Romania in al doilea Razboi Mondial

După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an (în decursul

căreia Regatul României a permis evacuarea guvernului, tezaurului și
forțelor poloneze spre Egiptul britanic, dar a pierdut importante teritorii în
profitul aliaților de atunci ai Germaniei naziste,
anume URSS, Ungaria și Bulgaria), România își schimbă alianțele odată cu
sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în
octombrie 1940 și intră în război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a
recupera măcar teritoriile luate de URSS : Basarabia, Bucovina de
Nord și Ținutul Herței. După trei ani și două luni de campanii militare împotriva
URSS, care duc armata română până în stepa din nordul Caucazului și înapoi, la
data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din
luna martie, Regele Mihai I își dă acordul pentru înlăturarea prin forță a
mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului
cu Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai l-a
destituit și l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaților. Participarea
României la cel de-al Doilea Război Mondial s-a caracterizat, așadar, prin două
campanii: cea din est pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei, pierdută, și cea
din vest pentru eliberarea Transilvaniei, câștigată. La încheierea războiului, pe
planul diplomatic, doar participarea de partea Axei a fost luată la socoteală și
România a semnat Tratatul de pace de la Paris (1946) ca stat dușman învins.

Anii dinaintea războiului

Până în 1938, forma de guvernământ română a fost acea de monarhie
constituțională parlamentară. Principalele partide erau Partidul Național
Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Național Creștin, „Frontul Român”
și alte grupări mai mici dar mai radicale, care nu șovăiau să folosească violența
și luptau împotriva democrației parlamentare : „legionarii” și comuniștii.
Tulburările politice și economice din perioada următoare Primului Război
Mondial favorizau dezordinea politică, precum și aceste grupări radicale.
Dezordinea politică din România anilor 1928-1938 s-a exprimat prin
schimbarea a 25 de guverne într-un deceniu. Constituția din 1923 îi dădea
regelui posibilitatea de a dizolva parlamentul și de a organiza alegeri anticipate.
Dictatura regală a lui Carol al II-lea a fost instaurată ca o reacție în fața
acestor tulburări, la 11 februarie 1938, prin instalarea unui guvern condus
de patriarhul Miron Cristea. Constituția a fost abrogată și înlocuită cu una
nouă intrată în vigoare la 27 februarie, prin care toate puterile erau concentrate
în mâna regelui, iar parlamentul avea doar rolul de instituție auxiliară
legislativă. Printr-un decret-lege, toate partidele politice parlamentare au fost
regrupate într-un Front al Renașterii Naționale, din care legionarii și comuniștii
erau excluși. S-a format și un consiliu de coroană, care avea însă un caracter
consultativ. În același timp cu măsurile luate pentru instaurarea și consolidarea
dictaturii regale au fost arestați și o serie de lideri legionari, dintre care, mai
apoi, 13 au fost executați din ordinul regelui la 30 noiembrie 1938. Printre
aceștia s-a aflat și șeful legionarilor Corneliu Zelea Codreanu[1].
O dată cu declanșarea războiului și cu prăbușirea Franței, care garantase
frontierele României prin convenția de la 23 august 1939, integritatea regatului
României era pusă în primejdie din exterior de revendicările sovietice, ungare și
bulgare, susținute de Germania și Italia, și din interior de mișcările naționaliste
ale minorităților conlocuitoare și de grupările politice extremiste, printre care
partidul nazist Grupul Etnic German din România, condus de Andreas
Schmidt. Carol al II-lea formează atunci, la 22 iunie 1940 Partidul Națiunii, un
partid unic în fruntea căruia se așează el însuși. Acest regim politic, dictatorial,
antifascist și anticomunist, naționalist și creștin, este denumit carlist. Durata sa
va fi scurtă, sub patru luni : nici tulburările și asasinatele politice nu încetează
(dimpotrivă), nici integritatea teritorială nu este păstrată (prin tratatul Hitler-
Stalin, Tratatul de la Craiova și Al Doilea Arbitraj de la Viena Dictatul de la
Viena România pierde peste o treime din teritoriu și peste un sfert din
populație). Criza regimului "carlist" se încheie prin abdicarea regelui la 6
septembrie 1940[2].

Începutul celui de al Doilea Război Mondial

Pe 23 august 1939 Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat pactul

Ribbentrop-Molotov, al cărui protocol secret prevedea împărțirea Poloniei și
României între cele două puteri totalitare. În România, URSS
revendica Bucovina de Nord și Basarabia. În septembrie, Polonia este invadată
și împărțită conform pactului. România a rămas, oficial, o țară neutră, dar a
adăpostit refugiații polonezi și, mai ales, a transportat armata, guvernul și
tezaurul băncii poloneze de la frontiera din Bucovina până în teritoriul britanic
(Alexandria din Egipt), prin căile ferate, șoselele și porturile românești de
la Marea Neagră, mulțumită mobilizării CFR, SMR și LARES.
În iunie 1940, ca urmare a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică,
România a fost nevoită să evacueze și să cedeze, fără
luptă, Basarabia și Bucovina de Nord. Pe lângă aceste teritorii, a mai fost răpit
și Ținutul Herța, care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, și nu
fusese revendicat de URSS. Evacuarea armatei și administrației române a fost
însoțită de acțiuni antiromânești ale sovieticilor. Două treimi din Basarabia au
fost alipite unei mici republici sovietice autonome pre-existente,
formând Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, restul fiind anexate
Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Ocupația sovietică a desfășurat o
campanie de distrugere a ființei naționale românești prin deportări în masă [3] și
prin interzicerea valorilor românești[4].
Instalat la 4 iulie 1940 în speranța de a câștiga bunăvoința Germaniei
hitleriste, guvernul Ion Gigurtu a introdus o legislație antisemită după modelul
german, potrivit cu ideologia de extremă dreapta care îl călăuzea. El însă nu a
reușit să obțină sprijinul Germaniei, deoarece aceasta îi sprijinea pe cei care
pierduseră Primul Război Mondial și care solicitau din ce în ce mai virulent
revizuirea granițelor[5]. Astfel că, la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena,
puterile Axei au forțat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania.
Zona respectivă a fost cunoscută de atunci drept „Transilvania de Nord”, pentru
a fi deosebită de „Transilvania de Sud”, care a rămas sub guvernarea
românească. Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, „Cadrilaterul”
(partea sudică a Dobrogei) a fost cedată Bulgariei.
Venirea la putere a lui Antonescu
În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit prin Decret Regal de Carol
al II-lea prim-ministru, însărcinat cu formarea unui guvern de uniune națională.
Generalul Antonescu le-a propus țărăniștilor și liberalilor să colaboreze la
guvernare, însă aceștia au refuzat. După abdicarea lui Carol al II-lea, la cererea
lui Antonescu, cele două partide au refuzat în continuare să se implice în mod
direct prin liderii lor, desemnând doar niște „specialiști” din rândurile propriilor
membri, pentru a „sfătui” guvernul format de Antonescu[6]. În urma refuzului
celor două partide istorice de a intra la guvernare, Ion Antonescu a format
guvernul din apropiați ai săi, militari și civili, și din legionari conduși în acel
moment de Horia Sima, la care s-au adăugat și consilierii desemnați de celelalte
partide politice. Prin decretul semnat de către regele Mihai I, România a fost
