Procesul de socializare primară și secundară

Socializarea începe din primele zile de viaţă şi continuă de-a lungulîntregii vieţi. Ca proces
stadialşi continuu, niciodată total sau încheiat,socializarea presupune două etape principale: etapa
socializării primare şi etapa socializării secundare.

Socializarea primară este procesul prin care se formează primul univers social al
individului. Individul devine capabil să facă faţă vieţii sociale prin includerea lui în elementele
sociale de bază: norme,valori, credinţe, reguli de comportare etc. Socializarea primară
debutează o dată cu naşterea şi are funcţia de a transforma fiinţa biologică în fiinţă socială prin
apropierea lumii-viaţă a primelor grupuri de contact, printre care familia deţine locul principal.

Fiecare individ este plasat prin naştere în interiorul unor structure sociale obiective. Contactul
său cu aceste structuri nu este însă direct,ci mijlocit. Agenţi ai socializării primare sunt aşa-
numiţii alţi semnificativi (părinţi, membri ai familiei, rude, alte persoane), care au rolul de a
media pentru el realitatea obiectivă. Prin urmare, realitatea cu care copilul vine în contact din
primele clipe ale vieţiişi pe care o interiorizează, făcând-o a sa, este lumea-viaţă a celuilalt
semnificativ. Conţinuturile specifice apropiate în cursul socializării primare variază de la o
societate la alta în funcţie de definiţiile date copilului şi copilăriei. Ele variază chiar şi în cadrul
aceleiaşi colectivităţi, fiind transmise în mod diferit, atât în funcţie de definiţiile sociale ale unor
particularităţi biologice (vârstă, sex), cât şi de distribuţia socială a cunoaşterii.

Instrumentul principal şi privilegiat al socializării primare este limbajul. Prin intermediul

limbajului copilului îi sunt transmise modele de conduită, care pot fi aplicate imediat sau ulterior
în viaţa cotidiană şi care permit identificarea sau diferenţierea sa în raport cu alte persoane.

Pe lângă dimensiunea cognitivă, socializarea primară implică şi o importantă dimensiune

afectivă, destul de importantă pentru perioada copilăriei. Aprecierea lumii-viaţă este
condiţionată de identificarea emoţională a copilului cu altul semnificativ. Preluând rolurile şi
atitudinile acestuia, copilul le transformă în roluri şi atitudini proprii, adoptând tot-odată şi
imaginea pe care o are altul semnificativ cu privire la persoana sa. Astfel, copilul devine capabil
de autoidentificare, dobândind o identitate subiectiv coerentă, ordonată şi admisibilă. În cursul
diverselor experienţe cu diferiţi alţi semnificativi, rolurile şi atitudinile apropiate parcurg un
proces de abstractizare progresiv, de la cele asociate unei persoane concrete la cele generale şi
impersonale.Această abstractizare este numită altul generalizat. Din momentul încare altul
generalizat s-a constituit în conştiinţa copilului, acesta dobândeşte o identitate în raport cu
societatea, iar autoidentificarea sa capătă stabilitate şi continuitate. Aici socializarea primară se
încheie.
SOCIALIZAREA PRIMARĂ

Socializarea primară - sau socializarea propriu-zisă - are loc în copilărie şi prin care individul,
născut doar cu potenţialităţi pentru viaţa socială, devine un membru efectiv al ei, achiziţionând
cunoştinţe, deprinderi, atitudini şi comportamente umane. Se interiorizează lumea socială, se
cristalizează versiunea subiectivă a realităţii obiective. Agenţii ce mediază această interiorizare
sunt în primul rând persoanele semnificative (G. H., Mead, 1934, îi denumeşte “ significant
others”, apud. Iluţ, 2004) şi, întrucât copilul se naşte într-o structură socială dată, persoanele
semnificative îi sunt oarecum impuse. Aceşti “alţii” relevanţi, apropiaţi cu care copilul se
identifică, îi mediază relitatea modificând-o în raport cu propria lor experienţă de viaţă şi cu
propria lor poziţie în spaţiul social. Lumea socială apare, astfel, personalităţii în dezvoltare,
filtrată prin acestă dublă selectivitate.

În procesul interacţiunii dintre individul în creştere şi ceilalţi, are loc formarea eului şi a
identităţii de sine. Treptat, prin socializarea primară, copilul ajunge la transgresarea situaţiilor şi
persoanelor specifice, învaţă roluri şi atitudini generale. Dacă mama arată întotdeauna o atitudine
negativă faţă de el când se murdăreşte în timpul mesei şi dacă această atitudine va fi manifestată
de alte persoane semnificative, generalitatea normei se va extinde în subiectivitatea copilului.
Pasul decisiv urmează când el realizează că toată lumea înconjurătoare este împotriva practicii
vizate. Trecerea de la rolurile şi atitudinile unor persoane semnificative concrete la un “altul
generalizat” (G. H., Mead, 1934, “the generalized other”, apud. Iluţ, 2004) reprezintă
recunoaşterea societăţii ca atare şi atingerea stabilităţii, a consistenţei şi continuităţii propriei
autoidentificări. Copilul îşi reprezintă acum nu numai o identitate personală faţă de cutare sau
cutare persoană, ci şi o identitate în general, care, subiectiv, este resimţită ca aceeaşi, indiferent
de indivizii pe care îi întâlneşte.

