Rezumat referat

1. Tema mea de cercetare – Experiment componistic în creația compozitorilor americani

de origine română, urmărește evoluția inedită a acestora în peisajul cultural extrem de
bogat din SUA în secolele XX-XXI.
Astfel, într-o primă etapă, m-am documentat și am tratat în primul Referat subiectul legat
de Elitismul opus comercialului într-o societate dominată de marketing, de altfel acesta fiind parte
din lucrarea propriu-zisă.
2. Astfel, am încercat să înțeleg și să analizez dintr-o perspectivă nu neapărat muzicală,
ci mai ales dintr-o perspectivă pluridisciplinară condiția artistului în spațiul american,
care este influențat de un context social, cultural.

ELITISM
Elitismul este văzut astăzi drept fenomenul care susține și afirmă valorile culturale, morale,
înalte ș.a.
Chiar dacă marile realizări artistice ale secolului XX din Statele Unite nu au fost susținute
continuu și coerent de puterea publică, arta cultă există grație unei conștiințe a serviciului public,
conștiință întărită de practica mecenatului.
Am fost interesată de conexiunile dintre arte, care au fost cultivate și dezvoltate în multiple
direcții, mai ales în perioada avangardistă: opera lui Marcel Duchamp, dansul în viziunea
coregrafului Merce Cunningham, estetica artiștilor Alfred Stieglitz (fotograf) și Francis Picabia
(pictor, tipograf) referitoare la faptul că elementele frumuseții nu mai sunt supuse unor anumite
tehnici precise, neavând legătură cu dorința avangardei europene de a epata burghezia. Prin acest
fapt și muzica iese din mediul său specific/tradițional îndreptându-se spre sincretism
Deriva continentului european către America contribuie la construcția, din aproape în
aproape, a unei muzici de sorginte americane, favorizând emergența unei avangarde artistice
autohtone, desigur indusă de emigrație în cursul anilor ’30, apoi, în 1938, după anexarea
Cehoslovaciei și capitularea Franței în 1940 când majoritatea muzicologilor și compozitorilor de
renume ajung în exil: Theodor W.Adorno, Willi Apel, Hanns Eisler, Igor Stravinsky, Darius
Millhaud, Béla Bartók, Kurt Weill, Paul Hindemith, și de asemenea Erich Wolfgang Korngold și
Serghei Rachmaninov1.
Spiritul muzicii de origine americană, este încă imitativ. De obicei dezvoltarea artelor
muzicale este ultima, și probabil este dificil să căutăm o notă distinctivă a muzicii americane. În
Diversitatea societății americane, în primul rând dată de populația compusă din mai toate rasele
Europei, există și un element comun, și acela este spiritul național liber.

O altă linie pe care am încercat să o dezvolt este cea a compozitorilor elitiști americani
Compozitorii adoptă subiecte americane, modificându-și uneori propriul stil: Roy Harris,
Aaron Copland, Charles Ives. Apare odată cu acest fapt o muzică „serioasă” și „amuzantă”
inspirată de jazz. Americanizarea muzicală se produce, la Dvořák prin utilizarea folclorului indian
și la Copland prin combinațiile de jazz și ritmuri latino-americane.
În jazz, intervine o profundă schimbare de stil - se trece de la hot jazz, la swing (Duke
Ellington, Count Basie) și bop reprezentat de Charlie Parker și Dizzy Gilllespie sau Thelonious
Monk
Philip Glass adoptă un minimalism pe filieră pop. Prieten cu David Bowie, Glass compune
simfonia Heroes în anul 1996, inspirată din albumul „Heroes” al lui Bowie și Brian Eno din 1978,
iar John Adams considerat un simfonist prin excelență, lucrarea de referință fiind Chamber
symphony. Am amintit și despre pionierii muzicii experimentale - Colon Nancarrow, Harry Partch,
Carl Ruggles
O contribuție consistentă în privința muzicii americane o au și compozitorii americani de
origine română - Gheorghe Costinescu, Dinu Ghezzo, Sever Tipei și Liviu Marinescu, care
utilizează tehnici moderne în compozițiile lor, bazate pe principii experimentale.
1.experimentul lui Gheorghe Costinescu care recurge la sincretism, și care va da naștere
teatrului instrumental-vocal. O lucrare de referință este Tai-Chi on the Hudson (2015) pentru
cvartet de coarde și animație, compoziție axată pe ingeniozitate, pe utilizarea de noi tehnici
componistice ca: sunete concrete, body percution, surse electronice.

