Cel care participă la energia divină devine el însuşi lumină

Powered by

0810

energieÎn tradiţia iudaică, Moise este cel care contemplă lumina; de aceea Moise şi Ilie, cei doi
mari vizionari, asistă la Schimbarea la Faţă a lui Hristos. Norul luminos însoţeşte exodul,
acoperă tabernacolul, umple templul, fiind spaţiul acelei Scheikinah (slava lui Dumnezeu) ca
semn al prezenţei divine. Poporul Cuvântului (îndemnul „ascultă, Israele” introduce totdeauna
textele mesianice) – aude: „ridică-ţi ochii şi vezi”. Transfigurarea Domnului inaugurează
viziunea apocaliptică.

Pentru Sfântul Irineu, viziunea lui Dumnezeu se plasează în eshatologie. Prin Clement şi Origen,
Alexandria creştină creează o doctrină intens intelectualistă despre viziunea lui Dumnezeu.
Dimpotrivă, Sfântul Atanasie va accentua îndumnezeirea şi va stabili ca ideal creştin
spiritualitatea deşertului care se bucură deja de premisele nestricăciunii. Odată cu Părinţii
Capadocieni, obiectul teologiei este deja Sfânta Treime. Pentru Sfântul Vasile, gnoza este
înlocuită de comuniunea cu Dumnezeul Treimic, iar chemarea vizează „intimitatea cu
Dumnezeu” sau „unirea din dragoste”. Tot el spune însă „chiar dacă afirmăm că ne cunoaştem
Dumnezeul şi energiile Sale, nu ne permitem defel să ne apropiem de esenţa Lui. Căci, dacă
aceste energii coboară până la noi, esenţa Lui rămâne inaccesibilă”. Orice viziune a lui
Dumnezeu este trinitară: în Duhul Sfânt vedem chipul Fiului şi prin el, arhetipul abisal: Tatăl.
Pentru Sfântul Grigorie de Nazianz, intelectul este depăşit de contemplarea „celor trei lumini
care sunt una”, a acelei „unice străluciri a Treimii ale cărei umbre sunt singure îndeajuns – scrie
sfântul – pentru a mă înfiora”. La rândul său, Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „E deopotrivă
drept că inima curată îl vede pe Dumnezeu şi că nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu.
Într-adevăr, ceea ce este nevăzut prin fire ajunge vizibil prin energiile sale care apar oarecum
împrejurul firii”.

Viziunea este interiorizată, sufletul contemplă imaginea sa purificată ca într-o oglindă în care
răsfrânge lumina divină, dar natura lui Dumnezeu rămâne inaccesibilă. Aici, experienţa mistică e
centrată asupra locuirii Cuvântului în suflet şi asupra tensiunii iubitoare – urcuş infinit spre
natura inaccesibilă a lui Dumnezeu.

Pentru loan Hrisostom şi şcoala teologică din Antiohia, în veacul ce va să vină ÎI vom vedea pe
Hristos îmbrăcat în slavă divină şi pe Dumnezeu îmbrăcat în firea umană a Mântuitorului. În
schimb, pentru Sfântul Chiril al Alexandriei, nu vom vedea doar unitatea îndumnezeită a
Cuvântului, ci Persoana divină întrupată care se va arăta în aceeaşi slavă cu Tatăl şi cu Sfântul
Duh. Sfântul Maxim ne oferă o sinteză viguroasă: viziunea celor aleşi se prezintă ca o revelaţie
energetică a divinităţii în persoana lui Hristos, trupul acestuia devenind o teofanie perceptibilă.
Avem aici o viziune care întrece deopotrivă intelectul şi simţurile; care se adresează omului
deplin: o comuniune a persoanei cu un Dumnezeu personal. Comuniunea cu energiile divine
deschide infinitul de dincolo de cunoaştere. Sfântul Atanasie Sinaitul se referă la viziunea „faţă
către faţă” (Matei 18, 10; I Corinteni 13, 12) amintindu-ne că textul spune: „persoană către
persoană” nu „natură către natură”. Şi nu natura este cea care vede Natura, ci persoana este aceea
care vede Persoana. Acesta este, de altfel, răspunsul ortodox la argumentele iconoclaştilor („pe
icoanele lui Hristos nu se poate reprezenta nici amestecul celor două naturi, nici umanitatea
separată de divinitate”), răspuns care a fost formulat de Sfântul Teodor Studitul: icoana nu
seamănă cu prototipul „după esenţă”, dar i se aseamănă „după ipostas şi nume”. Căci în icoanele
lui Hristos se zugrăveşte ipostasul Cuvântului întrupat, iar nu natura sa divină sau umană. Este
deci vorba de o comuniune cu Persoana lui Hristos în timpul căreia cele două naturi – cea creată
şi cea necreată – se întrepătrund, în acest fel, cultul icoanelor anunţă deja viziunea lui Dumnezeu.
Sfântul loan Damaschinul aprofundează acest proces, precizând că în unirea ipostatică,
umanitatea lui Hristos participă la slava divină şi ni-L face pe Dumnezeu vizibil. Vederea „faţă-
către-faţă” este comuniunea cu Persoana lui Hristos.

Sfântul Simeon Noul Teolog ne trece din contextul hristologic în planul pneumatologiei, adică
spre lumina necreată pe care Duhul Sfânt o descoperă şi la care omul participă pe deplin.
Experienţa sa transcende limitele fiinţei create reprezentând ieşirea spre misterul „zilei a opta”.
Contemplaţia mistică se întâlneşte cu viziunea eshatologică. În Veacul ce va să vină, Duhul Sfânt
va apărea ca o lumină, dar ceea ce se va vedea, în comuniune personală cu fiecare dintre noi, va
fi Persoana lui Hristos. Sinteza palamită încheie tradiţia patristică, depăşind dualismul dintre
sensibil şi inteligibil, dintre simţuri şi intelect, dintre materie şi spirit. Transcendenţa divină
presupune că Dumnezeu se descoperă omului întreg, fără să se poată vorbi de vreo viziune
propriu-zis sensibilă sau intelectuală. Frontiera se situează între creat şi necreat. Nu este vorba
nici de reducerea sensibilului la inteligibil, nici de materializarea spiritualului, ci de comuniunea
omului întreg cu necreatul, unire a persoanei umane cu Dumnezeu, mai presus de toate limitele
materiei create. „Natura divină nu este participabilă în ea însăşi, ci în energiile ei”. „Cel care
participă la energia divină devine el însuşi, într-un fel, lumină”, spune Palama. Această lumină
nu este materială, nici spirituală, ci dumnezeiască, necreată: ea se comunică întregului om şi îl
face să trăiască în comuniune cu Sfânta Treime, fericire a veacului ce va să vină. Iată stadiul
îndumnezeirii, când Dumnezeu va fi „totul în toate” nu la nivelul esenţei, ci la acela al energiei,
splendoare inefabilă a Treimii.

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu