Cuprins

Terminologia cuvântului referendum……………………………..3

Drepul de participare la referendum.. …………………………….3
Valabilitatea referendumului……………………………………...3
Tipuri de referendum……………………………………………...4
Referendumuri şi plebiscite care au avut loc în România………...4
Referendum – atribuţie a Preşedintelui…………………………...5
Bibliografia……………………………………………………….8
 Terminologia cuvântului referendum

Cuvântul referendum sau plebiscit este originar din limba latină şi este
folosit pentru a desemna procesul de consultare directă a cetăţenilor unei ţări în
legătură cu un text de lege de o importanţă cu totul deosebită sau asupra unei
situaţii de importanţă naţională. Referendumul sau plebiscitul este o formă de
democraţie directă, în contrast cu democraţia reprezentativă.
Art.2(1) al Constituţiei României prevede: “Suveranitatea naţională aparţine
poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin
alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”
Referendumul naţional constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi
de exprimare a voinţei suverane a poporului român cu privire la:
a) revizuirea Constituţiei;
b) demiterea Preşedintelui României;
c) probleme de interes naţional.
Terminologic cuvântul îşi are originile în dreptul roman, unde gerunziul
verbului referare desemna o procedură prin care întreg corpul electoral era
consultat în mod direct cu privire la o temă precisă, conferind astfel legitimitate
deciziei adoptate. În antichitate ca şi astăzi referendumul era apreciat drept
instrument prin excelenţă al democraţiei directe, în care alegătorii îşi stabileau
opinia şi adoptau o decizie (de regulă cu caracter normativ) în mod direct, fără nici
un intermediar.
În condiţiile prezentei legi se poate organiza şi desfăşura şi referendum
local asupra unor probleme de interes deosebit pentru unităţile administrativ-
teritoriale.
În cadrul referendumului populaţia poate fi consultată cu privire la una sau la mai
multe probleme, precum şi cu privire la o problemă de interes naţional şi o
problemă de interes local, pe buletine de vot separate.
Problemele care, potrivit art.152 din Constituţie, nu pot fi supuse revizuirii
nu pot face obiectul referendumului.

Drepul de participare la referendum

Au dreptul de a participa la referendum toţi cetăţenii români care au împlinit

vârsta de 18 ani până în ziua referendumului inclusiv, cu excepţia debililor sau a
alienaţilor mintal puşi sub interdicţie, precum şi a persoanelor condamnate prin
hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale.

Valabilitatea referendumului

Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus
unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale.
Ca procedură legislativă general acceptată, în cazul referendumului,
consultarea cetăţenilor se face prin chemare la vot direct, pe buletinele de vot
existând doar două opţiuni, Da sau Nu. Rezultatul referendumului este exprimat
prin numărarea tuturor voturilor valabile exprimate şi publicarea rezultatului final,
în forma votului direct exprimat individual, sub forma unui Da sau Nu.
Majoritatea referendumurilor, cu excepţii notabile care au nevoie de o lege
specială care să menţioneze excepţia, necesită doar o majoritate simplă (jumătate
din totalul voturilor valabile exprimate plus unul) pentru a determina rezultatul
final, care poate fi un Da în favoarea situaţiei, planului, proiectului sau legii sau un
Nu.
 Tipuri de referendum
După criteriul efectelor juridice produse, referendumurile pot fi:
 decizionale (produc efecte juridice obligatorii)
 consultative (nu produc efecte juridice obligatorii).
După criteriul de decizie adoptată în urma referendumului cu precădere în
cazul referendumului legislativ, se disting:
 referendum normativ (care tinde la adoptarea unui act normativ)
 referendum abrogativ (Constituţia Italiei a prevăzut posibilitatea
abrogării unor acte normative prin decizie populară).
După criteriul competenţei discreţionare lăsate iniţiatorului referendumului
se poate face o distincţie între:
 referendumul obligatoriu (este impus de Constituţie, el se organizează
ex officio, de îndată ce condiţiile descrise de norma constituţională sunt
îndeplinite. De regulă el are caracter decizional (Franţa, România); de asemenea,
de regulă el are ca obiect legile constituţionale şi actele de drept internaţional (cu
excepţia notabilă a Portugaliei).
 referendumul facultativ (este prevăzut de Constituţie ca posibil, dar
depinzând de manifestarea expresă a voinţei unuia (Preşedintele Republicii în
Franţa sau România) sau mai multor (Guvern, Parlament şi/sau şef de stat în
Spania sau Grecia) subiecte de drept. De regulă el are caracter decizional).

Referendumuri şi plebiscite care au avut loc în România:

 10 - 14 mai 1864 - Aprobarea Statutului Dezvoltător al Convenţiei de

la Paris, la propunerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza
  2 - 8 aprilie 1866 - Aprobarea lui Carol I ca domnitor al Principatelor
Unite
 24 februarie 1938 - Aprobarea Constituţiei României adoptată la
iniţiativa lui Carol al II-lea
 2 - 5 martie 1941 - Aprobarea politicii generalului Ion Antonescu
 9 - 16 noiembrie 1941 - Al doilea plebiscit pentru aprobarea politicii
mareşalului Ion Antonescu
 23 noiembrie 1986 - Aprobarea reducerii cu 5% a armamentelor,
efectivelor şi cheltuielilor militare
 1989 - Interzicerea datoriilor externe, propusă de Nicolae Ceauşescu
 8 decembrie 1991 - Aprobarea Constituţiei României (Referendumul
constituţional din România, 1991)
 18 - 19 noiembrie 2003 - Aprobarea revizuirii Constituţiei României
(Referendumul constituţional din România, 2003)
 19 mai 2007 - Referendumul pentru demiterea preşedintelui Traian
Băsescu, 2007
 25 noiembrie 2007 - Referendumul privind introducerea votului
uninominal, 2007
Referendum – atribuţie a Preşedintelui