1
Bertold Brecht, exilat și el, nota în Flüchtlingsgespräche („Dialogues d’exilés”) că „cea mai bună școală pentru
dialectică este emigrarea, prin urmare, reminiscența, repetarea, recreerea: viitorul succes al unui trecut care încă, se
prezintă violent, este dialectica exilului. Adorno privește acest fapt ca pe o mutilare, după cum indică subtitrarea
lucrării sale Minima Moralia: „Reflecție asupra vieții mutilate”, Jean-Noël von der Weid, La musique du XX siècle,
Hachette Littératures, 2005, p.91
 2.Experimentul lui Sever Tipei - de factură structural-constructivist, un exemplu fiind
lucrarea sa intitulată Cuniculi, for five tubas, compusă în anul 1986.
3.Dinu Ghezzo utilizează în compoziții sale material (zonă sonoră pură), relații matematice
și se îndreaptă către o poetică a spațiului, (Tubae Mundi).
4.Liviu Marinescu experimentează muzici bazate pe descoperire și decodificarea
surselor. Un exemplu ar fi lucrarea Echoes pentru flaut și sunete pre-înregistrate. Pentru un impact
de durată al acestui tip de lucrare electro-acustică, Liviu Marinescu a urmărit două linii esențiale
în realizarea acesteia: alcătuirea unor eșantioane sonore și menținerea culorii naturale a sunetelor.
Compozitorul urmărește ideea de muzică vie și interactivă, fiind mai puțin interesat de procesarea
sunetelor; piesa este axată pe evidențierea timbrului, a armoniei și a ritmului, implicând o gamă
largă de tehnici: lovituri, fluierături, pocnituri, vibrații variate ale sunetului. Pistele înregistrate au
fost create de Daniel Kessner, care de asemenea a contribuit și la procesul compozitorului Liviu
Marinescu de a înțelegere tehnicile contemporane ale flautului. Lucrarea Echoes îi este dedicată
lui Kessner cu mulțumiri pentru sprijinul generos pe care l-a oferit compozitorului.

Apariția muzicii originale pe teritoriul american, muzică ce nu ignoră formalismul german

și nici pe cel rus, sau cromatismul excepțional al școlii franceze, poate încă cea mai intensă în
inovație și educație muzicală (să nu uităm că Nadia Boulanger rămâne deschisă compozitorilor de
pe noul continent de la Aaron Copland la Philip Glass, salonul său parizian constituindu-se într-o
adevărată școală, iar Gertrude Stein susține financiar avangarda în toate formele ei).
Însă pentru a înțelege această muzică americană (fie că ea a fost un produs de influență
europeană, ori un produs original), care avea să primească în sânul ei compozitori din toată lumea,
artiști în căutare de libertate de expresie, de noi tehnologii, de spații de cercetare pe care numai
universitățile americane le puteau avea, a trebuit să recurg la instrumente de cercetare istorică și
mai ales sociologică și economică pentru a cuprinde fenomenul produs de muzica negrilor - o
populație de numai 10% de pe teritoriul SUA, care reușește să producă un bun de consum născut
dintr-un divertisment - și m-am referit aici la jazz și blues.
Tot aici se produce o mutație în sânul intelectualilor americani cu un spirit liber și rebel.
Această mutația s-a produs încă de la sf.sec precedent prin Antonin Dvořák.. Dvořák compune
simfonia Din lumea nouă, temele melodice fiind desprinse din tradițiile sclavilor de culoare. „toți
marii muzicieni s-au inspirat mai mult sau mai puțin din cântecele populare.
 În tradiția europeană, afirmă Bernstein, marea muzică s-a dezvoltat organic plecând de la
sursele naționale atât la nivelul materialului muzical (unde melodiile folclorice serveau inspirația
compozitorilor savanți), cât și în sens spiritual (atunci când aceste opere încorcoprau elemente
folclorice, încarnau geniul unui loc). Muzica negrilor reușește să dea noi dimensiuni spațiului
muzical și răspunde așteptării lui Bernstein în ceea ce privește „o sursă comună a tuturor”, ceea ce
va fi mai târziu muzica americană. De altfel Virgil Thomson se inspir[ din folclroul american, mai
precis din spirituals-ul negrilor – lucrare de referință fiin Four Saints in Three Acts {{Bernstein
(dirijor, compozitor și profesor), este primul care inițializează lecțiile de educație muzicală clasică la TV, reușind să
popularizeze muzica de înaltă ținută în rândul maselor și să contribuie în mod fundamental la dezvoltarea muzicală în
rândul tinerilor. Ceea ce astăzi este recunoscută o materie de studiu, și anume - recunoașterea muzicală, practicată mai
ales în rândul muzicienilor, i se datorează în mare măsură lui Bernstein. Această nevoie a marilor interpreți de muzică
clasică de a veni în sprijinul unui public neinstruit și de a demonstra accesibiliattea muzicii considerate savante de
către elitele dominatoare este similară marilor concerte organizate pe stadioane și susținute de cei trei tenori: Domingo,
Pavaroti și Careras – în anul 1996 au concertat pe Olympiastadion, sau prin melanjul dintre vocea de operă a lui
Pavarotti cu James Brown (It’s a Man Word), sau Angela Gheorghiu cu Ștefan Bănică Jr. (Numele tău), ori cu Holograf
(cu piesa Nu mai e timp), Felicia Filip cu Iris – desigur păstrând proporția evenimentului și a spațiului unde s-a produs
acesta.}}