Prin socializarea primară se stabileşte o simetrie, între realitatea obiectivă şi cea subiectivă.
Conţinutul specific, ordinea şi programul a ceea ce se interiorizează variază de la o cultură la
alta, de la unele grupuri sociale la alte grupuri. Copilul nu alege persoanele semnificative,
identificarea cu ele este cvasiautonomă. Lumea apare copilului ca o lume socială, reală, aşa cum
o definesc ceilalţi . La această vârstă J. Piaget vorbeşte de realismul moral, adică tendinţa
copilului de a considera datoriile şi valorile care se referă la ele ca subzistând în sine şi ca
impunându-se în mod obligatoriu, oricare ar fi împrejurările în care este angajat individul.
Învăţarea socială reprezintă unul din mecanismele de bază ale socializării. Copilăria ca primă
etapă a vieţii, se întinde pe o perioadă de aproximativ zece ani şi constituie etapa de maximă
importanţă pentru întreaga dezvoltare ulterioară. Traseul inserţiei individului în viaţa socială
plenară, care incumbă şi dezvoltarea personalităţii sale axiologice, nu este unul liniar şi uniform.
Se pot desprinde două mari faze: socializarea primară şi socializarea secundară.

De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la
masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată,
care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia
corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele
maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu
bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai
mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o
conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi
vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon.

Socializarea secundara – se manifesta ca proces de învatare a normelor si valorilor altor

instante de socializare și este orientata catre neutralitate afectiva.

Agentii socializarii:

Socializarea este realizata într-o multitudine de forme si situatii, de numerosi agenti,

dintre care oamenii, grupurile si institutiile sunt cei mai importanti.

Familia este principalul agent al socializarii. Ea este intermediarul între societatea

globala si copil, locul în care se modeleaza principalele componente ale personalitatii. Desi
familiile realizeaza functii socializatoare comune, în realitate numeroase diferente în modul în
care fiecare familie îsi socializeaza copiii.

Grupul de prieteni constituie un grup social ai carui membri au aceeasi vârsta si pozitii
relativ similare. Acesta se manifestă ca un puternic agent socializator în perioada copilăriei si a
adolescenței. Grupul de prieteni le oferă copiilor posibilitatea să se manifeste independent în
afara controlului părinților. În grupul de prieteni copii se află pe poziții egale. Spontaneitatea,
limitată ori cenzurată de adulți sau autocenzurată, se exprimă liber în absența adulților.

Școala este un agent socializator complex, care oferă atât informații, calificări, cât și un
întreg climat valoric și normativ, formal și informal. Reprezintă primul contact major al
copilului cu lumea din afara familiei. În cadrul școlii copilul învață despre noi statusuri și roluri
care nu sunt în familie și în grupul de prieteni din care a facut parte până atunci. școala
accentueaza efectul socializator al grupului de prieteni și reduce influența familiei. Socializarea
din perioada școlii este o socializare dominant participativă și anticipativă. Școala suplinește
familia în transmiterea componentelor culturii. Prin intermediul acestui agent de socializare
cultura societății respective își pune amprenta sa distinctivă asupra personalității umane.

Procesul de socializare se realizeaza in functie de un ansamblu de variabile care

cuprind:

 caracteristicile individuale (varsta, sex, maturizare, dezvoltare, inteligenta);

 metode si forme de transmitere (limbaj, mecanisme de control, ritualuri, practici de

crestere a copiilor si de integrare sociala, forme de imitatie, de identificare, substituire,
inhibitie sau intarire);

 structuri de atitudini, valori, actiuni si comportamente (roluri si statusuri sociale,

moralitatea relatiilor sociale, etica muncii, orientari politico-civice, performante, altruism,
integrare, conformare, etc.).

Socializarea se refera de fapt la dobandirea de catre indivizii umani a unei capacitati de

exercitiu prin:

a) abilitatea de a exercita in mod in mod adecvat rolurile sociale, ghidandu-se dupa

reguli si norme specifice;

b) participarea lor in cunostinta de cauza la scopurile si idealurile societatii;

c) dobandirea unei capacitati corecte de discernamant pentru a putea distinge intre

conduite permise si posibile, intre mijloace legitime si ilegitime, intre scopuri dezirabile
si indezirabile din punct de vedere social.

Premise necesare socializarii

Socializarea este specifica doar oamenilor. Numai oamenii au capacitatea de adaptare si

invatare.
 Premisele necesare socializarii sunt:

 existenta indivizilor umani vii;

 existenta interactiunii intre indivizi, grupuri;

 capacitatea de a invata specific umana;

 limbajul, capacitatea omului de a-si insusi limbajul.

Tipuri de socializare

1. Dupa momentul realizarii avem:

1.1. socializare primara;

1.2. socializare secundara.

2. Dupa finalitatea urmarita sau efectele deja produse:

2.1. socializare adaptiva sau integrativa: conduce la configurarea acelor

caracteristici sau capacitati personale care faciliteaza integrarea, participarea si
realizarea sociala a unor activitati intr-un cadru institutional dat;

2.2. socializare anticipatoare: consta in asimilarea acelor norme, valori si modele de

comportament care faciliteaza adaptarea sau integrarea intr-un cadru institutional
sau organizational viitor.

3. In functie de modalitatea de realizare se poate vorbi de:

3.1. socializare planificata;

3.2. socializare spontana: transmiterea spontana de norme si valori fara utilizarea

unor persoane calificate;

3.3. socializare represiva: realizata prin constrangere;

3.4. socializare participativa.

4. Dupa scopul socializarii:

4.1. socializare societala;

4.2. socializare nationala;

 4.3. socializare politica;

4.4. socializare ideologic-partizana.

5. In functie de concordanta sistemului de norme si valori promovate avem:

5.1. socializare pozitiva;

5.2. socializare negativa.