Convocarea corpului electoral pentru a se pronunţa prin referendum asupra

unor probleme de interes naţional reprezintă una din atribuţiile exercitate de
Preşedintele Republicii cu consultarea factorilor politici prevăzuţi de lege.
Art.90 al Constituţiei prevede: “Preşedintele României, după consultarea
Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu
privire la probleme de interes naţional”.
 Cum, în conformitate cu art.73(3) al Constituţiei, organizarea şi desfăşurarea
referendumului urmează să fie reglementată printr-o lege organică, se pune
problema că dacă în absenţa unei asemenea reglementări, Preşedintele este sau nu
astăzi în situaţia de a putea recurge, cu consultarea Parlamentului, la procedura
referendumului.
La prima vedere, s-ar părea că soluţia negativă se impune. S-ar putea anume
spune că, întocmai ca şi în cazul alegerilor pentru camerele Parlamentului sau
pentru Preşedintele, efectuarea referendumului presupune o serie de măsuri
organizatorice, care se cer reglementate în prealabil printr-o lege organică, cum
sunt cele privitoare la alcătuirea şi publicarea listelor cetăţenilor îndrituiţi să
participe la votare, organizarea şi asigurarea funcţionării secţiilor de votare,
stabilirea termenelor şi a condiţiilor de publicare a întrebărilor adresate corpului
electoral etc. Ori, în lipsa unor asemenea precizări făcute prin lege organică,
desfăşurarea regulată a consultării populare n-ar putea fi asigurată.
Acest punct de vedere ar fi însă prea sever. El nu ar ţine seama de faptul că
legea privitoare la alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului, ca şi cea privitoare la
alegerea Preşedintelui României, care sunt legi organice, cuprind dispoziţii
suficient de dezvoltate pentru a se putea organiza, pe baza lor, un referendum. De
altfel, în această privinţă, trebuie să se ţină seama de faptul că referendumul din
decembrie 1991 a avut loc în absenţa unei legi speciale de organizare a
referendumurilor. Bineînţeles că, în măsura în care Constituţia cuprinde unele
dispoziţii specifice pentru ipoteza referendumului, acestea vor trebui să prevaleze.
Astfel, de exemplu, deşi legile nr.68/1992 şi 69/1992 prevăd că data alegerilor se
stabileşte de Guvern, în cazul referendumului convocat de Preşedintele României,
lui îi va reveni această atribuţie.
Trebuie observat, în sfârşit, că o soluţie care ar face pendentă punerea în
aplicare a art.90 al Constituţiei de adoptarea unei viitoare legi organice special ar
da posibilitatea unui Parlament ostil Preşedintelui Republicii ca, amânând la infinit
adoptarea unei legi organice privitoare la organizarea referendumului, să-l
împiedice să-şi exercite o importantă atribuţie conferită lui prin Constituţie tocmai
în scopul de a i se pune la îndemână o cale procedurală chemată să frâneze
tendinţele eventuale ale Parlamentului spre atotputernicie.
O altă problemă, legată de exercitarea atribuţiei Preşedintelui analizată în
acest loc, se referă la procedura, potrivit căreia el urmează să consulte Palamentul
înainte de a convoca corpul electoral pentru a se pronunţa prin referendum.
Având în vedere că, în spiritul Constituţiei şi al regulamentelor camerelor,
mesajele Preşedintelui către Parlament se caracterizează prin faptul că au un
conţinut informativ, calea procedurală a unei cereri sau solicitări va fi prealabilă în
vederea consultării Parlamentului cu privire la intenţia Preşedintelui de a recurge la
referendum.
O dată sesizat cu o asemenea cerere, Parlamentul va trebui să procedeze în
şedinţe separate ale celor două camere sau în şedinţă comună?
Art.65 al Constituţiei şi art.1 al regulamentului şedinţelor comune ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului nu cuprind prevederi specifice privitoare la
această problemă. Totuşi, întrucât art.1, pct.22 al regulamentului citat prevede că
adoptarea oricăror acte cu caracter exclusiv politic urmează să aibă loc în şedinţă
comună a ambelor camere (bineînţeles dacă nu se prevede altfel), această
procedură va trebui aplicată şi atunci când Parlamentul este chemat să-şi exprime
opinia asupra unei cereri a Preşedintelui formulate conform art.90 al Constituţiei,
fiind incontestabil că exprimarea unei asemenea opinii de către Parlament este un
act cu caracter exclusiv politic.
Conform art.1, pct.23 din regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului, proclamarea rezultatelor referendumului naţional are loc
în şedinţă comună a celor două camere. Întrucât însă una din atrbuţiile Curţii
Constituţionale este confirmarea referendumului, consecinţa va fi că Parlamentul
nu va putea proclama rezultatul referendumului decât după ce Curtea
Constituţională îl confirmă.
Art.90 al Constituţiei nu stabileşte un termen, în limitele căruia Parlamentul
ar fi obligat să se pronunţe asupra intenţiei Preşedintelui de a consulta poporul prin
referendum. Această lacună a Constituţiei ar putea avea consecinţe grave în cazul
în care, pe calea referendumului, Preşedintele ar urmări să supună arbitrajului