Jazz
La începutul apariției lor, bluesul și jazzul nu asigură reușita materială pe care aveau
să o recunoască mai târziu - o muzică a populației marginale. Jazzul își dezvoltă propriile sale
legități, își glorifică maeștrii și deschide propria sa avangardă reprezentată de Louis Armstrong -
inițiatorul, de Duke Ellington văzut ca un clasic, de revoluționarul Charlie Parker (toți negrii).
Jazzul devine un bun al noii culturi reprezentate de America. Este un bun născut acolo și nu
importat, chiar dacă istoricii, muzical vorbind, pot să-i găsească rădăcini în ritmurile africane.
Jazzul unește nu numai rasele și straturile sociale, dar conciliază muzica elitistă cu cea
comercială, devenind la rândul său mai târziu elitistă, și cel mai bun exemplu este dat de George
Gershwin, prin a sa Rapsody in blue, prin care jazzul avea să pătrundă în rândul elitelor muzicale,
păstrându-și ritmul, dar folosindu-se de posibilitățile orchestrei simfonice, având astfel acces în
marile săli de concerte unde de obicei exista un repertoriu clasic. Gershwin va face joncțiunea cu
muzica de pe Broadway, fiind plasat între jazz și muzică simfonică – An american in Paris (1928).
Lucrarea este compusă după întâlnirea sa în Europa cu Ravel și cu Berg, mai precis la Viena.
 Această muzică va devi un element important în ideea de egalitate și de democtratizare,
arta nemaifiind apanajul albilor și un element prin care elitele să încerce să se diferențieze de
masele populare.

Radio
O altă remarcă în spațiul cultural american este apariția unor mijloace de comunicare în
masă a muzicii prin radio și televiziune, prin apariția discului de vinil și a întregistrărilor în
studiouri specializate, care vor duce la o expansiune a muzicii nu numai pe teritoriul american, dar
și în plan mondial, Statele Unite devenind „principala sursă” care emite mode, curente și
influențează societatea care încet, încet se îndreaptă spre consumism.

Dihotomia muzică savantă – muzică populară (”popular music”) devine o sursă de

strălucire și de renaștere: muzicienii negrii nu vor întârzia să se folosească de noile canale de
difuzare și de transmisiune.

O influență importantă o vor avea în această dezvoltare și politicienii, precum Franklin

Roosevelt, mai ales prin intervențiile făcute de soția sa, Eleanor Roosevelt, în cadrul organizațiilor
nonguvernamentale menite să susțină orchestrele, teatrele muzicale și formațiile corale de pe întreg
teritoriul țării (WPA (Works Progress Administration). Dintre acești bani, 27 de milioane au fost
alocați la FAP (Federal Arts Projects), dintre care 7 milioane la FMP (Federal Music Project).
FMP-ul poate să susțină pentru prima oară 16.000 de muzicieni, 125 orchestre, 135 de orchestre
de jazz și 32 de instituții lirice sau corale)))

Numeroase organizații federale ajung să gestioneze sume fabuloase de bani, mai ales cu
ocazia a ceea ce avea să fie New Deal, fapt petrecut după încheierea perioadei de recesiune. Muzica
înflorește odată cu întreaga societate americană și își face loc în toate casele prin radiourile
portabile sau prin muzica înregistrată, iar artiștii simt nevoia să fie protejați prin copyright, care își
avea rădăcina încă de pe vremea legislației Britanice, fiind întărit mai apoi de legile Statelor Unite,
dar și de tratatele2 care aveau să fie semnate mai târziu.

