliga bacteria sa sintetizeze
bacteriofagi. Acestia nu contin apa. Bacteriofagii sunt sensibili la agenti fizici
(radiatii UV, X), chimici (formol, cloroform) si pot fi supusi operatiei
de dezinfectie. Se multiplica, deci sunt vii. Nu au structura celulara. O specie
de bacteriofag infecteaza numai o specie de bacterii. Exista tulpini sensibile la
diferite tipuri de
bacteriofagi si se numesc LIZOTIPI (analiza = lizotipie, se foloseste
bacteriofagul).
Relatia dintre bacteriofag si bacterie:
Exista doua tipuri de cicluri:
a)ciclu productiv (litic)
b)ciclul reductiv (lizogen)
a)In ciclul litic, bacteriofagul se multiplica in celula gazda. Acesta se realizeaza in
etape:
 Adsorbtia bacteriofagului pe suprafata bacteriei: muramidaza,unica enzima
a bacteriofagului, lizeaza mureina din peretele bacterian.
 Astfel, cilindrul axial poate penetra bacteria, teaca cozii secontracta
(datorita ATP-ului si ionilor de Ca2+) si AND-ul viral este “injectat” in
interiorul corpului bacterian.
 Multiplicarea bacteriofagului: dupa patrunderea ADN-ului
bacteriofagului, AND-ul bacterian este blocat, primul preluand comanda,
multiplicandu-se si formand propriile componente.
 Maturarea bacteriofagului: componentele aparute in sinteza in
celula bacteriei formeaza ansamblul bacteriofagului matur, virulent pentru
celula gazda.
 Eliberarea bacteriofagului: bacteria isi inceteaza metabolismul(moare),
elibereaza fagii in mediu, datorita endolinizei.
b)In ciclul lizogen, fagul patrunde in bacterie, aceasta se apara,
secretand o substanta represiva pentru virulenta bacteriofagului si inhiba

3
 multiplicarea. Astfel, AND-ul viral nu se preia. Apare o integrarea unei noi
gene in cromozomul bacterian. Bacteria se dezvolta normal,
dar transmite descendentilor gena. Fagul este, insa, nevirulent, cunoscut
drept FAG TEMPERAT sau FAG LATENT. Prin integrarea materialului genetic
al fagului, materialul genetic al
bacteriei este modificat, rezultand variabilitatea genetica. Profagul redevine
virulent: spontan (in cazul lizei celulei gadza) sau indus.
Raporturi intre celulele bacteriei si bacteriofag:
Celula bacteriana poate fi:
•Lizosensibila: are receptori pentru bacteriofagi si permite multiplicarea lui,
rezultand lizarea bacteriei.
•Lizogena: poarta bacteriofagul sub forma de profag in interiorul ei, il
transmite descendentilor si sintetizeaza exotoxine.
•Lizorezistenta: nu are receptori pentru bacteriofagi (nu se pot fixape ea) si
rezista atacului bacteriofagului. Bacteriile lizogene pot deveni lizorezistente,
pentru a nu mai fi atacate de alti bacterifagi de acelasi fel (omologi).
Proprietatile bacteriei lizogene:
 Rezistenta specifica, cunoscuta drept imunitatea bacteriei. Bacteria
lizogena este o bacterie lizorezistenta (ex: variola, tetanus – au o rezistenta
lunga, spre deosebire de holera, care are o rezistenta scurta).
 Inductibilitatea: sunt produsi fagi maturi, virulenti: dupa actiunea agentilor
inductori (radiatii UV, temperaturi mai mari de 40º C, agenti chimici,
antibiotice) sau spontan.
 Agentii blocheaza substantele bacteriene represoare, fagul redevenind
virulent .
 Fagul devine defectiv, nu se mai activeaza.
 Fagul devine recombinant genetic.
Datele cele mai numeroase cunoscute în prezent sunt cele referitoare la fagii
din seria T, îndeosebi la fagi T-par (T2, T4, T6).
Particula virală matură a fagilor T-par cu g.m. 2,2 x 1010 este alcătuită din ADN
şi proteină şi din punct de vedere anatomic prezintă următoarele componente:
cap, guler, coadă, placă bazală şi fibrele cozii.
Capul fagului, la microscop prezintă o formă poliedrică iar în secţiune are o formă
hexagonală, cu o lungime de 100 nm şi o lăţime de 65 nm.
Acesta este constituit din capsomere cu Ø de 4 nm, dar nu este cunoscut încă,
numărul şi modul de aşezare al acestora.
În interiorul capului, se găseşte genomul, alcătuit dintr-o moleculă de ADN d.c.,
liniară, cu lungimea de 50 m, ce cuprinde 200 gene, fiind împachetată foarte
strâns.
În partea bazală a capului, la locul de prindere al cozii se află un dop proteic, cu rol
de articulare mecanică.
Între acest dop şi placa bazală se găseşte un tub lung de 120
nm, reprezentat de cilindrul axial al cozii. El are un Ø de 7,5 nm şi un canal central
cu Ø de 2 nm, prin care trece ADN-ul în momentul introducerii în celula bacteriană.
Bacteriofagii sunt virusuri care parazitează bacteriile şi din
punct de vedere al ciclului de viaţă pot fi: litici (virulenţi) –T4 şi/sau lizogeni