corpului electoral un conflict născut între el şi Parlament. În acest caz, în lipsa unui
termen, în limitele căruia ar fi obligat să se pronunţe, Parlamentul ar putea amâna
la infinit emiterea avizului său consultativ, ceea ce ar duce la paralizarea exercitării
de către Preşedintele Republicii a unei atribuţii recunoscute lui de Constituţie.
Caracterul lacunar al reglementărilor art.90 al Constituţiei se vădeşte şi din
faptul că, el nu precizează în nici un fel care ar fi obligaţiile ce rezultă pentru
Parlament, pentru Preşedintele Republicii sau pentru cetăţeni dintr-un vot
referendar exprimat în condiţiile lui.
În lipsa unei asemenea reglementări, susţin că, întrucât art.61 al Consituţiei
consacră foarte categoric principiul că Parlamentul este unica autoritate legislativă,
consecinţa este că Preşedintele Republicii nu va putea legifera pe calea unui
referendum declanşat de el, ocolind procedura legislativă. Totuşi, dat fiind că tot
ceea ce interzice art.61 al Constituţiei este legiferarea prezidenţială prin
referendum, nimic nu se opune ca referendumul prezidenţial să intervină după ce
procedura parlamentară de adoptare a legilor a fost epuizată, pentru a supune
scrutinului popular confirmarea sau infirmarea unei legi deja adoptate de
Parlament cu respectarea procedurii prevăzute în acest scop.
Acest ultim punct de vedere a fost criticat de Ion Deleanu în următorii
termini: “Un referendum care ar avea ca obiect sancţionarea unei legi adoptate de
Parlament – prin confirmarea sau infirmarea acesteia – este tot un referendum
legislativ. Şi tocmai pe baza art.61 care interzice referendumul prezindenţial
legislativ, n-ar fi posibil nici măcar un referendum post factum”.
Argumentarea lui Ion Deleanu nu ţine însă seama de faptul că tot ceea ce
art.61 al Constituţiei interzice este ca o lege să fie adoptată cu ocolirea procedurii
parlamentare. După ce această procedură a fost îndeplinită, art.61 nu interzice
intervenţia altor factori constituţionali decât Parlamentul pentru a împiedica
temporar sau definitiv intrarea în vigoare a unei legi deja adoptate de acesta.
Dimpotrivă, Constituţia prevede că o lege adoptată de Parlament îi poate fi
restituită de Preşedintele Republicii pentru o nouă examinare, precum şi că, la
sesizarea factorilor specificaţi de Constituţie, Curtea Costituţională, înainte de
promulgarea legii, poate să o declare neconstituţională. Mai mult, o lege de
revizuire a Constituţiei, deşi adoptată de Parlament, nu devine definitivă decât dacă
ulterior este aprobată prin referendum. Aşa fiind, nu se poate spune că o convocare
de către Preşedintele Republicii a corpului electoral pentru a se ponunţa asupra
unei legi adoptate de Parlament ar aduce atingerea prevederilor art.61 al
Constituţiei, căci este limpede să în acest caz procedura legislativă parlamentară a
fost epuizată. Concluzia că, pe calea unui referendum declanşat de Preşedintele
Republicii, legea adoptată de Parlament va putea fi confirmată sau infirmată, se
impune neîndoielnic şi în temeiul art.2(1) al Constituţiei, potrivit căruia
suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum. Dar, dacă s-ar admite ideea că un referendum
convocat de Preşedinte nu poate duce la infirmarea unei legi deja adoptate de
Parlament, atunci art.2(1) al Constituţiei ar fi golit de întregul său conţinut. Ar
însemna că zadarnică a fost introducerea în Constituţie a prevederii, potrivit căreia
suveranitatea naţională se exercită şi prin referendum, din moment ce acest
referendum ar fi lipsit de orice eficienţă. Recunoaşterea posibilităţii ca o lege
adoptată de Parlament să fie infirmată prin referendum se impune şi pentru
consideraţii de ordin practic. Într-adevăr, Parlamentul poate adopta la un moment
dat legi absolut abuzive, cum a fost cea prin care deputaţii şi senatorii au fost
scutiţi de plata impozitului aferent indemnizaţilor şi diurnelor lor. Această lege a
fost declarată neconstituţională de Curtea Constituţională, iar obiecţia de
neconstituţionalitate nu a fost înlăturată de Parlament, nereunindu-se majoritatea
de 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor necesară în acest scop. Dar dacă
Parlamentul ar fi votat legea în aceeaşi formă cu această majoritate, conform
interpretării propuse mai sus, ar fi rămas totuşi deschisă calea referendumului
naţional pentru a împiedica săvârşirea unui revoltător abuz.
 Bibliografie

 Prof. univ. Tudor Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice,

Tratat elementar, vol. II, Editura Lumina Lex, 2000, Bucureşti
 Cristian Ionescu - Drept constituţional şi instituţii politice, Sistemul
constituţional românesc, vol. II, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex,
2001, Bucureşti
 Ion Deleanu - Justiţia contituţională, Editura Lumina Lex, 1995,
Bucureşti
 Daniela Valea - Drept constituţional şi instituţii politice, Note de curs,
Pentru uzul studenţilor, Editura Universităţii “Petru Maior”, 2007
 Constituţia României din 31/10/2003 publicat în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 767 din 31/10/2003
Internet: http://ro.wikipedia.org