2
Ultimul tratat a fost cel cu China, în 1992 (trebuie amintit că această legislație nu a fost aplicată pe teritoriul țărilor
socialiste în perioada Războiului Rece, până la căderea comunismului, în anul 1991, în U.R.S.S).
 Comercialul
Comercialul este versatil. El se schimbă în funcție de produs și de fluctuația gusturilor
publicului. Gusturile sunt dictate uneori de producătorii aflați în spatele artiștilor, ei sunt aceia care
comandă o anumită muzică, o redirecționează și o transformă, alteori de public, societate,
necesități. Muzica devine din ce în ce mai populară. Dacă la începuturi (chiar în perioada
rock’n’roll) melodia avea o importanță mai mare (alături de poezia cuvintelor), muzica ajunge în
zilele noastre de consum, lineară și extrem de simplistă, cuvintele nu mai exprimă neapărat stări
de suflet - cum este cazul bluesului, ci proteste sociale sau vulgarități (rap-ul), pentru a șoca, pentru
a-și face loc cu orice preț în piață.
Prin imitație, din nou remarcăm cum și muzica clasică vine din urmă și se lasă folosită în
alte scopuri față de cele pentru care a fost creată inițial, prin faptul că este utilizată, de pildă, pe
stadioane, ori în supermarket-uri, la ora prânzului pentru a crea o stare de liniște cumpărătorului și
pentru a-l reține cât mai mult în spațiul comercial. Muzicile folosite în acest scop se numesc muzici
funcționale (estetica comercială), fie folosite ca ambient, muzică ambientală – concept care apare
odată cu muzica lui Satie (”furniture music”), în Statele Unite va ajunge sub denumirea de
ambiental music3, fie ca muzici publicitare, strategia fiind spectacularizarea, adică punerea
mesajului într-o scenetă, spectacol estetic. Funcționalitatea devine comercială. Un exemplu
potrivit este Nike Air Jordan XX24 care utilizează „Lacrimosa” din Requiem-ul lui Mozart –
moralitatea controversată, sau reclama de la Air France, muzica fiind din Mozart k488, Adagio. O
altă reclamă cu impact la public este cea făcută la cardurile „American Express” în care este
folosită muzica lui Bach din Suita nr.1 pentru violoncel. Putem spune că, începând cu această
perioadă, muzica înlocuiește sunetele naturale, invadând în primul rând spațiul locuit de om. Se
produce un fenomen interesant. America nu mai este influențată de Europa, ea influențează Europa
și lumea.
Cel mai pregnant exemplu este reprezentat de apariția cântăreților de rock francezi, Johnny
Hallyday și Michel (este Eddy)Mitchel. Este o voluptate în a imita pe americani și o bătălie în a
implementa gusturile americane. Este fenomenul Coca-Cola, un produs care are același gust,
păstrează aceeași rețetă de la New York la Paris și terminând cu Tokio. Coca-cola este o băutură

3
Termenul pornește de la firma americană „MUZAK” (1922), iar cuvântul/substantivul „muzak” reprezintă pachete
de muzici ambientale
4
Jordan XX2 commercial - https://www.youtube.com/watch?v=sdnJd8gWaDA, accesat la data de 24.08.2018, ora 18
mondială, așa cum rock-ul este o muzică devenită mondială, dat fiind vorba despre un fenomen
mult mai complex, ea devine un passe-partout care transcede granițele naționale. În U.R.S.S., de
exemplu, asistăm la apariția unui rock specific, exprimat mai ales de muzica lui Vladimir
Vysotsky5, care nu este foarte străină de poezia protestatară, de literatura de calitate – deloc
apreciată de comuniști. În România avem apariția lui Phoenix (1961) – un adevărat fenomen socio-
muzical, Iris (anii ’70 - un rock în maniere diferite: de la classic rock, hard rock, pop rock, blues
rock, heavy metal, la speed metal, progressive rock).

Apariția marketingului cultural, în cadrul societății de consum, cu toate că se anunța ca o

barbarie, își dovedește eficiența în dublu sens:
- pe de o parte promovează opere care altminteri ar fi rămas necunoscute publicului,
- pe de altă parte, deschide o cale spre cunoaștere și trăire estetică unui public nou,
considerat până atunci un non-public, adică un public închis în propriul său univers
(muncitoresc, rural etc).
Acest boom dovedește și din punct de vedere sociologic versatilitatea publicului, capacitatea lui
de a se mișca între doi poli, între elite și pop, cu ușurința celui care caută valoarea descoperită pe
căi facile, fără să treacă prin filtrul codurilor educaționale și sociale.
Putem spune despre publicul elitist că a părăsit izolarea din turnul de fildeș odată cu
concertele rock de la Woodstock. Acolo nu se asculta numai muzică, ci se producea o schimbare
socială: războiului (din Vietnam și Coreea) i se opune pacifismul, lucrurile interzise se vor la
vedere (vezi drogurile), moda se democratizează (toți poartă jeans, moda nu mai separă clasele
sociale etc).
Putem afirma cu certitudine că tocmai elitele contribuie la rafinarea, la desăvârșirea și la
promovarea muzicilor pop ca fiind valori a căror vitalitate este incontestabilă în lumea modernă
de astăzi.
În felul acesta, America ajunge să dea o notă de onorabilitate conceptului de comercial,
atunci când acesta reușește să contribuie la dispersarea obiectului artistic în spațiul global,
devenind obiect de contemplație și trăire intensă în spațiul transfrontalier.

5
Songs: The Greatest Soviet Poet, Na Bolshom Koretnom