4
(temperaţi) – λ. Bacteriofagii au fie genom constituit dintr-o moleculă de ADN
dublucatenar sau monocatenar linear, fie genom ARN.
Din punct de vedere al ciclului de viaţă bacteriofagii pot fi litici şi/ sau lizogeni
(temperaţi). Din punct de vedere structural fagii au fost clasificaţi în trei tipuri:
icosaedrici (φX174), icosaedrici cu coadă (T4) şi filamentoşi (φ29, M13).
Bacteriofagii pot fi virulenţi (litici) (T4) sau temperaţi (lizogeni) (φ80, λ). Structura
bacteriofagului T4 este următoarea: cap, coadă, placă bazală,
fibrele cozii.
Bacteriofagii virulenţi îşi "injectează" materialul genetic (genomul,
cromosomul viral) în citoplasma celulei gazdă, care este replicat independent de
cromosomul bacterian, are loc transcrierea, se sintetizează proteinele virale şi
componentele structurale ale bacteriofagului, se asamblează particulele virale şi
în final celulele bacteriene sunt lizate.
Bacteriofagii temperaţi după ce-şi introduc genomul în celula gazdă, acesta se
integrează în cromosomul bacterian devenind profag şi se replică odată cu
cromosomul celulei gazdă, iar genele virale în marea lor majoritate nu se exprimă.
Integrarea se realizează la nivelul unor situsuri specifice
(genomul fagului λ se integrează între operonii gal şi bio) sau la întâmplare în
diferite regiuni ale cromosomului bacterian. Starea de lizogenie poate fi perpetuată
de-a lungul mai multor generaţii bacteriene, dar în anumite condiţii genomul viral
poate fi excizat din cromosomul celulei gazdă şi eliberat în citoplasmă, evoluând
spre ciclul litic. Acesta este fenomenul inducţiei fagice (inducţiei litice).
Integrarea genomului fagilor lizogeni în cromosomul bacterian se realizează cu
ajutorul unei enzime numite integrază codificată de gena int. Excizia profagului
care apare în cazul inducţiei fagice a unei tulpini lizogene este determinată de
enzima excizionaza codificată de gena xis.
Starea de lizogenie determină unele modificări la nivelul membranei externe a
celulelor bacteriene, care duc la alterarea situsurilor de legare, astfel că bacteria
este protejată de atacul altor bacteriofagi virulenţi înrudiţi cu fagul temperat.
Inducţia litică se datorează faptului că proteinele virale
represoare, care determină inhibarea exprimării genelor virale sunt inactivate.
Inducerea ciclului litic depinde de cantitatea relativă a proteinelor represoare Cro
(care inhibă sinteza represorului cI şi permite transcrierea genelor virale implicate
în multiplicarea şi morfogeneza fagului, determinând excizia profagului din
cromosomul bacterian şi deci evoluţia litică) şi cI (care inhibă exprimarea
majorităţii genelor virale, determinând starea de lizogenie). Inducţia fagică poate fi
declanşată spontan sau poate fi stimulată de factori fizici (radiaţii ionizante (X),
neionizante (UV), temperatură) sau chimici (antibiotice - mitomicina C în cazul
tulpinilor de Streptomyces producătoare de streptomicină).
Bacteriofagul T4 poate înmagazina câteva mii de instrucţiuni cu ajutorul lanţului de
ADN.
Se cunoaşte deja faptul că, în general, paraziţi sunt mai numeroşi decât
gazdele lor; o specie-gazdă poate fi parazitată de mai multe specii de paraziţi.

Bibliografie:

5
.
 Zala C. R., 2008 – Atlas fitopatologic. Ed. Didactica si Pedagogica,
Bucuresti.
 https://www.scribd.com/doc/160416172/Microbiologie-Bacteriofagul-T4