declarată „Stat Național Legionar”.
Steaua lui David: potrivit mărturiei lui Raoul Șorban, onorat cu distincțiile
de „Drept între popoare” și „Cetățean de Onoare al Israelului”, au existat în
România legi discriminatorii elaborate sub presiunea nazistă, însă multe dintre
prevederile legilor nu au fost aplicate niciodată, găsindu-se tot felul de
modalități de a le ocoli. Același domn, dar și istoricul Dinu C. Giurescu afirmă
că au fost unele voci care cereau ca în România, evreii să poarte „Steaua lui
David” (steaua galbenă), însă în urma întâlnirii dintre Wilhelm Filderman, care
deținea funcția de președinte al Uniunii Comunităților Evreiești, și Ion
Antonescu, mareșalul a dat, la 8 septembrie 1941, dispoziția ca nici-un evreu
din România să nu fie obligat să poarte însemnul. Mai mult, Consulatul român
din Paris a cerut același drept și pentru evreii cetățeni români care se aflau
în Franța[7]. În schimb, Garda de Fier, aflată la putere din 14 septembrie 1940 și
până la 21 ianuarie 1941, a aplicat strict legislația anti-semită existentă și a
înăsprit prigoana evreilor mult peste aceasta, dedându-se la acte similare cu cele
comise, cu câteva luni mai devreme, de către comuniști în Basarabia
evacuată.[8]Conform ideologiei sale xenofobe, Mișcarea Legionară a reactivat și
legislația împotriva comercianților armeni și greci.[necesită citare] Ca urmare a
politicii antilegionare din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, Garda de Fier a
ajuns la guvernare fără o seamă de lideri importanți care fuseseră eliminați și
fizic la ordinul regelui. Violența membrilor Mișcării Legionare era întețită de un
sentiment de răzbunare împotriva tuturor partizanilor "carliști" sau a regimului
parlamentar anterior, astfel că în momentul dezgropării lui Codreanu, mai mult
de 60 de foști demnitari antebelici au fost uciși în închisoarea de la Jilava, pe 27
noiembrie 1940, în timp ce își așteptau deciziile judecătorești pentru implicarea
în asasinarea lui Codreanu [9][10]. Pe lângă aceștia, au fost asasinați în
apropierea Ploieștiului istoricul și fostul prim-ministru Nicolae Iorga și
economistul Virgil Madgearu, de asemenea, un fost ministru, considerați
de Mișcarea Legionară ca "autorii morali" ai eliminării lui Codreanu.[11].
Guvernarea legionară a redresat economia statului (înregistrându-se la sfârșitul
anului 1940 un excedent bugetar consistent) prin metode similare cu cele ce vor
fi folosite de comuniștișase ani mai târziu: confiscarea averilor unor societăți,
bănci (îndeosebi cu acționari evrei) și foști demnitari din epoca parlamentară.
Coabitarea Gărzii cu Ion Antonescu a fost conflictuală. Socotind
legionarii fanatici, mult prea violenți fără discriminare și incontrolabili, Ion
Antonescu a încercat îndepărtarea Gărzii de Fier de la guvernare, ceea ce a
produs Rebeliunea legionară, prin care Mișcarea legionară a încercat să-l
înlăture pe Antonescu de la putere, câștigând simpatiile ofițerilor armatei,
studențimii și muncitorimii. Dar, în mare majoritate, aceștia au luat partea
mareșalului, astfel că, în patru zile, Antonescu a înăbușit revolta legionară și a
exclus Garda de Fier din guvern. Horia Simași aproximativ 700 de demnitari
legionari s-au refugiat în Germania, alții circa 8000 fiind internați în lagăre[12].
Eliberarea Basarabiei și campania din URSS

Ordinul lui Ion Antonescu către Armata Română de a trece Prutul și a

elibera Basarabia de sub ocupația rusă, 22 iunie 1941
Pe 22 iunie 1941, unități ale armatelor germană și română au început campania
din est împotriva Uniunii Sovietice, prima operațiune numindu-se „Operațiunea
München”, de recucerire a Basarabiei și Bucovinei. Armata Română a început
lupta împotriva forțelor sovietice în dimineața zilei de 22 iunie 1941, pe un front
cuprins între munții Bucovinei și Marea Neagră. Înaintarea a fost, însă, inegală
și cu mult în urma succeselor armatelor germane pe alte fronturi. În timp ce
grupul de armate centru înaintase sute de kilometri în Bielorusia, lichidând două
uriașe pungi, la Minsk și Smolensk, luând sute de mii de prizonieri, armatele
române și germane abia cu greu făceau progres în Basarabia. La 5 iulie 1941
intră în Cernăuțiprimele trupe române. La 10 iulie orașul Soroca este eliberat de
către Divizia blindată română, care, apoi, se îndreaptă către localitatea Bălți pe
care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data de 15 iulie
de către unități din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie, ca urmare a
acțiunilor întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german, este eliberat
orașul Chișinău. A doua zi, pe 17 iulie, Cartierul general al Comandamentului
frontului germano-român transmite că odată cu victoria pentru cucerirea
masivului Cornești, “cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră” și
că Hotinul, Soroca, Orheiul și Chișinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10
infanterie trece Dunărea și eliberează localitățile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov și
continuă să meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a
Basarabiei.[13] Într-o lună de lupte, armata română înaintase 100 de kilometri.
Armatele germane de pe celelalte fronturi înaintaseră peste 600 de kilometri.
Odată Basarabia eliberată, opoziția din România, reprezentată de Iuliu Maniu, s-
a declarat împotriva înaintării armatei române dincolo de Nistru. În scrisoarea
adresată de Iuliu Maniu generalului Ion Antonescu, el felicita armata română
pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, considerând ca o înaintare
dincolo de Nistru înseamna agresiune.
La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare
pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia sub
supraveghere teritoriul dintre Nistru și Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor
românești, Antonescu a avut sprijin total din partea societății românești, în
momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea dacă să se meargă
doar “până la Nistru sau până la victoria finală”. Iuliu Maniu atunci declara că
mai departe nu este războiul românilor și că atenția ar trebui îndreptată
către Ardeal. Antonescu a hotărât să treacă Nistrul cu speranța că Hitler va face
dreptate românilor în problema Ardealului. Astfel că la scrisoarea trimisă
de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-și totodată și
încrederea în “justiția pe care Führerulcancelar Adolf Hitler o va face poporului
român și drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpați, de
la Dunăre și de la Marea Neagră”.[14]

Trupe românești și germane trec Prutul pentru eliberarea Basarabiei

În continuare, trupele române au primit ordin sa înainteze către Odesa. Bătălia
de la Odesa a fost sângeroasă și prelungită de neputința trupelor românești de a
sparge cercul de apărare al orașului. Între 6 august și 16 octombrie 1941 românii
au pierdut 17.792 morți, 63.345 răniți și 11.471 dispăruți, în total 92.608
oameni. Cu toate aceste sacrificii, trupele române nu au ocupat însă Odesa prin
asalt direct, iar garnizoana sovietică nu s-a predat. Odesa a fost evacuată la
ordinul lui Stalin numai când Crimeea a intrat în vizorul german. Trupele de la
Odesa au fost mutate la Sevastopol, unde au rezistat până la mijlocul anului
1942.
În anii 1941 și 1942, unitățile române, operând sub comandament general
german, au luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul
Donului și Stalingrad. La pierderile generale de 130.000 militari morți, răniți și
dispăruți în anul 1941, s-au adăugat marile pierderi ale Armatei a 3-a la cotul
Donului și ale Armatei a 4-a în Stepa Calmucă, la sfârșitul anului 1942 și
începutul anului 1943, ridicâdu-se la 182.441 militari (16.566 morți, 67.182
răniți, 98.692 dispăruți), fapt care a redus considerabil capacitatea combativă a
armatei române.
După aceste înfrângeri, în februarie 1943, armatele 3 și 4 au fost trimise în țară
pentru refacere. În prima jumătate a anului 1943, pe Frontul de Est mai
rămăseseră 7 divizii românești, care au acționat în capul de pod din Kuban, de
unde s-au retras, înfrânte, în Crimeea, în toamna anului 1943. În timpul luptelor
din Caucaz și a celor din capul de pod din Kuban, unitățile române au pierdut
39.074 de militari.